Legăturile Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică, numită şi Marea

Biserică a lui Hristos din Constantinopol, se întind mult în trecut, întrepătrunzându-se, în

plan spiritual, încă de la începuturile creştinismului. Astfel, atât anticul oraş al Bizanţului,
cât şi provincia Scythia Minor au primit Evanghelia de la Sfântul Apostol Andrei cel Întâi
chemat, împărtăşind aşadar aceeaşi paternitate spirituală.Sfântul Ierarh Iachint, mitropolit
al Vicinei şi primul întâistătător al Mitropoliei Ungrovlahiei, este numit de patriarhul
ecumenic Filotei I la anul 1359.
După întemeierea noii capitale a Imperiului Roman de Răsărit pe malurile
Bosforului de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi aşezarea aici a unuia dintre
cele mai însemnate scaune episcopale ale întregii creştinătăţi, egal în demnitate cu Roma,
conducătorii Bisericii din Constantinopol nu vor întârzia să intre în legătură cu ierarhii de
la Tomis, episcopie atestată din a doua jumătate a secolului al IV-lea.
Păstori dobrogeni precum Gherontie, Timotei ori Valentinian vor lua parte, fie
direct, fie prin intermediul mărturiilor scrise, la hotărârile Sinoadelor II, III şi V
ecumenice, dovedindu-se apărători ai Ortodoxiei.După pierderea provinciei Scythiei
Minor de către Imperiul Bizantin în secolul al VII-lea nu mai există, vreme de patru
veacuri, menţiuni ale legăturilor dintre Patriarhia Ecumenică şi spaţiul românesc. Cert
este însă că misionarii constantinopolitani vor continua să activeze în rândurile vlahilor,
atât la sud, cât şi la nord de Dunăre, dovadă fiind o episcopie a acestora, subordonată
Arhiepiscopiei de Ohrida şi, prin aceasta, Patriarhiei, menţionată începând cu secolul al
XI-lea.
De asemenea, odată cu reafirmarea prezenţei bizantine la Dunărea de Jos, prin
constituirea themei Paristrion ori Paradunavon, este fără îndoială faptul că reorganizarea
eclesiastică a acestui teritoriu a urmat-o îndeaproape pe cea administrativă.
Primul centru religios al acestei regiuni despre care avem mărturii clare este oraşul
Vicinei, sediul unui arhiepiscop (sau mitropolit) subordonat direct tronului ecumenic,
menţionat începând cu secolul al XIII-lea, când o parte a ierarhiei bizantine, izgonită de
cavalerii Cruciadei a IV-a, care cuceresc la anul 1204 Constantinopolul, se refugiază aici.
Vicina va rămâne un important centru religios până în a doua jumătate a secolului al
XIV-lea, când se pare că o invazie a tătarilor îi produce declinul.
Ultimul mitropolit cunoscut al Vicinei, Iachint, va primi permisiunea patriarhului
ecumenic Calist I de a lua frâiele Bisericii tânărului stat românesc al Valahiei, al cărui
domnitor, Nicolae Alexandru, se adresase întâistătătorului Ortodoxiei în vederea numirii
unui mitropolit peste ţara sa. Ierarhul de la Constantinopol nu numai că a încuviinţat
cererea voievodului valah, recunoscându-l la anul 1359 pe Iachint ca mitropolit al
Ungrovlahiei, dar va menţine o atenţie deosebită asupra Bisericii Ţării Româneşti, supusă
presiunii misionarismului romano-catolic, sprijinit de regii Ungariei. Astfel, atunci când
Iachint nu se va înfăţişa la lucrările sinodului patriarhal din Constantinopol, în jurul
anului 1370, Biserica imperială îl va trimite în Ţara Românească pe dicheofilaxul Daniil
Critopol, pentru a cerceta starea mitropoliei de aici. Nu a fost nevoie de multe cercetări
pentru ca trimisul Patriarhiei să se convingă de motivele obiective pe care bătrânul
mitropolit Iachint le avea pentru a nu călători până la Constantinopol; în schimb,
domnitorul Vladislav Vlaicu, care mai dorea un ierarh pentru păstorirea teritoriilor sale de
peste Olt, cele mai ameninţate de expansiunea maghiară, îi va cere patriarhului ecumenic
să-l numească pe Daniil Critopol ca mitropolit al Severinului. Filotei va privi cu
bunăvoinţă dorinţa voievodului valah de a-şi întări Biserica, hirotonindu-l în luna
octombrie a anului 1370 pe Daniil întru arhiereu, acesta luându-şi numele de Antim odată
cu intrarea în cinul monahal. Mai mult, pentru a-i spori prestigiul noului ierarh al Ţării
Româneşti, patriarhul îl va numi şi locţiitor al scaunului de Melitene, instituind astfel un
obicei ce avea să se perpetueze timp de cinci veacuri. Antim, contemporan cu alţi
mitropoliţi cu care îşi va împărţi conducerea turmei duhovniceşti, este cel care va da o
mare însemnatate tinerei Mitropolii prin desele sale participări la sinoadele de la
Constantinopol. În anul 1372 când bătrânul mitropolit Iachint moare, frâiele Mitropoliei
vor trece în grija egumenului Mănăstirii atonite Cutlumuş, pe nume Hariton, care va
păstori pana în anul 1381.
Din acest an şi până la moartea sa, Antim va conduce Mitropolia Ungrovlahie cu
multă înţelepciune şi sprijinit fiind de către Patriarhia din Constantinopol. Prin anul 1388,
în una din desele sale popasuri în capitala Bizanţului, fiind grav bolnav, Mitropolitul
Antim îşi ia schima mare şi îşi schimba numele în Timotei. Antim este singurul ierarh din
Ţara Românească ale cărui legături cu Patriarhia Tîrnovei sânt cunscute.