Seminarul Teologic Ortodox “Sf.

Vasile cel Mare” Iaşi

Lucrare pentru certificarea

competenţelor teologice

Îndrumător,
Pr. Prof. Cristian Alexandru Barnea
Elev,
Eduard Ionuț Popițanu

2019
Cinstirea Sfintei Cruci în
Biserica Ortodoxă astăzi

2
 Cuprins

Cuprins........................................................................................................................................................3

Introducere..................................................................................................................................................4

Capitolul I – Prefigurarea Sfintei Cruci în Vechiul Testament....................................................................6

Capitolul al II-lea – Sfânta Cruce în viziunea Sfinților Părinți....................................................................8

Capitolul al III-lea – „Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia Crucea și să- Mi
urmeze Mie”..............................................................................................................................................10

Capitolul al IV-lea – Roadele cinstirii Sfintei Cruci în viața credincioșilor...............................................13

Capitolul al V-lea – Sfânta Cruce în lumina Noului Testament.................................................................15

Concluzie...................................................................................................................................................18

Bibliografie...............................................................................................................................................19

3
 Introducere

„Crucea este deodată semnul Jertfei, al iubirii răstignite, al iubirii smerite, dar și semnul
Învierii din morți.” – din cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe
Române.

Lucrarea de față, Cinstirea Sfântei Cruci în Biserica Ortodoxă astăzi, a fost propusă ca
lucrare de atestat pentru că Sfânta Cruce are o importanță capitală în viața oricărui credincios.
Mă simt strâns legat de această temă pentru că sunt născut chiar cu o zi înainte de Praznicul
Înălțării Sfintei Cruci.

Cu siguranță, nimeni nu-şi poate imagina Ortodoxia fără Sfânta Cruce a Domnului
Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ba mai mult decât atât, creştinul nu s-ar putea
identifica pe sine însuşi, fără de Crucea pe care a pătimit Domnul nostru. Chiar în Sfânta
Scriptură, prin intermediul apostolului Pavel care spune: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier,
este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu.”(I Cor. 1,18). Dintre
cei care au urât Crucea, cât şi pe Cel răstignit pe ea, de-a lungul istoriei au fost, sunt şi vor fi.
Pentru noi, ortodocşii, semnul Sfintei Cruci este „Semnul Fiului Omului”(Mt. 24,30), despre
care ne vorbeşte Sfântul Evanghelist Matei.

Trebuie să știm că orice rugăciune, orice lucru, orice mişcare din viaţa noastră trebuie să
se înceapă cu Sfânta Cruce. Rugăciunea pe care o putem rosti atunci când ne însemnăm cu
semnul Sfintei Cruci este: „Îngrădeşte-mă, acoperă-mă şi mă păzeşte Doamne cu puterea
Cinstitei şi de Viaţă dătătoarei Crucii Tale, depărtând de la mine tot răul. Amin!”, sau pur şi
simplu: ”În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!”

În capitolul I vom discuta despre Prefigurarea Sfintei Cruci în Vechiul Testament.

Trebuie să știm faptul că deși Sfânta Cruce a luat cu adevărat însemnătatea de simbol al
creștinilor după venirea Mântuitorului Hristos în lume, aceasta a reprezentat încă de pe timpul
profeților semnul de mântuire, de exemplu șarpele de aramă, înălțat de Moise în pustie ce
închipuia Crucea Domnului și multe altele.
În capitloul al II-lea vom aborda din punct de vedere patristic semnele Sfintei Cruci. În
viziunea mai multor Sfinți Părinți crucea este reprezentată de liniile care se întind la nivelul
planului teluric și se intersectează cu planul celest formând Centrul, care este Hristos.

4
 În capitolul al III-lea aprofundăm cuvintele Evanghliei: „Cine voiește să vină după Mine,
să-și ia Crucea sa și să- Mi urmeze Mie”(Mc. 8,34). În acest capitol vom identifica cum ne
putem face posibilă mântuirea prin urmarea exemplelor date de însuși Măntuitorul Hristos.
În capitolul al IV-lea vom discuta despre roadele pe care le poate aduce cinstirea Sfintei
Cruci în viața credincioșilor.
În cel din urmă capitol vom vorbi despre însemnătea Sfintei Cruci în Noul Testament.

5
 Capitolul I – Prefigurarea Sfintei Cruci în Vechiul Testament

Încă din primele pagini ale Scripturii descoperim că Dumnezeu l-a făcut pe om după
chipul Său: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnnezeu l-a făcut;
a făcut bărbat și femeie.”(Gn. 1,27). Binecuvântându-i pe primii oameni, Dumnezeu i-a
îndemnat să crească, să se înmulţească, să umple pământul şi să-l stăpânească. Ascultarea de
cuvântul Creatorului le garanta oamenilor ajungerea la asemănarea cu Dumnezeu sau viaţa din
belşug:„Furul nu vine decât să fure și să junghie și să piardă. Eu am venit ca viață să aibă și
din belșug să aibă.”(In. 10,10). Pentru aceasta în mijlocul Raiului se afla pomul vieţii. Însă
neascultarea, prin mâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului, i-a scos pe Adam şi Eva din
Rai. Ispitit de diavol, omul a socotit c-ar putea ajunge la asemănarea cu Dumnezeu fără ajutorul
Lui şi chiar încălcându-i voia. Astfel pomul (lemnul) cunoştinţei binelui şi răului a adus blestem
asupra pământului: „Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mâncat
din pomul din care ți-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu
osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale!”(Gn. 3,17). Marcat fiind de consecinţele
atingerii acestui pom (lemn), omul a ajuns să dispreţuiască lemnul folosit pentru a provoca
suferinţă şi să-l considere blestemat pe cel asupra căruia lemnul aduce suferinţa: „Blestemat este
înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn”(Deut. 21,23). Totodată, gândul la pomul vieţii l-a
determinat pe om să înţeleagă că lemnul poate fi şi salvator, precum cel din care a construit Noe
corabia, cel folosit la ridicarea cortului adunării, a chivotului legii şi a templului; concluzionând:
„binecuvântat este lemnul care slujeşte la o trebuinţă binecuvântată”(Înțel. lui Sol. 14,7).

După izgonirea din Rai, protopărinţilor li s-a promis că vor fi izbăviţi şi că, deşi şarpele
care îi amăgise le va mai produce suferinţă, înţepând călcâiul, în cele din urmă, sămânţa femeii îi
„va zdrobi capul”(Gn. 3,15). Aşadar, urmaşii lui Adam şi ai Evei au de purtat o luptă cu sămânţa
şarpelui; lupta presupune suferinţă, sacrificii şi jertfă; toţi urmaşii lui Adam şi ai Evei sunt
chemaţi la această luptă, însă jertfa supremă a fost adusă o dată pentru totdeauna de Mântuitorul
pe Cruce. Mai multe aspecte ale tainei Crucii sunt prefigurate în Vechiul Testament:

a. Crucea altar de jertfă, prefigurată de lemnele pentru jertfă puse de Avraam pe umerii lui
Isaac: „Luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său; iar
el a luat în mâini focul și cuțitul și s-au dus amândoi împreună.”(Gn. 22,6).

b. Crucea armă şi mijloc de salvare, prefigurată de toiagul lui Moise: „Îar tu ridică-ți
toiagul și-ți întinde mâna asupra mării și o desparte și vor trece fiii lui Israel prin mijlocul
mării, ca pe uscat”(Ex. 14,16). Trebuie să avem în vedere și faptul cum a despărțit Moise apele
6
mării. Prima dată a făcut semnul longitudinal de trecere pe malul celălalt, apoi a făcut semnul
transversal pentru a despărți propriu-zis apa. Apoi a făcut să izvorască apă din stâncă: „Iată Eu
voi sta înaintea ta acolo la stânca din Horeb, iar tu vei lovi în stâncă și va curge din ea apă și va
bea poporul.”(Ex. 17,6). Apoi ne aducem aminte de toiagul lui Aaron: „Dacă Faraon vă va
zice: Dă-ne vreun semn sau vreo minune, atunci să zici fratelui tău Aaron: Ia toiagul și-l aruncă
jos înaintea lui Faraon și înaintea slujitorilor lui, și se va face șarpe”(Ex. 7,9), la atingerea
căruia apele Nilului s-au prefăcut în sânge (Exod 7,15-20) şi care a odrăslit (Nm. 17,8-10).
Totodată este prefigurată şi de ridicarea mâinilor lui Moise, care a asigurat biruinţa lui Israel
împotriva amaleciţilor: „Când își ridica Moise mâinile biruia Israel; iar când își lăsa el mâinile,
biruiau amaleciții”(Ex. 17,11). Apoi de însemnarea pe frunte cu litera „T” (tau) a celor
credincioşi, pentru a-i deosebi de cei nelegiuiţi: „Și i-a zis Domnul: „Treci prin mijlocul cetății
prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii (litera „tau” care în alfabetul vechi grec avea
forma unei cruci) pe frunte, pe oameniii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care
se săvârșesc în mijlocul lui.” Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: „Mergeți după el prin cetate și
loviți! Să nu aveți nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Ucideți și nimiciți pe bătrâni,
tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeți de niciun om, care are pe frunte semnul „+”!
Și să începeți cu locul Meu cel sfânt!” Și au început ei cu bătrânii, care erau înaintea
templului.”(Iez. 9,4-6)

c. Crucea prefigurată ca altar de jertfă şi putere salvatoare în acelaşi timp: stâlpul pe care
Moise a spânzurat şarpele de aramă în pustie, ca să scape pe cei muşcaţi de şerpii veninoşi: „Iar
Domnul a zis către Moise: „Fă-ți un șarpe de aramă și-l pune pe un stâlp; și de va mușca
șarpele pe vreun om, tot cel mușcat care se va uita la el va trăi. Și a făcut Moise un șarpe de
aramă și la pus pe un stâlp; și când un șarpe mușca vreun om, acesta privea la șarpele cel de
aramă și trăia”(Nm. 21,8-9).

d. Crucea semn de binecuvântare şi biruinţă: prefigurată de încrucişarea mâinilor

patriarhului Iacov când îi binecuvântează pe Efraim şi pe Manase: „După aceea luând Iosif pe
cei doi fii ai săi, pe Efraim cu dreapta sa în fața stângei lui Israel, iar pe Manase cu stânga sa în
fața dreptei lui Israel, i-a apropiat de el. Israel însă și-a întins mâna sa cea dreaptă pe capul lui
Efraim, deși acesta era mai mic, iar stânga și-a pus-o pe capul lui Manase. În adins și-a
încrucișat mâinile deși Manase era întâiul născut”(Gn. 48,13-14). Totodată amintim și de
steagul înălţat peste neamuri, de care vorbeşte proorocul: „Intrați, intrați pe porți! Gătiți calea
poporului, gătiți, gătiți-i drum, curățiți-l de pietre, înălțați un steag peste neamuri!”(Is. 62,10).

7
 Capitolul al II-lea – Sfânta Cruce în viziunea Sfinților Părinți

După Sfântul Grigorie de Nyssa, forma Sfintei Cruci, prin cele patru prelungiri ce o
alcătuiesc, descoperă Centrul spre Care toate converg, pe Cel ce a unit în acest mod întreaga
lume și întreg universul, aducând prin Persoana Sa, jertfită în acest fel, la un singur acord și la o
singură armonie feluritele firi ale făpturilor. Forma Crucii reprezintă astfel o ordonare a spațiului
geometric ca semn al lui Dumnezeu-Proniator-Logos și Pantocrator care întipărește în acest chip
Crucea Sa în univers. După cuvintele Sfântului Irineu al Lyonului, Hristos, prin Cruce,
luminează înălțimea, El este Cel Ce ține adâncul, El este Cel Ce întinde lungimea de la răsărit
până la apus, și tot El este Cel Ce îndreaptă lărgimea de la miazăzi și miazănoapte, chemând din
toate părțile pe cei risipiți la cunoștința Tatălui. Imprimând lumii și universului semnul Sfintei
Cruci, Mântuitorul Hristos arată universalitatea împărtășirii de această Jertfă. Înălțându-Se între
cer și pământ prin Cruce, Hristos nu împlinește numai răscumpărarea lui Adam, ci circumscrie
toate dimensiunile spațiului, arătând prin aceasta că El este Centrul și Axa tuturor lucrurilor și că,
în El, umanitatea restaurată și adunată este chemată să se înalțe spre Dumnezeu.

De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste

minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea
inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti.

Pe Cruce, Răscumpărătorul lumii este sfâşiat pentru păcatele noastre… Această

Neasemuită Jertfă şi nemărginită milostivire pune în umbră toate necazurile noastre, oricât de
multe ar fi ele, oricât de grele ar fi ele.

Doar pătrunzându-vă de aceste gânduri şi simţăminte, privind la Crucea lui Hristos, veţi

primi singura mângâiere adevărată. Nu sunt alte mângâieri asemenea ei – şi la ce ne-ar face
trebuinţă ele dacă ne este dată Crucea, pe care putem nu numai s-o privim, ci şi s-o sărutăm?! Şi
oare nu ne adăpăm cu nesfârşită nădejde şi putere din acest izvor? Plină de mângâiere sunt şi
Dumnezeieştile Scripturi, care istorisesc pătimirea pe Cruce a lui Hristos.

În orice necaz să ne întoarcem totdeauna luarea-aminte spre Sfintele Scripturi şi spre

Crucea lui Hristos. Adânciţi-vă în spusele apostolului Pavel: Bine este cuvântat Dumnezeu şi
TatălDomnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea,
Cel Ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem mângâia şi noi pe cei care se află în
tot necazul  prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu (2 Cor. 1, 3-4).

8
 Mărturisesc din toată inima adevărul acestor spuse – mărturisesc din proprie experienţă,
fiindcă Domnul m-a mângâiat în marele meu necaz. Pe măsură ce se înmulţesc necazurile, se
înmulţeşte şi mângâierea lui Hristos. În această zi sfântă este scoasă spre închinare Crucea lui
Hristos şi îi atrage pe toţi la sine, adică la Cel Ce a fost răstignit pe Cruce.

Cu mare bucurie vedem cât de mulţi oameni năzuiesc să vadă Crucea înălţându-se şi să
audă cântarea: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne“. Dar ce putere ne atrage? De ce-i aşa de
multă lume în biserică? Ne atrage puterea nevăzută a lui Dumnezeu, ce mângâie şi încălzeşte
inimile noastre.1

1
Sf Luca al Crimeei, La portile Postului Mare-Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004
9
Capitolul al III-lea – „Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-
și ia Crucea și să- Mi urmeze Mie”

Așa cum spunea Sfântul Iustin Popovici, luându-ne crucea, bineplăcem Domnului Iisus
Hristos, Îl urmăm. Dacă ne urmăm pe noi înşine, nu putem să-L urmăm pe El. 2 Cine nu se
leapădă de el însuşi, nu poate să vină după Mine şi să-Mi urmeze (Matei 10:38).

Dacă-ţi urmezi mintea ta şi nu mintea lui Hristos, dacă-ţi urmezi voinţa ta şi nu voinţa lui
Hristos, după cum se menţionează în Sfânta Evanghelie, sufletul tău nu este curat, nu este sfinţit,
ci este pierdut în sălbatica rătăcire stricătoare de suflet şi înfiorătoare. Pentru că păcatul, răul,  a
reuşit să-și facă culcuș înăuntrul firii noastre, înrobind sufletul cu chip dumnezeiesc pe care l-am
primit de la Dumnezeu. Dacă păcatul nostru devine urmare, creează înăuntrul nostru  propriul lui
suflet, iar alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc, pe care Dumezeu ni l-a dăruit, aducem un
străin care ne robeşte.

„Și chemând la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voiește să vină
după Mine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie. (34) Căci cine va voi să-și scape 3 sufletul îl
va pierde, iar cine va piede sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. 4
(35) Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul? (36) Sau ce ar
putea să dea omul5 în schimb pentru sufletul său?” (Mc. 8,34-37).

Sfântul Teofilact al Bulgariei ne spune în tâlcuirea sa la Sfânta Evanghelie după Marcu că

Mântuitorul nu dorește ca oamenii să-L urmeze decât prin propria lor voință, astfel că cine nu
dorește, nici nu este vrednic pentru aceasta: „Și vezi că nu a zis Domnul: „măcar de nu voiește
cineva, (trebuie) să moară”, ci, „oricine voiește”, că zice: „Pe nimeni nu silesc, căci la lucruri
bune chem, nu la rele ca să-l silnicesc; pentru aceasta, dacă cineva nu voiește, nici nu este
vrednic de aceasta”.6

Dar ce înseamnă cu adevărat lepădarea de sine? Sfântul Teofilact al Bulgariei ne spune în

tâlcuirea Evangheliei după Marcu că, măcar de am și fi bătuți sau oricât de mult am pătimi, să

2
Sfântul Iustin Popovici „Predică în Duminica a treia din Postul Mare”
3
În ediția de la 1805, în loc de „să-și scape sufletul”, se găsește „să-și mântuiască sufletul”
4
În ediția de la 1805, în loc de „acela îl va scăpa”, se găsește „acela îl va mântui pe el”
5
În ediția de la 1805, în loc de „ar putea să dea omul”, se găsește „va da omul”
6
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, p. 118.
10
nu ne fie milă, ci fiecare „să-și ia crucea sa”7, adică să ne împăcăm cu gândul morții întru
Hristos și greutățile vieții noastre ce-și iau forma pătimirilor pe care le suferim, așa cum și El a
pătimit pentru noi. Este de asemenea foarte important să știm că, deși este foarte greu să-I
urmăm Lui și să-I respectăm porunca luării crucii, este un lucru mai vârtos al prisosinței iubirii
de oameni. Astfel că, cel ce-și pierde sufletul pentru Dânsul, nu ca un om fără de lege fiind
omorât, sau sinucigându-se, ci ca un om al lui Dumnezeu și ca cel ce-L urmează pe Dânsul în
toată fapta bună, acela îl v-a urma cu adevărat întru totul.

Singura modalitate pe care ne-a lăsat-o Hristos de mântuire a sufletului nu se poate face
cu ajutorul banilor: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde
sufletul? (36) Sau ce ar putea să dea omul8 în schimb pentru sufletul său?” (Mc. 8,34-37). Ci,
dimpotrivă, un asemenea schimb nu s-ar putea face acolo, pentru că cel care ar fi câștigat
întreaga lume, ar fi dat mulțime de bani pentru a-și răscumpăra sufletul. Astfel că, astupând gura
ereticilor, precum și cea a lui Origen, care spune că sufletele vor veni la starea ce dintâi atunci
când sufletele celor care s-au „muncit” după măsura păcatelor lor 9, le spunem acestora că așa
ceva nu este cu putință.

Sfântul Isaac Sirul, la întrbarea: „Ce înseamnă să se lepede cineva de sine?”, raspunse cu
înțelepciune: „Precum cel ce s-a pregătit să se suie pe cruce nu mai ține în cugetarea sa decât
gândul morții și pornește ca un om ce nu se gândește să mai aibă vreo părticică din viața
veacului acestuia, așa e și cel ce vrea să împlinească ceea ce s-a spus. Căci crucea este voința
care e gata să primească orice necaz. Și când a voit să ne învețe iarăși de ce trebuie să facem așa,
Domnul a zis: „Cel ce voiește să viețuiască în lumea aceasta se va pierde pe sine de viața cea
adevărată; iar cel ce se pierde aici pentru Mine, se va afla pe sine acolo” (Mt. 16, 24). Acesta este
cel ce pășește pe calea crucii și-și pune pașii săi pe ea. Cel ce ce se îngrijește de viața aceasta, s-a
pierdut crezând din nădejdea prin care a pornit, spre suferirea necazurilor. Pentru că grija aceasta
nu-l lasă să primească necazul pentru Dumnezeu, ci-l atrage pe înaltul din stăruirea în el și-l
scoate din mijlocul luptei pentru viața cea fericită și face să crească în el gândul acesta, până ce-l
biruiește.

„Dar cel ce-și pierde sufletul său pentru Mine, în cugetarea sa, din dorul de Mine, se
păstrează nevinovat și nevătămat pentru viața de veci”. (...) Și să știi că afli viața veșnică atunci
când disprețuiești viața aceasta. Și când intri în lupta pentru pregătirea aceasta, sunt disprețuite în

7
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, p. 119.
8
În ediția de la 1805, în loc de „ar putea să dea omul”, se găsește „va da omul”
9
Apocatastaza (restaurația generală) lui Origen a fost condamnată de Biserică la cel de-al V-lea Sinod Ecumenic
care a avut loc la Constantinopool în anul 553.
ochii tăi toate cele socotite dureroase și orcinuitoare de necaz. Căci, când mintea se pregătește
astfel, nu mai are luptă, nici necaz în vremea primejdiei de moarte. De aceea, trebuie să știi cu
dinadinsul că de nu va urî omul viața lui în lume din dorința vieții viitoare și fericite, nu poate
răbda nicidecum necazurile și durerile de tot felul care vin din asupra lui în fiecare ceas”. 10

10
Filocalia Românească, vol. 10, Cuvântul LXXXV, ed. IBMBOR, București, 1980, pp. 427-428.
 Capitolul al IV-lea – Roadele cinstirii Sfintei Cruci în viața credincioșilor

Dacă dorim să cunoaștem dragoastea cea nemăsurată și necuprinsă a lui Dumnezeu,

trebuie să mergem la Cruce. Căci acesta este cel mai mare rod pe care-l poate aduce cinstirea
Sfintei Cruci în viața noastră, anume dragostea lui Dumnezeu.

Contemplând la episodul Jertfei de pe Cruce ne punem întrebarea: „De ce a murit Fiul lui
Dumnezeu pe Cruce, dacă nu din iubire?” El și-a dat viața nu doar pentru cei drepți, ci și pentru
cei ucigași și vrăjmșii Lui. „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea
viața pentru prietenii săi” (In. 15,13). Prin intermediul Crucii și Jertfa pe ea se vede „dragostea
totală (pe care ne-o oferă) a lui Dumnezeu față de umanitate. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Se
face purtătorul dragostei desăvârșite treimice către oameni și al dragostei umane ridicată la nivel
divin către Dumnezeu”11

Părintele Asist. Dr. Liviu Petcu, in lucrarea sa „Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu
pentru noi” relatează că „Meditația asupra Crucii topește în noi pornirile revanșarde, ranchiuna,
ura și orice resentiment față de aproapele.”

Este foarte uimitor cum Domnul nostru Iisus Hristos a acceptat să ne iubească întru atât
de mult, încât a ajuns la acest sacrificiu suprem pentru noi. Chiar dacă noi am respins - și poate
că încă respingem - această iubire, El tot S-a răstignit, chiar și pentru cei care nu vor accepta
mântuirea niciodată.

Dumnezeu a lăsat și va lăsa, în continuare, nu doar una, ci o multitudine de șanse pentru

mântuirea oamenilor!

El, bogatul, vine către sărăcia noastră, vine El Însuși, își mărturisește dragostea și Se
roagă să-I fim doar recunoscători. În fața refuzului, nu Se retrage. „Chiar dacă I se răspunde cu
obrăznicie, El nu Se mânie, ci, așa alungat de noi, așteaptă la ușă, ba încă spre a-Și arăta și mai
mult dragostea, face orice, suferă chinuri și la urmă chiar moarte”.12

Sfântul Ioan Scărarul observa că aducerea-aminte de pătimirile Domnului Iisus vindecă

sufleptul de pizmă, în vreme ce pilda iubirii Lui îl tulbură. 13Iar față de pornirile sau ispitele
trupești care vin de la diavol și prin care ne chinuie și tânjește să ne despartă de Dumnezeu, un
11
Pr. Dumitru Stăniloae, Dumnezeu este iubire, în „Ortodoxia”, Anul XXIII (1971), Nr. 3, pp 401-402.
12
Sf. Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, studiu introductiv și traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 1997, p.174
Sfânt Părinte ne încurajează astfel: „Cuiul lui Hristos să te țină pe tine când slăbiciunea firii
omenești te cheamă înapoi.”

Dumnezeu Tatăl nu L-a cruțat nici pe fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți (Rom. 8,32).
Sfântul Chiril al Alexandriei, interpretează acest text spunând că Dumnzeu Tatăl a socotit că
dându-L pe Fiul Său pentru noi „suportă ceva din cele ce nu le vrea. Aceasta ne convinge Sfântul
Apostol Pavel să o înțelegem când spune: „Nu L-a cruțat”. Căci aceasta nu se spune niciodată
pentru lucruri întâmplătoare, ci despre fapte care îndrăznesc vreun lucru mare”14.

13
Sf. Ioan Scărarul, Scara, IX, 12, 14, traducere, introduceri și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în col.
Filocalia..., vol. 9, Ed. IBMBOR, București, 1980, p.198
14
Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Fcere, Cartea a Treia a Glafirelor la Facere, 2, în col. PSB, vol. 39, p. 91
14
 Capitolul al V-lea – Sfânta Cruce în lumina Noului Testament

În Noul Testament Crucea capătă o nouă dimensiune şi i se descoperă în întregime taina

şi lucrarea ei nedespărţită de a Mântuitorului Hristos, apărând cu toate semnificaţiile ei:
materială, morală, teologică şi eshatologică etc. „Crucea se ridică deci la hotarul dintre cele
două iconomii a Vechiului Testament şi a Noului Testament” şi între două lumi: închinători ai
Crucii şi „vrăjmaşi ai Crucii.” 15

Cinstim Sfânta Cruce pentru ca ea este jertfelnicul lui Iisus Hristos, pe care S-a adus
jertfă pentru păcatele noastre (Evrei 9,28). Dacă în Vechiul Testament un altar stropit cu sângele
animalelor jertfite lui Dumnezeu, sfinţea pe cei ce se atingeau de el, cu atât mai mult se va sfinţi
cel ce se va atinge de Sfânta Cruce, altarul sfânt stropit cu sângele Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfânta Scriptură întăreşte acest adevăr, astfel la I Ioan 1,7 ni se spune că: „… sângele lui Iisus,
Fiul lui Dumnezeu ne curăţeşte pe noi de orice păcat”, iar dacă sângele Mântuitorului ne
curăţeste de orice păcat, atunci înseamnă că a sfinţit şi Sfânta Cruce.16

Mântuitorul Însuşi a apreciat valoarea altarului, după cum aflăm la Matei 5,23-24:
„...dacă iţi vei aduce darul tău la altar…lasă darul tau acolo, înaitea altarului…”, precum şi la
Matei 23,18-20: „iar cel care se va jura pe altar…”. În concluzie, Crucea o cinstim ca pe un
altar, pe care s-a adus suprema jertfă a mântuirii noastre, altar sfinţit cu sângele Mântuitorului
Hristos.

În urma morţii pe Cruce, Hristos a fost preaînalţat după cum ni se spune la Filipeni 2,8-9:
„ Şi S-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte şi, încă moarte pe cruce. Pentru
aceea si Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice
nume…”.

Prin Cruce Hristos a intrat întru mărirea Sa după cum ni se relatează la Luca 24,26: „Nu
trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în mărirea Sa?” şi tot prin Cruce
Hristos s-a preamărit, conform textului de la Ioan 17,1: „Acestea a grăit Iisus şi ridicând ochii
Săi spre cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te
preamărescă.”

Sfânta Cruce pentru este mijlocul prin care ne-am câstigat mântuirea: „Şi Eu când voi fi
înalţat de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine. Iar aceastea zicea, arătând cu ce moarte avea
15
Pr. Ioan Mircea, Crucea Domnului, Taina şi Slava Lui, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1982, p. 198.
16
Pr. Roman Nemeş, Cinstirea Sfintei Cruci, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1982, p. 267.
să moară” (Ioan 12,32-33), iar la I Petru 2,24 ni se spune: „El a purtat păcatele noastre, în
trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii. Cu rănile Lui v-
aţi vindecat.” 17

Prin Sfânta Cruce se înlătură vrăjmăşia dintre oameni. „Căci în El a binevoit Dumnezeu
să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ,
fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale” (Col. 1,19-20). Astfel cinstirea
Sfintei Cruci obligă pe toţi credincioşii ca să trăiască în pace înlăturând orice urmă de vrăjmăşie
dintre ei.18

Sfânta Cruce este pecetea lui Dumnezeu daruită nouă prin Taina Sfâtului Mir când
primim darurile Duhului Sfânt. Taina Sfântului Mir este o împlinire a Botezului, dar totodată o
Taină nouă, după cum este şi o nouă descoperire a sensului Crucii lui Hristos. Darul pe care îl
primim în Taina Mirungerii nu este un dar oarecare, conferit naturii umane, ci este Duhul vieţii şi
al sfinţeniei însăşi. Despre El putem spune că este „pecetea lui Hristos” în numele celor botezaţi.
Este puterea care păstrează şi apără în noi conţinutul preţios şi mireasma lui Iisus, este semnul
chemării noastre unice şi înalte. Din îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Să nu întristaţi Duhul
cel Sfânt al lui Dumnezeu întru care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efes. 4,30),
reiese că prezenţa Duhului s-a imprimat cu o urmă în suflet, iar această urmă nu poate fi decât
semnul Crucii.19

Sfânta Cruce este semnul biruinţei lui Hristos, semn care se va arata pe cer înaintea
venirii a doua a Domnului: „Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului…”. Semnul Fiului
Omului nu poate fi decât Sfânta Cruce prin care a biruit pe diavol si moartea (Matei 24,30).20

Sfântul Apostol Pavel vorbind despre Sfânta Cruce spune: „Căci cuvântul Crucii, pentru
cei care pier, este nebunie; iar pentru noi cei care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I
Cor. 1,18) iar în alt loc: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în crucea Domnului nostru
Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Gal. 6,14).

17
Ibidem, p. 268.
18
Drd. Ioan Cîrstoiu, Crucea şi Învierea Domnului în lumina Noului Testament, în „Studii Teologice”, nr.
5-6/ 1985, pp. 355-363;
19
Pr. conf. I. Moldovan, Sensul închinării creştinului în semnul Sfintei Cruci, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1982,
p. 225.
20
Pr. prof. C. Galeriu, Înţelesurile Sfintei Cruci, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1982, p. 190.
16
 În epistola către Evrei, acelaşi Apostol spune în capitolul 12,2: „Cu ochii aţintiţi asupra
lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, care pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea,
n-a ţinut seama de ocara ei…”. Fiind vorba de “ocara crucii”, se pune întrebarea dacă nu cumva
crucea este bletemată, după cum citim la Deuteronom 21,22: „…blestemat este tot cel spânzurat
pe lemn”. Răspunsul la această întrebare ni-l dă lămurit Sfântul Apostol Pavel când zice:
„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-se pentru noi blestem; pentru că scris
este: blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” (Gal. 3,13). Astfel, prin faptul că Iisus a fost
răstignit pe cruce, pe care a sfinţit-o cu scump sângele Său, ocara crucii s-a schimbat în
binecuvântare. În Vechiul Testament, altarul sfinţea jertfa. În Noul Testament, jertfa Iisus
Hristos a sfinţit altarul Crucii. Noi cinstim Sfânta Cruce pentru că potrivnicii Crucii sunt
vrăjmaşi ai lui Hristos după cum spune Sfântul Pavel: „Căci mulţi, despre care v-am vorbit
adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfârşitul
acestora este pieirea.” (Filip. 3,18-19)21

21
Ibidem, p. 269.
17
 Concluzie

Așadar, Crucea este altarul sfânt pe care s-a jertfit Mântuitorul Hristos, din
dragoste deplină ca să ne împace cu Dumnezeu, să ne facă fiii săi buni, să ne scape
de păcatul strămoşesc şi să fim fericiţi. Ea este dovada iubirii lui Dumnezeu faţă de
noi, cei păcătoşi, ea este semnul Patimilor Domnului, semnul suferinţei, al iertării,
al împăcării, al mântuirii noastre, este semnul biruinţei vieţii asupra morţii. Este
pana cu care Hristos a semnat actul eliberării noastre, mândria Bisericii şi
păzitoarea creştinilor.

Bibliografie

18
1. Sf Luca al Crimeei, „La porțile Postului Mare-Predici la Triod”, Editura Biserica
Ortodoxă, Bucureşti, 2004.
2. Sfântul Iustin Popovici „Predică în Duminica a treia din Postul Mare”.
3. Sfântul Teofilact al Bulgariei „Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu”.
4. „Filocalia Românească”, vol. 10, Cuvântul LXXXV, ed. IBMBOR, București, 1980.
5. Pr. Dumitru Stăniloae, Dumnezeu este iubire, în „Ortodoxia”, Anul XXIII (1971), Nr. 3.
6. Sf. Nicolae Cabasila, „Despre viața în Hristos”, studiu introductiv și traducere din limba
greacă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 1997.
7. Sf. Ioan Scărarul, „Scara”, IX, 12, 14, traducere, introduceri și note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, în col. Filocalia..., vol. 9, Ed. IBMBOR, București, 1980.
8. Sf. Chiril al Alexandriei, „Glafire la Facere”, Cartea a Treia a Glafirelor la Facere, 2, în
col. PSB, vol. 39.
9. Pr. Ioan Mircea, Crucea Domnului, Taina şi Slava Lui, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1982.
10. Pr. Roman Nemeş, Cinstirea Sfintei Cruci, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1982.
11. Drd. Ioan Cîrstoiu, „Crucea şi Învierea Domnului în lumina Noului Testament”, în
„Studii Teologice”, nr. 5-6/ 1985.
12. Pr. conf. I. Moldovan, Sensul închinării creştinului în semnul Sfintei Cruci, în
„Ortodoxia”, nr. 2, 1982.
13. Pr. prof. C. Galeriu, Înţelesurile Sfintei Cruci, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1982.

19