CURSUL V

5. PUTEREA POLITICA

5.1. Conceptul de putere politica.

5.2. Institutii şi mijloace specifice puterii politice.
5.3. Functiile puterii politice.
5.4. Legitimitatea şi autoritatea puterii politice.
5.5. Consens politic.
5.6. Crizele puterii politice.

5.1. Conceptul de putere politica

Conceptul de putere politica exprima un fenomen social fundamental care consta in
capaci'tatea de a adopta decizii si de a asigura in-deplmirea lor prin utilizarea
diferitelor mijloace de persuasiune si con-strangere. Se apreciaza ca puterea
exprima capacitatea pe care o are un om sau un grup de oameni de a obliga pe altii
sa faca un act deter-minat, iar autoritatea este definita ca un drept recunoscut
puterii. Aceasta capacitate de a obliga pe al£ii este manifestarea unor relatii
sociale, exprimand posibilltatile de actiune ale unor indivizi sau gru-puri asupra
altora, pe care le confera un anumit sistem dje relatii sociale. Deci, puterea
reprezinta un sistem de relatii sociale care confera anumitor indivizi sau £rupuri
sociale posilibitatoa de a actiona asupr.; altor indivizi sau grupuri sociale. Rolul
puterii este de a' asigura coe-ziunea si functionalitatea diferltelor structuri si
organisme ale societatii umane, coordonarea activitatilor care se desfasoara in
interiorul aces-teia, iar specific puterii este adoptarea deciziilor la nivelul intregii
so-cietati. Puterea politica isi datoreaza, in buna parte, atat fundamentul cat si
instrumentele sale puterii economice, fiind un subsistem ,al puterii. sociale din care
fac parte statul, partidele politice (direct cele dfe la guvemare si indirect cele din
opozitie), mijloacele de comunicare in masa („puterea presei*1), opinia publica,
puterea influentei ca mijioc de a obtine si de a amplifica aoordul, toleranta fata de
putere. Relatiile de putere isi pot gasi expresia in faptul ca „puterea lui A asupra lui
B este capacitateai lui A de a obtine ca B sa faca ceva ce n~ar fi facut fara
interventia lui A" (Robert Dahl). Puterea favorizeaza ordinea so-ciala, iar aceasta
naste putere deoarece fara putere nu exista nici aso-ciatie si nici ordine. J. W.
Lapierre, oonsidera puterea ca pe o relatie de comunicare si executare' a decizilor.
„A comunica o hotarare pen-tru executare — spune el — inseamna a conduce. A
raspunde acestei comunicari, efectuand actiunile eerute prin hotarare, inseamna a te
su-pune". Puterea este, deci, o interdependenta intre conducatori si con-dusi, iar
atunci eand unul din cei doi facotri ai relatiei nu se manifesto, atunci nu mai exista
relatia de putere. Dupa Bertrand Russel, puterea politica este „conceptul
fundamental al stiintelor sociale (...) dupa cum energia este conceplul fundamental
al fizicii".
Definitive puterii politice suscita mai multe intrebari decat raspun-suri certe1.
Forma de exprimare a puterii este asimetria (conducere — supunerc, subordonare
— acoeptare), iar obiectului exercitiului puterii al consti-tuie decizia si resursele.
Aceasta face ca puterea sa nu se confunde cu influenta, care poate fi simetrica
(reciproca) si lipsita de atributul obli-gavitatii
Puterea politica se exercita, in principal, prin &tat, care est 1? tHularul puterii
politice, dar si prin alte institutii politice care alcatuiesc itosti-tutiile ce ii sunt
proprii — fiind o putere insiicutionalizata. Sa se poate defini ca reprezentand tipul
de putere propriu sistemului politic, ma-nifestat prin intermediul componentei
institutionale a aieestuia, avand drept scop decizia politica si realizarea ei la nivelul
intregii colectiVi-tati de referinta, prin mijloace specifice, constrangerea si
convingerea. Max "Weber considera puterea ca: „Posibilitatea de a impune, in inte-
> riorul unei relatii sociale propria vointa in ciuda oricarei impotriviri, indiferent pe
ce se bazeaza aceasta posibilitate".
Sistemul relatiilor de putere asigura eonducerea sistemelor societale fiind apreciata
ca o forta organizatorica a vietii sociale. Totodiata, putem defini puterea ca
rezultand pentru orice societate din necesitatea do a lupta impotriva entropiei care
o ameninta cu dezordinea — asa cum ea ameninta intregul sistem ■— dupa cum
remarca George Balaudier.
Pornind de la premisa ca oajmenii au nevoi comune, care nu pot primi satisfactii
decat printr-o viata in comun generand un sistem al relatiilor sociale de solidaritate,
de sprijin reciproc pe care si-1 acorda indivizii pentru realizarea „binelui comun",
,,punand pentru aceasta, in comun, aptitudinile asemanatoare", sociologul Eurile
Durkheim, a denumit aceste procese, cu termenul de solidaritate prin similitudine,
sau solidaritate mecanlca. Totodata, oamenii au aptitudini diferite si nevoi diferite,
a caror satisfacere se realizeaza prin schimbul de ser-vicii, fiecare aducand
aptitudinile proprii pentru a da satisfactie nc-voilor celorlalti, de la care primeste
alte servicii. Se produce astfel. in societatea umana, o vasta diviziune sociala, care
constituie temeiul unei coeziuni sociale. Aceasta este in conceptia lui Durkheim,
solida-ritatea prin diviziunea muncii sau solidaritatea organica.
Pornind de la conceptul de solidaritate organica, Leon Duguit fun-damenteaza
teoria cu privi're la puterea politica apreciind ca aceasta este rezultatul diviziunii
social — politice exprimata in raporturile din-tre guvernanti sji guvernati. Potrivit
acestei teorii, in orice societate, oricat dc primitiva si neinsemnata sau, oricat de
civilizata si puternica ar fi, apare o diferentiere care izbeste imediat observatorul,
ceea ce s-a convenit sa sel numeasca diferentierea politica. Ea inseamna, in fapt,
posi'bilitatea unui grup de oameni dc a impune vointa lor, prin con-strangierea
celorlalti membrii ai societatii. ,,Astfel, se poate spune ca in aproape toate
societatile umane, mari si mici, primitive sau civili-zate, exista o diferenticre intrc
guvernanti si guvernati si namal la aceca sc reduce, in fond, ceca ce se numeste
puterea politica" (Leon Duguit).
Puterea asupra societatii se realizeaza institutional in sensul ca in-stitutiile
depoziteaza puterea si fae uz de ea, iar esenta puterii politice poate fi inteieasa,
numai in corelatie cu alte tipuri de putere, exirstente in societate. Puterea politica
emana din organizarea specifica a siste-mului politic, iar o data cu nasterea
statului, politicul a dobandit di-measiuni clare, puterea se exercita, in principal prin
stat, care este titularul ei, dar si prin alte institutii politice ale puterii institutionali-
zate si diviziate pe grupuri de puteri. Obiectivele puterii politice au in vedere
elaborarea deciziilor privind problcmele fundamental ale societatii si infaptuirea
lor. Decizia politica isi are sursa in interesele grupului care conduce politic
societatea si are rolul de a dctermina functionarea si dezvoltarea de ansamblu a
societatii in concordanta cu interesele respective.
Puterea politica reprezinta, dcci, tipul de putere propriu sistemu-lui politic,
manifestat prin intermediul componentei institution ale a accstuila, avand drept
scop decizia politica si realizarea ei la nivelul Intregii colectivitati de referinta, prin
mijloace specif ice, constrange-rea si convingerea. Exencitarea puterii nu
prosupune in mod obliga-toriu forta, coercitia, procese care depind de natura
regimului politic (democratic sau nedemocratic), precum si de echilibru social
rezultat din controlul societatii asupra puterii — mai mult decat controlul puterii
asupra societatii.
Puterea politica reprezinta un subsistem al puterii sociale caruia ii revine un rol
determinant in reglarea si functionarea vietii sociale, ex-primand capacitatea unor
grupuri de oameni de a-si rmanifesta vointa in organizarea si conducerea de
ansamblu a societatii.
Puterea politica reprezinta un subsistem al puterii sociale caruia ii revine un rol
determinant in reglarea si functionarea vietii sociale, exprimand capacitatea unor
grupuri de oameni de a-si manifesta vointa in organizarea si conducerea de
ansamblu a societatii.
Caracteristiic puterii politice este faptul ca ea se manifesta la nivelul eel mai
general al societatii, asigurand organizarea si conducerea ei la nivel global.
Totodata, prin forta de care dispune, are capacitatea de a eoordona celelalte forme
ale puterii, pe care le slujeste, in scopul asigurarii convergentei lor actionale si
afirmarii depline a su-vcranitatii. Se exercita, de regula, pe baza unei logislatii
asigurata prin Constitute si alte legi.
Rolul puterii politice in societate este eel mai bine expritmat de functia
programatica, decizionala care consta in elaborarea unor pro-grame, a strategiilor
de dezvoltare sociala in care elementul esential il constituie decizia, in
conformitate cu care trebuie sa se actioneze. Com-plomentar se exercita functia
organizatorica prin promovarea eelor mai adecvate forme care sa stimuleze
actiunea sociala in conformitate cu programul adoptat, iar un aport decisiv in
motivarea actiunii umane aduce functia ideologica, de educare a oamenilor in
spiritul valorilor ce decurg din programul stabilit. Concomitent se manifesta si alte
functii proprii puterii politice care o individualizeaza. si ii confera speeifici-tate,
cum sunt: functia eoercitiva, de constrangere, functia de control, de urmarire a
modului in care strategia elaborata este respeotata cat si urmarile care impun in
eonformitate cu legea. Deoarece puterea se exercita intr-un cadru organizat,. prim
intermediul unor institutii, or-ganizatii, asociatii etc., functiile puterii sunt
exercitate printr-un mod specific, de fiecare organism, in parte.
In acest sens, puterea are si un caracter relational, ea fiind si un fenomen de relatie,
de conducere —■ comanda — executie. Jefan W. Lapierre, sublinia ca ,,detinatorii
puterii politice — legislatorii si gu-vernantii — avand ca functie elaborarea
hotafarilor in numele ansamblu-lui societatii giobale, care conduc prin deciziile lor
toate celelalte pu-teri sociale, fara a fi obligati sa se supuna vreuneia din acestea. In
acest sens, puterea politica este puterea suverana".
Puterea politica nu se identified insa cU influenta, cum procedeaza in analizele sale
H. A. Simion, care le considera ca sinonime, sau K. J. Friedrich care apreciaza
influenta, ca o ,,putere indirecta si nestruc-turata". H. D. Liarscwel si A. Kaplan
considera ca de fapt „conceptul de influenta se refera mai mult la valori politice
decat la putere". Puterea genereaza obligatoriu influenta' — pozitiva sau negativa,
insa nu intotdeauna influentia inseamna si putere, mai ales in politica. Influenta
este un efect si un insotitor firesc al puterii, ;unul din mijloacele sale de actiune, un
substitut al fbrtei, dar nu o putem confunda cu puterea.
Puterea politica are menirea de aasigura un control general atat
la niveiul organelor rcprezentative, cat si executive, a aparatulai si
institutiilor de stat si politice pentru firializarea corespunzatoare a dc-
cizi;lor. ' ' ■
Acceptand ca fundament al puterii electivitatea in toata policromia sa, Georges
Burdeau sublinia faptul ca. puterea. trebuie' luata, in sen-J sul ca nici o echipa
conducatoare nu este vreodata .definitiv instalata, ca nici un program nu poate fi
considerat ca definitiv, ca nici o politica nu este ofieiala, altfcl decat, cu"titlu
provizoriu. . Aceasta deschi-d;ere, sau mai bine, accasta disponibilitate a puterii
este comandata de o forta la fel de legitima ca si guvernantii in functie. Nu numai
ca se admite exprimarea tuturor tendintelor si a tuturor intereselor, ci si speranta de
a accede la .guvernare §i de a ii utiliza prerogativele conform proprilor vederx,
care este oferita tuturor.
Puterea face parte din structura de necesitati a fiintei umane, iar atunci caxid are
loc abolirea. puterii .se .produce dereglare^ echilibrului social, expiozia
agresivitStii, disparitia regulilor ordonatoare etc.

5.2. Institutii si mijloace specifice puterii politice

Etimologic termenul de institutie . proyine;, din. lcttinescul „institu-lio" =
formare, intemeiere, regula de purtare, ^de.prinderi,. obicei.
Institutia soclala reprezinta un;complex de relatii organizational de tip formal, cu
un caracter relativ .stabil,. care. faciliteaza . conexiunea . si dinamica relatiilor
inter individuale, Intergrupale, intercomunitare, func-tie de nazuinte, aspiratii,
interese sociale si personale ale oamenilor. Fiind un ansamblu de structuri, norme
si personal si avand o natura relativ stabila, institutia indeplinc'ste o functie (sau
grup de functii) ce satisfac necesitati ale societatii (parlamentul indeplineste functia
de elaborare si adoptare a legilor, guvernul ca organ executiv al puterii, aplica
aceste legi). In afara institutiilor politice, in societate exista o mare diversitate de
alte institutii: juridice, economice, culturale etc. Totodata, institutia sociala poate fi
inteleasa si ca obiectivare a unor idei, norme, valori sociale, menite sa
reglementeze relatiile interumane.
Institutia politica obiectiveaza, structureaza acele interese, norme si valori sociale
dependente de organizarea si conducerea societatii. So-ciologul E. Durkheim a
identificat institutia politica cu faptul social, concepand-o ca dmpunere exterioara
dc ordin coercitiv asupra eonsti-intei individului. Pentru alti sociologi,
reprezenfcanti ai functionalismu-lui sociologic, institutia politica este fundamental
de valori — tip (standard), care ghideaza si directioneaza actiunea la nivel
individual si social. Exponentii dreptului constitutional opereaza o reductie a
institutiei
politice la sfera raporturilor reglementate juridic si a autoritati-lor instituite prin
texte oonstitutionale.
Politologii contemporani ca J. W. Lapierre considera ca institutia politica, in
esenta, oorespunde oricarei structuri sociale ordonate, ce indeplineste o functie
sociala. In timp ce pentru M. Duverger, institutia politica este un organism social
cu caracter relativ stabil, care in-strumenteaza legaturile si interraporturile intre
membrii grupului, pre-cum si mijloacele de actiune specifice.
Institutiile specifice sistemului politic nu se confunda cu institutiile de genu!;
organizatii profesionale, (sindicate, ligi), asociatii cultural — stiintifice, cluburi
sportive, asociatii religioase, de asistenta sociala etc. care n-au prin natura lor un
caracter expres politic, dar in anumite conditii se pet manifesta ca institutii politice
sau isi pot structura anumite forme de organizare si actiune politica.
Institutiile politice sunt purtatoare ale puterii, sunt produsul adan-cirii complexitatii
situatiilor sociale ceea ce determina cresterea capacitatii de actiune a comunitatilor
umane, iar existenta lor faciliteaza chiar simplificarea relatiilor interumane si
modelarea comportamentu-lui indivizilor functie de anumite norme pe care le
impun. Totodata, aparitia, perfectionarea si diversificarea institutiilor politice
infatiseaza organizarea superioara a .vietii sociale. Stabilirea social-politica este
dependentă de existenta si functionarea institutiilor politice, asa incat, absenta sau
puterea scazuta a acestora, ar determina o crestere entropica a actiunilor populatiei,
care genereaza puternice dezechilibre, (politica strazii, mitinguri, mineriade,
demonstrate i, etc.). Activitatea institutiilor politice, QfAJnaioare ale puterii, este
centrata pe reglarea in-tregului sistern social, pe coordonarea celorlaHe tiDuri de
institutii si a activtatii oamenilor. Institutiile politice de cea mai mare importanta
ale fiecarei tari sunt inscrise in legea fundamentală (Constitutia), pentru ca
indeplinesc un rol esential in existenta tarii.
Cadrul institutional democratic presupune comunicarea permanenta intre
organismele puterii si masa cetatenilor, astfel ca, problema con-stitutionala a
democratiei actuale este aprecierea echilibrului puterilor in stat cu posi'bilitatea
unor actiuni eficace si continue, evitand orice obstructii artificiale. Pentru
sustinatorii democratiei, acest regim poLtio ofera minimum de libertate asigurata
guvernantilor — dupa cum. pre-ciza sociologul roman Mibai Ralea in lucrarea
„Contributii la stiinta societatii" (1927).
Optimismul democratilor se exprima prin sustinerea opiniei potrivit careia orice
noua institutie realizeaza un mediu nou in societatea unde apare. Institutia s-ar
realiza de catre initiatorul unei idei privind o anumita opera sociala, care isi
descopera ulterior, in mediul social, ade-renti datorita carora, aceasta idee
institutionalizata se perpetueaza in timp.
Termenul institutie poate fi utilizat intr-un sens restrictiv (inter-nat, azil, scoala
etc.) sau intr-un sens cuprinzator (sistem politic, sistem social, grup profesional
etc.),, cu precizarea ca nu orice asociatie consti-tuie o ventabila institutie..
Max Weber a definit institutiile spre deosebire de ,,asociatiile cu scop determinat"
— la care se adeira In mod liber — prin faptul ca membrii le apartin in virtutea
unor situatii pur obiective si independents de declaratiile partieipantilor la actiunile
colective. In plus, in opozitie cu „comunitatile formate prin mtelegere", lipsite de o
regie-mentare rationale si intentioniala, fiind amorfe, iar sub acest aspect in-
stitutiile presupun reglementari rationale stabilite de anumiti oameni si un aparat de
constrangere alcatuit ca un element ce contribute la determinarea respectivelor
activitati.
Xipul de structura al comunitatii politico pe care il numim „Stat", ca si structurile
religioase pe care le numim in mod obisnuit intr-un sens tehnic ,,biserici" se
subsumeaza termenului institutie, conform vi-ziunii lui Max Weber. Exista intre
institutia caraeterizata printr-un statut rational si ,,grupare" acelasi raport ca intre
activitatea sociala orientata in sensul unui acord rational si activitatea urmand unei
simple intelegeri. Activitatea institutionala este o specie a ,,activitatii de grup" fiind
partial reglementata in mod rational, astfel ca, institutia reprezinta o grupare numai
partial reglementata rational.
C. Radulescu-Motru considera ca la originea organizarii popoarelor in State avem
instinotul de coniservare al popoarelor: „Dintr-o populate amorfa si fara nici o
putere, Statul realizeaza o organizatie uni-tara, pusa la dispozitia unei vointe"
(Romanismul, catehismul unei nor spiritualitati, 1936). Referindu-se la problema
utilizarii acestei puteri, C. RaduIescu-EMotru, se intreba: „Oare statul trebuie sa
faca numai un serviciu de politie, adica de aparare a suveranitatii nationale fa^a de
straini si de garantare a libertatii fiecarui cetatean inlauntrul vietii nationale sau
este dator sa realizeze anumite norme in viata politica, eco-nomica si culturala a
poporului, Incurajand sj consolidand unele insti-tutii, impiedicand altele".
Raspunsul dat acestor intrebari angajeaza o multitudine de diferentieri, in sensul ca
vorbim de Stat industrial, cand se accentueaza rolul programului industrial, de Stat
cultural, cand se privilegiaza rolul sustinerii si raspandirii culturii, de Stat agrar,
cand sunt preferate interesele agriculturii.
C. Radulescu-Motru era preocupat de problema difcrentelor pe care ie au Statele
politice de la un popor la altul, nu fiind ca vedea in aceste diferentieri, treptele pe
care se urea civilizatia omenieasca, ci pentru ca in aceste diferentieri sunt
exprimate constitutiile sufletesti variate de la un popor la altul." El preconiza, ca
om politic, o adanca reforma a Statului" atat pentru inlaturarea demagogiei de la
sate, cat si pentru inlaturarea anarhiei din sufletul intelectualilor."
Statul ca cea mai important^ institute politica exercita puterea asu-pra globalitatii
vietii sociale, modeleaza fundamental organizarea si conducerea sociala, dandu-(le
un profund caracter politic si se afirma ca garant al functionalitatii sistemului
social global. Prin activitatea ce ii este proprie, statul cuprinde un aparat politic
complex, in care puterea este depozitata si administrate de un sistem de institutii —
numite autoritati publice, care in ordinea din legea fundamental^, sunt:
Pariamentul, Priesedintele Romaniei, Guvernul, Administratia pu-blica (din care
face parte si armata), autoritatea judecatoreasca.
Pariamentul Romaniei este organul reprezentativ suprem al popo-rului roman si
unlca autoritate legiuitoare a tarii, manifestandu-se ca exponent al intereselor
politice ale intregului popor (diversitatea aces-tora este repxezentata de
components determinata de obtinerea pra-gului electoral, prin alegeri democratize
periodice). Pe langa faptul ca este unica putere legiuitoare, el are si alte atributii ce
decurg din na-tura sa de organ reprezentativ al poporului, atributii care se exercita
prin dictarea unor hotarari, a unor motiuni sau a unor acte cu caracter pur politic.
Potrivit Constitutiei, Pariamentul ar drept de control asu-pra activitatii celorlalte
autoritati publice, fiind alcatuit din Senat si Camera Deputatilor — care adopta
legi, hotarari si motiuni in prezenta majoritatii membrilor. Legile adoptate de
parlament pot f i: a) legi constitutionale, de revizuire a constitutiei; b) legi
organice, prin care se reglementeaza: sistemul electoral, organizarea si
functionarea parti-delor politice. organizarea si desfasurarea referendumului,
regimul starii de stucliu si la cele de urgenta, infraetiunile, pedepsele si regimul
executarii acestora, acordarea amnistiei sau a gratierii colective, regimul juridic
general al proprietatii si al mostenirii; regimul general privind raporturilc de munca
si protectia sociala, organizarea generala a Invatamantului, regimul general al
cultelor, organizarea Guvernulul si a Consiliuiui Suprem de Aparare a Tarii,
organizarea si functionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instantelor 3 u
dec Stores ti, a Mimsi crului Public si a Curtii de Conturi, statului functionarilor
public/, contenciosul administrative organizarea administratiei locale, a te-
ritoriului, precum si regimul general privind administratia locala, sta-bilizarea
zonei economice exclusive, oelelalte domenii pentru care, in Constitutie, se
prevede adoptarea de legi organice. Alte legi ladoptate de Parlament sunt cele
ordinare.
Legile organice si hotararile privind regulamentele camerelor se adopta cu votul
majoritatii mernbrilor fiecarei camere, iar cele ordinare se adopta cu votul
majoritatii membrilor prezenti din fiecare camera.
La cererea Guvernului sau din proprie initiativa, Pariamentul poate adopta proiecte
de legi sau propuneri legislative in procedura de urgenta, stabilita potrivit
regulamentului fiecarei camere.
Presedintele Romaniei reprezinta statul roman si este garantul in-dependentei
rationale, al unitatii si al integri'taxai teritoriale a tarii; vegheaza ia respectarea
Constitutiei si la buna functionare a autori-tatilor publice. In acest scop,
presedintele exercita si funetia de me-diere intre puterile statului, precum si intre
stat si societate. Drept urmare, Presedintele nu face parte din niciuna din cele trei
puteri ale statului (legislative, executiva si judecatoreasca), deoarece daca ar face
parte din una din ele, n-ar mai puiea fi mediator intre puteres publica din care face
parte si alta putere.
Din perspectiva dreptului constitutional sunt autori care considera ca Presedintele
tarii exereita o a patra putere in stat, pe langa cele 'trei pe care le-am mentionat, in
cele de mai sus. Aceasta a patra putere ar include in( ea unele elemente ale celor
trei. puteri si anume, ale puterii legislative, prin dreptul Presedintelui de a
promulga legile votate de Parlament sau prin trimiterea acestora spre reexaminarc
Parlamentului, ale puterii executive, prin atributiile in domeniul apa-, rarii, prin
adoptarea de masuri exceptlonale etc., ale puterii lude-catoresti, in ceea ce priveste
un anumit aspect al acestcia, prin func-tia de rnediere.1
Presedintele Romaniei desemneaza un candidat pentru functia de
prim-ministru si numeste Guvernul pe baza votului de incredere acor-dat de
Parlament.
La propunerea primului ministru numeste si revoea pc unii membrii ai Guvcrnului
in caz de remaniere guvernamentala sau de vacanta a poslulul.
Dupa consultarea presedintilor celor doua camere si a liderilor gru-purilor
parlamentare, poate sa dizolve Parlamentul, daca acesta nu a acordat votul de
incredere pentru formarea Guvernului in termen do 60 de zile de la prima solicitare
si numai dupa respingcrea a eel putin doua .solicitari de investitura. Dupa
consultarea Parlamentului, poate cere poporului sa isi exprime, prin referendum,
vointa cu privirc la probleme de intcres national.
Presedintele Romaniei cste comandantul fortelor armate si inde-plineste functia de
presedinte al Consiliului Suprem de Aparare a Tarii.
Cu aprobarea prealabila a Parlamentului poate declara utilizarea partiala sau
generala a fortelor armate.
Presedintele Romaniei instituie, potrivit legii, starea de asediu sau de urgenta in
intreaga tara, ori in unele localitati si solicita Parlamentului aprobaroa masurii
adoptate, in eel mult 5 zile de la luarea acesteia; daca Parlamentul nu se afla in
sesiune, se eonvoaca de drept in eel mult 48 de ore de la instituirea starii de asediu
sau de urgenta si functioneaza pe toata durata acesteia. Totodata, intro atributiile
Presedintelui Romaniei sunt de mentionat urmatoarele: confera de-coratii si titluri
de onoare, acorda gradele de maresal, de general si de amirai. numeste in functii
publice in eonditiile legii, acorda gratierca individuala. La propunerea Guvernului
acrediteaza si recheama repre-zentantii diplomatici ai Romaniei, aproba infiintarea,
desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Primeste scrisorile de
acre,-ditare si rechemare ale reprezentantilor diplomatici ai altor state. In-cheie
tratate Internationale, in numele Romaniei, negociate de Guvern, si le supune spre
ratificare Parlamentului in termen de 60 de zile. Presedintele Romaniei poate
consulta Guvernul cu privire la probleme urgente si de importanta deosebita.
Totoa'ata, poate 1(13 parte la 5&)}D~ tele Guvernului, pe care le prezideaza, in
cazul in care in cadrul acestora se dezbat probleme de interes national, privind:
poiitica externa a statului, apararea tarii, asigurarea ordinii publice.
Presedintele Romaniei .adreseaza Parlamentului mesaje cu privire la prineipalele
probLeme politioe ale natiunii.
Pentru exercitarea de catre Presedintele Romaniei a prerogativelor care ii sunt
stabilite prin Constitute si alte legi, a fost organizata Presedintia Romaniei,
institutie publica avand personalitate juridica si prin care se inteleg serviciile
publice aflate la dispozitia Presedintelui Romaniei pentru indeplinirea atributiilor
sale.
Alegerea sa se face prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, nici o
persoana neputand indeplini aceasta functie deeat pentru eel mult doua mandate a
cate patru ani, care pot fi si succesive.
Guvernul asigura realizarea politicii interne si externe a tarii, liar rolui sau politic
se exprima nu numai in stere exclusiv executive, ci si prin colaborarea cu celelalte
autoritati publice, din care, hotaratoare este exercitarea initiativei legislative si
promovarea modalitatilor co-respunzatoare de conluerare cu Parlamentul.
Totodata, asigura execu-tarea de catre administratia publica a legiior si a ceiorlalte
dispozitii normative date in 'aplicarea acestora. Conduce si controleaza aetivita-tea
ministerelor si a ceiorlalte organe centrale si locale ale administrate! de stat.
In domeniul normativ, Guvernul elaboreaza proiecte de legi si le supune spre
adoptare Parlamentului, dezbate propunerile legislative care privesc activitatea
executiva primite din partea Parlamentului. Elaboreaza proiectul bugetului de stat,
precum §i contul general cle inchidere a exercitiului bugetar si le supune spre
adoptare. Parlamentului. Aproba programele de dezvoltare economica a tarii, pe
ramuri si domenii do activitate si le supune spre adoptare Parlamentului; aproba
balanta comerciala §i de plati externe, precum si planurile de incasari si plati in
numerar. Deasemenea, aproba programele pentru mo-dernizarea capacitatilor de
productie ce se realizeaza prin subventii de stat. Elaboreaza sistemul de impozite si
taxe datorate bugetului centralist al statului si le supune spre adoptare
Parlamentului.
In domeniul economic, Guvernul stabileste masuri pentru introdu-cerea si
dezvoltarea mecanismelor economiei de piata, in conditiile prevazute do lege.
Asigura reorganizarea activitatii economice, potrivit cerintelor economiei de piata,
precum si adoptarea masurilor de pri-vatizare a unor activi'tati in conditiile stabilite
de lege. Aproba am-plasarea obiectivelor de investitii si scoafcerea terenurilor clin
produc-tia agrico^a ori din fondul forestier, precum si defrisarea unor supra-fete
impadurite1, in vederea realizarii de obiective pentru investitii.
In domeniul social, Guvernul stabileste programul de protectie a mediului
inconjurator si asigurarea echilibrului ecologic si, le supune spre aprobare
Parlamentului pe cele de interes national; stabileste prograane de construire de
locuinte din fondurile de stat, de crestere a calitatii vietii si in alte domenii, in
limitele bugetare aprobate in acest scop. Asigura realizarea politicii: sale sociale cu
privire la utilizarea fortei de munca, la salarii, la premii, acordare de ajutoare
materiale si alte drepturi banesti, precum si adaptarea acestora la specificul unor
ramuri si domenii de activitate.
In domeniul legalitatii si apararii tarii, Guvernul asigura, prin lua-rea si aplicarea
masurilor necesare, apararea ordinii de drept si linistii publice, a drepturilor si
libertatilor oetatenesti, in conditiile prevazute de lege; duce la Sndeplinijr.e
masurile adoptate, potrivit legii, pentru organizarea generala a fortelor armate,
inzestrarea acestora si fixarea contingentelor anuale de cetateni care urmeaza sa fie
chemati la in-deplinirea serviciului militar; organizeaza desfasurarea in bune con-
ditii, a alegerilor pentru Presedintele Romaniei, Parlament si organele locale.
In domcniul relatiilor externe, Guvernul adopta masuri cu privire la negocierea de
tratate, aeorduri si convent internationale, care an-gajeaza statul roman si, le
inainteaza, potrivit legii, Presedintelui Romaniei. Aproba aeordurile
interguvernamentale, care se vor semna nu-mai din imputernicirea primului-
ministru .
Din Guvern fac parte primul-ministru si ministrii. Rolul politic al Guvernului este
completat de sareinile tehnico-organizatorice, administrative care decurg din faptul
ca raspunde de organizarea si fune-tionarea administratiei publice. In ansanrblul,
rolul sau sc realizeaza potrivit programului sau de guvernare, care trebuie aprobat
de Par-lament.
Administratia publiica este alcatuita din institutii care desfasoara preponderent o
actiVitate de natura administrative, adica presteaza servicii publice. Exista institutii
ale administratiei publice de interes national (Administratia publica centrala de
specialitate care cuprkide: autoritati administrative guvernamentale (ministere) si
autoritati administrative autonome fata de guvern si ministere — {Consiliul Su-
prem de Aparare a Tarii si Curtea de Conturi) si institutii ale administratiei publice
locale, intemeiate pe principiul autonomiei locale si pe eel al descentralizarii
serviciilor publice (Consiliul local, Consiliul judetean, prefectul). Caracterul politic
al institutiilor administrative publice locale surprinde doua aspecte: pe de o parte,
autonomia locala are anumite limite si pe considerente politice, nu numai
econofaiice, adica ea se exerdta prin respectarea legii, a autoritati! executivului
central. De aceea, exista prefectul ca reprezentant al guvernului pe plan judeetan cu
rolul de a conduce serviciile publice des centralis ate ale ministerelor si ale
celorlalte organe centrale din unitatile administrative teritoriale. Prefectul este
supus jocului politic, iar functia sa are caracter politic.
Pe de alta parte, cei care forrneaza aceste institutii sunt rodul alegerilor politice, ei
ajung sa ocupe o functie pe criteriul acceptarii de catre electorat.
Autoritatile administrative autonomy se pot infiinta prin lege or-ganica, adoptata
de Parlament.
In ceea ce priveste fortele armate, acestea se subordoneaza exclu-siv vointei
poporului pentru garantarea suveranitatii, a independentei si a unitatii statului, a
integritatii teritoriale a tarii si a democratic! constitution ale.
Structura si sistemul notian Ide aparare, organizarea armatei, pre-gatirea populatiei,
a economiei si a teritoriului pentru aparare, precum si statutul cadrelor militare, se
stabilesc prin lege organiea. Aceste pre-vederi se aplica, in mod corespunzator,
politiei si serviciilor de infor-matii ale statului, precum si celorlalte componente ale
fortelor armate. Autoritatea judecatoreasca este (alcatuita din instante judecatoresti
(ju-decatori), Ministerul public (procurori) si Consiliul Superior al Magistraturii
(are rolul de a asigura numirea judecatorilor si dc a veghea 3a respectarea
principiului imovabilitatii. acestora in calitate de consiliu de discipllna).
Deci, statul' este o components a politicului, cu un rol decisiv in viata sociala, fiind
alcatuit dintr-un sistem de institutii care raspund unor cerinte precise, indi vidua
lizate si speciifice. Prin stat, politicul cste prezent in intreaga societate, cu
intensitati actionalc diferite, determinate de doua principii esentlale ale existentei
statulm: al interesului (general, particular, individual) si al lunctionalitatii
sistemului social.
Corclatia acestor doua principii a produs schimbarea formelor si continutului
activitatii statului determinand in societate imagini difc-rite: de la cea a statului-
liviathan la cca a statului-jparinte, iar mai recent a statului spectacol.
Mijloacele puterii politice sunt capaoitati functionale ale institutii-lor, cu ajutorul
carora colectivitatea asupra careia se exerciM puterea este ordonata, administrata,
condusa si controlata Indeosebi prin doua mijloace drfinltorii: constrangerea si
convingerca.
Institutiile, ca mecanisme de semnificare preseriu reguli de conduit.! iar daca
acestea nu sunt urmate sanctioneaza conduita deviata.
Projmovarea si utilizarea constrangerii se face atunci cand respectarea normelor
nu. este realizata de bunavoie. Constrangerea desem-neaza un ansamblu de
mijloace (umane, materiale) de coercitie, pre-siune, distrugere sau construire pe
care vointa politica a celor care conduc societatea le pune in actiune pentru a se
asigura respectarea si promovarea ordinii si este infaptuita cu aportui unor
organisme spe-cializate ale institutiilor politice.
Convingerea reprezinta mijlocul de realizare al puterii politice prin care se obtine
'acceptarea dc catre colectivitate a deciziilor si actelor puterii in absenta exercitarii
constrangerii. Ea poate si de regula, exista implicit si se numestc ,,influenta
politica". Autoritatea publica si ce-lelalte institutii politice detin mijloace
specializate de realizare a in,-fluentei, intre care, eel mai important este propaganda
politica. Fort a politica poate fi dusa atat de departe incat sa elimine chiar fizic
indi-vidul cu comportament politic deviant, adica ea nu actioneaza numai asupra
gandirii, constiintei, pe cand influenta politica isi limiteaza pre-siunea la nivelul
psihicului uman. in aceasta privinta, ceea ce se nu-rneste ,.spaiarea creierelor" sau
,,fabricarea constiintei" semnifica ac-tiunea influentei politice si rezultatul ei, astfel
ca, victima este doar psihlc .afectata, nu si fizic.
Crearea unor institutii si constitute cu totul noi, proiectarea institutiilor politice
alternative bazate pe trei prioritati si anume; puterea minoritatii, democratia semi-
directa si divizarea deciziei reprezinta conditii fundamentale pentru tranzitia
pasnica la o noua civilizatie marcata de un nou progres democratic. „Si trebuie sa
prezentam aeest subiect nu numai expertilor, constitutionalistilor, juristilor si
politi-cienilor, ci si publicului insusi — organizatiilor civice, uniunilor me-dicale,
bisericilor, gruparilor de femei, minoritatilor etnice si rasiale, savantilor,
gospodinelor si oamenilor de afaceri.

In viziunea predictiva a cunoscutul sociolog, american Alvan Tof-fler, exigentele

eivilizatiei dintr-Al Treilea Val fac nccesara dezbate-rea publica asupra necesitatii
unui nou sistem politic, prin aportul creativitatii umane, pentru a genera cea mai
larga gama de propuneri imaginative pentru restructurarea politico, in raport cu.
noile cerinte ale progresului stiintific si tehnic. Se impun — subliniaza A. Toffler
mii de experimente constiente, descentralizate, care sa ne permita sa testam noi
modele de luare a deciziilor politice la nivel local si regional, in avans ftata de
aplicarile lor pe plan national si transnational1. Pentru Alvin si Heidi Tofflcr,
dezvoltarea si distributia informatiilor a devenit acum activitatca centrala de puterc
si productivitate a specie! -umane. In acest sens, Newt Gingrich, lider republican in
Congre-sul S.U.A., sublini'a faptul ca in pofida dovezilor in politica, in economic,
societate si armata se petrece actualmente ccva de o nou-tato radicala, aprecierile la
adresa importantei cruciale a intuitiei so-tilor Toffler sunt inca extrem de putine.
..Aceasta omisiune de a aplica modelul celui de-al Treile Val elaborat de Toffler a
imobilizat politica noastra (politica americana n.n.) in capcana neimplinirii,
negativismu-lui ,cinismului si disperarii"2.
5.3. Functiile puterii politice
Functiile puterii politice sunt concomitent si atribute ale institu-Liilor care o
depoziteaza si o fac operationala, infaptuindu-se in folosul coIecLiviiatii atunci
eand puterea este mai evoluata democratic.
In principal, functiile puterii se realizeaza cu ajutorul statului prirr
conducerea globalitatii vietii sociale si manifestarea functiei progra-matice,
decizionale care se concretizeaza in elaborarea de strategii, de programe, linii
directoare, prognoze etc. Conducerea politica este su-verana si cea mai importanta
intre puterile cxistente in societate. Concomitent, se exercita si oa atribut al puterii,
functia organizatorica prin organlzarea si mobiiizarea grupurilor sociale pentru
infaptuirea programelor strategice, a liniilor directoare etc. Prin functia de orga-
nizare aocisla, puterea politica impiedica dezagregarea procesualitatii sociale, filnd
orientata spre preintampinarea si eliminarea entropie: sociale.
O alta functie a puterii poiltice este cea dc control si sanctionare, astfel incat
activitatea de control garanteaza obligativitatea mdepli-nirii declzrilor pe care le
adopta si le promoveaza prin sustinere puterea politica. Aceasta functie este
realizata cu ajutorul sistemului de norme (legi, reguli) pe care institutiile puterii
politice le au in com-petenta. Fiecare institutie (statul fiind cea mai importanta)
benefi-ciaza de organisme specializate pentru elaborarea normelor si pentru
sanctionarea comportamentului deviant. Insasi puterea politica cste o functie
sociala generalizata, ce vizeaza actele decizionale (capacitatea de decizie si
control) de la nivelul social global, in confor)mitatc cu in-teresele majore alei
societatiii, ale unor categorii sau clase sociale.

Garantarea organizarii si stabilitatii politice a societatii se distinge ca o functie a

pmterfi, In sensul ca aceasta are si rolul de a pastra organizarea politica existenta,
de a intemeia si consolida situatia de fapt existenta in stransa corelatie cu
legitimitatea puterii politice.
In plan spiritual^ puterea exercita si functia ideologica vizand schimbarea unor
mentalitati depasite si anacronice pentru formarea oa-menilor in acord cu liniile
programatice si noile cerinte ale progresului economic si social.
5.4. Legitimitatea şi autoritatea puterii politice
Legitimitatea reprezinta un principiu de intemeiere si justificare a unui sis
tern de guvernamant care presupune, pe de o parte, eonstiinta guvemantiior ca au
dreptul de a guverna si, pe de alta parte o anu-mita recuncastere a aceetui drept de
catre cei guvernati. Ea a fost strans legata de interesele sociale, avand un continut
concret-istoric, leprezentand o apreciere asupra concordantei dintre obiectivele pe
care si le propune puterea, politica, metodele si mijloacele cu care aceasta
intreprinde actiunile sale si cerintele progresului democratic.
In istcria gandirii politice, acceptiunile conceptului de legitimitate sunt de o mare
diversitate, de la cele care introduc elemental supra-natural in explicarea
intemeierii sale, a vocatiei sau inspiratiei guvernantilor, pana la cele care au in
vedere un asa-zis consens al guver-nantilor, pentru realizarea binelui comun.
Legitimitatea supranaturala cunoaste forme diferite, dupa cum este intemeiata
nemijlocit pe natura divina a monarhului (in Egiptul antic — guvernamantul
teocratic cand faraonul era considerat zeu si fiu de zeu), pe vocatia divina a
guvernantilor (in nionarhiile feudale de drept divin), sau pe insipiratia divina (in
gandirea veche iudaica, dar si in tirnpul revolutiei burgheze din Anglia secolului
al XVII-lea.
Legitimitatea civila este caracteristica sistemului de guvernamant bazat pe un
acord intre constituienti 'autonomi si egali care s-au aso-f ciab pentru a coopera
democratic, in vederea realizarii unui bine comun. Exprimand o apreciere valorica
privind intemeierea si justifica-rea exercitarii puterii politice, legitimitatea
dobandeste astfel dimen-siuni specifice axiologiei politice. In acest sens,
legitimitatea se inscrie in eoniextul acelor relatii sociale ce exteriorizeaza estimarea
fondarii si aciiunilor unui sistem de guvernare in virtutea unei concordance a
insusirilor lor cu trebuintele politice si sociale ale unei comunitati umane, politic
constituite 'si cu idealurile generate de aceste trebuinte. Totodata, ca act de
valorizare sociala, legitimitatea se constitul'e la ni-velul constiintei sociale si este
intim legata de ideologia sociala, putancl sa fie in' contradictie cu actele de
apreciere sau preferinta formate la nivelele constiintelor individuale.
In gandirea politica modena si contemporana, legitimitatea este considerate prin
prisma increderii acordata institutiilor puterii politice apreeindu-se drept criteriu al
legitimitatii democratice, corecte si sincere.
Legitimitatea regimului politic are in vedere compatibilitatea institutiilor politice,
a formelor de guvernamant cu comandamentele vietii sociale, masura in care ele
realizeaza principiile si normele democratice.
Gandirea politica avansata promoveaza ca principiu fundamental al liegitimitatid
suveranittatea reala a poporului, gradul in care puterea exprima si realizeaza
interesele si vointa acestuia.
Autoritatea politica (latinescul autoritas = forta de convingere) re-prezinta
capacitatea unor persoane sau a unei institutii in virtutea unor calitatii sau
imputerniciri, de a obtine respect si supuncre si de a fi ascultat de unul sau mai
multe grupuri sociale ce le urmeaza si le in-deplinesc chemarile, directivele.
Eficienta si modul de exercitare a autoritatii depind de organizarea sociala, de
statutul si normele acesteia, ca si de insusirile particulare, subiective ale indivizilor.
Autoritatea politica exprima legitimitatea puterii si se deosebeste de aceasta prin
faptul ca in timp ce puterea presupune coexistenta atat a relatiilor de conducere —
supunere, cat si a celor de dominare — subordonare, deci si folosirea violentei,
autoritatea este rezultatul exclusiv al relatiilor ide conducere — supunere,
(supunere liber con-simtita). Autoritatea politica este capacitatea de a obtine
ascultare in absent a con str anger ii, fiind caracteristica regimurilor politice demo-
cratice. Autoritatea este cadrul institutional in care folosirea puterii este organizata
si legitima (T. Parsons). Pentru M. Duverger, singura sursa a legitimtatii unei
puteri consta in faptul ca ea este conforma schemei de legitimitate definita de
sistemul de valori si norme ale colectivitatii in cadrul careia se exercita si ca asupra
acestei scheme exista un consens in interiorul colectivitatii. Autoritatea ca si
legitimitatea depind de eoncordanta intre valorile proclamate initial si rea-lizarile
ulterioare, ceea ce presupune o revizuire permanenta a com-portamenlului
institutiei sau personalitatii in cauza. In acest sens, Karl Friederic considera
autoritatea drept capacitatea de a elabora rational scopurile politice si de a le
justifica prin referire la valori,
Apreciat ca eel mai bun analist al conducerii eroice 1, Max Weber distinge trei
tipuri de autoritate si legitimitate, respectiv: a) autoritatea 'traditionala interneiata
pe uzanta si obieei, ca cea a seniorului feudal sau a monarhului ereditar; b)
autoritatea legal — rationala, bazata pe institutii, pe un statut, cum este aeeea a
guvernantului intr-un stat modern, rezultand ca nu ne supunem persoanei, ci
functiei cu care Constitutia 1-a investit; c) autoritatea charismatica a profetului, a
erou-lui de razboi, a demagogului. Termenul charismatic vine din grecescul
charisma, care insemna gratie. In teologie, charisma defineste un bar particular
conferit de gratia divina. Max Weber introduce acest termen, a sefului in politica
pentru a defini calitatea extraordinara a unui personaj caro este dotat cu o forta si
caracteristici supranaturale sau supraome-nesti ori ecl putin iesite din comun,
inaccesibile muritorilor sau, chiar mai mult, considerat ca un trimis al Domnului
sau ca exemplu, si in con-secinta admis ca sel
Autoritatea rationala este interneiata pe legi si pe increderea in ,,legalitate(a"
regulilor si normelor existente in societate la un moment dat.

Autoritatea traditionala fundamental pe credinta in caracterul sacra aL traditiilor si

obiceiurilor, si obligatia oamenilor de a He res-pecta.
Autoritatea charismatica este generata de calitatile exceptionale ale personajului
predestinat sa concluea, sa fie iubit si respcctat (lide-rul, seful, eroul etc.). Se poate
considera, in sinteza, ca in manifestarea lor sociala puterea este ,,forta latenta",
forta cste ,,putcrca in actiune", iar autoritatea este ..puterea institutionalizata".
Autoritatea so manifesta in toate domenile de activitate: economic, politic,
'cultural, tehnic, stiintific, miltar etc., iar tipurile de grupuri sociale determina pe
cele de autoritate care sunt specifice fiecarui grup si soeietati in ansamblul sau, ca
o conditio a eoeziunii sociale.
Exercitarea autoritatii este in majoritatea cazurilor legata de statute, aceasta
realizandu-se potrivit normelor sau regulilor stabilite pentru statutul respectiv.
Cone omit eat, autoritatea depinde si de insu-sirile subiective ale purtatorilor ei
individual! deosebindu-se multiple forme ale ei ca: a) autoritatea personala, ce se
refera la o persoana, la ascendentul acesteia; b) autoritatea impersonala apartinand
unor inesti-tutii, texte de legi, reguli, cutume, cu care persoanele individuale se
identified numai personal; c) autoritatea intercursiva careia ii este specific fapiul ca
individul care comanda este si in postura de subordonat fata de o autoritate 1
superioara. Bazele obiective ale autoritatii rezida In diviziunea sociala a Emuncii,
care, corespunzator gradului de dez-voltare sociala, conditioneaza raporturile
obiective de conducere — su-punere, in diferite domenii de activitate sociala. De
aceea, exercrbarea autoritatii nu poate depasi nieiodata granitele domeniului in care
este institutionalizata si care ii confera sprijin si caracter legal. Indiferent de natura
grupului, social in care se exercita, de modalitatile de or-ganizare ale acestuia, de
statutele si normele sale, sensui central al autoritatii este acpla de a fi un fenomen
de putere, de ipostaza a putc-rii.
Autoritatea politica se deosebeste de celelalte forme ale autoritatii prin modalitatile
sale de constituire si manifestare, prin faetorii ce o determina si anealul ei de
exercitare care este societatea ca sistem global. Ca si puterea politica, autoritatea
politica este expresia nece-sitatii obiective izvorate din statutul economic inegal al
claselor si ca-tegoriilor sociale.
Autoritatea politica apare ca vointa categoriilor sociale dominante cxtinsa la
nivelul societatii globale si prezentata intotdeauna ca ,,vointa tuturor", consaerata
prin legi, institutionalizata si ritualizata. Pre-zentarea autoritatilor drept expresia
supunerii spontane a tuturor in fata puterii legitime are o mare incarcatura
ideoloeica. Indeosebi, re-gimurile totalitare cauta sa se prczinte drept rezultanta a
,,vointei tuturor".
5.5. Consens politic
Consensul exprima o stare de consimtaimant general cu privire la o anumita
problema, astfel ca, daca la unanimitate se ajunge prin vot, consensul se realizeaza
printr-un acord, la care se ajunge ca urmare a unci suite de compromisuri. El
scmnifica existenta unci unanimitati virtuale do opinii in ceea ce priveste pozitia si
rnodul de actiune pe care trebuie sa-1 adopte organismul politic in cazul
consensului politic. Consensul se poate realiza pe o sdara mai larga, intre mai
multe organisme politice, intr-un stiat asupra unor probleme fundamental ale vietii
politice. Intr-.o alta acceptiune, prin consens se realizeaza inte-grarea diferitelor
interese sub egida unor partide politice.
In functic de tipul de grup si de sarcina acestuia, de situatia in care el se gascste,
autori>tatea ne apare ca o competenta profesionala si interpersonala a individului,
ca o inteligenta de contact social si expcrienta sociala si mai putin ca un drept de a
comanda pe care 11 ofera un post, o pozitie, Ea este mai putin acordata din oficiu
si mai mult castigata, dobandita prin munca si comportare, putandu-se iden-tifiea:
auloritatea de pozitei (post, functie), de esenta formala, oficiala; autoritatea de
competenta — derivand din capacitatea profesionala a individului, valoarea sa
recunoscuta, prioeperea in problemele cu care grupul este confruntat; autoritatea
pcrsonala, bazata pe calitatile per-sonaSe ale individului, pe trasaturile de caracter
si aptiutdine cores-punzatoare (inteligenta, creativitate); autoritatea de situatie ■—
oare sanctioneaza capacitatea de a gasi solutia adecvata intr-o situatie data, de a
slapani momentul si situatia.
Efectul autoritatii depinde de modul de a o exercita constatandu-se ca manifestable
exoesive de autoritate due la indepartarca colaborato,'-rilor, dupa cum,
coiicesiile au ca efect pierderea autoritatii.
Prcstigiul semnifica autoritatea castigata si recunoscuta de grup, valoarea asociata
unei persoone sau unui grup, aura sociala, conside-ratie publica, reputatie, stima,
vaza, respect social. Poate fi dob^ndit pentru profesiunea aleasa si modul de a o
exercita, pentru stilul de comportament, pentru un gest public pilduitor, pentru
consecventa si atasament ia o idee, fapta, persoana. Accesul la autoritate, dobandi-
rea prestigiului nu se petrec instantaneu decat in rare cazuri (un suc-ces artistic,
sportiv, un act temerair etc.), ci, de eel mai multe ori se dobandesc treptat, pe etape.
Astfel, un gest, un cuvant, o actiune reu-sita, o realizare, adica unele „fragmente"
atitudinale si comportamen-tale. ne dau imagini din ce in ce mai consistente despre
,,cal'i'tatile" unui coleg sau despre niste constante de conduita ce-1 diferentiaza de
ceilalti. Asa incepe procesul de rccunoastere a ascendentului intr-un anumit
domeniu, in raport cu valorile vehiculate in grup. Este de re-marcat si faptiul ca
asemenea trasaturi caracteristiee precum sociabi-litatea, sinceritatea, cinstea,
modestia, curajul s.a. intra frecvent in caracterizarea persoanei cu autoritate si
prestigiu. Deseori succesul moral precumpaneste asupra succesului profcsional sau
aptitudinal astfel ca, autoritatea si prestigiul sunt asociate realizarii valorii, dar si
aprobarii, recunoasterii, adeziunii. Inteligenta, valoarea personala ni se impun, dar
este necesar sa le si aoceptam, sa le primim, sa le apro-bam, sa aderam la ele
efectiv. In trairea acestor afeete, constiinta re-cunoastc semnul ca a cuprins
unele valori — sublinia Tudor Vianu.
Consensul implica atat unanimitatea cat si pluralismul, dar recuza unanimitatea
monolitica si neconditionata concomitent cu admonesta-rea manifestarilor rigide,
exclusiviste ale plurallsmului. El aseaza unanimitatea si pluralismul in limitele
firescului uman deoarece unanimitatea monolitica presupune ca toti sa se declare
egali in fata unei autoritati indiscutabile, care la randul ei, va sfarsi implacabil, prin
a ii considera pe toti ceilalti, fara valoare (egali cu zero). Un pluralism dus la
extrem inseamna negarea pluralismului prin impunerea uncia dintre optiunile
evantaiului 'pluralist ca dominanta, fie prin majoritate elective, fie prin putere. S-a
observat ca intotdeauna cand o dezbatere este corecta si cinstita, consensul pluteste
in aer, dar nu se realizeaza intotdeauna pentru ca mereu lipseste cate ceva:
cunoasterea necesara, initiativa, forta de a cauta in cele mai contrare pareri
elementul de unitate, nu insa unificator, unificarea se face artificial, unitatea se
impune singura prin descoperire, in fiedare dintre' noi, a sansei soli-dare. Ezista
chiar o ,,tehnica" de obtinere a consensului in cazul dez-baterilor politice, astfel ca,
de multe ori este suficienta inlaturarea ig~ norantei cu privire la subictul discutabil
prin oferta de informatii obiec-tive si Clare. Alteori este utia impingerea pana la
expresia lor ab-surda a unor pareri extremiste. Intotdeauna sunt insa necesare
since-ritatea si concretetea, maxime in definirea obiectivelor, precum si reali-zarea
unor conditii necesare in sensul ca, macar unul dintre patricipanti sa aiba o
conceptie clara si patrunzatoare asupra problemei dezbatute; macar imui dintre
participant! sa fie de o autoritate morala indiscu-tabiia iar discursurile sa se
pronunte cu firesoul armoniei dintre gand si emotie.
Consensul nu poate fi sustinut propagandistic, prin munca politica deoarece
singura modalitate de mentinere este realizarea obiectivelor asupra carora s-a
consimtit, iar aeeasta realizare trebuie sa fie vizi-bila pentru oricine. Daca >o forta
politica a beneficiat odata de un con-sens si nu a avut capacitatea sa-1 puna in
valoare a pierdut definitiv sansa unui nou consens politic.
Realizarea consensului este o proba de maturitate si cultura politica, de
responsabilitate civica majora.
Consensul nu poate fi sustinut propagandistic, prin munca politica, juridice, a
diversitatii fortelor politice, la influentarea si conducerea sociala. Consensul nu
inseamna doar simplul acord conjunctural dintre partidele politice, concepute ca
niste organizatii detasato de structura sociala. Iniaptuirea consensului nu se poate
concepe in afara unui lung si incleiungat proees de const!entizare a cerintelor
manifestarii si dina-micii domeniului politic, a, structurilor sociale, pentru a
dobandi statu tul de subiect autentic al perfectionarii si modelarii prooeselor social
— economice si politice.
5.6. Crizele puterii politice
Sistemul politic are o dubla deschidere, respectiv a intrurilor (input) si a iesiriior
(output) asa incat pentru a-si pastra stabilitatea si fndeplini functiile puterea
politica are nevoie de un imputi de loiali-tate, pe cat posibil de masa si difuza, si un
output care consta in de-cizii politice si administrative impuse in mod suveran.
Daca intrarile si iesirile din sistemul puterii politice nu sunt optime, atunci apare
criza. „Crizele out au forma crizei de rationalitate: sistemul administra-tiv nu
reuseste sa faca compatiblle si sa indeplineasca imperativele ,de conducere (.-•)-
Crizele imput au forma crizei de legitimare: sistemul legitimator nu reuseste sa
mentina nivelul necesar de loialitate de masa"1.
Realitatea soeiala demonstreaza in mod clar faptul ca puterea politica este supusa
erodarii din doua directii, din inteirior si din exterior. Loialiiatea colectivitatii se
poate mentine numai in cazul cand puterea politica demonstreaza un output care sa
satisfaca si poate de-veni ilegitima cand subiectul detine ,,puterea nuda". (B.
Russel).
Pentru a mentine puterea politica aflata in criza, detinatorul ei face apel la o serie
de mijloace, receptate de colectivitate ca mesaje involuntare ale puterii cu
semnificatii clare despre situarea ei in criza. recurgandu-se in ultima instanta la
mijloace violente pentru a pastra o putere politica ilegitima, iar aceasta violenta
devenita gcneralizata este un scmnificativ indi'ciu ca puterea incearca sa apere ceea
ce si-gur va pierde. Recurgerea la violenta arata deci, degradarea relatiilor de
putere, trecerea de la raporturi specifice conducere — supunere la eel de dominare
— subordonare, la anihilarea mtelegerii politice intrc conducatori si condusi prin
utilizarea fortei. Violenta poate degenera in teroare, prin represiunea fizica si
presiunea psihica, ajungand pana la extermiiarea adversarilor politici, iar
brutalitatea in forma abjec-tiva, neumana se generalizeaza si domina intreaga viata
a oamenilor, ienomene care se pot asocia in relatiile externe cu terorismul politic si
razboiul.
Maripularea politica este un alt mijloc folosit de putere avand drept scop
mistiiicarea constiintei dandu-i continutul de putere in criza si pe aceasta cale se
spera in acceptarea puterii.2