DISIMULARE ȘI CREDIBILITATE JUDICIARĂ

Cuprins
Cercetarea disimulării în psihologie ............................................................................................. 2
Teste de integritate şi onestitate ................................................................................................... 2
Categorii de teste ..................................................................................................................... 3
Utilitatea testelor şi aspectele etice ........................................................................................... 4
Perspectiva psihologiei sociale .................................................................................................... 4
Indicatori nonverbali şi para-verbali ai minciunii ..................................................................... 4
Indicatori verbali ai minciunii .................................................................................................. 6
Oamenii în calitate de detectori de minciună ................................................................................ 7
Detectarea minciunii la adulţi .................................................................................................. 7
Detectarea minciunii la copii şi adolescenţi.............................................................................. 8
Posibilităţile şi limitele „detectorului uman” ............................................................................ 9
Indicatori fiziologici ai minciunii ............................................................................................... 10
Stresul şi caracteristicile vocii ................................................................................................ 10
Poligraful sau „detectorul de minciuni”.................................................................................. 11
Date generale despre poligraf ......................................................................................... 11
Tehnici de utilizare a poligrafului................................................................................... 12
Tehnica întrebărilor relevante-nonrelevante................................................................ 12
Tehnica întrebărilor de control ................................................................................... 12
Tehnica întrebărilor de control directe ........................................................................ 13
Eficienţa poligrafului în cazul infractorilor psihopaţi...................................................... 14

***
Cursul 9-10: Infractorii ce comit mai multe omucideri // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

„Fiinţele umane nu suportă să fie minţite. Faptul de a fi minţiţi ne face să ne

simţim violaţi, abuzaţi şi stupizi … Tradiţia morală şi culturală a societăţilor
occidentale a fost modelată și motivată de o teamă explicită şi consistentă de
minciună … dar … fără minciuni umanitatea nu poate supraviețui” (Rue, 1994, p.
4-5).

Cercetarea disimulării în psihologie

Am putea defini disimularea (alias. minciuna) ca fiind acea situaţie sau stare de lucruri în
care o persoană spune sau face ceva în mod intenţionat pentru a produce o credinţă falsă unei alte
persoane (Ekman, 1985; Miller & Stiff, 1993). În opinia lui Miller & Stiff (1993) o modalitate
eficientă de a aborda teoretic şi empiric disimularea este de a o conceptualiza ca o strategie de
persuadare, adică, ca şi un mijloc de a produce o schimbare prin persuasiune.
Psihologii au încercat abordarea minciunii încă în etapa de debut a psihologiei. Astfel de
autori precum Binet (1898), Dessoir (1893), Jastrow (1900), Triplett (1900) au abordat tema
minciunii, în special considerând aspectele psihologice prezente în scamatoriile iluzioniştilor.
Primele abordări ale problematicii minciunii însă nu au fost dezvoltate datorită ascensiunii şi
dominării behaviorismului care a exclus pentru o perioadă suficient de lungă preocuparea
psihologilor de procesele mentale. Ulterior intuiţiile clasicilor nu au fost nici până astăzi
dezvoltate într-un domeniu special de cunoaştere în psihologie. Din păcate la ora actuală nu
putem vorbi despre o veritabilă psihologie a minciunii de genul psihologiei memoriei.
Preocupările moderne legate de minciună, existente pe alocuri, s-au concentrat în special
asupra minciunii ca proces şi detectarea acesteia (Ekman, 1985). Pentru că nu există un domeniu
distinct al psihologiei minciunii pentru a ne contura discursul, vom vi nevoiţi pe parcurs să facem
trimitere la o serei de discipline psihologice precum psihofiziologia, psihologia clinică,
psihologia dezvoltării, psihologia cognitivă şi psihologia socială.

Teste de integritate şi onestitate

Criminologia ne arată că înşelăciunile comise de angajaţi cauzează mari probleme

financiare în sectorul public şi privat în toată lumea, uneori determinând chiar colapsul unor
companii. Din această cauză este foarte important pentru angajatori să poată identifica printre
persoanele candidate pentru a ocupa un loc de muncă pe potenţialii hoţi, delapidatori, etc.
Una din cele mai uşoare proceduri în acest scop este folosirea poligrafului sau, cum i se
mai spune în cotidian, a „detectorului de minciuni”. A folosi acest aparat la angajare nu este
tocmai etic: înseamnă să suspectezi candidaţii de la prima întâlnire. Pentru a proteja actualii şi
potenţialii angajaţi contra unui astfel de tratament nedemn şi abuziv din partea angajatorului în
SUA s-a emis un act normativ, Employee Polygraph Protection Act (datează din 1988). Acest act
normativ deşi nu elimină în totalitate testul poligrafului, limitează drastic posibilitatea folosirii
acestuia de către angajatori. Conform prevederilor actului, poligraful este interzis în procesul de
selectare a angajaţilor în sectorul privat; se admite însă folosirea lui la angajarea personalului
pentru administraţia locală, administraţia statului şi cea federală. Poligraful este folosit şi pentru
angajările din armată, serviciile secrete, personalul care asigură paza unor obiective strategice,
personalul serviciului de securitate financiară (Camara & Schneider, 1994).
Odată cu introducerea acestor limitări în utilizarea poligrafului s-a făcut resimţită
necesitatea punerii la punct a unor modalităţi alternative pentru verificarea onestităţii la angajare.

2
Cursul 9-10: Infractorii ce comit mai multe omucideri // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

S-a revenit asupra tradiţionalelor teste creion-hârtie care sunt numite teste de integritate sau teste
de onestitate. Aceste teste sunt foarte larg răspândite şi au drept scop de a măsura gradul de
încredere pe care îl poate avea angajatorul atunci când decide angajarea unei persoane (Goldberg
et al., 1991). De asemenea ele pot fi folosite şi atunci când compania are probleme pentru a se
stabili gradul de implicare a angajatului în cauzarea unor pagube angajatorului.
La baza acestor teste se află convingerea precum că în personalitatea umană există
anumite caracteristici stabile care sunt responsabile de producerea sau posibilitatea producerii
unor comportamente nedemne (Sackett, 1985). Alţi autori consideră însă că mai curând factorii
situaţionali sunt cei care îi determină pe oameni în mod hotărâtor să trişeze, să mintă, să înşele
(Hartshorne & May, 1928).

Categorii de teste

La ora actuală există două mari categorii de teste de integritate:

1. Teste care măsoară integritatea direct, nemijlocit. Aceste teste vizează, de fapt,
atitudinile faţă de minciună şi înşelăciune;

2. Teste de integritate ca trăsătură de personalitate. Aceste teste sunt elaborate în baza

credinţei că există anumite componente ale personalităţii – trăsături – care pot fi
responsabile pentru apariţia unor comportamente nedemne. Ele pot măsura, de
exemplu, o astfel de trăsătură de personalitate precum conştienciozitatea (Wooley &
Hakstian, 1992).

Bineînţeles că testele reprezintă doar o parte din mijloacele pe care le folosesc angajatorii
în căutarea personalului de încredere. În acest sens se foloseşte interviul, se face verificarea
datelor, eventual se apelează la grafologie (Ben-Shakhar, 1989; Murphy, 1994).

Goldberg et al. (1991) au realizat o cercetare având ca scop trecerea în revistă a

constructelor psihologice măsurate de testele de integritate existente la acea dată pe piaţă. Autorii
au analizat 24 de teste şi au identificat faptul că acestea măsurau următoarele constructe
psihologice (în paranteze este indicată frecvenţa apariţiei constructelor în lotul de teste):
• contra-productivitate (construct prezent în 15 teste);
• onestitate (9);
• performanţa în lucru (9);
• atitudini (8);
• integritate (6);
• fidelitate (4);
• alte constructe (1): absenteism / întârziere repetată, acceptarea comportamentelor
nedemne, acceptarea folosirii drogurilor, credibilitatea, conştienciozitatea / gradul
de independeţă-dependenţă, stabilitate afectivă, potenţial managerial / în vânzări /
pentru lucrul în birou, probabilitatea demisionării rapide, rezistenţa la stres,
rezistenţa în faţa tentaţiilor de a consuma alcool.

Testele „directe” de integritate de regulă au la baza construcţiei lor cinci concepte

(Bernardin & Cooke, 1993):

3
Cursul 9-10: Infractorii ce comit mai multe omucideri // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

• Frecvenţa gândurilor că ai putea fura ceva;

• Toleranţă pronunţată faţă de cei care fură de la alţi oameni;
• Credinţa în faptul că majoritatea oamenilor comit înşelăciuni în mod frecvent;
• Credinţa în loialitatea dintre hoţi (credinţa într-un „cod al bunelor maniere” în
rândul infractorilor);
• Acceptarea raţionalizărilor oferite pentru comiterea înşelăciunilor.

Bernardin & Cook (1993) susţin faptul că aceste constructe sunt prezente în toate testele
„indirecte”, fiecare dintre ele oferind informaţii suplimentare măsurării nemijlocite a onestităţii.

Utilitatea testelor şi aspectele etice

Utilizarea frecventă a acestor teste a impus o analiză detaliată a validităţii şi fidelităţii

acestora.
Cercetătorii au întâmpinat mari dificultăţi în privinţa estimării principalelor caracteristici
psihometrice ale testelor de integritate. Opiniile sunt diferite, însă, în general, majoritatea
consideră că, cel puţin la ora actuală, testele de integritate au o utilitate predictivă îndoielnică. De
exemplu, cercetările asupra fidelităţii testelor de integritate indică un coeficient de fidelitate de la
.03 la .62.
De asemenea se discută intens despre faptul dacă nu cumva aceste teste atacă drepturile
fundamentale ale omului, reprezentând o violare a dreptului persoanei la o viaţă privată.
Se fac auzite tot mai des opinii conform cărora ar fi cazul să se renunţe la aceste teste atât
din considerente etice cât şi din considerente psihometrice (Stone & Stone, 1990).

Perspectiva psihologiei sociale

Spre deosebire de abordarea psihometrică şi personalistă a problemelor legate de

minciună, psihologia socială s-a concentrat asupra investigării conduitei persoanelor în contexte
sociale. Pentru aceasta cercetările s-au orientat în special asupra investigării caracteristicilor
particulare ce apar în comportamentul verbal şi nonverbal atunci o persoană minte.

Indicatori nonverbali şi para-verbali ai minciunii

Atunci când o persoană minte, de cele mai multe ori trăieşte anumite sentimente
neplăcute, printre care teama de a fi descoperit şi sentimentul de vină sunt cele mai frecvente.
Bineînţeles nu toţi oamenii care mint trăiesc astfel de sentimente. De exemplu, persoanele care
sunt diagnosticate ca având o „personalitate antisocială” nu au remuşcări şi nu trăiesc un
sentiment de ruşine atunci când mint (Hare, 1970). Mulţi diplomaţi sau criminali de carieră sunt
de asemenea impenetrabili pentru astfel de trăiri afective. Totuşi, pentru majoritatea oamenilor
este stresant să mintă. Sentimentul de vină determinat de intenţia de a minţi subminează eficienţa
minciunii în momentul producerii acesteia prin faptul că o dezvăluie prin comportamente
nonverbale sau alţi indicatori (Ekman & Friesen, 1972). Pentru ca să poţi să alegi momentele în
care trăieşti emoţii şi să controlezi posibilitatea detectării acestor trăiri de către ceilalţi trebuie să
fii un foarte bun actor, un actor profesionist.

4
Cursul 9-10: Infractorii ce comit mai multe omucideri // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Astfel, minciuna, pentru marea majoritate a oamenilor, este cu certitudine acompaniată de

teama de a nu fi descoperit. Ekman şi O’Sullivan (1989) indică o serie de condiţii sau
circumstanţe care cresc teama de a nu fi descoperit:

• persoana căreia îi minciuneşti are o reputaţie de a fi greu de înşelat;

• persoana căreia îi minţi este de la bun început suspicioasă;
• persoana care minte nu prea are experienţă în a minţi şi, mai ales, nici nu prea a avut
succes anterior, ori de câte ori a încercat să o facă;
• persoanei care minte, din anumite considerente, îi este în mod special frică să nu-i fie
descoperită minciuna;
• persoana care minte nu prea are talent pentru aşa ceva;
• consecinţele unei eventuale descoperiri a minciunii sunt grave sau se aplică o
pedeapsă consistentă;
• cel care minte nu are raţiuni să spună adevărul pentru că pedeapsa pentru lucrurile
tăinuite este foarte mare;
• persoana care este minţită nu are nici un beneficiu de pe urma minciuni spuse de
interlocutor.

Pentru studiul experimental al indicatorilor verbali şi nonverbali care însoţesc şi indică

minciuna au fost propuse mai multe paradigme experimentale (Miller & Stiff, 1993). Printre cele
mai cunoscute se află paradigma „reacţiilor monitorizate” şi cea a „trişărilor induse”. În cadrul
experimentelor realizate în paradigma „reacţiilor monitorizate” subiecţii sunt rugaţi ca în timp
ce audiază un mesaj să ofere reacţii veridice sau false în legătură cu conţinutul acestuia. În cazul
experimentelor de „trişare indusă” subiecţilor li se creează motivaţia de a trişa în timpul
derulării experimentului, trişare pe care trebuie să o ascundă de experimentator (Exline, 1970).
În opinia lui Ekman şi O’Sullivan (1989) experimentele de laborator realizate în
paradigmele menţionate au o foarte slabă validitate externă, aflându-se mult prea departe de
modul în care se produce minciuna în contextele legale. Criticile autorilor sunt foarte pertinente
dacă e să ţinem cont de faptul că majoritatea acestor cercetări au fost realizate pe studenţi care
trebuiau să spună minciuni uşoare, inofensive (de genul că îi plac pe colegii pe care în realitate îi
urau, etc.) sau să trişeze în sarcini fără relevanţă în viaţa cotidiană.
Analiza mai multor studii de acest gen, cu toate limitele pe care le au, a permis să se
ajungă la concluzia precum că există anumiţi parametri nonverbali şi para-verbali care pot
semnala prezenţa minciunii. Printre aceştia se numără următorii indicatori ai minciunii:

• latenţă în a răspunde la o întrebare;

• rostirea unor replici mai scurte în timpul conversaţiei;
• încetinirea ritmului vorbirii;
• creşterea timpului în care se menţine contactul vizual cu interlocutorul (aceasta este
oarecum opus a ceea ce credem în cotidian că se întâmplă cu privirea celui care minte:
în mod normal credem că persoana care minte ar trebui să evite contactul vizual);
• atunci când minte, omul zâmbeşte mai des: nu este un zâmbet care indică emoţii
pozitive, ci este un zâmbet forţat, care are drept scop ascunderea, mascarea emoţiilor
negative care însoţesc minciuna (Ekman şi O’Sullivan, 1989);

5
Cursul 9-10: Infractorii ce comit mai multe omucideri // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

• creşte motricitatea mâinilor: în special se comit mişcări de atingere a corpului (de cele
mai multe ori, atingerea se realizează în zona feţei sau capului) sau mişcări ritmice de
lovire, de genul unor ciocăniri cu degetele, etc. (Ekman & Friesen, 1972);
• o serie de mişcări care se produc simultan: reducerea mişcărilor capului, schimbări în
postură, schimbări a poziţiei picioarelor (DePaulo et al., 1985);
• există o tendinţă de a clipi mai des atunci când cineva resimte o stare afectivă intensă
şi acelaşi lucru se întâmplă de regulă când cineva minte (Zuckerman & Driver, 1985).

Zuckerman şi Driver (1985) au stabilit că timpul pe care îl are la dispoziţie o persoană

pentru a-şi planifica minciuna nu influenţează asupra indicatorilor menţionaţi mai sus. Bazându-
se pe cunoştinţele de psihologie cognitivă însă, Cody și colegii săi (1984) afirmă că producerea şi
emiterea unui mesaj mincinos este mult mai dificil de realizat decât un mesaj ce conţine adevăr.
Autorii astfel explică, de exemplu, de ce pentru o persoană ce minte sunt necesare latenţele
pentru a răspunde la întrebări şi pauzele din timpul discuției.

Indicatori verbali ai minciunii

În comparaţie cu cercetările asupra indicatorilor nonverbali şi para-verbali ai minciunii,

rezultatele investigaţiilor asupra caracteristicilor verbale ce însoţesc minciuna sunt uneori
contradictorii. Aceasta se datorează în parte utilizării diferitor paradigme de cercetare. Astfel,
conform rezultatelor unor cercetări, putem considera drept indicatori verbali ai minciunii
următoarele aspecte:

• prezenţa pauzelor în discurs: cu cât mai multe pauze sunt prezente cu atât este mai
mare probabilitatea că persoana minte (Yerkes & Berry, 1909; Alonso-Quecuty,
1992);
• mesajele false sunt mai lungi, conţin mai multe cuvinte faţă de cele adevărate
(Harrison et al., 1978); opinia exprimată de Miller şi Stiff (1993) este însă opusă:
mesajele false sunt mai scurte decât cele veridice;
• mesajele false sunt mai generale, conţin mai puţine detalii cum ar fi referinţe la
persoane, locuri, la secvenţele de derulare a evenimentelor (Miller & Stiff, 1993);
• mesajele false conţin mai multe cuvinte de generalizare de genul „toţi”, „oricine”,
„fiecare”, ”niciunul”, „nimeni” (Stiff şi Miller, 1986).

Doi cercetători spanioli au propus recent o abordare experimentală foarte ingenioasă a

minciuni. Este important de remarcat că paradigma experimentală propusă are o validitate mai
mare a rezultatelor pentru înţelegerea minciunii în contextul procesului judiciar. Hernandez-
Fernaud şi Alonso-Quecuty (1995) au prezentat unor subiecţi o casetă video ce conţinea
înregistrarea unei infracţiuni simulate - o tentativă de furt a unui autoturism. Caseta conţinea
secvenţe în care hoţii încercau să fure autoturismul, urmând imagini cu scene de ameninţare cu
agresiune la adresa proprietarului care apare la faţa locului; pe casetă se regăseau şi imagini care
prezentau un martor care asistă la incident. Subiecţii sunt rugaţi, în funcţie de condiţia
experimentală, să dea declaraţii veridice în calitate de martori sau să dea declaraţii mincinoase în
care să protejeze pe unul din hoţi. O altă variabilă independentă utilizată în acest experiment a
fost tipul de interviu folosit de anchetator pentru a obţine mărturia: o parte din subiecţi au fost

6
Cursul 9-10: Infractorii ce comit mai multe omucideri // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

anchetaţi prin tehnica interviului tradiţional utilizat de poliţia spaniolă, în timp ce ceilalţi
participanţi au fost interogaţi, folosindu-se tehnica interviului cognitiv (Fisher & Geiselman,
1992). Conform ipotezelor emise de autori, depoziţiile veridice comparativ cu cele false au
conţinut mai multe informaţii contextuale, mai multe detalii senzoriale (am văzut, am auzit, el a
spus). În acelaşi timp, depoziţiile false au fost mai generale şi se făcea mai mult trimitere la
procese cognitive superioare. De asemenea, comparativ cu interviul clasic folosit de poliţişti,
interviul cognitiv s-a dovedit a fi mai eficient pentru departajarea mărturiilor false de cele
veridice.

Oamenii în calitate de detectori de minciună

Datele empirice acumulate sugerează că, în general, oamenii sunt mai iscusiţi în a-i minţi
pe ceilalţi decât a-i detecta pe cei care încearcă să-i mintă (DePaulo et al., 1980; Kalbfleisch,
1985). De asemenea, se pare că nici profesioniştii special pregătiţi pentru a detecta minciuna nu
sunt cu mult mai buni decât oamenii obişnuiţi.

Detectarea minciunii la adulţi

Kraut şi Poe (1980) au realizat un experiment de teren în care au rugat 110 persoane de
origine americană, care urmau să plece cu avionul din Hancock spre New York, să joace rolul de
pasager ‚inocent’ sau pasager ‚traficant’. Pasagerii ‚traficanţi’ urmau să poarte asupra corpului o
marfă de contrabandă: o cameră video portabilă, o cutie mică ce conţinea pudră albă (pudra
simula drogul), etc. Cei care reuşeau să treacă de controlul vamal cu bine, fără a li se descoperi
marfa, urmau să câştige 100$. Chestionarea pasagerilor de către agentul vamal pe aeroportul din
New York a fost filmată cu o cameră ascunsă. Bineînţeles că vameşul nu ştia nimic despre
experimentul în derulare. Vameşul a dispus controlul personal în cazul persoanelor care erau
tineri, păreau să facă parte din clasa de jos, păreau nervoşi, ezitau înainte de a răspunde, ofereau
răspunsuri scurte, evitau contactul vizual, îşi schimbau mereu postura. Altfel spus, decizia pentru
un control personal se lua în baza comportamentului. Cel mai interesant lucru însă a fost
descoperit atunci când ulterior înregistrarea video de la punctul de control vamal a fost arătată
unor subiecţi care, urmărind înregistrarea trebuiau să decidă dacă e cazul să facă un control
personal a celui chestionat sau nu. Astfel s-a stabilit că deciziile vameşului asupra oportunităţii
controlului personal nu au fost semnificativ diferite de deciziile unor persoane fără pregătire
specială: atât vameşul cât şi persoanele neavizate au folosit aceleaşi criterii.

Un alt studiu interesant a fost realizat de Ekman & O’Sullivan (1991). Cercetătorii şi-au
propus de asemenea să verifice cât de buni sunt în detectarea minciunii persoanele angajate în
serviciile secrete (CIA, FBI, agenţi în Serviciul Naţional de Securitate), persoane angajate în
armată, examinatorii ce lucrează cu poligraful, anchetatorii specializaţi în tâlhării, judecătorii,
psihiatrii. Pentru a avea un lot de comparaţie, au fost invitaţi în calitate de participanţi studenţi şi
persoane angajate în diferite domenii (toţi subiecţii din lotul de control nu aveau tangenţă cu
sistemul judiciar).
Datele obţinute au permis cercetătorilor să stabilească că nu există nici o legătură între
gradul de încredere în judecata emisă şi identificarea celor care mint. În acelaşi timp s-a observat
că agenţii sunt semnificativ mai buni în a detecta minciuna (agenţii au identificat 64 % din toate

7
Cursul 9-10: Infractorii ce comit mai multe omucideri // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

cazurile în care o persoană minte). Personalul angajat în sistemul judiciar a avut aceeaşi
performanţă ca şi persoanele fără pregătire specială.
Cercetătorii au găsit şi o serie de explicaţii pentru „incapacitatea” personalului din
sistemul judiciar. Analizând datele, fără a ţine cont de ocupaţia participanţilor, s-a observat că cei
mai buni „detectori” au fost acei subiecţi care s-au folosit deopotrivă de indicatorii verbali şi
nonverbali ai minciunii. Succesul agenţilor s-ar datora faptului că, de cele mai multe ori, ei sunt
nevoiţi să se bazeze în special pe indicatori nonverbali, indicatori consideraţi mai importanţi
pentru detectarea minciunii. Pe de altă parte, persoanele care lucrează în sistemul judiciar
interacţionează preponderent cu persoane care au suficiente motive să mintă, astfel încât li se
formează, datorită unui proces de „deformare profesională”, o tendinţă de a suspecta pe toţi că ar
spune minciuni. În cercetarea realizată personalul judiciar a pierdut din eficienţă prin a suspecta
prea multe persoane ca spunând minciuni.

Vrij şi Winkel (1993) au realizat un studiu similar în Olanda, folosind în calitate de

subiecţi un grup compus din 19 persoane (8 barbaţi şi 11 femei), toţi detectivi cu o experienţă
profesională considerabilă (media experienţei pentru tot grupul era de 17 ani). Toţi participanţii
au urmărit o înregistrare video care prezenta persoane ce au fost instruite să mintă cu privire la
faptul că erau în posesia unui obiect (o pereche de căşti pentru radio). Bineînţeles că pe aceeaşi
înregistrare erau şi persoane cărora efectiv li s-au dat căşti pentru radio şi care nu minţeau.
Detectivii au avut de fiecare dată la dispoziţie 15 secunde pentru a decide dacă persoana care a
fost urmărită pe banda video minte sau nu. Pe lângă verdictul asupra faptului dacă cineva minte
sau nu, subiecţii trebuiau să menţioneze şi gradul de încredere pe care îl au în estimarea făcută.
Având în vedere că majoritatea participanţilor au indicat faptul că au foarte multă experienţă în a
ancheta persoane rezultatele au indicat un înalt grad de încredere în judecăţile emise.
Însă, cu toată încrederea pe care o aveau în abilitatea de a detecta minciuna, detectivii au
reuşit să identifice corect doar 49 % din cazurile în care persoanele depuneau mărturie
mincinoasă (procentul atribuit şansei este de 50 %, respectiv rezultatul indică faptul că detectivii
nu sunt mai buni decât persoanele care ar ghici pur şi simplu cine minte şi cine nu). Autorii indică
faptul că de cele mai multe ori participanţii au căzut de comun acord asupra persoanelor care
mint, folosind pentru identificarea acestora o serie de indicatori precum: conştiinţa de sine
publică scăzută, ţinută vestimentară neglijentă, zâmbeşte rar, anxietate socială ridicată,
comportament puţin cooperant, mişcări frecvente ale membrelor în timpul comunicării. Altfel
spus, se pare că judecata detectivilor avea la bază un stereotip al persoanei care minte.

Rezultatele obţinute de astfel de studii precum cele relatate de Vrij şi Winkel (1993) şi
Ekman şi O’Sullivan (1991) trebuie tratate cu prudenţă. Atunci când încercăm o generalizare a
rezultatelor, trebuie să ţinem cont de faptul că aceste studii au o slabă validitate ecologică.
Condiţiile de desfăşurare a acestor experimente nu reuşesc să reproducă cu veridicitate situaţiile
reale în care, de exemplu, detectivii ajung la concluzia corectă că persoana anchetată minte. În
realitatea activităţii profesionale această convingere nu se naşte în doar 15 secunde, ci ca rezultat
al unor interacţiuni dinamice şi prelungite cu persoana anchetată.

Detectarea minciunii la copii şi adolescenţi

Există situaţii în care în calitate de martori într-un proces penal apar minori: copii şi
adolescenţi. Se cunoaşte faptul că producţiile fantastice ale copiilor sunt abundente, astfel încât
este important să se poată identifica când un copil minte sau confabulează. Abilitatea de a detecta

8
Cursul 9-10: Infractorii ce comit mai multe omucideri // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

minciuna spusă de copil este importantă nu neapărat doar pentru contextul legal: ea este utilă în
primul rând părinţilor, educatoarelor, învăţătorilor, asistenţilor sociali şi altor persoane care
interacţionează în mod frecvent cu copii în virtutea obligaţiilor profesionale. Datele existente
sugerează faptul că majoritatea adulţilor sunt ferm convinşi că sunt abili în a detecta momentele
în care copii mint. Adevărul însă este altul: rezultatele indică faptul că abilitatea adulţilor pentru
detectarea minciunii la copii depăşeşte doar cu puţin rata probabilităţii de a ghici la întâmplare
(ea reprezintă doar 59 % din cazuri; Westcott et al., 1991).

Vrij şi Wijngaarden (1994) au realizat doua experimente în care au prezentat unor studenţi
înregistrări video cu copii cu vârsta de 5-6 ani şi 8-9 ani care spuneau lucruri adevărate sau
minciuni. Spre deosebire de cercetările anterioare, în acest caz copii erau filmaţi în întregime,
minciunile pe care le spuneau erau alese de copii (nu li se spunea să mintă şi, bineînţeles nici nu
li se dădeau instrucţiuni cu privire la conţinutul minciunilor), iar cercetătorii au acordat o
importanţă majoră estimării abilităţilor sociale a micuţilor. Rezultatele obţinute au fost similare:
deşi foarte încrezători că estimările pe care le fac sunt corecte studenţii au reuşit să identifice doar
57 % din cazurile în care copiii minţeau în primul experiment şi, respectiv 58 % în cel de-al
doilea experiment (iarăşi, raportat la 50 % de succes în cazul unor estimări aleatorii, rezultatul nu
este semnificativ diferit). Vrij şi Wijngaarden (1994) au remarcat faptul că participanţii au fost
mai abili în a detecta minciuna copiilor de o vârstă mai mică (rezultate explicabile datorită
evoluţiei abilităţilor sociale la copii). Autorii studiului au încercat să explice slaba performanţă în
a detecta minciuna de care au dat dovadă studenţii prin faptul că ei nu au beneficiat de o pregătire
specială în acest sens.

Această explicaţie, plauzibilă de altfel, este combătută de rezultatele cercetării realizate de

Chahal şi Cassidy (1995). Autorii care au încercat să verifice cât de abili sunt în a detecta
minciunele copiilor persoanele care urmează o pregătire specială. Ei au lucrat cu subiecţi studenţi
aflaţi în ultimul an de pregătire şi care urmau să devină asistenţi sociali şi învăţători. În calitate de
grup de control au fost folosiţi studenţi din ani terminali dar care urmau specializări ce nu
presupunea în viitor interacţiuni repetate cu copiii. S-a folosit acelaşi procedeu ca şi în
experimentul relatat anterior – prezentarea înregistrărilor video.
Rezultatele au arătat că nici un grup de subiecţi nu a fost semnificativ mai abil în
detectarea minciunii. Analizând datele, ţinând cont doar de faptul dacă studenţii participanţi erau
sau nu şi părinţi, s-a descoperit o performanţă semnificativ mai bună în detectarea minciunii în
cazul studenţilor cu copii. Altfel spus, nu pregătirea teoretică, ci experienţa efectivă de
interacţiune cu copiii este importantă pentru detectarea minciunii.
O posibilă implicaţie şi recomandare pentru contextul legal este aceea de a realiza
ascultarea unui copil într-un proces cu ajutorul unui expert care, datorită obligaţiilor profesionale,
are experienţă în relaţionare cu aceştia.

Posibilităţile şi limitele „detectorului uman”

Stone (1991) consideră că efortul de a încerca să stabileşti dacă o persoană minte în

instanţă, bazându-te doar pe observarea comportamentului acesteea sau, judecând doar după
calmul sau anxietatea manifestă, este inutilă şi lipsită de perspectivă. El afirmă expres că „nu
există fundamente pentru estimarea credibilităţii, urmărind comportamentul persoanei” (Stone,
1991, p. 827-828). Wellborn III (1991) ajunge la aceeaşi concluzie după ce a analizat
contribuţiile ştiinţelor sociale în studiul minciunii.

9
Cursul 9-10: Infractorii ce comit mai multe omucideri // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Totuşi, Ekman şi O’Sullivan (1989), nefiind la fel de pesimişti, consideră că este util ca
cei care încearcă identificarea minciunii prin observarea comportamentului să ţină cont de câteva
recomandări ce ar putea să-i protejeze de comiterea unor erori:

1. Să nu uităm de existenţa diferenţelor interindividuale;

2. Să emitem judecăţi doar în baza comportamentelor observate;
3. Să ne străduim să identificăm propriile noastre preconcepţii în legătură cu suspectul;
4. Să ţinem cont de faptul că o persoană poate să prezinte semnele unei stări afective nu
doar pentru faptul că îi este frică să nu-i fie descoperită minciuna, ci şi pentru simplul
fapt că … este supărată de însăşi faptul că nimeni n-o crede; autorii menţionaţi
consideră că persoanele care ţin cont de ultima recomandare au mai puţine şanse să
comită ceea ce numesc ei ca fiind „eroarea lui Othello”: o persoană care spune
adevărul în condiţii de stres poate să ne creeze impresia că vrea să ne înşele.

***

Detectarea comportamentului disimulat (a minciunii) se poate face în baza observării

sistematice sau mai puţin sistematice a unui comportament verbal sau comportament non-verbal.
În acest caz ne bazăm foarte mult pe experienţa şi profesionalismul detectorului uman sau pe
fidelitatea şi validitatea unor probe standardizate.
Totuşi, mai există o categorie de comportamente care ne pot confirma sau infirma
suspiciunea că cineva minte: comportamentele fiziologice sau acele modificări în parametrii
fiziologici ai corpului ca rezultat al intenţiei de a disimula. În mod evident pentru a măsura
comportamentul fiziologic este necesar să apelăm la aparate de măsură a indicatorilor fiziologici.
Cel mai cunoscut în acest sens este poligraful sau „detectorul de minciuni”. Vom discuta despre
această modalitate de detectare a minciunii în continuare.

***

Indicatori fiziologici ai minciunii

Cea mai sigură modalitate de detectare a minciunii constă în identificarea acesteia în baza
modificării unor parametri fiziologici. Fundamentul unei astfel de detecţii este simplu: minciuna
produce emoţii, iar emoţiile se manifestă fiziologic. După cum menţionează Paul Ekman și
Maureen O’Sullivan (1989): „atunci când intervin emoţiile, modificările fiziologice se produc
automat, fără posibilitatea de a alege sau delibera” (p. 299).

Stresul şi caracteristicile vocii

Deja am indicat faptul că unii cercetători consideră variaţiile în intensitatea vocii ca fiind
indicatori ai minciunii. În occident se găsește în vânzare un aparat numit The Psychological
Stress Evaluator (PSE) despre care, conform unor opinii, se crede că poate indica dacă o
persoană minte sau nu (Horvath, 1979). Acest aparat este capabil să identifice mici variaţii a
nivelului stresului resimţit de o persoană prin identificarea unor micro-vibraţii ale vocii, cauzate
de tremurul imperceptibil al muşchilor coardelor vocale. Mai întâi vocea persoanei este

10
Cursul 9-10: Infractorii ce comit mai multe omucideri // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

înregistrată, urmând ca apoi să fie audiată la o viteză foarte mică, astfel încât să se poată realiza
un grafic al intensităţii vocii (Brenner et al., 1979).
Unul din avantajele nete pe care le are PSE faţă de clasicul poligraf este acela că, în cazul
în care metoda este în sine validă, cu acest aparat se poate detecta minciuna persoanei fără să se
realizeze o laborioasă conectare a omului la „detectorul de minciuni”. Mai mult decât atât, acest
aparat poate fi folosit și în cazul unor mesaje telefonice înregistrate, în cazul unor probe sub
forma de înregistrări video sau audio. Acest aparat oferă şi avantajul de a putea fi folosit pentru a
analiza un discurs sau o frază și nu doar răspunsuri scurte gen „da-nu” folosite în cazul
poligrafului.
Este adevărat că perspectivele folosirii PSE sunt ademenitoare, dar acurateţea estimărilor
oferite de acest aparat este deocamdată îndoielnică. Brenner et al. (1979) au realizat un
experiment în care au creat două condiţii de stres: una presupunea realizarea unui calcul aritmetic
complicat şi comunicarea rezultatului corect, iar cealaltă presupunea o sarcină de cunoaştere
tăinuită (subiecţii urmau să ascundă răspunsul corect de experimentator). Acuratețea identificării
celor care ascundeau adevărul prin utilizarea PSE nu a depășit semnificativ rata estimării
aleatorii. Şi alte studii indică o eficiență redusă a PSE în identificarea minciunii (Horvath, 1979;
Hollien, 1980). Desigur, cercetările realizate suferă de o slabă validitate externă, însă, conform
lui Podlesny şi Raskin (1977) rezultate negative au fost obţinute şi atunci când au fost folosite
crime simulate şi chiar în cazul evaluării unui lot de criminali.
Datorită faptului că nu există suficiente date empirice care să susţină eficienţa PSE, pe
moment, aparatul nu reprezintă o modalitate credibilă şi eficientă în identificarea minciunii
(Bartol & Bartol, 1994). De asemenea, din punct de vedere etic, folosirea acestui aparat fără
acordul persoanei este discutabilă.

Poligraful sau „detectorul de minciuni”

Date generale despre poligraf

După cum ştim cu toţii din experienţa personală, anxietatea este acompaniată de o serie de
senzaţii şi manifestări neplăcute precum transpiraţia, senzaţia de uscăciune în gură, palpitaţii
cardiace, tremur, etc. Poligraful a apărut şi există datorită faptului că atunci când mint majoritatea
oamenilor devin anxioşi, lucru care se poate pune în evidenţă prin reacţii fiziologice vizibile.
Cunoştinţele despre reacţiile fiziologice ale minciunii au fost utilizate şi înaintea apariţiei
poligrafului. De exemplu, ştiind că persoanele cărora le este frică, inclusiv pentru că spun
minciuni, au gura uscată ca rezultat al întreruperii temporale a salivaţiei, judecătorii hinduşi le
cereau suspecţilor să ia o gură de orez, să-l umecteze şi să-l scuipe. Dacă suspectul nu reuşea să
facă acest lucru era considerat vinovat (Harnon, 1982). Cesare Lombroso, părintele criminologiei,
a remarcat în secolul al 19-a faptul că atunci când o persoană minte au loc modificări în presiunea
arterială şi ritmul pulsului (Palmiotto, 1983).
Aşadar, poligraful este un aparat care măsoară, monitorizează modificările ce intervin
într-o serie de indicatori ai reacţiilor fiziologice. Printre indicatorii utilizaţi cel mai frecvent se
numără:
• presiunea arterială;
• activitatea electrică a pielii (reflexul galvanic al pielii) şi;
• respiraţia.

11
Cursul 9-10: Infractorii ce comit mai multe omucideri // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Reflexul galvanic al pielii (RGP) se referă la rezistenţa galvanică a pielii. Ea se măsoară

de regulă în zonele fără pilozitate precum palmele. Variaţii ale RGP sunt un indicator eficient a
modificărilor în activitatea sistemului nervos simpatic.

În mod tradiţional poligraful este utilizat pentru trei scopuri majore:

1. Investigaţii criminologice;
2. Selecţia candidaţilor la angajare;
3. În scopuri de securitate.

În SUA utilizarea poligrafului este reglementată şi de un act juridic, The Employee

Polygraph Act (1988) despre care am discutat deja. În anumite ţări, ca de exemplu, în Marea
Britanie, Germania, Franţa, utilizarea poligrafului este interzisă. O serie de țâri precum SUA,
Turcia, Israel, Canada, Coreea de Sud, Filipine, Japonia utilizează intens poligraful.
În România poligraful este utilizat din anul 1975. Conform informaţiilor oferite de
Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1992) utilizarea poligrafului se realizează în special în cazurile de
omor. Utilizarea poligrafului se face de către personalul specializat care funcţionează în cadrul
Institutului de Criminalistică.
În SUA există un Institut al Poligrafului acreditat pe lângă Departamentul de Stat al
Apărării unde sunt pregătiţi anual 100 de examinatori federali. Proba cu poligraful este admisă în
32 din cele 50 de state (Honts & Perry, 1992).
Faptul că poligraful nu este utilizat pretutindeni indică indirect că există suficiente
controverse în legătură cu fidelitatea acestei metode în a detecta comportamentul simulat. De
asemenea utilizarea poligrafului prezintă şi o serie de probleme etice.

Tehnici de utilizare a poligrafului

Tehnica întrebărilor relevante-nonrelevante

Prima tehnică care a fost utilizată se numeşte tehnica întrebărilor relevante-nonrelevante.

Această tehnică se mai utilizează şi astăzi, în special în scopul de scanare preliminară a
candidaţilor la angajare. Folosirea acestei tehnici porneşte de la premiza că persoana care minte
va avea reacţii fiziologice accentuate la întrebările relevante. Se poate întâmpla ca o persoană
onestă, însă puternic anxioasă (chiar şi pentru simplul fapt că este testată cu poligraful) şi care
aspiră foarte mult la un anume post, să prezinte aceleaşi reacţii fiziologice accentuate ca şi o
persoană care efectiv minte. La ora actuală, ca o consecinţă a detectării pozitive excesive, această
tehnică de utilizare a poligrafului nu mai este folosită în practica judiciară decât foarte rar (Honts
& Perry, 1992).

Tehnica întrebărilor de control

Ulterior, pentru a înlătura limitele tehnicii întrebărilor relevante-nonrelevante, a fost

propusă tehnica întrebărilor de control. La ora actuală anume această tehnică este folosită în
contextul procesului judiciar.
Această tehnică presupune ca în testarea subiectului să se folosească o paletă extinsă de
întrebări. Întrebările folosite se grupează în trei categorii (Raskin, 1989b):

12
Cursul 9-10: Infractorii ce comit mai multe omucideri // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

1. Întrebări relevante, „fierbinţi” (de exemplu, „Este adevărat faptul că tu ai condus

maşina cu care s-a fugit de la locul crimei?”);
2. Întrebări nonrelevante, „reci” (de exemplu, „Este adevărat că te numeşti Ion Andrei
Vasilescu?”);
3. Întrebări de control, (de exemplu, „În primii tăi douăzeci de ani ai luat vreodată ceva
care nu-ţi aparţinea?”).

Introducerea întrebărilor de control are o anume raţiune: ele sunt plasate pentru a distrage
atenţia subiectului inocent de la întrebările relevante. Drept consecinţă subiectul inocent, însă
puternic anxios, reacţionează mult mai intens la întrebările de control decât atunci când este
confruntat cu întrebările relevante. Pentru persoana care minte situaţia este inversă: ea
reacţionează mai intens la întrebările relevante decât la cele de control.
Datele furnizate de unii cercetători indică o rată de succes în identificare a minciunii care
variază între 93 % şi 97 %. De asemenea s-a constat că atunci când în timpul anchetei este folosit
poligraful rata criminalilor care recunosc fapta este semnificativ mai ridicată (cifrele variază între
30 % şi 80 %; Raskin, 1989b). Alţi cercetători indică pentru această metodă o rată de succes mai
moderată, cuprinsă între 80 % şi 90 %.

Tehnica întrebărilor de control directe

Pentru a contracara limitele tehnicii întrebărilor de control, s-a propus să se folosească

suplimentar întrebări de control directe în legătură cu onestitatea subiectului (Honts & Raskin,
1988). De exemplu, subiectului i se poate adresa următoarea întrebare: „Înainte de a fi împlinit
vârsta de 18 ani ai minţit vreo persoană?” Suspectul este instruit ca la orice întrebare de acest gen
să răspundă negativ. De asemenea subiectului i se comunică că, răspunzând negativ la această
întrebare, el sau ea de fapt minte.
Această tehnică se bazează pe considerentul că persoana care spune adevărul va avea
reacţii fiziologice mai amplificate atunci când i se pun întrebările de control directe decât în cazul
în care i se adresează întrebări relevante.

O cercetare în teren realizată de Honts şi Raskin (1988) a urmărit să verifice utilitatea

acestei tehnici. Cercetătorii au adunat timp de patru ani graficele mai multor examinări în baza
cărora au considerat subiectul nevinovat (ulterior, în proces, pentru fiecare subiect s-a confirmat
cu certitudine, prin probe suplimentare, nevinovăţia). Atunci când au realizat examinările,
cercetătorii au folosit tehnica clasică a întrebărilor de control însă, de fiecare dată, au înserat în
timpul examinării şi câte o întrebare de control directă. Ulterior au cerut altor examinatori să se
pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei subiecţilor examinaţi doar în baza graficelor. O parte
din examinatori au primit graficele aşa cum au fost obţinute, ceilalţi însă şi-au expus opinia pe
baza aceloraşi grafice, însă de data aceasta puţin modificate: din grafice au fost excluse reacţiile
la întrebările de control directe. Honts şi Raskin indică faptul că includerea unei singure întrebări
de control directe a fost suficientă pentru a elimina eroarea de identificare pozitivă excesivă,
adică eroarea care cauza incorecta identificare a persoanelor oneste ca fiind vinovate.
Raskin (1989b) consideră că tehnica întrebărilor de control directe are o serie de avantaje
în comparaţie cu tehnica întrebărilor de control:
1. Ca şi structură este mai standardizată;
2. Este mai uşor de administrat;

13
Cursul 9-10: Infractorii ce comit mai multe omucideri // licență 2020-2021 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

3. Necesită mai puţine manipulări ale subiectului şi este mai uşor de suportat pentru
acesta;
4. Este mai uşor să explici rezultatele obţinute acelor persoane care se ocupă de caz
(avocaţi, judecătorii, etc.) şi juraţilor;
5. Reduce drastic procentul de persoane inocente care sunt considerate eronat ca fiind
vinovate de mărturie mincinoasă.

Eficienţa poligrafului în cazul infractorilor psihopaţi

Deja am menţionat faptul că, deşi marea majoritate a persoanelor, când mint trăiesc emoţii
intense, există şi persoane „imune” în acest sens. Ne referim în special la acele persoane care sunt
diagnosticate de către psihiatri ca având o tulburare a personalităţii. Printre variatele forme pe
care le poate îmbrăca o personalitate structurată patologic pentru practica judiciară de un interes
deosebit sunt indivizii cu „personalitate antisocială”. Ei se caracterizează prin faptul că au
tendinţa de a minţi (a minţi pentru aceste persoane este mai firesc decât a spune adevărul). În
general, infractorii psihopaţi mint „cu sânge rece”, fără să resimtă anxietate sau remuşcări.
Parrick & Iacono (1989) au oferit unor infractori încarceraţi câte 20$ dacă reuşeau să
păcălească poligraful. Au fost selectaţi în calitate de participanţi un număr de 48 de deţinuţi.
Jumătate dintre aceştia au fost diagnosticaţi ca fiind psihopaţi, astfel constituindu-se două
grupuri: infractori-psihopaţi şi infractori-normali. Fiecare din cele două grupuri a fost împărţit
aleatoriu în două subgrupuri: o parte urmau să joace rolul de „infractori mincinoşi” în timp ce
ceilalţi urmau să constituie un grup de control, fiind „suspecţi nevinovaţi”. Cei care urmau să fie
infractori mincinoşi au fost instruiţi să fure nişte bani din haina doctorului care se găsea în
cabinetul acestuia. Testul cu poligraful a fost condus de un examinator experimentat: el avea o
experienţă de peste 30 de ani în utilizarea aparatului. Pe ansamblul lotului de subiecţi s-au obţinut
următoarele rezultate: 45 % din cei inocenţi au fost în mod eronat depistaşi ca fiind vinovaţi, în
timp ce persoanele care au comis furtul au fost identificate în proporţie de 86 %. Infractorii-
psihopaţi care au comis furtul au fost semnificativ mai greu de depistat.
Rezultatele prezentate anterior precum şi alte date similare sugerează faptul că tehnica
întrebărilor de control este ineficientă pentru discriminarea subiecţilor inocenţi: aproape jumătate
dintre persoanele nevinovate care au fost examinate prin această tehnică sunt depistate incorect ca
depunând mărturie mincinoasă. Utilizarea tehnicii întrebărilor de control directe poate fi o
modalitate de a reduce eficient depistarea pozitivă exagerată a persoanelor inocente.

14