Legăturile Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică, numită şi Marea
Biserică a lui Hristos din Constantinopol, se întind mult în trecut, întrepătrunzându-se, în
plan spiritual, încă de la începuturile creştinismului. Astfel, atât anticul oraş al Bizanţului, cât şi provincia Scythia Minor au primit Evanghelia de la Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, împărtăşind aşadar aceeaşi paternitate spirituală.Sfântul Ierarh Iachint, mitropolit al Vicinei şi primul întâistătător al Mitropoliei Ungrovlahiei, este numit de patriarhul ecumenic Filotei I la anul 1359. După întemeierea noii capitale a Imperiului Roman de Răsărit pe malurile Bosforului de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi aşezarea aici a unuia dintre cele mai însemnate scaune episcopale ale întregii creştinătăţi, egal în demnitate cu Roma, conducătorii Bisericii din Constantinopol nu vor întârzia să intre în legătură cu ierarhii de la Tomis, episcopie atestată din a doua jumătate a secolului al IV-lea. Păstori dobrogeni precum Gherontie, Timotei ori Valentinian vor lua parte, fie direct, fie prin intermediul mărturiilor scrise, la hotărârile Sinoadelor II, III şi V ecumenice, dovedindu-se apărători ai Ortodoxiei.După pierderea provinciei Scythiei Minor de către Imperiul Bizantin în secolul al VII-lea nu mai există, vreme de patru veacuri, menţiuni ale legăturilor dintre Patriarhia Ecumenică şi spaţiul românesc. Cert este însă că misionarii constantinopolitani vor continua să activeze în rândurile vlahilor, atât la sud, cât şi la nord de Dunăre, dovadă fiind o episcopie a acestora, subordonată Arhiepiscopiei de Ohrida şi, prin aceasta, Patriarhiei, menţionată începând cu secolul al XI-lea. De asemenea, odată cu reafirmarea prezenţei bizantine la Dunărea de Jos, prin constituirea themei Paristrion ori Paradunavon, este fără îndoială faptul că reorganizarea eclesiastică a acestui teritoriu a urmat-o îndeaproape pe cea administrativă. Primul centru religios al acestei regiuni despre care avem mărturii clare este oraşul Vicinei, sediul unui arhiepiscop (sau mitropolit) subordonat direct tronului ecumenic, menţionat începând cu secolul al XIII-lea, când o parte a ierarhiei bizantine, izgonită de cavalerii Cruciadei a IV-a, care cuceresc la anul 1204 Constantinopolul, se refugiază aici. Vicina va rămâne un important centru religios până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când se pare că o invazie a tătarilor îi produce declinul. Ultimul mitropolit cunoscut al Vicinei, Iachint, va primi permisiunea patriarhului ecumenic Calist I de a lua frâiele Bisericii tânărului stat românesc al Valahiei, al cărui domnitor, Nicolae Alexandru, se adresase întâistătătorului Ortodoxiei în vederea numirii unui mitropolit peste ţara sa. Ierarhul de la Constantinopol nu numai că a încuviinţat cererea voievodului valah, recunoscându-l la anul 1359 pe Iachint ca mitropolit al Ungrovlahiei, dar va menţine o atenţie deosebită asupra Bisericii Ţării Româneşti, supusă presiunii misionarismului romano-catolic, sprijinit de regii Ungariei. Astfel, atunci când Iachint nu se va înfăţişa la lucrările sinodului patriarhal din Constantinopol, în jurul anului 1370, Biserica imperială îl va trimite în Ţara Românească pe dicheofilaxul Daniil Critopol, pentru a cerceta starea mitropoliei de aici. Nu a fost nevoie de multe cercetări pentru ca trimisul Patriarhiei să se convingă de motivele obiective pe care bătrânul mitropolit Iachint le avea pentru a nu călători până la Constantinopol; în schimb, domnitorul Vladislav Vlaicu, care mai dorea un ierarh pentru păstorirea teritoriilor sale de peste Olt, cele mai ameninţate de expansiunea maghiară, îi va cere patriarhului ecumenic să-l numească pe Daniil Critopol ca mitropolit al Severinului. Filotei va privi cu bunăvoinţă dorinţa voievodului valah de a-şi întări Biserica, hirotonindu-l în luna octombrie a anului 1370 pe Daniil întru arhiereu, acesta luându-şi numele de Antim odată cu intrarea în cinul monahal. Mai mult, pentru a-i spori prestigiul noului ierarh al Ţării Româneşti, patriarhul îl va numi şi locţiitor al scaunului de Melitene, instituind astfel un obicei ce avea să se perpetueze timp de cinci veacuri. Antim, contemporan cu alţi mitropoliţi cu care îşi va împărţi conducerea turmei duhovniceşti, este cel care va da o mare însemnatate tinerei Mitropolii prin desele sale participări la sinoadele de la Constantinopol. În anul 1372 când bătrânul mitropolit Iachint moare, frâiele Mitropoliei vor trece în grija egumenului Mănăstirii atonite Cutlumuş, pe nume Hariton, care va păstori pana în anul 1381. Din acest an şi până la moartea sa, Antim va conduce Mitropolia Ungrovlahie cu multă înţelepciune şi sprijinit fiind de către Patriarhia din Constantinopol. Prin anul 1388, în una din desele sale popasuri în capitala Bizanţului, fiind grav bolnav, Mitropolitul Antim îşi ia schima mare şi îşi schimba numele în Timotei. Antim este singurul ierarh din Ţara Românească ale cărui legături cu Patriarhia Tîrnovei sânt cunscute.