Raporturile bisericii româneşti cu Constantinopolul de la Cuza la autocefalie

Unirea Moldovei cu Ţara Româească, la 24 Ianuarie 1859, sub domnitorul

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), a avut urmări dinte cele mai fericite şi din punct de
vedere bisericesc. Însemnatele reforme ale domnitorului Cuza nu s-au limitat numai la
probleme de ordin naţional şi social-economic, ci s-au extins şi la organizarea interioară a
Biserici Române în ceea ce priveşte relaţiile cu Patriarhia ecumenică, domnitorul Cuza a
dorit şi s-a străduit ca Biserica Ortodoxă Română să ajungă la o independenţă aproape
completă. În spiritul acestei concepţii genereale de orientare, trebuiesc înţelese legiuirile
sale bisericeşti, cerute de momentul istoric de atunci, dar promulgate în pripă şi fără
respectarea formală a rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului căreia aparţine marea
majoritate a poporului român.
Legiile bisericeşti ale domnitorului Cuza au provocat din partea patriarhiei
ecumenice, o vie reacţie, iar din punct de vedere intern au dat naştere în Biserica Română
la aşa numita luptă pentru canonicitate, care a frământat spiritele şi dezlănţuit patimile
omeneşti chiar şi după abdicarea lui Cuza în 11 februarie 1866 până în 1872, având ca
urmare o măcinare internă şi o dureroasă sfâşiere în sânul ierarhiei româneşti.
S-a afirmat că mitropoliţii Ţărilor Române s-au bucurat de „independenţă
administrativă internă şi autonomie bisericească externă, ne recunoscând altă autoritate
din afară de cât supremaţia şi juridicţia canonică a patriarhiei ecumenice de
Constantinopol, iar aceasta numai în materie de cult si docmă” 1. Ştim că mitropoliţii
erau obligaţi oficiali, să facă cunoscut patriarhului de Constantinopol alegerea lor ca să
primească recunoaşterea canonică prin aşa numitul ecdosis; să pomenească pe
patriarhul ecumenic la Sfânta Liturghie şi să-l înscrie în diptice; să ia Sfântul Mir de la
Constantinopol; să ceară încuviinţarea canonică, ecdosis, pentru a hirotoni pe numele
unei episcopii vacante din patriarhia ecumenică pe aşa numiţii arhierei titulari”2.
1
N.Dobrescu, Studii de istoria Bisericii Române contemporane, in Istoria Bisericii din România (1850-1895),
Bucureşti, 1905, p.16-17
2
Ibidem, p. 17.
 Dacă teoretic se poate vorbi de oarecare independenţă bisericească, practic ia nu s-
a resepectat de patriarhia ecumenică, căci aceasta s-a folosit de puterea şi drepturiile ei
jurisdicţionale nu atât pentru apărarea cauzei credinţei în mitropolia Ungrovlahiei, sau a
Moldovei, ci pentru menţinerea şi întărirea clerului grecesc şi apărarea intereselor
elenismului. Nu de puţine ori în istorie grecii au confundat cauza generală a Ortodoxiei
cu interesele particulare naţionale ale elenismului. După unirea Ţărilor Române,
amestecul ne limitat al patriarhiei ecumenice în trburile bisericeşti iar uneori şi politice
ale poporului român a început să fie luat în consideraţie mai cu atenţie şi cu timpul a fost
înlăturat.
Pentru ca să se ia patriarhului ecumenic orice pretext de amestec în Biserica
Română, domnitorul Cuza promulgă cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu şi cu aprobarea
votului Camerei Deputaţiilor la 13/26 decembrie 1863 „ Legea pentru secularizarea
averilor mănăstirilor închinate la Locurile Sfinte”3. La sfârşitul anului 1864 guvernul
domnitorului Cuza publică alte legi referitoare la organizarea bisericească, cum ar fii
legea călugăriei sau organică pentru legurare schimei monahiceşti, prin care va
deranjaamestecuriile patriarhului ecumenic. Tot graţie lui Cuza sa format la Bucureşti un
sinod general care reprezenta Biserica Română alcătuit din mitropoliţi şi episcopi
eparhioţi, din arhiereii români şi „ din câte trei deputaţi aleşi de fiecare eparhie de către
clerul de mir şi numai dintre preoţii de mir sau şi persoane laice cu cunoştinţe teologice
şi din decanii facultăţiilor de Teologie din Iaşi si Bucureşti”4.
După tradiţia şi rânduielile canonice ale Bisericii Răsăritului, episcopii sunt aleşi
de reprezentanţii Bisericii şi ai poporului, iar nu numiţi de conducătorii Statului.
Observăm însă mai ales că după atâta timp putem restabili adevărul că, prin această lege
domnitorul Cuza n-a dorit să atingă actul hirotoniei, cum l-au acuzat apărătorii
canonicităţii, deoarece episcopii şi mitropoliţii numiţi erau de mai înainte hitotoniţi, şi el
a schimbat modul de alegere şi numire. Modul acesta nu era o noutate în practica
Bisericii, ci din potrivă era o reînviere a dreptului conducătorului Statului, la

3
Ibidem, p. 19.
4
Ibidem, p. 20.
Constantinopol în România, sau la oricare alt popor ortodox, drept recunoscut şi de
Biserică de a-şi spune cuvântul la alegerea şi numirea episcopilor, mitropoliţilor şi
patriarhilor. Legiile lui Cuza atât de neplăcute patriarhiei ecumenice, au fost cerute de
necesitatea momentului de atunci şi au creat Bisericii Române posibilitatea de a ajunge
cu timpul la o independenţă reală si completă şi la creearea unei ierarhii credincioase ei.
Tot odată ele se impuneau atunci în chip necesar, fiind singura posibilitate de a curma
neconteniitele şi jignitoarele intrigi şi intervenţii făcute de călugării greci şi patriarhia
ecumenică la guvernele europene, în urma secularizării averiilor mănăstireşti din 13/26
decembrie 1863. Chestiunea canonicităţii era pentru greci numai o diversiune oportună ca
să pună din nou mâna pe moşiile din România, căci în realitate Ortodoxia nu era nici de
cum ameninţată de reformele domnitorului Cuza.
Sub pretextul apărări Ortodoxiei ameninţată grav de reformele lui Cuza Vodă după
părerea factorilor de răspundere ai patriarhiei ecumenice, patriarhul Sofroniei al III-lea, al
Constantinopololui (1863-1866) a trimis în scris aspre mustrări mitropolitului Nifon al
Ţări Româneşti. La 8 februarie 1864, acelaşi patriarh ecumeni Sofronie al III-lea adresă
mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei o scrisoare de mustrare prin care-i vestea că au ajuns
la cunoştinţa Sfântului Sinod al Patriarhiei ecumenice informaţii că în Ţările Române ar
exista o influenţă de catolicizare a românilor, graţie legiuirilor arbitrare ale guvernului
Cuza, pe care le impune cu sila Bisericii. Se vede lămurit că patriarhul ecumenic era
foarte supărat pentru secularizarea averiilor mănăstirilor închinate căci scrie:”în mijlocul
grelei strâmtorări şi încurcături în care a adus marea noastră Biserică a lui Hristos şi
celălalte Biserici Ortodoxe ridicarea cea condamnată de toată lumea şi deţinerea a
însăşi sfintelor proprietăţi şi a ofrandelor întrprinsă în afară de orice lege divină şi
umană de către Guvernul princiar de acolo, zvonul care s-a auzit acum în urmă aici a
adus, mult iubite frate, o nouă durere cu mult mai amară în inima noastră”5.

5
C.Erbicianu, Note asupra istoriei bisericeşti a românilor pentru secolul al XIX-lea, în revista Biserica Ortodoxă
Română, an. XXIX (1905-1906), nr. 11, pp. 1235-1236 , apud Preot Pr. Ioan Rămureanu, Legăturile Mitropoliei
Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol, de la 1800 până la recunoaşterea autocefaliei, în revista, BOR anul
LXXVII, nr.7-10, iulie-octombirie 1959
 La scrisoarea plină de mustrări a patriarhului ecumenic Sofronie al III-lea, din 8
februarie 1864, mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei a răspuns la 30 aprilie 1864 zicând: „
dorind a răspunde spre a satisface cererea Voastră, nu pot a nu arăta prin prezenta-mi
umilă scrisoare, că, cu mirare m-am gândit asupra mustrărilor făcute prin epistola
Voastră sinodală si patriarhală, pentru că nimenea până astăzi nu s-a gândit şi sunt
convins că nimănui niciodată nu-i va trece prin gând de a introduce schismă între
Biserica mamă şi Biserica fiică, a căror unire se păstrează şi va fi păstrată pentru
totdeauna prin legătura veşnică a docmelor ne schimbate. Iar Biserica fiică, ştie Înalt
Prea Sfinţia Voastră, a existat pentru totdeauna, avându-şi activitatea sa internă
independentă întru toate cele referitoare la păstrarea bunei sale orânduieli” 6. Prin
această scrisoare mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei dă asigurări patriarhului ecumenic că
atunci când progresul şi gradul de dezvoltare intelectuală al poporului românesc va creşte,
Biserica Română nu va neglija legăturile ei veşnice existente cu Biserica mamă, cu care
se recunoaşte pe sine reciproc de garantă atât în ceea ce priveşte credinţa cât şi viaţa.
După cum am văzut, Guvernul Cuza publică la 30 noiembrie 1864 legea schimei
monahale după care a urmat la 3 decembrie 1864 înfinţarea sinodului central din
Bucureşti. La începutul lunii aprilie 1865, patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea
convoacă la Constantinopol Sinodul patriarhal şi dădu împreună cu întregul sinod o
hotărâre prin care condamna legiile lui Cuza cu privire la sinod, monahi şi mănăstiri.
Patriarhul ecumenic trimite în Ţara Românească, între 22 aprilie şi 14 mai 1865, pe
Arhimandritul Eustaţiu Cleobulos cu hotărârea sinodului din Constantinopol, referitoare
la legiile lui Cuza pe care le socoteşte necanonice, ca s-o înmâneze domnitorului. Tot
acest arhimandrit aduce din partea patriarhului Sofronie al III-lea două scrisori datate la
17 aprilie 1865, una către domnitorul Cuza şi alta către mitropolitul Nifon al
Ungrovlahiei.

6
Ibidem, p. 1236-1237.