Drept Procesual Penal I - 2017

Introducere
Cursul intitulat Drept procesual penal face o incursiune în domeniul procesului penal,
abordând câteva dintre cele mai importante noţiuni şi concepte. După cum se cunoaşte, Codul
de procedură penal anterior din 1968, conceput sub coordonarea profesorului Vintilă
Dongoroz, a avut o bază sistematică remarcabilă. Acest sistem de concepte1 este construit
pornind de la valoarea cea mai importantă dintr-o societate, respectiv ordinea. Aristotel
spunea că „legea este ordine, iar o lege bună înseamnă o ordine bună”.
Ansamblul regulilor de conduită cuprinse în legislaţia statului constituie ordinea de
drept normativă (formală).
Desfăşurarea relaţiilor sociale potrivit regulilor de conduită ce alcătuiesc ordinea de
drept normativă, în mod continuu şi pretutindeni pe teritoriul ţării constituie ordinea de drept
efectivă (reală).
Ordinea de drept efectivă se realizează prin conformare (calea principală) sau prin
constrângere (calea indirectă de realizare). Procesul penal este mijlocul efectiv prin care se
realizează ordinea de drept prin constrângere.
Realităţile vieţii juridice actuale au relevat lipsa de celeritate a desfăşurării proceselor
penale în general, neîncrederea justiţiabililor în actul de justiţie şi costurile sociale şi umane
semnificative, traduse în consumul ridicat de resurse de timp şi financiare. Toate aceste
aspecte au dus la instaurarea unui climat de neîncredere în eficienţa actului de justiţie penală.
Principalele probleme cu care se confruntă sistemul judiciar penal actual sunt legate de
supraîncărcarea parchetelor şi instanţelor, durata excesivă a procedurilor, tergiversarea
nejustificată a cauzelor şi nefinalizarea dosarelor din motive procedurale.
Dintre acestea, aspectele privind măsura arestării preventive, durata procedurilor,
aşezarea competenţelor şi probatoriul în materie penală au constituit obiectul mai multor
cauze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în care România este parte. Aşa fiind, a
devenit evidentă necesitatea de a elimina deficienţele care au generat condamnarea României
de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în repetate rânduri.
Obiectivele cursului
Cursul intitulat Drept procesual penal are ca obiectiv principal îmbogăţirea
cunoştinţelor din sfera disciplinelor juridice, forma de învăţământ ID. În acest
sens, la sfârşitul acestui curs, studenţii vor fi capabili să:
 opereze cu noţiuni precum: proces penal, fază procesuală, stadiu procesual, ş.a.;
 identifice regulile de bază ale procesului penal;
 identifice probele şi mijloacele de probă în procesul penal;
 identifice măsurile preventive, actele şi măsurile procesuale penale;
 identifice fazele, etapele şi stadiile procesului penal şi modul de desfăşurare a
acestuia
1
Pe care îl regăsim în lucrarea Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Vol. V, Ediţia a II-a,
coord. V. Dongoroz, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2003.
1
Cerinţe preliminare
Studiul Dreptului penal material
Resurse
Parcurgerea unităţilor de învăţare aferente primului şi lui de-al doilea modul
necesită parcurgerea legislaţiei, jurisprudenţei şi doctrinei din materia dreptului
procesual penal.
Structura cursului
Cursul Drept procesual penal este structurat în două module, astfel: primul modul
cuprinde 11 unităţi de învăţare, iar al doilea modul cuprinde 11 unităţi de învăţare.
La rândul său, fiecare unitate de învăţare cuprinde: obiective, aspecte teoretice
privind tematica unităţii de învăţare respective, exemple, teste de autoevaluare
precum şi probleme propuse spre discuţie şi rezolvare.
La sfârşitul fiecărui modul sunt indicate două teme de control.
Durata medie de studiu individual

Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului de Drept
procesual penal (atât aspectele teoretice cât şi rezolvarea testelor de autoevaluare
şi rezolvarea problemelor propuse) se poate face în 2-3 ore pentru fiecare unitate.
Evaluarea
La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă, în urma susținerii unui test
grilă, ce va conţine întrebări teoretice şi practice din materia prezentată în cadrul
acestui material.
Spor la treaba !
2
Modulul 1. Partea generală
Cuprins
Introducere ................................................................................................................................. 3
Obiectivele modului ................................................................................................................... 3
U1. Explicaţii preliminare .......................................................................................................... 3
U2. Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal .................................................................... 3
U3. Părţile în procesul penal ...................................................................................................... 3
U4. Competenţa în meterie penală. Incompatibilitatea şi strămutarea ....................................... 3
U5. Probele şi mijloacele de probă............................................................................................. 3
U6. Măsurile preventive ............................................................................................................. 3
U7. Alte măsuri procesuale ........................................................................................................ 3
U8. Acte procesuale şi procedurale comune. Citarea şi comunicarea actelor de procedură.
Mandatul de aducere .................................................................................................................. 3
U9. Termenele ............................................................................................................................ 3
U10. Cheltuielile judiciare. Modificarea actelor procedurale .................................................... 3
U11. Nulităţile. Amenda judiciară ............................................................................................. 3
3
Introducere
Dreptul procesual cuprinde în primul rând reguli procesuale (privesc
procesul în sine).
Dreptul procesual cuprinde în al doilea rând reguli procedurale (care
prevăd în ce mod trebuie să fie aduse la îndeplinire actele procesuale). Regulile
procedurale au caracterul de reguli complimentare faţă de regulile procesuale şi în
mod corespunzător actele procedurale sunt la rândul lor complimentare în raport
cu actele procesuale.
Dispoziţiile de drept procesual penal prevăd care sunt actele prin
îndeplinirea cărora se dinamizează (acte procesuale) şi actele prin efectuarea
cărora se realizează (acte procedurale) activitatea care constituie conţinutul formal
al procesului penal.
Mai prevăd când, în ce condiţii şi în ce mod sunt îndeplinite diferitele acte
procesuale sau procedurale.
Mai prevăd care organe şi care persoane trebuie sau pot să ia parte la
desfăşurarea procesului penal, care sunt drepturile şi îndatoririle lor.
Prezentul modul abordează regulile de bază ale procesului penal,
participanţii, probele, măsurile procesuale, termenele şi sancţiunile din procesul
penal.
Competenţe
La sfârşitul acestui modul studenţii vor fi capabili să:
 înţeleagă importanţa dreptului procesual penal în sistemul de drept românesc;
 să înţeleagă modul în care operează regulile de bază ale procesului penal;
 să identifice categoriile de probe şi mijloacele de probă din procesul penal
român;
 să identifice măsurile preventive şi celelalte măsuri procesuale aplicabile în
dreptul penal român;
 să identifice termenele şi sancţiunile procesuale care operează în procesul penal
român;
 să opereze cu noţiuni legate de competenţă, strămutare, indivizibilitate,
conexitate;
 să facă diferenţierea între acte procesuale şi acte procedurale penale;
 să calculeze termenele procedurale şi termenele substanţiale;
 să identifice modul în care se aplică în practica judiciară dispoziţiile legale din
4
partea generală a Codului penal român;
 să identifice modul în care jurisprudenţa CEDO a influenţat dreptul procesual
penal român.
Unitatea de învăţare M1.U1. Explicaţii introductive
Cuprins
M1.U1.1. Introducere ...................................................................................................... 4
M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare ....................................................................... 4
M1.U1.3. Dreptul procesual penal .................................................................................. 5
M1.U1.4. Teoria procesului penal ................................................................................ 10
M1.U1.5. Normele dreptului procesual penal ............................................................... 13
M1.U1.6. Rezumat ........................................................................................................ 16
M1.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ................................................................... 16
M1.U1.1. Introducere
Realizarea ordinii de drept efective prin constrângere funcţionează de
regulă subsidiar şi condiţionat. Nu e posibilă fără preexistenţa unui conflict între
voinţa colectivă exprimată prin regula de conduită încălcată şi voinţa persoanei
care a săvârşit acea încălcare (raport juridic de contradicţie izvorât din săvârşirea
unei fapte ilicite).
În timp ce la realizarea ordinii de drept efective pe cale de conformare
această regulă produce efecte prin natura sa perceptivă (eficienţă activă), în cazul
realizării pe cale de constrângere efectele regulii de conduită se produc prin
incidenţa laturii sale sancţionatoare (eficienţă reactivă).
Activitatea de sancţionare legal reglementată se înfăptuieşte printr-un
complex de acte succesive, care datorită desfăşurării lor coordonate şi progresive,
reprezintă un proces. Procesul penal reprezintă o realitate vie, un segment de viaţă,
spre deosebire de norma juridică, ce aparţine ordinii normative. El înaintează
progresiv, pentru că etapele sale au o finalitate comună (rezolvarea raportului
juridic de conflict).
Actele care alcătuiesc şi dinamizează acest proces se numesc acte
procesuale, iar normele juridice care le reglementează constituie cadrul regulilor
procesuale.
5
M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare
Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal o iniţiere a studenţilor
în ev procesului evoluţia sistemelor procesuale penale.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 înţeleagă şi să explice elementele care stau la baza procesului penal;
 înţeleagă conţinutul dreptului procesual penal;
identifice caracteristicile normelor procesual penale şi modul de interpretare a
acestora;
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
M1.U1.3. Dreptul procesual penal.

Dispoziţiile care prevăd infracţiuni nu au o fază strictă, ca unele dispoziţii
extrapenale, ceea ce explică eficienţa lor imediată sub raportul prevenţiunii generale.
Ordinea de drept se realizează în marea majoritate a cazurilor prin conformare, care se
poate produce activ sau pasiv.
Reglementare. Sancţiunile de drept penal, având în mod firesc caracter retributiv,
reintegrarea ordinii de drept prin aplicarea acestor sancţiuni capătă caracterul de represiune.
Toate dispoziţiile legale privitoare la reglementarea procesului penal constituie dreptul
procesual penal. Cercetarea şi aplicarea acestui drept fac obiectul ştiinţei dreptului procesual
penal.
Dispoziţiile de drept procesual penal prevăd care sunt actele prin îndeplinirea cărora
se dinamizează (acte procesuale) şi actele prin efectuarea cărora se realizează (acte
procedurale) activitatea care constituie conţinutul formal al procesului penal.
Mai prevăd când, în ce condiţii şi în ce mod sunt îndeplinite diferitele acte procesuale
sau procedurale.
Mai prevăd care organe şi care persoane trebuie sau pot să ia parte la desfăşurarea
procesului penal, care sunt drepturile şi îndatoririle lor.
Dreptul procesual penal face parte din sfera ordinii de drept normative.
Exemplu: Articolul 52 din Codul de procedură penală intitulat Chestiuni prealabile conţine
trei aliniate, având următorul cuprins:
(1) Instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar
dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care
competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.
(2) Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de
probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.
(3) Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în
procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor
care privesc existenţa infracţiunii.
Identificaţi numărul şi denumirea titlurilor, capitolelor secţiunilor şi articolelor

din Partea generală a Codului de procedură penală român
6
M1.U1.4. Teoria procesului penal.
Caracter. a) Procesul penal e o activitate judiciară care se desfăşoară în faţa şi prin
mijlocirea organelor judiciare: organele de urmărire penală, instanţa de judecată, organele
extrajudiciare.
Acest caracter se răsfrânge asupra tuturor actelor procesului penal, procesuale şi
procedurale (şi cele efectuate de organele extrajudiciare, de ex. poşta).
b) Procesul penal e o activitate de interes obştesc (colectiv), chiar când pornirea e la
plângerea prealabilă.
Obiect.
a) Fapta săvârşită (presupus săvârşită) e obiectul material al procesului penal.
Raportul juridic de drept penal născut din comiterea acestei fapte e obiectul juridic al
procesului penal.
Obiectul juridic şi material determină declanşarea procesului penal, de unde
denumirea de cauză penală.
Importanţă: determinarea competenţei, a regulilor aplicabile, regimul probelor,
măsurile procesuale. Depinde soluţionarea în fapt şi în drept a cauzei.
b) Materialul procesului reprezintă complexul scriptelor care constată mersul şi
rezultatele desfăşurării activităţii procesuale penale (materialul documentar).
Scriptele care privesc constatări referitoare la desfăşurarea activităţii procesuale
îndeplinesc rolul de dovezi procedurale, iar cele care conţin constatări privitoare la existenţa
sau inexistenţa faptei penale şi a vinovăţiei au rolul de material probator al cauzei. Primul
contribuie la verificarea legalităţii, iar ultimul la verificarea temeiniciei soluţionării procesului
penal.
Sistematizare.
Procesul penal are o desfăşurare mult mai complexă datorită naturii şi specificului
faptelor care formează obiectul material al procesului.
Faze, etape şi stadii procesuale.
a) Faza de urmărire penală, cu etapele: cercetarea penală şi trimiterea în judecată,
fiecare dintre vele cu mai multe stadii.
b) Faza de judecată, cu etapele: judecata în primă instanţă şi judecata în căile de
atac, fiecare cu mai multe stadii.
c) Faza de executare, cu etapa punerii în executare a hotărârii penale şi etapa
eventualelor schimbări, fiecare cu mai multe stadii.
Sunt prevăzute şi derogări, fie prin amplificări, fie prin simplificări.
Subiecţi şi raporturi procesuale.
Cadrul subiecţilor:
a) Subiecţii raportului juridic de conflict născut din săvârşirea faptei devin şi subiecţi
principali ai procesului penal, în calitate de părţi. Între aceste părţi se leagă un raport juridic
procesual care se suprapune raportului juridic de conflict, dar cu poziţii inverse.
Raportul juridic procesual durează atâta timp cât durează şi procesul penal, de aceea el
e considerat ca raport juridic procesual principal.
b) Persoanele care lucrează ca prepuşi ai organelor judiciare sunt subiecţi procesuali
oficiali. Ei se succed şi se pot substitui.
c) Persoanele străine de raportul juridic de conflict (martorii, experţii, interpreţii,
apărătorii) sunt subiecţi ocazionali.
Unii subiecţi procesuali (dintre cei oficiali şi cei principali) pot efectua atât acte
procesuale cât şi acte procedurale. Ceilalţi subiecţi nu pot efectua decât acte procedurale.
Subiecţii procesuali nu pot avea în cadrul aceluiaşi proces poziţii procesuale
incompatibile.
7
În afară de raportul juridic procesual principal şi cele accesorii se pot forma în sfera
procesului penal şi unele raporturi procesuale adiacente (de ex. la luarea uni măsuri
preventive sau asigurătorii). Acestea au o desfăşurare procesuală autonomă, dar se sting la
stingerea raportului principal. Subiecţii acestor raporturi se numesc subiecţi procesuali
adiacenţi.
În procesul penal poate să se nască şi un raport procesual civil.
M1.U1.5. Normele dreptului procesual penal.

Izvoare juridice.
a) Principala sursă a normelor care reglementează procesul penal este legea, adică
Codul de procedură penală.
I se pot adăuga ca izvoare complementare orice alte legi care ar conţine dispoziţii de
drept procesual penal (de ex. legea de organizare judecătorească, legea de executare a
pedepselor, legea de extrădare), precum şi dispoziţii de procedură penală cuprinse în convenţii
de asistenţă judiciară încheiate cu state străine.
b) Actele procesuale sunt reglementate doar de lege sau acte normative cu putere de
lege.
Actele procedurale sunt reglementate şi de alte acte normative cu caracter normativ, în
special când sunt efectuate prin organe extrajudiciare.
c) Sursele de informare juridică: legea care reglementează materia respectivă (de ex.
pentru soluţionarea unei chestiuni prealabile de ordin civil instanţa penală va ţine seamă de
legea civilă care conţine dispoziţii cu privire la acea chestiune).
d) Sursele extraprocesuale, care servesc la stabilirea unor temeiuri juridice. Sursă
comună este legea penală, iar surse speciale sunt actele normative care reglementează sectorul
în sfera căruia s-a comis infracţiunea (de ex. legea sanitară, legi de organizare în cazul
infracţiunilor de serviciu).
Aplicarea în timp şi în spaţiu.
a) Aplicarea în timp. În caz de succesiune a legilor de procedură penală, actele
procesuale şi procedurale efectuate în orice proces penal, în timpul legii abrogate, îşi
păstrează valoarea, iar cele care vor interveni ulterior vor fi îndeplinite potrivit legii noi
(regula tempus regit actum). Această regulă necesită unele nuanţări, în cazul în care legea
veche contravenea Convenţiei europene a drepturilor omului.
Excepţional, legea nouă poate prevedea unele situaţii în care anumite dispoziţii din
legea anterioară rămân aplicabile actelor efectuate sub legea nouă (ultraactivitatea) sau
anumite dispoziţii ale legii noi sunt aplicabile şi actelor efectuate sub legea anterioară
(retroactivitatea). De ex. regulile de competenţă, termenele, nulităţile prevăzute de legea
veche nu mai poate fi invocată sub legea nouă care nu o mai prevede.
b) Aplicarea în spaţiu. Dispoziţiile legii de procedură penală sunt exclusiv teritoriale,
ele nu pot fi explicate decât actelor procesuale sau procedurale efectuate în ţară (regula locus
regit actum).
Actelor efectuate pe o navă sau aeronavă română, de către comandanţii acestora, li se
aplică legea procesuală română.
Comisiei rogatorii externe i se aplică lex locii.
În cazul recunoaşterii unei hotărâri penale pronunţate în străinătate sau unor acte
procesuale sau procedurale efectuate în ţară străină, se aplică lex loci (în ceea ce priveşte
valabilitatea), ele însă produc efecte potrivit legii de procedură română (lex fori).
Interpretarea normelor procesuale.
Normele procesuale, ca orice norme juridice, având un conţinut sintetic, sunt
confruntate cu multiple şi variate situaţii concrete care fac nu numai necesară, dar chiar
indispensabilă interpretarea.
8
a) Metoda interpretării – modurile, procedeele şi mijloacele de interpretare a normelor
procesuale sunt cele comune.
Moduri: general obligatorie (autentică), pe cale de explicaţii teoretice (doctrinară) şi
pe cale de practică judiciară (jurisprudenţă).
Procedee. Interpretarea literară trebuie să aibă întâietate câtă vreme dispoziţia legală e
precisă şi categorică. Când litera legii lasă îndoială, trebuie să se recurgă la interpretarea
raţională.
Mijloacele sunt cele generale.
b) Suplimentul analogic. În caz de lacune sau de dispoziţii insuficient de precise,
datorită cărora desfăşurarea procesului penal s-ar opri în loc ori ar duce la o vădită inechitate,
dificultatea va fi înlăturată pe cale de supliment analogic.
Suplimentul analogic se caută fie în cadrul dispoziţiilor din legea procesual penală
(analogia legii), fie în raport cu vreun principiu de drept consacrat de această lege (analogie
de drept).
Practică procesuală penală.
Instanţa hotărăşte asupra existenţei sau inexistenţei faptei imputate, gravitatea ei,
răspunderii penale a făptuitorului, ceea ce constituie examinarea şi evaluarea în fapt a
materialului procesual al cauzei penale, care se concretizează într-o judecată de fapt.
Încadrarea faptei, stabilirea sancţiunii, constituie examinarea şi evaluarea în drept a
constatărilor rezultate din materialul procesual al cauzei şi se concretizează într-o judecată în
drept.
Realizarea acestor judecăţi este asigurată prin folosirea în mod corect şi priceput a
unei eficiente practici procesuale penale.
Tehnica procesuală penală.
Judecata de fapt necesită folosirea a numeroase şi variate cunoştinţe, procedee,
mijloace de investigaţie de ordin extrajuridic. Complexul de cunoştinţe, procedee şi mijloace
de ordin extrajudiciar necesare pentru înfăptuirea justiţiei penale formează obiectul tehnicii
procesuale penale.
Să ne reamintim...
Toate dispoziţiile legale privitoare la reglementarea procesului penal
constituie dreptul procesual penal.
Procesul penal e o activitate judiciară care se desfăşoară în faţa şi prin
mijlocirea organelor judiciare: organele de urmărire penală, instanţa de judecată,
organele extrajudiciare.
Principala sursă a normelor care reglementează procesul penal este legea,
adică Codul de procedură penală.
Precizaţi regula aplicării în timp a normelor procesuale penale.
M1.U1.6. Rezumat
Dispoziţiile de drept procesual penal prevăd care sunt actele prin îndeplinirea
cărora se dinamizează (acte procesuale) şi actele prin efectuarea cărora se realizează
(acte procedurale) activitatea care constituie conţinutul formal al procesului penal.
9
Raportul juridic de drept penal născut din comiterea acestei fapte e obiectul
juridic al procesului penal. Obiectul juridic şi material determină declanşarea
procesului penal, de unde denumirea de cauză penală.
În caz de succesiune a legilor de procedură penală, actele procesuale şi
procedurale efectuate în orice proces penal, în timpul legii abrogate, îşi păstrează
valoarea, iar cele care vor interveni ulterior vor fi îndeplinite potrivit legii noi
(regula tempus regit actum).
Normele procesuale, ca orice norme juridice, având un conţinut sintetic, sunt
confruntate cu multiple şi variate situaţii concrete care fac nu numai necesară, dar
chiar indispensabilă interpretarea.
Instanţa hotărăşte asupra existenţei sau inexistenţei faptei imputate,
gravitatea ei, răspunderii penale a făptuitorului, ceea ce constituie examinarea şi
evaluarea în fapt a materialului procesual al cauzei penale, care se concretizează într-
o judecată de fapt.
M1.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a

persoanelor care au săvârşit:
a) infracţiuni;
b) fapte prevăzute de legea penală;
c) contravenţii.
2. Aplicarea în timp a legii procesual penale:

a) se face de îndată după intrarea ei în vigoare a legii noi;
b) se face de îndată doar dacă aceasta este mai favorabilă învinuitului sau inculpatului;
c) se face doar pentru infracţiunile comise după intrarea în vigoare a legii procesuale penale
noi;
Temă de control
Identificaţi o cauză penală soluţionată în mod definitiv de instanţele de
judecată şi indicaţi un procedeu de interpretare a legii procesual penale folosit de
instanţă în această cauză.
Raspunsuri: 1a; 2a.
10
Unitatea de învăţare M1.U2. Regulile de bază şi acţiunile în
procesul penal
Cuprins
M1.U2.1. Introducere .................................................................................................... 11
M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare ..................................................................... 12
M1.U2.3. Regulile de bază ........................................................................................... 12
M1.U2.4. Acţiunea penală ............................................................................................ 17
M1.U2.5. Acţiunea civilă în procesul penal ................................................................. 21
M1.U2.6. Rezumat ........................................................................................................ 25
Regulile de bază ale procesului penal sunt norme de procedură penală cu
caracter de principii fundamentale.
Raportate la sursa lor (concepţia şi principiile de politică procesual-penală)
şi la rolul pe care regulile de bază sunt chemate să-l îndeplinească în desfăşurarea
procesului penal ele apar, normativ, nu numai ca principii fundamentale ci şi ca
nişte orientări absolute, irefragabile, care nu îngăduie vreo excepţie, vreo
încălcare.
Au, ca oricare alte principii procesuale, un oarecare grad de relativitate.
Codul de procedură penală noului Cod de procedură penală are drept scop
esenţial crearea unui cadru legislativ modern în materie procesual penală, care să
răspundă pe deplin imperativelor funcţionării unei justiţii moderne, adaptate
aşteptărilor sociale, precum şi necesităţii creşterii calităţii acestui serviciu public.
Dispoziţiile Codul de procedură penală ui noului Cod de procedură penală
urmăresc să răspundă unor cerinţe actuale, precum accelerarea duratei procedurilor
penale, simplificarea acestora şi crearea unei jurisprudenţe unitare, în acord cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În egală măsură, Codul de procedură penală a urmărit să răspundă şi
11
exigenţelor de previzibilitate a procedurilor judiciare ce decurg din Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi,
implicit, din cele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 829/2007, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 556 din 14 august 2007, Partea I, au fost aprobate Tezele prealabile
ale Codul de procedură penală ui Codului de procedură penală.
Aşa cum se precizează în acest document, care a stat la baza elaborării
Codul de procedură penală ui, nu s-a intenţionat ca noul Cod de procedură penală
să conţină soluţii originale cu orice preţ, în comparaţie cu soluţiile de drept
existente care s-au dovedit a fi viabile în practică sau a căror utilizare constituie o
obişnuinţă pentru practică, ci să modifice corespunzător toate acele soluţii care au
devenit desuete sau care au evidenţiat o serie de anomalii în practică şi să
introducă soluţii noi, bazate pe experienţe comparative pozitive sau orientate către
efectele favorabile aşteptate, toate ca urmare a studiului doctrinei dreptului
procesual penal din sistemul intern şi din sistemele europene.
Prin urmare, Codul de procedură penală noului Cod de procedură penală a
păstrat caracterul predominant continental european, dar ca noutate, introduce
multe elemente de tip adversial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem
legislativ.
Astfel, deşi scopul este acela de a menţine toate soluţiile viabile din vechiul
Cod de procedură penală, se introduc o serie de soluţii noi, care se concentrează în
esenţă pe facilitarea unui proces de decizie rapid şi eficient într-o cauză penală,
acordându-se în acelaşi timp respectul cuvenit drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale tuturor subiecţilor procedurii penale.
Obiectivele urmărite de noul Cod de procedură penală sunt următoarele:
1. crearea unui cadru legislativ în care procesul penal să fie mai rapid şi
mai eficient, prin urmare, în mod semnificativ mai puţin costisitor;
2. protecţia unitară a drepturilor omului şi a libertăţilor garantate de
Constituţie şi de instrumentele juridice internaţionale;
3. armonizarea conceptuală cu prevederile Codul de procedură penală ui
noului Cod penal, o atenţie deosebită fiind acordată noii definiţii a faptei care
constituie infracţiune;
4. reglementarea adecvată a obligaţiilor internaţionale asumate de ţara
noastră privind actele normative din domeniul dreptului procesual penal;
5. stabilirea unui echilibru corespunzător între cerinţele pentru o procedură
penală eficientă, protejarea drepturilor procedurale elementare, dar şi a celor
fundamentale ale omului pentru participanţii la procesul penal şi respectarea
unitară a principiilor care privesc desfăşurarea echitabilă a procesului penal.
A. Reglementarea în mod expres, a principiilor fundamentale ale

procesului penal:
Premisa majoră avută în vedere la construcţia noului cod a fost aceea că un

proces penal echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil, nu poate fi asigurat fără
aşezarea acestuia pe pilonii unor noii principii care, alături de cele clasice, să
oblige organele judiciare la înfăptuirea unei justiţii penale independente şi
imparţiale, în măsură să instaureze în opinia publică respectul şi încrederea în actul
de justiţie.
Aceste noi principii reprezintă reguli generale prezente în legislaţiile din
statele Uniunii Europene, care stau la baza procesului penal modern, reguli a căror
12
valabilitate şi eficienţă au fost verificate de practica judiciară şi de jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Noile reguli au scopul de a înlătura anacronismele, incompatibilităţile în
exercitarea funcţiilor judiciare, ineficienţa şi lipsa de celeritate în procesul penal
dar şi de a asigura şi garanta respectarea prezumţiei de nevinovăţie, a egalităţii de
şanse a părţilor, precum şi de a asigura protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
Pentru realizarea acestor obiective a fost regândit şi restabilit locul şi rolul
fiecărui organ judiciar şi au fost introduse noi instituţii, pe poziţii şi competenţe
care să garanteze separarea funcţiilor judiciare în procesul penal şi să asigure
desfăşurarea operativă a procedurilor, imparţialitatea şi credibilitatea în exercitarea
atribuţiilor fiecărui organ judiciar.
De aceea, în proiect au fost introduse, alături de principiile clasice (al
aflării adevărului, al prezumţiei de nevinovăţie, al dreptului la apărare, al
respectării demnităţii umane) principii noi, precum cel al dreptului la un proces
echitabil desfăşurat într-un termen rezonabil, al separării funcţiilor judiciare în
procesul penal, al obligativităţii acţiunii penale strâns legate de cel subsidiar al
oportunităţii, al dreptului la libertate şi siguranţă, ne bis in idem, iar în materia
probaţiunii, al loialităţii în obţinerea probelor.
Din categoria acestor noi principii, cel referitor la separarea funcţiilor
judiciare în procesul penal va îmbunătăţi în mod considerabil calitatea actului de
justiţie. Acest principiu proclamă şi garantează că în procesul penal se exercită
patru funcţii judiciare: de urmărire penală (prin organele de cercetare penală şi
procuror), de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale în cursul
urmăririi penale (prin judecătorul de drepturi şi libertăţi), de verificare a legalităţii
trimiterii sau netrimiterii în judecată (prin procedura de cameră preliminară) şi de
judecată (de către instanţele de judecată).
Pentru a se evita desfăşurarea unor procese penale în cauze minore, în care
nu există un interes public, a fost atenuată obligativitatea exercitării acţiunii
penale, prin introducerea principiului subsidiar al oportunităţii, în baza căruia, în
asemenea cauze, procurorul va putea renunţa la exercitarea acţiunii penale, în
condiţiile prevăzute de lege.
O consecinţă directă a acestui nou principiu care funcţionează de mai mulţi
ani în Germania, Italia, Franţa, Spania, Serbia, Slovenia, Bulgaria va fi reducerea
volumului cauzelor penale aflate pe rolul organelor judiciare.
În paralel cu aceste principii menite să reducă durata cauzelor penale şi,
implicit costurile şi consumul de resurse umane, în materia probaţiunii a fost
introdus un set de reguli care consacră principiul loialităţii în obţinerea probelor.
Aceste reguli, care prevăd sancţiunea excluderii probelor obţinute nelegal sau
neloial, vor determina creşterea profesionalismului organelor judiciare în obţinerea
probelor, iar pe de altă parte, vor garanta respectarea fermă a drepturilor părţilor un
proces echitabil.
Acţiunea penală are consacrate o serie de texte care reglementează
obiectul, subiecţii, pornirea şi modul de stingere a acţiunii penale. Toate acestea
sunt rezultatul unei îndelungi dezbateri din doctrină, şi reprezintă o opţiune a
legiuitorului de la un anumit moment.
Acţiunea civilă nu este în mod obligatoriu alăturată acţiunii penale în
cadrul procesului penal. Ea poate să existe în procesul penal sau poate să lipsească.
Modul în care aceasta este pornită sau modul de stingere a acţiunii penale sunt
reglementate însă în Codul de procedură penală.
13
Acţiunea penală şi acţiunea civilă
În ceea ce priveşte acţiunea penală, au fost reglementate condiţiile de

punere în mişcare şi de exercitare ale acesteia, respectiv existenţa probelor din care
rezultă motive întemeiate de a crede că o persoană a săvârşit o infracţiune.
Totodată, a fost regândită sfera cazurilor care împiedică punerea în mişcarea şi
exercitarea acţiunii penale, în sensul că situaţiile prevăzute actualmente la art. 10
alin. 1 lit. b), c), d), e) şi f) au fost grupate într-o singură prevedere, „fapta nu este
prevăzută de legea penală ori nu există probe că o persoană a săvârşit o
infracţiune”.
De asemenea, ca o consecinţă a limitării obligativităţii exercitării acţiunii
penale, prin recunoaşterea excepţiilor bazate pe oportunitate, a fost înlăturat cazul
de la art. 10 alin. 1 lit. b1, referitor la fapta care nu prezintă gradul de pericol social
al unei infracţiuni.
Referitor la acţiunea civilă, a fost limitată obligativitatea exercitării acesteia
din oficiu şi au fost regândite dispoziţiile procedurale referitoare la aceasta, în
scopul de a evita întârzierile în soluţionarea conflictului de drept penal.
Astfel, ca principiu, acţiunea civilă se exercită în cadrul procesului penal
numai în măsura în care prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a
procesului. În acelaşi scop, Codul de procedură penală stabileşte că acţiunea civilă
nu poate fi exercitată în cadrul procesului penal, dacă dreptul la repararea
prejudiciului a fost transmis pe cale convenţională unei alte persoane.
Tot în scopul desfăşurării cu celeritate a procesului penal, au fost
reglementată posibilitatea renunţării la pretenţiile civile, a recunoaşterii de către
inculpat a pretenţiilor părţii civile, precum şi a încheierii unei tranzacţii sau a unui
acord de mediere..

în conţinutul regulilor de bază şi al acţiunilor civile şi penale din cadrul procesului
penal.
 înţeleagă şi să explice conţinutul regulilor de bază ale procesului penal;
 înţeleagă obiectul, modul de pornire, de exercitare şi de stingere a acţiunii
penale;
 identifice regulile după care o acţiune civilă poate fi pornită şi soluţionată în
cadrul procesului penal
14
M1.U2.3. C. Participanţii în procesul penal, competenţa organelor judiciare,
cazurile de incompatibilitate şi strămutarea
Titlul III al Codului de procedură penală se referă la participanţii în procesul penal,

competenţa organelor judiciare, cazurile de incompatibilitate şi modul lor de soluţionare,
precum şi la instituţia strămutării.
Prin modul de reglementare a acestor instituţii, Codul de procedură penală creează
cadrul legislativ în care procesul penal să devină mai rapid şi mai eficient, precum şi în mod
semnificativ mai puţin costisitor.
C. 1 Participanţii
În privinţa participanţilor în procesul penal, codul de procedură aduce câteva
modificări substanţiale în raport de actuala reglementare. Astfel, în cadrul organelor judiciare,
alături de instanţele judecătoreşti şi organele de urmărire penală, au fost cuprinşi: judecătorul
de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară, care vor avea atribuţii specifice în
materia drepturilor şi libertăţilor suspectului sau inculpatului, respectiv în verificarea
legalităţii administrării probelor în faza de urmărire penală şi a legalităţii sesizării instanţei de
judecată de către procuror.
De asemenea, au fost definite părţile în procesul penal (inculpatul, partea civilă şi
partea responsabilă civilmente), cu drepturile şi obligaţiile acestora.Alături de părţi, printre
participanţii la procesul penal figurează şi subiecţii procesuali principali (suspectul şi
persoana vătămată), precum şi alţi subiecţi procesuali (martorul, expertul, interpretul, agentul
procedural, organele speciale de constatare, etc.). Acestora le sunt arătate drepturile şi
obligaţiile specifice.
De asemenea, avocatul îşi găseşte locul printre participanţii la procesul penal, fiindu-i
definit rolul, poziţia şi atribuţiile stabilite în condiţiile legii. Acesta asistă sau reprezintă
părţile ori subiecţii procesuali principali în procesul penal.
Exmplu: Art. 6: Ne bis in idem

Nicio persoana nu poate fi urmarita sau judecata pentru savarsirea unei infractiuni atunci cand fata de acea
persoana s-a pronuntat anterior o hotarare penala definitiva cu privire la aceeasi fapta, chiar si sub alta
incadrare juridica.
Identificaţi modul în care sunt reflectate regulile de bază în conţinutul Codului

de procedură penală.
M1.U2.4. Acţiunea penală.

Noţiune.
a) Din punct de vedere substanţial (în accepţiunea dreptului material) acţiunea penală
e expresia dreptului de a trage la răspundere pe făptuitorul unei infracţiuni.
Acţiunea penală e legal instituită prin orice dispoziţie de lege care incriminează o faptă
socialmente periculoasă, fiindcă trinomul precept, sancţiune acţiune constituie esenţa acestor
dispoziţii.
Săvârşirea faptei incriminate e temeiul de fapt al acţiunii penale.
b) Din punct de vedere procesual acţiunea penală constituie instrumentul juridic prin
folosirea căruia poate fi adus în faţa organelor judiciare penale raportul substanţial de conflict
rezultat din săvârşirea faptei incriminate în vederea realizării scopului legii penale.
15
Prin folosirea acţiunii penale în raport cu fapta comisă (in rem) se începe desfăşurarea
procesului penal, iar prin folosirea acţiunii penale faţă de făptuitor (in personam) se realizează
tragerea la răspundere penală a acestuia în cadrul procesului penal început.
Obiectul acţiunii penale.
Substanţial – dreptul subiectului pasiv al conflictului de drept penal de a aduce acel
conflict în faţa organelor judiciare penale, de a cere acestor organe să constate fapta şi
vinovăţia făptuitorului.
Constituie şi obiectul procesului penal, suportul acestuia, de unde şi denumirea de
„cauză penală”.
Obiectul iniţial al acţiunii penale în accepţiunea procesuală poate fi amplificat atunci
când intervine o extindere a acţiunii penale pentru acte materiale sau alţi participanţi.
Subiecţii acţiunii penale.
Subiectul activ al infracţiunii devine subiectul pasiv al acţiunii penale, iar subiectul
pasiv al infracţiunii va avea calitatea de subiect activ al acţiunii penale respective.
Cum subiectul pasiv principal (generic) al oricărei infracţiuni e statul în calitatea sa de
titular al dreptului de a cere respectarea legii penale, el e principalul subiect activ al acţiunii
penale (titular al acesteia).
Persoana vătămată prin infracţiune, fiind subiect pasiv secundar (special) al
infracţiunii, poate fi subiect activ (tot secundar) al acţiunii penale.
Subiect pasiv al acţiunii penale e totdeauna persoana care a comis sau e învinuită că ar
fi comis infracţiunea.
Răspunderea penală fiind personală şi acţiunea penală e personală pentru cel ce a
săvârşit sau a luat parte la săvârşirea infracţiunii.
Folosirea acţiunii penale.
Acţiunea penală are caracterul de instituţie de interes colectiv şi deci de atribut
exclusiv al statului.
Acţiunea penală în accepţiunea substanţială devine folosibilă de îndată ce s-a săvârşit
o faptă penală, iar folosirea ei fiind necesară pentru pornirea şi desfăşurarea procesului penal,
înseamnă că această folosire trebuie să fie obligatorie, inevitabilă şi promptă, aţa încât
funcţiunea dinamizantă a acţiunii penale să-şi producă imediat efectul.
Folosirea acţiunii penale are loc în doi timpi, unul privind temeiul de fapt al acţiunii
(folosirea in rem) şi altul privind tragerea la răspundere penală a suspectului (folosire in
personam).
Folosirea cu privire la fapta penală.
Actul folosirii se concretizează în ordonanța de începere a urmăririi penale (pornirea
procesului penal).
Folosirea acţiunii penale cu privire la faptă (in rem) determină începerea cercetărilor
nu numai asupra existenţei faptei ci şi în vederea descoperirii făptuitorului (şi în cazul
infracţiunilor la plângerea prealabilă).
Folosirea acţiunii penale cu privire la făptuitor se efectuează prin punerea în mişcare a
acţiunii penale (editio actionis).
Plângerea prealabilă nu e actul de punere în mişcare a acţiunii penale ci condiţia
pentru care organul competent să poată proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale
(acţiunea se pune în mişcare la plângerea prealabilă, nu prin plângerea prealabilă).
Din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale persoana urmărită devine inculpat.
Când o faptă a fost săvârşită de mai mulţi făptuitori cunoscuţi, acţiunea penală se pune
în mişcare global pentru toţi, prin acelaşi act de inculpare.
Exercitarea acţiunii penale.
16
Presupune efectuarea, în cursul procesului penal, de către subiectul activ al acţiunii
penale, prin intermediul organelor judiciare, a diferitelor acte procesuale care servesc la
propulsarea activităţii procesuale şi la realizarea scopului procesului penal.
Dispunerea de acţiune.
E greşit că în procesul penal titularul acţiunii penale nu poate dispune de acţiunea sa,
deoarece nu procurorul, ci statul (societatea) este titularul acţiunii penale. Statul poate dispune
de acţiunea penală în două moduri: fie sporadic (post factum) când poate renunţa la acţiunea
penală prin amnistie sau dezincriminare, fie printr-o declaraţie anticipată (ante factum) de
renunţare sub condiţie la acţiunea penală şi anume prin prescripţie (sub condiţia trecerii
timpului) sau prin neintroducerea în termen a plângerii penale, ori retragerea acesteia sau
împăcare (sub condiţia atitudinii părţii vătămate).
Dacă în cauzele de încetare a procesului penal instanţa nu s-a pronunţat pe fond, nu
este exclusă declanşarea unui alt proces penal.
Codul de procedură penală nu prevedea, la momentul adoptării, un caz de încetare a
procesului penal atunci când intervine o cauză de nepedepsire. Aceasta deoarece în viziunea
profesorului Vintilă Dongoroz în aceste cazuri există infracţiune.
Contraacţiunea.
Aparţine subiectului pasiv al acţiunii penale (inculpatul) şi îşi află temeiul în
principiile de bază ale procesului penal (principiul contradictorialităţii, aflării adevărului şi
asigurării dreptului la apărare).
Are şi o funcţie dinamizatoare a procesului penal (de pildă, în cazul în care inculpatul
declară apel sau recurs).
M1.U2.5. Acţiunea civilă în procesul penal.
În doctrina penală s-a discutat dacă forma de vinovăţie a culpei, în special culpa
simplă, poate fi socotită o atitudine a conştiinţei şi deci o formă a vinovăţiei. S-a susţinut că
din moment ce nu există prevederea rezultatului socialmente periculos, implicit, nu există nici
participarea conştiinţei la producerea rezultatului şi deci lipseşte vinovăţia. S-a replicat că şi
în cazul culpei, comportamentul făptuitorului vădeşte o lipsă de atenţie, de diligenţă sau de
vigilenţă, o lipsă de informare, deci o stare psihică insuficient de trează, care constituie o
atitudine a conştiinţei, adică o formă de participare subiectivă la săvârşirea faptei şi la
producerea urmărilor ei2. Aceste discuţii au avut loc în cadrul cercului de adepţi ai teoriei
psihologice a vinovăţiei, consacrată de majoritatea legislaţiilor din sistemul de drept
continental.
De menţionat că în doctrina şi legislaţia germană este consacrată o altă teorie, şi
anume teoria normativă a vinovăţiei. Potrivit acestei teorii, vinovăţia nu este o realitate
psihologică ci un concept normativ exprimând un raport de contrarietate între voinţa
subiectului şi norma de drept. Faptul intenţionat este un fapt voluntar care nu trebuia voit; se
reproşează în acest caz voinţei individuale că a comis fapta. Faptul culpos este un fapt
involuntar care nu trebuia produs; se reproşează în acest caz voinţei că nu a împiedicat
producerea faptei. În ambele situaţii agentul acţionează altfel decât i-ar fi cerut ordinea de
drept să acţioneze3.
Clasificarea culpei în funcţie de gravitatea acesteia, în culpa lata, culpa levis şi culpa
levissima îşi are originea încă din dreptul roman. Întrebarea la care dorim să găsim un răspuns
prin prezentul demers este aceea dacă această clasificare poate avea în dreptul penal şi o altă
relevanţă, în afară de aceea a individualizării pedepselor aplicate celui care a săvârşit o faptă
2
I. Oancea Noţiunea de infracţiune, în “Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. I, de V. Dongoroz, S.
Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1969, p. 122.
3
G. Antoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei, Bucureşti, 1995, p. 27.
17
penală cu una din aceste modalităţi ale culpei. Aşa cum s-a afirmat4, răspunderea civilă
delictuală operează, în principiu, şi pentru cea mai uşoară culpă. Este oare această afirmaţie
valabilă şi pentru răspunderea penală?
Pentru început se impune determinarea conţinutului fiecăreia din aceste modalităţi ale
culpei, aşa cum acesta a fost stabilit în doctrina penală5
Culpa lata sau gravă există atunci când orice om, cu simţ de prevedere obişnuit, putea
prevede rezultatul dăunător, fiindcă producerea lui apărea ca sigură (certă) sau aproape sigură
(probabilă). Ea nu este permisă nici celui mai neprevăzător om.
Culpa levis sau uşoară există atunci când rezultatul dăunător putea fi conceput, dacă
se făcea un efort mintal; era nevoie de o inteligenţă mai ascuţită pentru a prevedea rezultatul
periculos în finalitatea activităţii fizice deoarece producerea lui apărea ca posibilă. Doar
oamenii atenţi şi prevăzători sunt capabili să prevadă acest rezultat.
Culpa levissima sau foarte uşoară există atunci când rezultatul dăunător nu putea fi
prevăzut decât în urma unui mare efort mintal, fiind nevoie de o inteligenţă deosebită, de un
simţ de prevedere excepţional pentru aceasta. Producerea acelui rezultat apărea ca aproape
exclusă, improbabilă, imposibilă.
Profesorul V. Dongoroz precizează că atunci când cel care a comis culpa avea datoria
prin calitatea, profesia, situaţia sa să aibă o prevedere excepţională, atunci nu mai poate fi
vorba de culpa levissima, ci de culpa levis, cu alte cuvinte, culpa se ridică în grad 6. Faţă de
numărul mare de persoane care desfăşoară în prezent activităţi profesionale sau calificate, ce
suscită producerea de rezultate periculoase din culpă (ex. circulaţia pe drumurile publice,
accidente de muncă, malpraxis etc.), rămâne de reflectat dacă mai poate fi valabilă această
afirmaţie, deoarece ar însemna ca, practic, aproape tuturor persoanelor să le fie cerută o
prevedere excepţională. Astăzi marea majoritate a rezultatelor vătămătoare din culpă se
produc în cadrul unei activităţi reglementate de lege, de către persoane care sunt atestate să
desfăşoare activitatea respectivă (şoferi, salariaţi, etc). Or în prezent numărul acestora este
mult mai mare decât în perioada în care profesorul Dongoroz a făcut afirmaţia respectivă, iar
o capacitate excepţională de prevedere nu există decât la un număr redus de persoane, mai
înzestrate intelectual. Dacă o lege penală devine imposibil de respectat pentru majoritatea
persoanelor cărora le este aplicabilă ea nu mai apără interesul societăţii, ba chiar se poate
spune că acţionează împotriva acesteia.
Discuţia nu ar avea însă relevanţă dacă instanţele ar îmbrăţişa în continuare teza
unităţii culpei, majoritară în secolul trecut. Potrivit acestei teorii nu există o diferenţiere între
culpa penală şi culpa civilă, ambele fiind determinate chiar şi de culpa cea mai uşoară
(levissima). Argumentele acestor autori sunt acelea că în cadrul faptelor culpoase legiuitorul a
constatat că sunt câteva din aceste fapte care prin natura lor aduc o mai mare tulburare ordinii
juridice, astfel încât ele trebuie privite ca acţiuni ilicite penal, şi ca atare le-a trecut în
domeniul legilor penale sustrăgându-le implicit de sub incidenţa legii civile. Deci nimic din
aceste fapte nu a mai rămas în domeniul legii civile; nu se pot concepe două feluri de
omucideri culpoase, sau de răniri culpoase, unele penale şi unele civile. Oricât de redusă ar fi
culpa, din moment ce ea se referă la la un rezultat socotit de legea penală ca ilicit penal există
o culpă penală şi numai penală7. În concepţia acestor autori teza unităţii culpei nu exclude
4
C. Stătescu, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca izvor de obligaţii (Răspunderea civilă delictuală), în
“Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, de C. Stătescu, C. Bîrsan, Editura All Educational S.A., Bucureşti,
1998, p. 123.
5
V. Dongoroz, Drept penal. (Reeditarea ediţiei din 1939), Editura Societăţii Tempus, Bucureşti, 2000, p. 201.
De menţionat că profesorul V. Dongoroz apreciază că este vorba de grade ale culpei şi nu de modalităţi ale
acesteia.
6
V. Dongoroz, op. cit., p. 202.
7
V. Dongoroz, nota 5557 din “Tratat de drept şi procedură penală”, vol. I, de I. Tanoviceanu, Tip. “Curierul
Judiciar”, Bucureşti, 1924, p. 636.
18
posibilitatea persoanei căreia i s-a provocat şi un prejudiciu civil prin fapta penală săvârşită
din culpă de a solicita despăgubiri în cadrul procesului penal sau separat. Însă dacă instanţa
penală a dispus achitarea inculpatului pentru lipsa culpei, înseamnă că nu s-a constatat nici
cea mai mică culpă şi deci nu se mai poate introduce o nouă acţiune civilă, pentru a se solicita
despăgubiri civile.
Teza dualităţii culpelor a fost admisă de doctrina şi practica judiciară română sub
imperiul Codului penal din Vechiul Regat de la 1864. Această teorie era preluată din doctrina
şi practica străină a vremii, deoarece fusese adoptată constant de instanţele belgiene până în
anul 1899, de instanţele italiene până în 1906 şi de instanţele franceze până în anul 1912, când
au renunţat la ea8. Potrivit acestei teze culpa cea mai uşoară (levissima) trebuie să producă
decât consecinţe civile, nu şi penale. În cazul faptelor din culpă incriminate penal, elementul
subiectiv al infracţiunii este format doar din culpa lata şi culpa levis, iar culpa levissima
formează doar culpa civilă, care nu poate duce la existenţa infracţiunii, ci doar la consecinţe
civile. Printre argumentele acestor autori era şi unul de ordin gramatical, deoarece Codul
penal din 1864 exprima conceptul culpei prin termenii “nedibăcie, nesocotinţă, nebăgare de
seamă, neîngrijire sau nepăzirea regulamentelor…”, iar legea civilă utiliza o dispoziţie în
alb, adică vorbea de culpă fără a-i fixa limitele9.
Deşi este încă dominant, sistemul unităţii culpelor este astăzi criticat tot mai insistent
atât în doctrina franceză cât şi în cea anglo-americană10. S-a arătat că ar fi greşit să se aplice o
sancţiune penală şi acelora care au dovedit o culpă foarte uşoară deoarece, prin concept,
faptele penale presupun o anumită gravitate. În cazul culpei civile suntem în faţa unui
procedeu tehnic, abstract, de măsurare a comportamentului unei persoane în raport cu purtarea
unui om mediu ca prudenţă şi diligenţă; culpa civilă nu comportă o judecată de valoare asupra
conduitei agentului ca în cazul culpei penale. Nesocotind aceste diferenţieri, judecătorul penal
ar fi ispitit să adopte o poziţie proprie judecătorului civil, preocupat mai mult să asigure
dezdăunarea victimei decât să evalueze conduita rea, reproşabilă, a agentului11.
Apreciem şi noi că sistemul dualităţii culpelor trebuie să revină în atenţia instanţelor
de judecată şi a doctrinei, deoarece concluzia că cele două culpe, civilă şi penală, nu pot fi
decât identice în cazul în care legiuitorul a incriminat penal faptele din culpă producătoare de
prejudiciu civil, nu este de natură să contribuie la îndeplinirea scopului legii penale.
Într-adevăr majoritatea autorilor consideră că printre condiţiile generale ale
răspunderii civile trebuie să existe şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul. Sunt însă şi
autori care susţin că nu este necesară existenţa vinovăţiei pentru răspunderea civilă deoarece
aceasta nu are şi “o notă moralizatoare, educativă”, cum au alte forme ale răspunderii12. Dar
chiar şi în opinia celor dintâi autori, răspunderea civilă este o sancţiune civilă, cu caracter
reparator, fără a fi, în acelaşi timp, o pedeapsă13.
Răspunderea penală însă are ca scop restabilirea ordinii de drept şi resocializarea
infractorului14, iar consecinţa directă a acesteia este aplicarea unei pedepse penale.
Cum se poate observa şi cum s-a afirmat şi în doctrina civilă15 fără îndoială că există
deosebiri între răspunderea civilă, pe de o parte, şi celelalte forme ale răspunderii juridice-
penală, disciplinară ş.a.- pe de altă parte, deosebiri care se regăsesc, printre altele, în
conţinutul laturii subiective ce caracterizează fapta ilicită. Caracterul diferit al celor două
forme de răspundere, civilă şi penală, implică şi necesitatea de a opera cu noţiuni diferite, fără
8
Ibidem.
9
Idem, p. 635.
10
G. Antoniu, op.cit., p. 174.
11
R. Merle, A. Vitu, Traite de droit criminel, Cujas, Paris, 1997, pag. 454-456, apud G. Antoniu, op.cit., p. 174.
12
S. Neculaescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 183.
13
C. Stătescu, op.cit., p. 123.
14
I. Mircea, Temeiul răspunderii penale în românia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 168.
15
C. Stătescu, op.cit., p. 190.
19
a se ţine cont de conţinutul pe care o noţiune îl capătă în cadrul fiecareia din cele două forme
de răspundere. În consecinţă noţiunea de culpă din cadrul răspunderii civile nu trebuie
neapărat să fie identică cu cea din cazul răspunderii penale. În aceste condiţii apreciem că nu
există nici un impediment pentru reţinerea răspunderii penale doar pentru faptele comise cu o
culpă gravă sau uşoară, urmând ca cele săvârşite cu o culpa levissima să atragă doar o
răspundere civilă. Prin aplicarea şi a unei sancţiuni penale în cazul unei fapte săvârşite cu o
culpa levissima apreciem că nu se poate atinge scopul pedepsei penale de prevenire a
săvârşirii de noi infracţiuni, de vreme ce majoritatea persoanelor nu sunt dotate cu un simţ de
prevedere excepţional.
Faptul că în Codul de procedură penală s-a prevăzut posibilitatea instanţelor care
judecă o faptă penală să dispună şi aplicarea unor sancţiuni civile (restituirea lucrurilor,
despăgubirea, anularea unui act), nu este decât o măsură de protecţie a persoanelor păgubite
prin aceste fapte.
Participanţii în procesul penal, competenţa organelor judiciare, cazurile de
incompatibilitate şi strămutarea
Titlul III al Codul de procedură penală ui Codului de procedură penală se referă la

participanţii în procesul penal, competenţa organelor judiciare, cazurile de incompatibilitate şi
modul lor de soluţionare, precum şi la instituţia strămutării.
Prin modul de reglementare a acestor instituţii, Codul de procedură penală creează
cadrul legislativ în care procesul penal să devină mai rapid şi mai eficient, precum şi în mod
semnificativ mai puţin costisitor.
C. 1 Participanţii
În privinţa participanţilor în procesul penal, Codul de procedură penală aduce câteva
modificări substanţiale în raport de actuala reglementare. Astfel, în cadrul organelor judiciare,
alături de instanţele judecătoreşti şi organele de urmărire penală, au fost cuprinşi: judecătorul
de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară, care vor avea atribuţii specifice în
materia drepturilor şi libertăţilor suspectului sau inculpatului, respectiv în verificarea
legalităţii administrării probelor în faza de urmărire penală şi a legalităţii sesizării instanţei de
judecată de către procuror.
De asemenea, au fost definite părţile în procesul penal (inculpatul, partea civilă şi
partea responsabilă civilmente), cu drepturile şi obligaţiile acestora.Alături de părţi, printre
participanţii la procesul penal figurează şi subiecţii procesuali principali (suspectul şi
persoana vătămată), precum şi alţi subiecţi procesuali (martorul, expertul, interpretul, agentul
procedural, organele speciale de constatare, etc.). Acestora le sunt arătate drepturile şi
obligaţiile specifice.
De asemenea, avocatul îşi găseşte locul printre participanţii la procesul penal, fiindu-i
definit rolul, poziţia şi atribuţiile stabilite în condiţiile legii. Acesta asistă sau reprezintă
părţile ori subiecţii procesuali principali în procesul penal.
Să ne reamintim...
Regulile de bază ale procesului penal sunt reguli cu aplicabilitate generală, în
toate fazele procesului penal.
Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspunderea penală a persoanei care
a săvârşit o infracţiune.
Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspunderea civilă a persoanei care a
produs un prejudiciu de natură civilă.
20
Precizaţi care este ordinea de prioritate în cazul în care s-a promovat separat atât o
acţiune penală cât şi o acţiune civilă, pentru acelaşi fapt juridic şi denumirea sub care
este cunoscută această regulă.
M1.U2.6. Rezumat
Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale sunt
împiedicate sunt enumerate în art. 16 C.pr.pen. şi sunt următoarele:
Acţiunea penală
Art. 16
Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale
(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu
mai poate fi exercitată dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia
prevăzută de lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o
altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului
persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un
acord de mediere în condiţiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) şi j), acţiunea penală poate fi pusă în
mişcare ulterior, în condiţiile prevăzute de lege.
Unitatea de învăţare M1.U3. Părţile în procesul penal
Cuprins
M1.U3.1. Introducere .................................................................................................... 28
M1.U3.3. Inculpatul ...................................................................................................... 28
21
M1.U3.4. Persoana vătămată şi partea civilă ................................................................ 29
M1.U3.5. Partea responsabilă civilmente ..................................................................... 31
M1.U3.6. Rezumat ........................................................................................................ 32
Atât Codul de procedură penală român din 1864, cât şi cel din 1936 au
adoptat un sistem mixt de punere în mişcare a acţiunii penale; predominantă este
acuzarea publică prin autoritatea Ministerului Public, în general pentru toate
infracţiunile; în cazurile prevăzute de lege există şi acuzarea privată din partea
persoanei vătămate, a unor instituţii sau persoane juridice autorizate în acest scop.
Printre aceşti ultimi subiecţi activi ai acţiunii penale, Codul de procedură penală
din 1936 includea: asociaţiile profesionale, pentru infracţiunile care aduceau
atingere scopului urmărit sau intereselor membrilor lor; asociaţiile constituite în
vederea combaterii unor anumite infracţiuni, dacă statutul lor prevedea acest drept
(art. 230); administraţiile statului, pentru infracţiunile în dauna acestora prevăzute
de legi speciale (art. 231); ofiţerii de poliţie judiciară în cazurile prevăzute de
legile speciale (art. 232).
Constituţia României din anul 1991, precum şi Legea pentru organizarea
judecătorească au adus unele modificări sistemului de exercitare a acţiunii penale,
prin înfiinţarea Ministerului Public, ca reprezentant al intereselor generale ale
societăţii în activitatea judiciară, precum şi de apărător al drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, al ordinii de drept şi, de asemenea, prin acordarea dreptului la acuzare
publică şi Parlamentului, în cazul săvârşirii infracţiunii de înaltă trădare de către
Preşedintele României (art. 84). Aşadar, ca subiecţi activi ai acţiunii penale
urmează să fie examinaţi Ministerul Public, partea vătămată şi autorităţile publice
prevăzute pentru cazuri speciale.
Subiectul pasiv al acţiunii penale este inculpatul.
Subiecţii procesuali principali
Instituirea, prin proiect, a categoriei subiecţilor procesuali principali a fost

determinată de necesitatea prezentării distincte a drepturilor suspectului şi ale
persoanei vătămate, care, deşi nu sunt părţi în procesul penal, trebuie să se bucure
de garanţii procesuale adecvate, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului şi cu reglementările europene în materia drepturilor victimelor.
Astfel, potrivit Codul de procedură penală ui, suspectul şi persoana
vătămată, în calitatea lor de subiecţi procesuali principali, au aceleaşi drepturi şi
obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora din
urmă.
Suspectul este persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în
cauză, rezultă suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală, având toate drepturile prevăzute de lege pentru inculpat.
Persoana vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială
sau morală prin fapta penală, drepturile acesteia fiind prevăzute în mod expres în
cuprinsul Codul de procedură penală ui, dintre cele mai importante putând fi
reţinute dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare,
dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi
penale, la cererea sa expresă, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a fi audiată,
22
dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor, dreptul de a fi
asistată sau reprezentată de avocat, precum şi dreptul de a formula excepţii şi de a
pune concluzii.
Un alt element de noutate în această materie îl reprezintă dispoziţiile
referitoare la posibilitatea acordată judecătorului de drepturi şi libertăţi,
judecătorului din procedura de cameră preliminară sau instanţei de a obliga
persoanele vătămate să-şi desemneze un reprezentant, în scopul exercitării
drepturilor lor. Instituirea acestei posibilităţi a avut în vedere cazurile în care prin
fapta penală s-au adus vătămări unui număr foarte mare de persoane, iar asigurarea
individuală a respectării drepturilor acestora ar prelungi în mod considerabil durata
procesului penal. Reprezentantului persoanelor vătămate îi este recunoscut dreptul
de a exercita toate drepturile recunoscute de lege acestora.
Părţile şi drepturile acestora
Părţile sunt acei subiecţi procesuali care exercită sau împotriva cărora se
exercită o acţiune judiciară (civilă sau penală). Codul de procedură penală prevede
că părţi în procesul penal sunt numai inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente. Procurorul ca organ judiciar specializat al statului, este participant în
cadrul procesului penal, neavând calitatea de parte procesuală.
În cursul procesului penal părţile au toate drepturile prevăzute de legea
procesual penală precum şi de reglementările internaţionale în materia drepturilor
omului, la care România este parte.
Codul de procedură penală prevede că au calitatea de parte civilă şi
succesorii universali ai persoanei prejudiciate prin săvârşirea unei infracţiuni, cu
condiţia ca aceştia să exercite acţiunea civilă în cadrul procesului penal.
În scopul rezolvării depline şi complete a conflictului de drept intervenit, atât
sub aspectul laturii penale, cât şi sub cel al reparării pagubelor cauzate, prin
infracţiune, în limitele impuse de desfăşurarea într-un termen rezonabil a
procesului penal, a fost extinsă sfera persoanelor care fac parte din noţiunea de
parte responsabilă civilmente, prin includerea persoanelor care, potrivit legii civile,
au obligaţia convenţională de a repara prejudiciul cauzat prin infracţiune.
În concordanţă cu rolul acordat părţilor în desfăşurarea procesului penal, au
fost reglementate scopul şi limitele exercitării drepturilor recunoscute părţii civile
şi părţii responsabile civilmente, respectiv susţinerea acţiunii civile.

în categoria părţilor procesului penal.
 înţeleagă şi să explice drepturile şi obligaţiile inculpatului în procesul penal;
 înţeleagă distincţia între partea vătămată şi partea civilă;
 identifice drepturile şi obligaţiile părţii responsabioe civilmente în procesul
penal;
23
Raspunsuri: 1a; 2b.
Unitatea de învăţare M1.U4. Competenţa în meterie penală.

Incompatibilitatea şi strămutarea
Cuprins
M1.U4.1. Introducere .................................................................................................... 33
M1.U4.3. Competenţa în materie penală ...................................................................... 34
M1.U4.4. Incompatibilitatea ......................................................................................... 39
M1.U4.5. Strămutarea ................................................................................................... 41
M1.U4.6. Rezumat ........................................................................................................ 43
La judecata unei cauze penale nu iau parte toţi judecătorii încadraţi la
judecătorie, tribunal sau curte, ci numai un anumit număr de judecători, care
formează completul de judecată al unei instanţe judecătoreşti. Hotărârea
pronunţată de completul de judecată, format potrivit legii, este dată în numele
judecătoriei, tribunalului sau curţii, deci în numele instanţei judecătoreşti. Când se
referă la completul de judecată care desfăşoară activitatea de judecată într-o cauză
penală, Codul de procedură penală foloseşte denumirea de instanţa de judecată.
Înţelesul denumirii de instanţă de judecată este, aşadar, deosebit de cel de instanţă
judecătorească şi indică numai acel complet de judecată sau doar un judecător,
aparţinând unei instanţe judecătoreşti, în faţa căruia se desfăşoară şedinţa de
judecată. Tribunalul, de exemplu, are competenţa de a judeca o cauză penală, dar
judecata se desfăşoară în faţa instanţei de judecată, ceea ce înseamnă în faţa unui
singur judecător sau a unui complet de judecată, format din mai mulţi judecători
stabilit de lege din cadrul tribunalului, care are puterea de a judeca şi soluţiona
acea cauză. De aceea, în problemele de organizare şi de competenţă trebuie
folosită denumirea de instanţă judecătorească, ceea ce semnifică judecătorie,
tribunal, curte, iar în probleme de compunere şi de desfăşurare a judecăţii trebuie
24
folosită denumirea de instanţă de judecată, înţelegând completul de judecată care
desfăşoară ori a desfăşurat activitatea de judecată. Subiect al procesului penal este,
aşadar, instanţa de judecată, reprezentând judecătoria, tribunalul sau curtea, ca
instanţă judecătorească.
În raport de activitatea de judecată pe care o desfăşoară, se pot distinge mai
multe categorii de instanţe de judecată: primă instanţă de judecată, instanţă de
judecată în apel, instanţă care judecă o cale de atac extraordinară;

în materia competenţei organelor judiciare, incompatibilităţii şi strămutării
cauzelor.
 înţeleagă şi să explice mecanismul de stabilire a competenţei organelor judiciare
în primă instanţă şi în căile de atac;
 înţeleagă distincţia dintre incompatibilitate şi strămutare;
 identifice mijloacele prin care se poate invoca incompatibilitatea unui organ
judiciar şi se poate solicita strămutarea unei cauze;
M1.U4.3. Competenţa în materie penală.

Competenţa organelor judiciare
În raport cu actuala reglementare, Codul de procedură penală noului Cod de procedură
penală îşi propune o echilibrare a competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, în paralel cu o
reaşezare a căilor de atac şi cu aplicarea principiului apropierii justiţiei de cetăţean. A fost regândită
împărţirea competenţei de primă instanţă între tribunale şi judecătorii, cu precizarea că tribunalele vor
avea competenţa generală, iar judecătoriile o competenţă limitată. Astfel, judecătoria va judeca în
primă instanţă infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, precum şi cele pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa
închisorii de cel mult cinci ani.
În consecinţă, tribunalul va judeca în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date
în mod expres în competenţa judecătoriei. Curţile de apel vor judeca toate apelurile, în timp ce Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie va judeca recursul în casaţie - cale extraordinară de atac.
În mod excepţional, atât curţile de apel, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vor judeca în
fond cauze penale având ca obiect infracţiuni comise de anumite categorii de persoane (competenţa
după calitatea persoanei). Sub acest aspect, este reglementată competenţa personală, în
conformitate cu prevederile Constituţiei.
Tot astfel, a fost regândită competenţa instanţelor militare, în sensul reglementării
competenţei tribunalului militar şi a curţii militare de apel. Astfel, tribunalul militar va judeca în primă
instanţă toate infracţiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date
prin lege în competenţa altor instanţe.
Curtea militară de apel va judeca în primă instanţă anumite infracţiuni prevăzute de
Codul penal săvârşite de militari, infracţiunile privind securitatea naţională a României prevăzute în
legi speciale săvârşite de militari, infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalului militar şi de procurorii
25
militari de la parchetele militare, precum şi alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. Ca instanţă
de apel, va judeca apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunalul militar.
Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară este,
de asemenea, stabilită ţinându-se seama de atribuţiile specifice ale acestor organe judiciare.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi va soluţiona cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice
alte sesizări referitoare la măsurile preventive, la măsurile asigurătorii, la măsurile de siguranţă cu
caracter provizoriu, la actele procurorului, în cazurile prevăzute de lege, la autorizarea percheziţiilor, a
tehnicilor speciale de supraveghere sau de cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii, la
administrarea anticipată a probelor, precum şi orice alte cazuri prevăzute de lege.
În procedura de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea
administrării probelor în faza de urmărire penală şi a trimiterii în judecată, soluţionează plângerile
împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, precum şi orice alte cauze prevăzute de lege.
C. 3 Organele de urmărire penală şi competenţa acestora

Într-o secţiune distinctă sunt reglementate organele de urmărire penală şi competenţa
acestora.
Codul de procedură penală a regândit poziţia procurorului în cadrul organelor de urmărire
penală, precum şi competenţa acestuia. Procurorul conduce şi supraveghează activitatea organelor
de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale. Acesta poate să
efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. Procurorul
efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă
instanţă aparţine curţii de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege. În cazul infracţiunilor săvârşite de militari, procurorul militar este cel care are
competenţa de a efectua urmărirea penală.
C. 4 Incompatibilitatea şi strămutarea
Codul de procedură are în vedere noi cazuri de incompatibilitate, în raport de principiile
fundamentale consacrate de normele constituţionale şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, inclusiv noile principii care stau la baza noului Cod, cum ar fi: separarea funcţiilor judiciare, ne
bis in idem, termenul rezonabil al procesului penal şi dreptul la libertate şi siguranţă.
Modalităţile de soluţionare a cazurilor de incompatibilitate (abţinerea şi recuzarea) au fost
simplificate, astfel încât să nu poată fi afectată celeritatea procesului penal prin abţineri şi recuzări
repetate, inclusiv prin recuzarea tuturor judecătorilor de la instanţă sau a procurorilor de la parchet,
care conduce la tergiversarea soluţionării cauzei penale, în defavoarea înfăptuirii cu operativitate a
actului de justiţie.
În raport cu actuala reglementare, Codul de procedură penală prevede că cererea de
recuzare se formulează doar împotriva persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a
procurorului sau a judecătorului care efectuează activităţi judiciare în cauză. Este inadmisibilă
recuzarea judecătorului sau procurorului chemat să decidă asupra recuzării. Încheierea prin care se
soluţionează cererea de abţinere ori prin care se admite cererea de recuzare nu este supusă niciunei
căi de atac.
Referitor la instituţia strămutării, au fost păstrate dispoziţiile care s-au dovedit viabile din
actuala reglementare, simplificându-se modul de soluţionare a cererii de strămutare. În privinţa
temeiului strămutării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate strămuta judecarea unei cauze de la
instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad, atunci când există o suspiciune rezonabilă că
imparţialitatea tuturor judecătorilor este afectată datorită împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori
atunci când există pericolul de tulburare a ordinii publice.
Astfel, strămutarea poate fi cerută de părţi sau de către procuror, iar cererea se înaintează de
îndată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie împreună cu înscrisurile anexate. Conducerea instanţei de la
care este solicitată strămutarea trimite informaţii cu privire la temeiurile de strămutare invocate. Dacă
cererea de strămutare este respinsă, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru
aceleaşi motive.
Introducerea unei cereri de strămutare nu suspendă judecarea cauzei. Dacă instanţa de la
care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este
desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare.
A fost înlăturată procedura de informare din actuala reglementare, în sensul că nu se mai cer
informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare şi nici de la Ministerul Justiţiei.
26
Exmplu: Potrivit Codului de procedură penală tribunalul este instanţa
competentă să judece în primă instanţă infracţiunile de omor, luare de mită, dare
de mită, trafic de influenţă, trafic de stupefiante, ş.a..
Identificaţi care sunt regulile de stabilire a competenţei teritoriale de

soluţionare a unei cauze şi cum se stabileşte competenţa teritorială în cazul unor
sesizări multiple simultane.
Să ne reamintim...
Legea reglementează mai multe cazuri de incompatibilitate pentru judecători.
Aceste cazuri sunt prevăzute şi în art. 105 din Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei16.
Precizaţi care sunt cazurile de incompatibilitate ale judecătorilor şi procurorilor într-

un proces penal.
M1.U4.6. Rezumat
Prin competenţă, ca noţiune generală, se înţelege capacitatea (aptitudinea)
recunoscută de lege unei autorităţi publice, unui organ de stat, unei instituţii de a
desfăşura o anumită activitate, sfera de atribuţii pe care i le conferă legea.
Incompatibilitatea constă în interdicţia impusă de lege unui judecător de a
participa la judecarea unei anumite cauze penale, de competenţa instanţei
judecătoreşti din care face parte, în vederea asigurării imparţialităţii în judecarea şi
soluţionarea acelei cauze. Judecătorul care se află într-unul din cazurile de
incompatibilitate trebuie să se abţină de a face parte din completul de judecată al
cauzei respective, în caz contrar poate fi recuzat.
Temă de control
judecată în care s-a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei pe baza
regulilor de conexitate.
16
Publicată în M. Of., P. I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
27
Unitatea de învăţare M1.U5. Probele şi mijloacele de probă
Cuprins
M1.U5.1. Introducere .................................................................................................... 45
M1.U5.3. Dispoziţii generale în materia probelor ........................................................ 46
M1.U5.4. Mijloacele de probă ...................................................................................... 47
M1.U5.5. Procedee probatorii…………………………………………………….......52
M1.U5.6. Rezumat ........................................................................................................ 62
Diferenţa dintre sistemul procesual adversial şi cel continental este una de
profunzime, cele două sisteme având o raportare diferită chiar cu privire la miezul
problemei activităţii judiciare, anume aflarea adevărului judiciar (a se vedea D.
Ionescu, Procedura avertismentului. Consecinţe în materia validităţii declaraţiilor
acuzatului în procesul penal, articol publicat în revista Caiete de drept penal, nr.
2/2006, p. 28). În sistemul continental adevărul judiciar trebuie să fie identic cu
adevărul obiectiv, real, adică instanţele nu pot reţine altceva decât ceea ce s-a
petrecut în realitate. În Codul nostru de procedură penală aflarea adevărului este
reglementată ca regulă de bază, în articolul 3, unde se prevede că “în desfăşurarea
procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului”. De aici
decurge şi principiul rolului activ al organelor judiciare (art. 4 C.pr.pen.), care este
un instrument absolut necesar pentru a se asigura respectarea principiului aflării
adevărului.
Sistemul adversial susţine însă că această “pretenţie” a sistemelor
continentale, de a afla adevărul obiectiv în cadrul unui proces penal, este o utopie
şi că adevărul judiciar, reconstituit în urma administrării probelor în cadrul unui
proces penal, poate fi diferit de acest adevăr obiectiv. În cadrul unui sistem
procesual adversial fiecare dintre părţile care se confruntă într-un proces penal este
deţinătoarea propriului adevăr, pe care încearcă să-l impună, în urma unei
confruntări corecte. De aici, decurge importanţa deosebită pe care sistemul
adversial o acordă procedurii, care trebuie să fie una corectă, perfect echitabilă,
pentru a se putea ajunge la o soluţie justă.

în materia probelor şi a mijloacelor de probă, una foarte importantă în
administrarea justiţiei penale.
28
 înţeleagă şi să explice distincţia dintre probă, mijloc de probă şi procedeu
probatoriu;
identifice care sunt mijloacele de probă admise în procesul penal român;
 identifice principalele procedee probetorii reglementate de Codul de procedură
penală;

Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii
Codul de procedură penală, renunţă la enumerarea limitativă a mijloacelor de

probă, prevăzând că pot fi folosite în cadrul procesului penal orice mijloace de probă care
nu sunt interzise de lege.
Tot astfel, cu titlu de noutate, valorificând cele statuate în doctrină, se arată că
obiectul probaţiunii îl constituie: existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există constituire de parte civilă;
faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea normelor de procedură; orice
împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.
În vederea asigurării echitabilităţii procedurii în faza administrării probatoriului,
Codul de procedură penală aduce o îmbunătăţire esenţială a dispoziţiilor referitoare la
dreptul de a solicita administrarea de probe, reglementând în mod expres cazurile în care
organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe: când
proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză; când se apreciază că
pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate
suficiente mijloace de probă; când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;
când proba este imposibil de obţinut; când cererea a fost formulată în scopul vădit al
tergiversării procesului; când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită sau
este contrară legii.
Codul de procedură penală reglementează pentru prima oară în mod expres
principiul loialităţii procedurilor în administrarea probelor, în vederea evitării utilizării
oricăror mijloace ce ar putea avea ca scop administrarea cu rea-credinţă a unui mijloc de
probă sau care ar putea avea ca efect provocarea comiterii unei infracţiuni, în scopul
protejării demnităţii persoanei, precum şi a dreptului acesteia la un proces echitabil şi la
viaţă privată.
Instituţia excluderii probelor nelegal sau neloial administrate cunoaşte o
reglementare detaliată, fiind însuşită teoria legitimităţii, care plasează dezbaterea într-un
context mai larg, având în vedere funcţiile procesului penal şi ale hotărârii judecătoreşti cu
care acesta se finalizează. Având în vedere natura acestei instituţii (preluată în sistemul
de drept continental din tradiţia common-law), precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, mijloacele de probă administrate cu încălcarea dispoziţiilor legale pot fi
în mod excepţional folosite dacă prin aceasta nu se aduce atingere caracterului echitabil
al procesului penal în ansamblu. Probele obţinute prin tortură, tratamente inumane sau
degradante nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.
O altă instituţie nou introdusă este excluderea probei derivate (doctrina „efectului
la distanţă” sau „fructele pomului otrăvit”) ce are ca obiect înlăturarea mijloacelor de probă
administrate în mod legal, dar care sunt derivate din probe obţinute în mod ilegal.
Excluderea probei derivate îşi găseşte aplicabilitate numai în cazul în care între proba
administrată ilegal şi proba derivată ulterior administrată există o legătură de cauzalitate
necesară, iar organele judiciare au folosit în mod principal şi direct datele şi informaţiile
obţinute din proba ilegală, fără vreo altă sursă alternativă şi fără să existe posibilitatea
certă ca acestea să fie descoperite în viitor, pentru a administra în mod legal mijlocul de
probă derivat.
29
1. Ascultarea persoanelor
În ceea ce priveşte ascultarea persoanelor, codul de procedură penală
reglementează reguli detaliate de ascultare a suspectului, inculpatului,
persoanei vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente, martorilor şi
experţilor.
Principalele elemente de noutate introduse sunt:
i. garantarea demnităţii persoanei şi protecţia sănătăţii acesteia în

cursul audierilor;
ii. comunicarea, în scris, înainte de prima ascultare a suspectului sau a
inculpatului a drepturilor acestora, în vederea respectării dreptului la un
proces echitabil. Totodată, în vederea asigurării celerităţii procesului penal,
suspectului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă obligaţia de a se prezenta
la chemarea organelor judiciare, şi i se atrage atenţia că, în cazul
neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva
sa. În cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă.
Este prevăzută obligaţia de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice
schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenţia suspectului sau inculpatului că în
cazul neîndeplinirii acestei obligaţii citaţiile şi orice alte acte comunicate la
prima adresă rămân valabile şi se consideră că a luat cunoştinţă de acestea.
iii. înregistrarea cu mijloace tehnice audio sau audiovideo, în cursul
urmăririi penale, a ascultării suspectului sau inculpatului;
iv. aducerea la cunoştinţa persoanei vătămate, cu ocazia primei
audieri, a următoarelor drepturi şi obligaţii: dreptul de a fi asistată de avocat;
dreptul de a propune probe; dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la
derularea procedurii; obligaţia de a se prezenta la toate chemările organelor
judiciare; obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă; obligaţia de a
spune adevărul.
v. reglementarea expresă, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului (cauza Serves contra Franţei), a privilegiului împotriva
autoincriminării şi în ceea ce priveşte audierea martorului.
vi. în ceea ce priveşte protecţia martorilor, Codul de procedură penală
distinge între martorii ameninţaţi şi cei vulnerabili, prevăzând măsuri
speciale de protecţie.
2 . Identificarea persoanelor sau a obiectelor

Codul de procedură realizează o reglementare detaliată a acestui procedeu
probatoriu, în vederea eficientizării instituţiei. Este introdusă obligativitatea audierii
persoanei care face identificarea cu privire la persoana sau obiectul pe care urmează să
îl identifice, înainte ca identificarea să fie realizată.
În cazul în care mai multe persoane sunt chemate să identifice aceeaşi persoană
sau acelaşi obiect, Codul de procedură penală prevede obligaţia organelor judiciare
competente de a lua măsuri prin care să fie evitată orice comunicare între cei care au
făcut identificarea şi cei care urmează să o efectueze.
De asemenea, în cursul urmăririi penale, în situaţia în care organul de urmărire
consideră necesar, activitatea de identificare şi declaraţia persoanei care face
identificarea poate fi înregistrată audiovideo. Înregistrarea identificării este anexată
procesului-verbal, ca parte integrantă a acestuia şi poate fi folosită ca probă.
30
3. Tehnici speciale de supraveghere sau cercetare
În vederea respectării dreptului la viaţă privată şi la corespondenţă, Codul de
procedură penală instituie reguli procedurale în materia tehnicilor speciale de
supraveghere şi cercetare, care să satisfacă cerinţele de accesibilitate, previzibilitate şi
proporţionalitate.
Sunt calificate şi definite drept tehnici speciale de supraveghere sau cercetare:
a) interceptarea convorbirilor şi comunicărilor;
b) supravegherea video, audio sau prin fotografiere în spaţii private;
c) localizarea sau urmărirea prin GPS ori prin alte mijloace tehnice de
supraveghere;
d) obţinerea listei convorbirilor telefonice;
e) reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;
f) monitorizarea tranzacţiilor financiare şi dezvăluirea datelor financiare;
g) utilizarea investigatorilor sub acoperire;
h) constatarea unei infracţiuni de corupţie, sau a încheierii unei convenţii;
i) livrarea supravegheată;
j) identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de
telecomunicaţii ori a unui punct de acces la un computer.
Totodată, este definită noţiunea de supraveghere tehnică cu referire la utilizarea
uneia dintre tehnicile prevăzute la lit a) –c) şi f).
În toate cazurile de autorizare a acestor măsuri, Codul de procedură penală
impune necesitatea existenţei unor suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni, respectarea principiului subsidiarităţii - fiind reliefat caracterul de excepţie
al ingerinţei în dreptul la viaţă privată - precum şi a principiului proporţionalităţii
măsurii cu restrângerea dreptului la viaţă privată, prin raportare la particularităţile
cauzei, la importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori la
gravitatea infracţiunii.
Tot în vederea garantării dreptului prevăzut de art. 8 din Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Codul de procedură
penală instituie, cu titlu de principiu, obligaţia procurorului ca, după încetarea măsurii
de supraveghere tehnică, să informeze în scris, în cel mai scurt timp, pe fiecare subiect al
unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa.
4 Conservarea datelor informatice, a datelor referitoare la traficul informaţional

sau a celor provenite din sisteme de telecomunicaţii
Codul de procedură reglementează instituţia conservării rapide a datelor
informatice, a datelor referitoare la traficul informaţional sau a celor provenite din
sisteme de telecomunicaţii, în conformitate cu prevederile art. 16 şi 17 din Convenţia
Consiliului Europei privind criminalitatea informatică. Dată fiind volatilitatea acestor
date, a fost reglementat un procedeu rapid, de natură să eficientizeze lupta împotriva
infracţiunilor informatice sau a pornografiei infantile comise prin intermediul
internetului.
5 Percheziţia
Codul de procedură introduce noi reglementări detaliate în materia procedeului
probatoriu al percheziţiei, în funcţie de natura acesteia: domiciliară, corporală,
informatică sau a unui vehicul.
i. Percheziţia domiciliară
31
Codul de procedură penală defineşte noţiunea de domiciliu, incluzând în sfera de
protecţie orice locuinţă, încăpere, dependinţă, sediul unei persoane juridice sau al unei
autorităţi publice, precum şi orice alt spaţiu ce aparţine unei persoane fizice sau
juridice.
Totodată, pe lângă necesitatea descoperirii sau strângerii probelor existente într-
un domiciliu, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni, Codul de procedură penală prevede posibilitatea efectuării percheziţiei
domiciliare şi în scopul conservării urmelor infracţiunii sau a prinderii suspectului ori a
inculpatului .
ii. Percheziţia corporală

Codul de procedură penală instituie posibilitatea efectuării percheziţiei corporale
în vederea descoperirii urmelor infracţiunii, a corpurilor delicte sau a altor obiecte ce
prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză. Percheziţia corporală
presupune examinarea corporală externă a unei persoane, ce poate include şi
examinarea cavităţii bucale, a nasului, urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a
obiectelor pe care o persoană le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul
efectuării percheziţiei.
Codul de procedură penală face astfel distincţie între instituţia percheziţiei
corporale şi examinarea fizică, aceasta din urmă presupunând examinarea externă şi
internă a corpului persoanei, precum şi prelevarea de mostre biologice, fiind un
procedeu probatoriu mult mai invaziv şi care necesită un control mai strict în privinţa
modalităţii de executare.
iii. Percheziţia unui vehicul

Codul de procedură penală face distincţie între protecţia acordată domiciliului şi
cea acordată vehiculului, reglementând condiţiile în care se poate efectua percheziţia
exteriorului sau interiorului unui vehicul ori a altui mijloc de transport sau a
componentelor acestora. Astfel, a fost prevăzută în mod expres posibilitatea organelor
judiciare de a inspecta un vehicul fie prin examinarea vizuală a acestuia sau a unor părţi
accesibile din acesta, fie prin dezasamblarea unor componente ale vehiculului.
iv. Percheziţia informatică şi accesul într-un sistem informatic

Codul de procedură penală Codul de procedură penală instituie o procedură
comună pentru cele două procedee probatorii în vederea respectării dreptului la viaţă
privată. Percheziţia informatică presupune cercetarea unui sistem informatic sau a unui
suport de stocare a datelor informatice, în vederea descoperirii şi strângerii probelor
necesare soluţionării cauzei.
Accesul într-un sistem informatic presupune pătrunderea în mod conspirat într-
un sistem informatic sau într-o parte a acestuia, ori într-un suport de stocare a datelor
informatice, în scopul obţinerii de probe, fie la locul unde se află sistemul sau suportul
accesat, fie de la distanţă ,prin intermediul unor softuri speciale.
G. 6 Expertiza
Codul de procedură penală prevede că expertiza poate fi efectuată de experţi
oficiali sau de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate.
În vederea asigurării administrării cu celeritate a probatoriului, Codul de
procedură penală instituie posibilitatea înlocuirii expertului dacă, în mod nejustificat,
acesta nu finalizează raportul de expertiză până la termenul fixat, sau dacă manifestă
dezinteres faţă de însărcinarea ce i-a fost încredinţată. În acelaşi scop Codul de
32
procedură penală prevede posibilitatea audierii expertului potrivit dispoziţiilor
privitoare la audierea martorilor, de către organul de urmărire penală sau de către
instanţă, la cererea părţilor sau din oficiu, atunci când organul judiciar apreciază că
audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului.
Astfel, suplimentul de expertiză se va putea dispune numai dacă se constată că expertiza
nu este completă, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului.
Deopotrivă, efectuarea unei noi expertize se va putea dispune numai în condiţiile în care
concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii, ori între conţinutul şi
concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi
înlăturate prin audierea expertului.
Codul de procedură penală cuprinde o reglementare detaliată a modalităţilor de
efectuare a:
i. expertizei medico-legale psihiatrice şi a internării medicale a suspectului sau a
inculpatului într-o instituţie sanitară de specialitate în vederea efectuării
acestei expertize;
ii. autopsiei medico-legale, exhumării şi autopsiei medico-legale a unui fetus sau
a unui nou-născut;
iii. expertizei toxicologice;
iv. examinării medico-legale a persoanei;
v. examinării fizice;
vi. expertizei ADN.
De asemenea, Codul de procedură penală prevede posibilitatea ca participarea

expertului să poată fi solicitată de organele judiciare la cercetarea locului faptei sau la
reconstituire, atunci când se apreciază că participarea acestuia este necesară pentru
buna desfăşurare a procedurii.
7 Fotografierea şi amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane

Codul de procedură penală reglementează ca mijloace probatorii noi
fotografierea şi amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane, precum şi
condiţiile în care este posibilă admisă publicarea fotografiei unei persoane.
Să ne reamintim...
Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau
inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt:
declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale
părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau
video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările
medico-legale şi expertizele.
Precizaţi care este duferenţa dintre probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu.
M1.U4.6. Rezumat Prezumţia de nevinovăţie
33
Potrivit Art. 4 (1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea
vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii
organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.; ca
urmare, în momentul în care împotriva unei persoane se formulează învinuirea că a
săvârşit o infracţiune, organele de urmărire penală sunt obligate să constate dacă
infracţiunea a fost comisă în realitate şi dacă persoana învinuită este vinovată de
săvârşirea infracţiunii în sensul legii penale, fără o astfel de constatare nefiind
justificată trimiterea învinuitului în faţa instanţei de judecată, pentru a i se aplica
sancţiunea prevăzută de legea penală. Ajunsă cauza la instanţa de judecată, aceasta
este obligată să constate dacă învinuirea adusă inculpatului prin actul de sesizare este
întemeiată şi, totodată, trebuie să constate toate împrejurările referitoare la faptă şi la
inculpat care pot contribui la soluţionarea cauzei potrivit legii şi adevărului. Atât în
faţa organelor de urmărire penală, cât şi a instanţei de judecată părţile pot cere
constatarea acelor împrejurări de fapt care sunt de natură, fie să susţină învinuirea,
fie apărarea, existenţa sau inexistenţa daunelor materiale şi morale, precum şi
întinderea lor. Constatarea acestor fapte şi împrejurări de fapt se realizează prin
activitatea de probaţiune, în cursul căreia autorităţile judiciare dar şi părţile din
proces se servesc de probe, obţinute prin mijloacele de probă.
Mijloacele care conţin probe pot fi obţinute de autorităţile judiciare prin diferite procedee
de probaţiune.
1. Sarcina administrării probelor în procesul penal revine:

a) avocatului inculpatului;
b) procurorului;
c) instanţei de judecată.
2. Ascultarea inculpatului:
a) poate începe cu citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză;
b) poate începe cu reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză;
c) nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză.
3. Interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică ale unor

convorbiri se efectuează cu autorizarea motivată a instanţei, la
cererea procurorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
lege, dacă înregistrarea se impune pentru aflarea adevărului şi
sunt date privind săvârşirea unei infracţiuni de:
a) tâlhărie;
34
b) abuz de încredere;
c) înşelăciune.
Temă de control
Raspunsuri: 1bc; 2c; 3a,c.
Unitatea de învăţare M1.U6. Măsurile preventive
Cuprins
M1.U6.1. Introducere .................................................................................................... 64
M1.U6.3. Dispoziţii generale ........................................................................................ 65
M1.U6.4. Reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara ................................ 69
M1.U6.5. Arestarea proventivă ..................................................................................... 71
M1.U6.6. Rezumat ........................................................................................................ 84
În vederea desfăşurării normale a procesului penal şi a realizării scopului
său, se poate ivi necesitatea folosirii unor mijloace de constrângere împotriva
învinuitului sau inculpatului, împotriva părţii responsabile civilmente ori a altor
persoane, prin care să fie împiedicată obstrucţionarea de către acestea a urmăririi
penale şi a judecăţii sau sustragerea lor de la executarea pedepselor şi a celorlalte
sancţiuni de drept penal, ori de la repararea pagubelor cauzate prin infracţiune.
Constrângerea poate consta în privarea de libertate a acestor persoane, în
restrângerea libertăţii lor sau în restrângerea altor drepturi şi libertăţi consacrate
prin Constituţie sau legile în vigoare. Astfel, privarea sau restrângerea libertăţii
individuale a învinuitului sau inculpatului împiedică sustragerea acestuia de la
urmărire şi de la judecată, precum şi de la executarea pedepsei închisorii; restrân-
gerea dreptului de a dispune de bunurile proprii asigură executarea unei pedepse
pecuniare, a confiscării speciale, precum şi repararea de către inculpat şi partea
responsabilă civilmente a pagubei cauzate prin infracţiune.
Măsurile de constrângere procesuală se pot lua numai în cursul procesului
35
penal. Pe de o parte, înainte de începerea urmăririi penale nu se pot lua măsurile
de constrângere prevăzute de Codul de procedură penală, chiar dacă se cunoaşte
cine este autorul unei infracţiuni, iar, pe de altă parte, în temeiul art. 23 alin. (13)
din Constituţia revizuită, nu se mai pot lua măsuri de privare sau restrângerea li-
bertăţii în caz de contravenţii
în materiasul penal.
 înţeleagă şi să explice care sunt măsurile preventive ce pot fi luate în cadrul
procesului penal român;
 înţeleagă distincţia dintre ace;te măsuri preventive
 identifice condiţiile de luare, înlocuire, încetare şi revocare a acestor măsuri
preventive;
M1.U6.3. Dispoziţii generale.

Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale
În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se realizează

reglementarea explicită a principiului proporţionalităţii oricărei măsuri preventive cu
gravitatea acuzaţiei aduse unei persoane, precum şi a principiului necesităţii unei astfel de
măsuri pentru realizarea scopului legitim urmărit prin dispunerea sa.
Ca regulă generală, s-a reglementat necesitatea informării scrise a persoanei supuse
oricărei măsuri preventive asupra tuturor drepturilor pe care legea i le recunoaşte.
În privinţa arestării preventive, este prevăzut, la nivel de principiu, caracterul său
excepţional şi, totodată, caracterul subsidiar al acesteia în raport cu celelalte măsuri
preventive neprivative de libertate. Astfel, arestarea preventivă poate fi dispusă numai dacă
luarea unei alte măsuri preventive nu este suficientă pentru realizarea scopului legitim
urmărit.
Pentru a da eficienţă principiilor menţionate, este recunoscută competenţa
procurorului sau, după caz, a judecătorului de libertăţi, de a dispune luarea măsurii controlului
judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune, instituţii ce sunt reglementate ca măsuri
preventive distincte. Reglementarea propusă schimbă optica actuală asupra instituţiilor
procesuale ale controlului judiciar şi respectiv cauţiunii, care în prezent sunt aplicabile numai
în cazul unui învinuit/inculpat arestat preventiv în prealabil. Sub acest aspect, se urmează
modelul Codului de procedură penală francez, care reglementează controlul judiciar ca
alternativă la arestarea preventivă.
În ceea ce priveşte instituţia cauţiunii, noutatea este reprezentată de faptul că, spre
deosebire de reglementarea actuală, aceasta garantează nu doar participarea inculpatului la
procesul penal, ci şi plata despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor cauzate prin
infracţiune şi a amenzii. Sub acest aspect, s-a stabilit că plata sumelor anterior menţionate din
36
cauţiune are caracter prioritar faţă de confiscarea acesteia, chiar şi în situaţia înlocuirii măsurii
controlului judiciar pe cauţiune cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive.
Urmând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi modelul
Codurilor de procedură penală din ţările membre ale Uniunii Europene, Codul de procedură
penală îşi propune reformularea cazurilor în care se poate dispune arestarea preventivă a unei
persoane. Astfel, sunt recunoscute, drept cazuri generale în care se poate dispune privarea de
libertate, situaţiile în care există pericol de sustragere, pericol de influenţare a anchetei penale
şi pericol de comitere a unei alte infracţiuni. În cazul infracţiunilor grave (cum sunt, de
exemplu, cele îndreptate contra vieţii sau cele pedepsite cu închisoare mai mare de 5 ani),
Codul de procedură penală propune şi un caz special de arestare preventivă, respectiv cel al
existenţei unui pericol concret pentru ordinea publică. Spre deosebire însă de reglementarea
actuală, Codul de procedură penală stabileşte criterii legale în raport cu care să fie apreciat
pericolul anterior menţionat şi, totodată, instituie, după modelul german, o nouă trăsătură
legală a acestuia, respectiv caracterul actual, ceea ce presupune dovedirea sa la momentul
când se dispune asupra privării de libertate.
Ca noutate absolută pentru legislaţia procesual penală românească, se reglementează o
nouă măsuri preventive, respectiv arestul la domiciliu, după modelul Codului de procedură
penală italian, urmărindu-se, prin introducerea acestei instituţii, lărgirea posibilităţilor de
individualizare a măsurilor preventive, în raport cu principiile anterior menţionate.
Pentru a asigura respectarea caracterului eminamente preventiv al arestării dispuse în cursul
unui proces penal în desfăşurare, Codul de procedură penală , inspirându-se din Codul de
procedură penală italian, propune instituirea unor termene maxime ale arestării preventive şi
pentru faza de judecată.
În scopul desfăşurării cu celeritate a procesului penal, s-a prevăzut prezenţa
obligatorie a inculpatului numai la soluţionarea cererii de înlocuire a măsurii preventive cu o
măsură preventivă mai grea. În celelalte cazuri, precum şi în situaţia cererii de revocare a
măsurii preventive şi a căilor de atac declarate de inculpat împotriva încheierilor prin care s-a
dispus asupra propunerii de arestare preventivă, a propunerii de prelungire a arestării
preventive, asupra revocării arestării preventive sau a înlocuirii unei măsuri preventive cu o
măsură preventivă mai uşoară, soluţionarea acestora se face, de principiu, în lipsa inculpatului
şi a procurorului.
În privinţa minorilor , ca regulă generală, există posibilitatea privării preventive de
libertate a acestora numai dacă efectele unei astfel de măsuri asupra personalităţii şi
dezvoltării lor nu ar fi disproporţionate faţă de scopul legitim urmărit prin luarea măsurii.
M1.U6.5. Arestarea preventivă.
Instituţia arestării preventive a suscitat multe controverse de-a lungul timpului, legate
in special de compatibilitatea ei cu principiul respectarii prezumtiei de nevinovatie si de
organul competent să dispună luarea acestei măsuri.
Luarea masurii arestarii preventive fata de o persoana este permisa de Conventia
pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, printre alte cazuri, şi “ atunci
cand exista motive verosimile de a banui ca a savirsit o infractiune sau cand exista motive
temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga,
dupa savarsirea acesteia “(art. 5 par. 1 lit. c ). În afară de acest caz, art. 5 par. 1 lit. a din
Convenţie prevede că deţinerea unei persoane este legală, dacă are la bază o „condamnare
pronunţată de un tribunal competent”. Aceasta nu se referă doar la cazul în care condamnarea
definitivă ci şi la cea pronunţată printr-o hotărâre ce poate fi atacată cu o cale legală de atac.
Curtea a hotărât că o persoană condamnată în primă instanţă nu poate fi considerată ca
deţinută în vederea aducerii sale în faţa unei autorităţi judiciare competente atunci când există
37
motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune în sensul art. 5 par. 1 lit. c, ce trebuie
privită ca o persoană ce se găseşte în situaţia prevăzută de art. 5 par. 1 lit. a17. Este regretabil
că în legislaţia noastră nu se face această distincţie, considerăndu-se că o persoană
condamnată în primă instanţă se găseşte tot în stare de arest preventiv, instanţele de apel sau
de recurs având obligaţia de a menţine arestarea preventivă la fel ca şi prima instanţă de fond.
Legat de organul competent sa decida asupra masurii art. 5 par. 3 din Conventie
prevede ca “ orice persoana arestata sau detinuta in conditiile prevazute de par. 1 lit. c din
prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat
imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare…”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, chiar şi în două cauze împotriva
României18, că procurorul nu ofera garanţiile de independenţă şi imparţialitate pentru a fi
considerat “alt magistrat” în sensul art.5 al.3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
care reglementează dreptul unei persoane arestate de a fi deferită imediat unui judecător sau
alt magistrat. Nu îndeplineşte garanţiile de independenţă faţă de executiv deoarece este
organizat pe baza principiului subordonării ierarhice, iar vârful ierarhiei este la rândul său
subordonat Ministrului Justiţiei. Independenţa nu exclude orice subordonare faţă de alţi
judecători sau magistraţi, cu condiţia însă ca aceştia să se bucure de o independenţă
analoagă.19 De asemenea procurorul nu întruneşte nici garanţiile de imparţialitate deoarece
deţine funcţiile de instructie si de acuzare în procesul penal. Conventia nu exclude ca
magistratul care decide asupra detentiei sa aiba si alte functii, insa impartialitatea sa poate fi
pusa in discutie daca el poate interveni in procedura penala ulterioara, in calitate de parte
titulara a urmaririi penale.20
Pe baza acestei jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului legiuitorul
român a modificat substanţial instituţia arestării preventive atribuind competenţa luării acestei
măsuri exclusiv judecătorului.
Desi departe de a fi lamurite toate discutiile legate de arestarea preventiva, apreciem
că prin modificari legislative s-a facut un pas inainte pentru consolidarea unui stat de drept “
in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor… reprezinta valori supreme si
sunt garantate “ (art. 1 din Constitutie).
Să ne reamintim...
Măsurile preventive sunt mijloacele de constrângere prevăzute de lege pe care

le pot lua organele de urmărire penală, judecătorii şi instanţele de judecată, pentru a
se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea
suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la
executarea pedepsei. Suspectul sau inculpatul poate încerca, iniţial, să ascundă
comiterea infracţiunii, să împiedice dovedirea vinovăţiei sale etc.; el poate încerca să
se sustragă de la urmărire şi de la judecată pentru a întârzia aplicarea sancţiunii
penale; în fine, inculpatul condamnat definitiv poate încerca să se sustragă de la
executarea pedepsei, prin ascundere, plecarea în străinătate. Împotriva încercărilor
inculpatului de a obstrucţiona realizarea scopului procesului penal, toate legislaţiile
17
C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I,
Editura All BecK, 2005, pag. 304-305.
18
Cauza Vasilescu c României din 22 mai 1998 şi Cauza Pantea c României. Din 3 iunie
2003.
19
Cauza Schiesser c Elvetiei , in Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului,
I.R.D.O., Bucuresti,1998, p.70.
20
Cauza Huber c Elvetiei ,ibidem , p. 72.
38
moderne pun la îndemâna autorităţilor judiciare mijloacele de constrângere necesare
prin care să le poată preveni; de aici se trage şi denumirea de măsuri preventive.
Precizaţi care sunt condiţiile luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
M1.U4.6. Rezumat
Prin măsuri procesuale penale se înţeleg, aşadar, mijloacele prevăzute de
lege de privare sau restrângere a unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale
cetăţenilor, prin care organele de urmărire penală şi instanţele de judecată asigură
desfăşurarea normală a procesului penal, executarea sancţiunilor aplicate şi repararea
pagubei produse prin infracţiune, ori previn săvârşirea de fapte antisociale.
Constituind o privare sau restrângere de drepturi garantate prin Constituţie,
măsurile procesuale penale au un caracter de excepţie; de aceea, trebuie să se
prevadă prin lege măsurile procesuale ce se pot lua, precum şi cazurile şi condiţiile
în care pot fi luate. Totodată, legea trebuie să stabilească durata lor maximă, să
prevadă posibilitatea revocării lor şi să reglementeze cazurile când acestea încetează
de drept. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are facultatea de a lua
sau nu măsura procesuală, iar în cazul în care a luat-o trebuie să motiveze, prin
indicarea cazurilor şi a condiţiilor care justifică luarea acestei măsuri de
constrângere. În cazurile prevăzute de lege, apreciate ca reprezentând importanţă
deosebită pentru aplicarea sancţiunii penale şi obligarea la reparaţii civile a celor
care au săvârşit infracţiuni, legea poate să prevadă obligativitatea pentru organul de
urmărire sau instanţa de judecată de a lua măsura procesuală; de exemplu, în cazul
infracţiunilor flagrante este obligatorie luarea măsurii reţinerii învinuitului, iar în
cazul producerii unor pagube persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu
această capacitate restrânsă devine obligatorie luarea măsurii asigurătorii.
Temă de control
Unitatea de învăţare M1.U7. 1. Acte procesuale şi procedurale

comune
39
Cuprins
M1.U7.1. Introducere .................................................................................................... 86
1. Acte procesuale şi procedurale comune
Fără a introduce în sistemul procesual penal instituţii juridice noi, Codul de

procedură penală propune o abordare mai fermă în mod deosebit a problematicii
citării, comunicării actelor procedurale şi a mandatului de aducere.
Se are în vedere astfel, pe de o parte, asigurarea exercitării de către subiecţii
procesuali a dreptului lor la un proces echitabil, în ceea ce priveşte componenta
informării cu privire la stadiul procedurilor în cauza care îi priveşte în mod
nemijlocit. În acest sens, au fost reglementate într-un mod detaliat particularităţile
legate de modalitatea şi locul de citare ori de comunicare a actelor procedurale,
precum şi cele legate de situaţia specială a destinatarului unui act procedural
(arestat, militar, minor ori cu locuinţa în străinătate).
Pe de altă parte, a fost avută în vedere crearea unui cadru procesual care să
determine reducerea situaţiilor de nelegală citare. Astfel, a fost lărgită sfera
persoanelor ce pot fi însărcinate cu înmânarea unei citaţii sau comunicarea unui act
procedural, prin includerea în aceasta a salariaţilor organului judiciar emitent,
precum şi a lucrătorilor poliţiei comunitare. Au fost de asemenea prevăzute
modalităţi noi de citare a unei persoane în faţa organelor judiciare (prin poştă
electronică sau alt sistem de mesagerie electronică, ori citarea la sediul avocatului
ales), prevederi cu impact direct asupra scurtării duratei procedurilor şi a reducerii
cheltuielilor judiciare.
Codul de procedură penală cuprinde, ca element de noutate, şi o reglementare
expresă a incidentelor privind citarea, în special a consecinţelor acestora asupra
procesului penal.
Un impact major asupra duratei procedurilor îl va avea noua reglementare a
instituţiei juridice a mandatului de aducere, prin circumstanţierea şi reglementarea
detaliată a procedurii emiterii şi executării acestuia. Au fost prevăzute expres nu
doar organele competente să emită mandatul de aducere, ori cuprinsul acestuia, ci
şi o procedură de aducere a acestuia la îndeplinire prin pătrunderea forţată în locul
în care se află persoana căutată, precum şi constrângerea acesteia de a se prezenta
în faţa organelor judiciare. În egală măsură a fost observată în această privinţă
necesitatea asigurării garanţiilor pentru respectarea de către autorităţi a dreptului
oricărei persoane la libertatea de mişcare, ori la inviolabilitatea domiciliului.
Dacă în ceea ce priveşte reglementările privind termenele, cheltuielile judiciare,
modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor
omisiuni vădite Codul de procedură penală nu aduce modificări semnificative faţă
de actuala reglementare, instituţia juridică a nulităţilor actelor procesuale şi
40
procedurale cunoaşte în cuprinsul Codul de procedură penală ui câteva modificări
menite a sistematiza problematica specifică. Astfel, Codul de procedură penală
propune, ca element de noutate, reglementarea efectelor nulităţii asupra actelor
procesuale ori procedurale, precum şi a actelor subsecvente celui lovit de nulitate.
Din raţiuni de sistematizare au fost dezvoltate în cuprinsul Codul de procedură
penală ui, în mod distinct, particularităţile dihotomiei nulitate absolută – nulitate
relativă într-o manieră clară, neechivocă.
Capitolul privitor la instituţia amenzii judiciare vine în întâmpinarea nevoii
resimţite de majoritatea organelor judiciare de a fi reglementat şi sancţionat abuzul
de drept în materie procesual penală. Adăugarea la catalogul de încălcări care atrag
aplicarea amenzii judiciare şi a acestui caz de abatere de la normele de procedură
penală, alături de alte trei situaţii corelative unor obligaţii ce cad în sarcina unor
operatori economici, este menită să crească fermitatea în respectarea dispoziţiilor
procesual penale.

în materia Actelor procesuale şi procedurale comune în cadrul procesului penal.
 înţeleagă şi să explice condiţiile în care pot fi întocmite aceste acte procesuale și
procedurale;
 înţeleagă scopul măsurilor şi felul acestora;
 identifice organele competente să dispună aceste măsuri în cursul urmririi
penale şi în cursul judecăţii;
1. Potrivit legii procesual penale, printre măsurile preventive se

numără:
a) sechestrul;
b) reţinerea;
c) măsurile de ocrotire şi siguranţă.
41
Temă de control
judecată şi indicaţuză şi care a fost scopul acestora.
Raspunsuri: 1b;
Unitatea de învăţare M8.U1. Acte procesuale şi procedurale

comune. Citarea şi comunicarea
actelor de procedură. Mandatul de
aducere
Sub Codul de procedură penală anterior nu se făcea distincţie între actele

procesuale penale şi actele procedurale penale, folosindu-se, pentru aceleaşi acte, fie
denumirea de acte procesuale, fie cea de acte procedurale. Fără a se folosi denumiri
distincte, unele acte erau considerate că au rol activ, dinamic în desfăşurarea
procesului penal, ca trimiterea în judecată, condamnarea inculpatului, iar alte acte
erau considerate ca acte scrise de constatare, documente procedurale, în care se
consemnează constatările făcute de autorităţile judiciare.
42

Drept Procesual Penal I - 2017

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Procesual Penal I - 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere

Durata medie de studiu individual

Unitatea de învăţare M1.U1. Explicaţii introductive

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M1.U1.3. Dreptul procesual penal.

Identificaţi numărul şi denumirea titlurilor, capitolelor secţiunilor şi articolelor

M1.U1.5. Normele dreptului procesual penal.

Precizaţi regula aplicării în timp a normelor procesuale penale.

M1.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a

2. Aplicarea în timp a legii procesual penale:

Raspunsuri: 1a; 2a.

A. Reglementarea în mod expres, a principiilor fundamentale ale

Premisa majoră avută în vedere la construcţia noului cod a fost aceea că un

În ceea ce priveşte acţiunea penală, au fost reglementate condiţiile de

M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Titlul III al Codului de procedură penală se referă la participanţii în procesul penal,

Exmplu: Art. 6: Ne bis in idem

Identificaţi modul în care sunt reflectate regulile de bază în conţinutul Codului

M1.U2.4. Acţiunea penală.

Titlul III al Codul de procedură penală ui Codului de procedură penală se referă la

Unitatea de învăţare M1.U3. Părţile în procesul penal

Instituirea, prin proiect, a categoriei subiecţilor procesuali principali a fost

Părţile şi drepturile acestora

M1.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Raspunsuri: 1a; 2b.

Unitatea de învăţare M1.U4. Competenţa în meterie penală.

M1.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M1.U4.3. Competenţa în materie penală.

C. 3 Organele de urmărire penală şi competenţa acestora

Identificaţi care sunt regulile de stabilire a competenţei teritoriale de

Precizaţi care sunt cazurile de incompatibilitate ale judecătorilor şi procurorilor într-

M1.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Codul de procedură penală, renunţă la enumerarea limitativă a mijloacelor de

i. garantarea demnităţii persoanei şi protecţia sănătăţii acesteia în

2 . Identificarea persoanelor sau a obiectelor

4 Conservarea datelor informatice, a datelor referitoare la traficul informaţional

ii. Percheziţia corporală

iii. Percheziţia unui vehicul

iv. Percheziţia informatică şi accesul într-un sistem informatic

De asemenea, Codul de procedură penală prevede posibilitatea ca participarea

7 Fotografierea şi amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane

M1.U4.6. Rezumat Prezumţia de nevinovăţie

M1.U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Sarcina administrării probelor în procesul penal revine:

3. Interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică ale unor

Raspunsuri: 1bc; 2c; 3a,c.

Unitatea de învăţare M1.U6. Măsurile preventive

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M1.U6.3. Dispoziţii generale.

În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se realizează

M1.U6.5. Arestarea preventivă.

Măsurile preventive sunt mijloacele de constrângere prevăzute de lege pe care

Precizaţi care sunt condiţiile luării măsurii arestării preventive a inculpatului.

Unitatea de învăţare M1.U7. 1. Acte procesuale şi procedurale

Fără a introduce în sistemul procesual penal instituţii juridice noi, Codul de

M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M1.U7.6. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Potrivit legii procesual penale, printre măsurile preventive se