Genele

1. Definiţia genei

Gena poate fi definită ca un segment din macromolecula de ADN sau ARN viral, format
dintr-o anumită secvenţă de nucleotide care conţine o cantitate de informaţie genetică necesară
pentru sinteza unui lanţ polipeptidic sau a altor biomolecule (ARNr, ARNt etc.).
Dacă în privinţa funcţiei, gena acţionează ca un întreg, deci poate fi considerată unitate
de funcţie, nu acelaşi lucru se poate spune despre mutaţie şi recombinare. Mutaţii ale aceleiaşi
gene pot să apară prin schimbarea oricăreia din cele câteva mii de nucleotide care o alcătuiesc.
Recombinările pot să apară cu frecvenţă mai redusă, chiar în interiorul genei (crossing-over
intragenic). În acest fel se clarifică şi terminologia introdusă în anul 1957 de către Benzer, care
a propus termenii de: muton, recon, cistron.
Mutonul este unitatea de mutaţie a genei, corespunzând la o pereche de nucleotide din
macromolecula de ADN, care poate suferi mutaţii independente, numite mutaţii punctiforme.
Reconul este unitatea de recombinare a genei corespunzând cu o pereche de
nucleotide din macromolecula de ADN, care poate fi separată prin crossing-over.
Cistronul reprezintă cea mai mică unitate a materialului genetic, corespunzând unui
segment din macromolecula de ADN sau ARN viral, capabil să funcţioneze ca un întreg,
determinând sinteza unui lanţ polipeptidic, segment identificat cu ajutorul testului cis-trans.
O alta definiţie a genei este: o colecţie liniară de secvenţe dezoxiribonucleotidice (sau
ribonucleotidice în cazul ribovirusurilor) transcrise într-o singură macromoleculă de ARN şi
realizând împreună cu elementele de control adiacente ambelor capete, o unitate structurală şi
funcţională.
Se admite astăzi că la mamifere o celulă produce între 30.000 – 150.000 de proteine
diferite, ceea ce înseamnă că ADN codifică circa 3 – 11 milioane de polipeptide. Pentru acest
număr foarte mare de polipeptide, este activă doar o foarte mică parte din ADN genomic (1-
3%), marea masă a ADN genomic neavând (cel puţin atât cât se cunoaşte în prezent) nici o
funcţie genetică definită.
Locus-ul (plural loci) reprezintă locul ocupat de o genă pe harta fizică a cromosomului.

2. Testul cis-trans

Pentru a recunoaşte dacă două mutaţii localizate diferit afectează aceeaşi genă, se
utilizează testul complementarităţii, denumit şi testul cis-trans.
Testul cis-trans este deci o metodă genetică folosită pentru determinarea alelismului
funcţional, adică pentru a afla dacă două mutaţii recesive localizate apropiat afectează aceeaşi
genă sau gene diferite.
Acest test se bazează pe faptul că un organism care are două mutaţii diferite în poziţie
trans pe doi cromosomi diferiţi, manifestă un fenotip mutant dacă ambele mutaţii afectează
aceeaşi genă, sau are fenotip normal dacă mutaţiile afectează gene diferite (Figura 1).
Dacă cele două mutaţii în poziţie trans afectează aceeaşi genă, atunci ambii cromosomi
vor determina sinteza unor lanţuri polipeptidice mutante, rezultând un fenotip mutant.
Dimpotrivă, dacă cele două mutaţii afectează două gene diferite, atunci cei doi cromosomi vor
deține câte una din gene în stare de a sintetiza lanţul polipeptidic normal, astfel că, celula va
deține ambele lanţuri polipeptidice normale şi deci fenotipul normal.

1
 Figura 1 Bazele teoretice ale testului cis-trans

3. Efectul de poziţie

O genă este responsabilă de conferirea unei anumite caracteristici unui organism.

Acţiunea ei poate fi influenţată atât de factori externi cât şi de mediul genotipic (celelalte gene
din genom). În acest sens acţiunea respectivei gene poate fi dependentă de poziţia ei în
ansamblul de gene şi în special de poziţia ei faţă de genele vecine.
Acest fenomen de dependenţă a unei gene faţă de genele vecine poartă numele de
efect de poziţie. Efectul de poziţie apare evident atunci când gena respectivă este scoasă din
ansamblul normal de gene şi este pusă în alt grup de gene.
Experimental, acest lucru se poate realiza printr-o mutaţie cromosomială, în care un
segment dintr-un cromosom este introdus în alt cromosom. În acest caz, gena din zona
secţionată (după realipirea segmentelor cromosomiale rămase) capătă o altă genă vecină
(anomalie) care îi poate influenţa primei gene modul de acţiune, aceasta manifestându-se
printr-un nou efect.
Dovada că noul efect nu se datorează unei a treia gene constă în faptul că prin
refacerea iniţială a cromosomului (prin realipirea segmentului tăiat) se restabileşte secvenţa
iniţială a lanţului de gene, respectivul efect dispărând şi fiind înlocuit de efectul iniţial (cel de
dinaintea secţionării cromosomului). În acest caz, este prezentat un efect de poziţie care a
dispărut o dată cu întoarcerea genei în ansamblul iniţial de gene.

2
 Acest efect de poziţie apare foarte clar atunci când gene dintr-un segment eucromatic
ajung în vecinătatea heterocromatinei. În acest caz pot apare inactivări ale unei singure gene
sau ale mai multor gene.
Totuşi, trebuie menţionat că nu întotdeauna o modificare de poziţie a unei gene atrage
după sine un efect evident. Efectul de poziţie depinde de regulă de intensitatea de manifestare
a acţiunii respectivei gene (expresivitate).
Un aspect al efectului de poziţie îl reprezintă efectul cis-trans, evidenţiat şi experimentat
la eucariote.

4. Expresivitatea şi penetranţa

În general, în condiţii normale, genele imprimă organismelor manifestări caracteristice,

stabile. Respectivele caracteristici pot fi uşor identificate. Totuşi, numeroase gene imprimă
organismului purtător manifestări labile. Labilitatea respectivă a caracteristicilor genice se
manifestă în diferite grade de intensitate, labilitatea de manifestare putând merge până la
dispariţia evidentă a acţiunii respectivei gene, deşi gena este prezentă. În asemenea situaţii,
gena respectivă nu mai este capabilă să se exprime.
Labilitatea de manifestare a acţiunii unei gene poate fi caracterizată prin expresivitate (la
un individ) şi penetranţă (la un număr de indivizi).
Expresivitatea unei gene reprezintă intensitatea de manifestare a caracteristicii pe care
respectiva genă o conferă organismului.
Manifestarea unei caracteristici în acelaşi organism în diferite organe variază foarte mult.
Este posibil ca într-un anumit organ, acţiunea genei respective să nu poată fi deloc
recunoscută, în timp ce, în alte organe, exprimarea aceleiaşi gene să fie atât de pregnantă,
încât să poată fi considerată greşit drept mutantă. În acest caz, respectiva genă prezintă o
expresivitate variabilă. Variaţiile mici de intensitate ale unei caracteristici sunt foarte frecvente.
Expresivitatea unei gene poate fi influenţată de factori externi, de mediul genotipic
(prezenţa în genom a altor gene specifice) sau de evoluţia ontogenetică. Spre deosebire de
penetranţă, expresivitatea este evaluată la un singur individ.
Penetranţa unei gene reprezintă frecvenţa manifestării respectivei caracteristici
controlate de genă în cursul unei linii celulare sau a unei clone. Penetranţa variază mai rar
decât expresivitatea. Pentru aprecierea penetranţei sunt necesari mai mulţi indivizi cu acelaşi
genotip.
Penetranţa se exprimă în procente. O penetranţă de 70% înseamnă că 70% dintre
indivizi sunt homozigoţi pentru o anumită genă a cărei acţiune apare evidentă. Pentru restul de
30% dintre indivizi, gena nu se manifestă. La aceşti 30% din indivizi există din punct de vedere
fenotipic forma normală de tip sălbatic (non-mutantă), însă din punct de vedere genotipic a
apărut o mutaţie care poate fi evidenţiată doar indirect.
Penetranţa genelor mutante poate fi influenţată atât de factorii de mediu externi, cât şi
de factorii genetici (alte gene).
La plante, fenomenul de penetranţă s-a dovedit a fi dependent de climă. S-a constatat
că fenomenul respectiv este mai frecvent în zona temperată şi absent la anumite specii din
zona subtropicală şi tropicală.

5. Structura genei

Gena este un segment din macromolecula de ADN, segment care este transcris (copiat)
într-o macromoleculă de ARN funcţională în procesul de transcripţie. În consecinţă, genele mai
pot fi definite şi ca „unităţi de transcripţie”.
La începutul şi la sfârşitul genei se găsesc elementele structurale care reglează expresia
genică. Mai precis, aceste elemente fac ca gena să fie transcrisă la timpul potrivit, în tipul de
celulă adecvat şi în cantitatea necesară. De exemplu, seminţele plantelor cultivate acumulează
cantităţi mari de proteine de rezervă. În sămânţa de soia, proporţia proteinelor este de 40%,
jumătate din cantitatea totală fiind reprezentată de glicinină şi conglicinină. Fiecare dintre aceste
două proteine este codificată de o mică familie de gene, care sunt exprimate foarte intens în
timpul dezvoltării seminţelor. În alte organe, aceste două proteine nu se găsesc, deoarece
genele în cauză sunt inactive.

3
 Genele eucariotelor superioare sunt formate din 100.000 – 2.000.000 de nucleotide,
deşi pentru sinteza unei polipeptide de dimensiuni medii sunt necesare doar 1.000 de
nucleotide.
Încă din anul 1977 s-a demonstrat că genele pot avea o structură discontinuă, prin
care se înţelege că, gena este alcătuită din segmente informaţionale, care sunt transcrise în
ARN mesager, segmente care se numesc exoni, şi segmente noninformaţionale, denumite
introni. Intronii sunt eliminaţi în procesul transcripţiei.
Modelul experimental folosit, a fost un adenovirus responsabil de infecţii ale căilor
aeriene respiratorii, al cărui genotip prezintă mari asemănări cu cel al organismelor superioare.
Aproape imediat după această constatare, s-a stabilit că genele cu structură discontinuă
(mozaicată, întreruptă) sunt o prezenţă obişnuită la organismele superioare, inclusiv la om
(Figura 2). Structura mozaicată a genelor a mai fost evidenţiată şi la virusurile celulelor
eucariote, la Archaebacterii, în ADN-ul mitocondrial şi cloroplastic. La eubacterii s-au descris
numai gene de tip continuu, care nu prezintă alternanţă de segmente exonice şi intronice, altfel
spus genele continue sunt alcătuite numai din exoni. La eucariotele inferioare, genele sunt de
asemenea continue (Figura 2).
Se pare că intronii au fost prezenţi în genele ancestrale, dar au fost pierduţi în cursul
evoluţiei de către organismele cu ciclu de dezvoltare foarte rapid (eubacterii, drojdii) sub
acţiunea unor presiuni de selecţie. Poziţia intronilor în unele gene la eucariotele superioare se
admite a fi veche de cel puţin un miliard de ani. Se consideră că acest mecanism comun de
segmentare a genelor a apărut înainte de diferenţierea regnului animal şi anume la fungi şi la
plante.

Figura 2 Comparaţie între gena bacteriană şi gena eucariotelor superioare

Secvenţele care nu codifică (intronii) - specifice ca lungime şi număr fiecărei gene – sunt
şi ele transcrise în ARN mesager. Din această cauză, expresia genei înseamnă de fapt, sinteza
unui transcript primar, care va fi modificat înainte de a ajunge în citoplasmă. Una dintre
modificările care au loc în nucleu constă în eliminarea secvenţelor care nu codifică (intronii) şi în
asamblarea secvenţelor care codifică (exonii) proces echivalent cu „maturarea ARN”.
Lungimea exonilor este mai mică decât cea a intronilor. În medie, exonii genelor umane
sunt formaţi din 150 perechi de nucleotide (perechi de baze, notate pb), în timp ce intronii au
dimensiuni cuprinse între câteva sute şi câteva mii de pb. Există şi gene ai căror exoni conţin
doar 6 – 7 pb (gene codificatoare ale unor proteine implicate în contracţia musculară).
Numărul exonilor unei gene variază în limite largi de la 2 la câteva sute, cu o medie de
8. Întrucât genele încep şi se termină cu exoni, numărul acestora îl depăşeşte cu o unitate pe
cel al intronilor.
În genomul uman, ca şi al altor eucariote superioare, există şi gene de tip continuu, cum
sunt genele interferonilor şi ale histonelor. Genele fără introni de la eucariotele superioare
reprezintă mai puţin de 6% din structura genomului.
În ce priveşte informaţia conţinută în exoni, s-a stabilit că aceasta este tradusă în
subunităţi polipeptidice distincte, numite module, capabile să-şi asume conformaţii spaţiale
care le conferă capacităţi funcţionale specifice. Modulele corespund diferitelor domenii ale
proteinelor din care fac parte: de legare la substrat, de cuplare cu cofactori, de polimerizare etc.
Intronilor li s-a atribuit iniţial doar un rol pasiv, acela de spaţiatori ai exonilor. Ulterior s-a
stabilit că intronii unora dintre genele eucariotelor pot îndeplini funcţii complexe:
4
  codifică biopolimeri (ARN şi proteine);
 realizează autoclivarea ARN;
 participă la reglarea expresiei genelor.

De exemplu, gena umană UHG (U22 host gene) este alcătuită din 11 exoni ale căror
secvenţe nucleotidice nu sunt traduse în proteine. În schimb, 8 din cei 10 introni ai genei
codifică fiecare câte o moleculă de ARN mic nucleolar (small nucleolar RNA, snoRNA), esenţial
implicat în procesarea intranucleolară a ARN ribosomal 18S. Aşadar, UHG este o genă care
încalcă total regula potrivit căreia informaţia specifică, necesară sintezei de biopolimeri
funcţionali, se află înscrisă exclusiv în exoni.
Sunt şi exemple de încălcare parţială a acestei reguli, cum este gena umană NF1
(neurofibromatosis 1) ale cărei mutaţii se fac răspunzătoare de producerea bolii Von
Recklinghausen (neurofibromatoza de tip 1).
Complexitatea funcţiilor îndeplinite de introni este ilustrată şi de alte categorii de
observaţii:
 unii introni sunt dotaţi cu capacitatea de a-şi efactua propria ablaţie (eliminare);
 mutaţiile punctiforme ale unuia dintre intronii protooncogenei ras se soldează cu
o creştere de aproximativ 10 ori a activităţii transcripţionale şi cu implicita
dobândire de către ras a potenţialului oncogenic.
În contextul actual, diferenţierea exonilor de introni în funcţie de conţinutul informaţional
nu mai poate fi operantă: exonii şi intronii se definesc ca secvenţe ale genei prezente în
transcriptul primar şi pe care matisarea le separă fizic. Care dintre aceste secvenţe vor fi
asamblate în ARN matur şi traduse în lanţuri polipeptidice reprezintă o decizie ale cărei cauze
sunt neelucidate.
Asociate cu unităţile transcrise (genele) sunt secvenţele implicate în iniţierea, terminarea
şi reglarea transcripţiei. Secvenţele de iniţiere şi terminare a transcripţiei sunt considerate
părţi ale genei.
Pe o lungime de aproximativ 1000 de nucleotide, înaintea locului de iniţiere a
transcripţiei, se află secvenţa reglatoare numită promotor. Fiecare genă are propriul ei
promotor şi un comportament independent.
Promotorul unei gene poate fi împărţit în două porţiuni:
 promotorul minimal, alcătuit din aproximativ 100 de nucleotide, care constituie
secvenţa minimă de ADN ce permite genei să se exprime; la nivelul acestui
promotor se asamblează complexul de iniţiere a transcripţiei reprezentat de
factori de transcripţie şi enzime;
 elementele reglatoare, care controlează expresia promotorului minimal prin
intermediul unor proteine a căror acţiune constă în sporirea ratei de formare a
complexelor de iniţiere a transcripţiei şi în final, a cantităţii de ARN mesager
sintetizate.
Elementele reglatoare au o relaţie fixă cu gena pe care o controlează. Ele conferă genei
respective fie o expresie specifică în funcţie de ţesut sau organ, fie o expresie inductibilă prin
rănire, lumină, stres termic, sau prin atacul unui patogen (în cazul plantelor).
Există de asemenea, promotori constitutivi, care permit exprimarea genei în toate
ţesuturile organismului. De exemplu, elementele reglatoare ale genelor care răspund la lumină
dețin o secvenţă internă specifică: CACGTG. Elementele reglatoare ale genelor a căror
transcripţie este indusă de şocurile termice posedă „modulul şoc termic”, cu secvenţa
GAAnnTTCnnGAAnnTTC.
Se poate considera deci că promotorul genei nu este un simplu „întrerupător”, care are
numai două poziţii: deschis şi închis. Este o structură complexă, cu numeroase componente
diferite, sau module, care funcţionează ca senzori, ce-i permit să răspundă la semnalele venite
de la alte gene sau din mediu. Aceste semnale indică unde şi când să declanşeze activitatea
genei, cu ce intensitate şi pentru cât timp.
În anumite circumstanţe, promotorul poate fi inhibat, rămânând tot timpul „închis”. Au
fost identificate elemente reglatoare care controlează transcripţia genelor spaţial, temporal sau
cantitativ, în organele vegetative ale plantelor, în flori sau în fructe.
În concluzie, structura unei gene de tip eucariot include: un promotor, o secvenţă
codificatoare şi o secvenţă terminală (Figura 3).

5
 Figura 3 Structura unei gene de tip eucariot

6. Funcţionalitatea genei

Gena este responsabilă de conferirea unei anumite caracteristici unui organism. La

realizarea acestei caracteristici, alături de respectiva genă contribuie şi mediul genotipic
(celelalte gene din genom şi în primul rând genele învecinate din acelaşi cromosom). Întregul
set de gene dintr-un organism constituie un fel de climat sau fundal genetic de natură să
modifice şi să influenţeze efectele oricărei gene în speţă.
Mutaţia genică reprezintă apariţia unei noi caracteristici datorită proprietăţii de
mutabilitate a genei, proprietate de bază a acesteia.
Investigaţiile experimentale de natură să descifreze mecanismul molecular al exprimării
genelor au demonstrat că într-o primă etapă are loc copierea în molecule de ARN a ambelor
tipuri de secvenţe genice (exoni şi introni). Rezultă o macromoleculă de ARN premesager sau
heterogen. Înainte de a fi exportat în citoplasmă, ARN premesager este supus matisării, adică
procesului care realizează separarea fizică a exonilor de introni şi eliminarea consecutivă a
secvenţelor intronice. În final rezultă un ARN mesager matur (Figura 3).
Matisarea exonilor se poate realiza pe mai multe căi:
 Matisare constitutivă, când exonii se sudează între ei în ordinea succedării lor în
transcriptele primare.
 Matisare alternativă, fiind una dintre cele mai utilizate căi de care dispun celulele
pentru a-şi diversifica producţia de proteine. Matisarea alternativă presupune
integrarea în ARNm matur doar a anumitor exoni, cu păstrarea ordinii în care
aceştia se succed în interiorul genelor (Figura 3).

6
 Figura 3 Formarea ARNm matur la eucariote (transcrierea unei gene ADN)

 Amestecarea exonilor (exon shuffling) este o modalitate de procesare a

transcriptelor primare la care celulele recurg foarte rar. Amestecarea exonilor
constă în juxtapunerea exonilor din genă, într-o ordine diferită (Figura 4).
 Transmatisarea este întâlnită la tripanosome (protozoare parazite) oferind
acestora marea variabilitate antigenică. Substraturile transmatisării sunt
reprezentate de transcriptele primare ale tuturor genelor care codifică proteine şi
de o secvenţă ARN specificată de o genă separată. Un domeniu al acestei
secvenţe este adăugat prin transmatisare la capătul 5' al fiecărui transcript
primar. Date fiind pe de o parte, existenţa mai multor situsuri intronice
acceptoare şi pe de altă parte, caracterul aleatoriu al alegerii acestora, între
produşii transcripţiei unei gene vor exista anumite diferenţe. Diferenţele în
structura proteinelor de suprafaţă, se fac răspunzătoare de marea variabilitate
antigenică a tripanosomelor şi implicit, de eşecul organismelor parazitate de a se
apăra prin elaborare de anticorpi specifici.

7
 Figura 4 Matisarea alternativă şi amestecarea exonilor

7. Categorii de gene

Luând în considerare produşii de exprimare genică, genele aparținând unui anumit

genom, pot fi clasificate în trei categorii: gene codificatoare de proteine, de ARN ribosomal şi
gene codificatoare de ARN transportor.

1. Gene codificatoare de proteine

La rândul lor, genele codificatoare de proteine sunt de trei feluri, în funcţie de numărul
de copii/genom şi anume:
a. Gene cu copie unică: - sinteza majorităţii proteinelor este codificată de gene cu o
singură copie/genom. La şoareci, s-a evidenţiat că 70% din ADN, este reprezentat de secvenţe
unice de baze. S-a demonstrat că o genă unică, poate fi matriţa sintezei a 104 macromolecule
de ARNm, iar fiecare macromoleculă de ARNm, poate fi matriţa sintezei a 105 proteine. Deci, o
singură genă este suficientă pentru sinteza a 109 molecule de proteine.
b. Gene duplicate Cercetările efectuate la nivelul genomului diferitelor organisme, au
arătat că se produc foarte frecvent duplicaţii de gene care, prin presiune selectivă, pot fi ulterior
stabilizate.
c. Gene cu număr înalt de copii Aceste gene există într-un număr multiplu de
copii/genom și se formează prin fenomenul de amplificare genică. Din acestă categorie, fac
parte mai ales genele codificatoare de histone, care, există într-un număr de copii înalt
repetitive, fiind prezente numai la eucariote. În timp ce la drojdii există doar două copii pentru
8
fiecare tip de histone, la alte specii eucariote, (de exemplu la ariciul de mare), se ajunge la un
număr de 300-1000 de copii/genom.
Prezenţa unui număr cât mai mare de copii histonice într-un organism, depinde de
nevoia de sinteză rapidă a ARNm histonic (codificator pentru sinteza histonelor). După
decodificarea ARNm histonic, rezultă histonele, care sunt principalele proteine constitutive ale
cromatinei.
Caracteristic pentru genele histonice este faptul că:
- genele histonice nu au în structură introni (sunt gene de tip continuu);
- ARNm histonic nu prezintă cozi poli A (poliadenilice).
S-a emis ipoteza că absenţa intronilor şi a cozilor poli A ar facilita sinteza şi transportul
foarte rapid, prin citoplasmă, a histonelor.
Gene cu o singură copie, pot deveni înalt repetabile, ca rezultat al amplificării şi selecţiei.
Descoperirea fenomenului de amplificare a genelor, a aruncat o lumină nouă asupra
modificărilor dinamice care pot avea loc la nivelul genomului. Un exemplu în acest sens îl oferă
aplicarea chimioterapiei antitumorale, când prin expunere prelungită a celulelor la doze
subletale de agent inhibitor, agent cu rol de presiune selectivă, poate apărea rezistenţa la drog
a acestor celule, datorită fenomenului de multiplicare a genelor care imprimă rezistenţă
câştigată la drog.

2. Gene codificatoare de ARN ribosomal

Aceste gene sunt localizate în cromosom, în regiuni specializate, care sunt asociate cu
nucleolii. Mutanţii celulari fără nucleoli, nu sunt viabili, deoarece sintetizează cantităţi
insuficiente de ARNr şi implicit, mutanţii respectivi, vor avea un număr insuficient de ribosomi şi
deci de proteine. Aproape toate eucariotele, au peste 100 de copii ale genelor pentru ARNr.
Aceste secvenţe repetabile (copii) sunt separate între ele prin segmente spacer şi se repetă în
tandem.

3. Gene codificatoare de ARN transportor

În celula procariotă de Escherichia coli au fost descrise 60 asemenea gene codificatoare
de ARNt.
La eucariote, ca şi la procariote, există în fiecare genom un număr de copii de
redundanţă a genelor codificatoare de ARNt. La om, au fost descrise 1300 de asemenea
gene/genom. Aceste gene sunt răspândite pe diferiţi cromosomi.
O genă este responsabilă de imprimarea unei anumite caracteristici a organismului. Se
pare însă că, pentru realizarea respectivei caracteristici, un rol încă neclar, îl joacă o a doua
genă, vecină celei în cauză, genă care poate întări sau slăbi efectul genei principale.
Acţiunea specifică a unei gene, poate fi evaluată atunci când aceasta rămâne stabilă,
nemodificată structural, transmiţându-se nealterată din generaţie în generaţie. În cursul
evoluţiei, s-au evidenţiat mecanisme active de reparare, care reuşesc să menţină starea de
stabilitate a genelor. Totuşi, există şi numeroase cazuri în care, spontan sau pe cale
experimentală, este modificată structura unei gene. Acest aspect reprezintă fenomenul de
mutaţie a genei.
Viteza de mutaţie a diferitelor situs-uri (una sau mai multe perechi de baze nucleotidice
din secvenţa ADN corespunzătoare unei gene) este diferită. În timp ce, pentru un număr mare
de situs-uri, există viteze egale de mutaţie spontană, pentru un număr mic de situs-uri există o
tendinţă mare de mutaţie, aceste situs-uri reprezentând aşa-numitele hot spots.
Prin fenomenul de mutaţie, gena trece într-o nouă stare stabilă, care corespunde unei
noi caracteristici, ce se va transmite ulterior la descendenţi, din generaţie în generaţie.
Mutabilitatea este proprietatea de bază a unei gene. Acestă proprietate dovedeşte că o
genă, poate duce la apariţia mai multor structuri active posibile, care pot să apară în cursul
evoluţiei.
La eucariote, genele sunt înşiruite liniar în cromosom. Fiecare cromosom, deține un
anumit număr de gene specifice, a căror succesiune şi implicit vecinătate, sunt constante. Prin
studiile de localizare a genelor în cromosom, s-a ajuns la alcătuirea hărţilor genetice.
În raport cu funcţia îndeplinită, au fost descrise: gene structurale şi gene reglatoare.
Conform modelului Britten-Davidson, la eucariote, genele ar fi localizate în „complexe
genice” (familii genice) ierarhizate:
 complexe de gene structurale;
9
  complexe de gene receptoare;
 complexe de gene activatoare (reglatoare);
 complexe de gene senzor (care recepţionează mesajele din mediu).

8. Tipuri particulare de gene

Alături de genele normale prezentate anterior, organismele mai deţin şi alte tipuri genice,
considerate particulare. Acestea sunt: gene suprapuse, gene antisens, gene egoiste și gene
săritoare.

Gene suprapuse
Acest fenomen a fost descoperit pentru prima oară la bacteriofagul ØX174 care
parazitează bacteria Escherichia coli. În structura genomului acestui fag, au fost identificate 10
gene, notate A, B, C, D, E, F, G, H, J, K. Genomul fagului respectiv, este reprezentat de o
macromoleculă circulară de ADN monocatenar. În conformitate cu numărul de lanţuri
polipeptidice pe care macromolecula de ADN a acestui fag le codifică, cele 5375 de nucleotide
identificate, nu sunt suficiente pentru a codifica proteinele produse. Teoretic, macromolecula de
ADN a fagului ar trebui să conţină cel puţin 6100 de nucleotide, pentru codificarea celor 10
proteine. Diferenţa între capacitatea reală de codificare a genomului viral şi cea teoretică, a
ridicat problema activităţii unor gene suprapuse. Aceasta înseamnă că o anumită secvenţă de
nucleotide, poate fi „citită” în mod repetat, realizându-se astfel sinteza a două lanţuri
polipeptidice diferite.
Acest fenomen a fost explicat atunci când s-a constatat că gena B reprezintă partea
terminală a genei A, care este mult mai mare, deci genele A şi B sunt suprapuse, gena B fiind
transcrisă dintr-un punct de iniţiere intern. Genele D şi E sunt de asemenea, suprapuse (Figura
5).
Fenomenul acoperirii genelor, a fost observat şi la alţi fagi: S13, G4, CV40 etc.
Avantajul fenomenului în cauză, constă în faptul că, face posibilă utilizarea cu maximă
eficienţă, a materialului genetic, deoarece acelaşi segment de ADN, are o capacitate de
codificare multivalentă. Dezavantajul fenomenului se produce când o mutaţie apărută în
regiunea de suprapunere a genelor, condiţionează apariţia simultană a două sau chiar trei
proteine mutante.
În cazul genelor suprapuse, transcripţia, începută din puncte diferite ale aceluiaşi
fragment de ADN, duce la sinteza de macromolecule diferite de ARNm, ceea ce determină
sinteza diferitelor proteine.
De regulă, numai una dintre catenele ADN conţine mesajul genetic.

Gene antisens
Catena sens a ADN conţine genele propriu-zise, în timp ce catena pereche, antisens
menține integritatea secvenţelor codificatoare. Totuşi, s-a demonstrat că două gene pot ocupa
acelaşi segment dublu catenar de ADN, fiind plasate faţă în faţă, pe cele două catene cu
polarităţi diferite.
J.P. Adelman şi colaboratorii lor (SUA) au identificat în ţesuturile cerebrale de şobolan,
gena pentru hormonul ce eliberează gonadotropina, gena fiind notată GnRH (gonadotropin
releasing hormone).

10
 H
A

C
D
F I E

Figura 5 Genomul bacteriofagului X 174 care conţine gene suprapuse

Au descoperit că secvenţa nucleotidică de pe catena pereche, opusă cu secvenţa genei

GnRH, este transcrisă. Această genă localizată opus faţă de gena GnRH, a fost numită genă
antisens SH.
Gena GnRH codifică un hormon necesar pentru dezvoltarea sexuală, iar absenţa sa
induce sterilitate. Din această cauză, gena este foarte stabilă. Gena SH profită şi ea de
stabilitatea genei GnRH, având posibil un rol biologic foarte important, neelucidat încă.
Exista astăzi tehnici de terapie genică cu oligomeri antisens. Se cunosc două tehnici de
acest fel:

1. Tehnica triplex ADN, se bazează pe faptul că oligomerii sintetizaţi artificial pot

înconjura dublul helix de ADN, rezultând triplexuri de ADN. Triplexurile de ADN blochează
transcripţia anumitor gene, adică sinteza de ARNm. Partea codificatoare a genei este acoperită
cu proteine protectoare şi ca urmare, este inaccesibilă pentru medicamente, în timp ce,
regiunea reglatoare de control, este semnificativ mai accesibilă. Regiunea reglatoare a genei,
controlează rata transcripţiei. Prin utilizarea de oligonucleotide, se formează triplete TAT şi
GGC în regiunea reglatoare a genei, realizându-se astfel triplexul ADN. Acest fenomen
blochează transcripţia.

2. Tehnica ADN antisens, prin care oligonucleotidele antisens se cuplează cu ARNm,

blocând translaţia, adică sinteza de proteine.
Încă din perioada anilor '80 s-a demonstrat că unele microorganisme produc în mod
natural ARN antisens, în scopul controlului expresiei unor gene. Această strategie antisens este
utilizată de asemenea de plante şi animale, pentru reglajul genetic al activităţii unor gene.
Oligomerii antisens, se utilizează în prezent, pentru combaterea unor infecţii virale, cum
este cea cu virusul Paplilloma, care provoacă afecţiuni genitale. Se încearcă utilizarea unui
oligomer antisens direcţionat contra produsului genei gag, de la virusul imunodeficienţei umane.
De asemenea, se efectuează cercetări pentru utilizarea oligonucleotidelor antisens
direcţionate, pentru distrugerea celulelor tumorale. În acest scop, se foloseşte tehnica „ex vivo”
a măduvei osoase, care se tratează cu oligonucleotidele antisens direcţionate contra ARNm,
sintetizat de gena p53, genă considerată supresoare de tumori, dar care la bolnavii de leucemie
acută mielogenă este superactivă. O altă genă ţintă în cazul acestei maladii, este gena c-myb,
care în mod normal, promovează înmulţirea celulelor sangvine. Funcţionarea anormală a
acestei gene este implicată în leucemia umană, ca şi în alte maladii.
S-a decoperit că în sisteme celulare libere, utilizarea de oligomeri blochează transcripţia
unor gene virale sau reduce considerabil nivelul transcripţiei.

11
 În prezent, se studiază astfel de medicamente pe bază de oligomeri antisens, care se
pot cupla cu ARNm, blocând translaţia, sau cu regiunea de control a genei (ADN), blocând
transcripţia. Aceasta este ceea ce se numeşte terapie genică, realizată la nivelul acizilor
nucleici.

Gene egoiste
Noţiunea de ADN egoist a fost introdusă încă din anul 1980, de către I. Orgel şi F.H.C.
Crick, pe de o parte şi W.F. Doolittle şi C. Sapienza, pe de altă parte. Prin ADN egoist se
înţelege, existenţa unor macromolecule de ADN din organismele eucariote, care sunt lipsite de
orice funcţie pentru organism. Denumirea se justifică pentru că, deşi consumă energie şi
precursori pentru a se replica, acest ADN nu pare a fi angajat în realizarea vreunei funcţii
celulare. Deci, ADN egoist se menţine pe el însuşi şi se reproduce pe cont propriu, ca un
parazit molecular. Aşadar, celulele eucariote conţin pe lângă genele utile organismului şi „gene
parazite” care par că nu-i servesc la nimic. Aceste gene au fost denumite gene egoiste. Se
consideră că existenţa genelor egoiste explică prezenţa ADN satelit (micro- şi macrosateliţi), al
genelor care se repetă de-a lungul macromoleculei de ADN de mai multe ori.
La om, genele propriu-zise ocupă doar 10% din ADN genomic. Restul de 90% este
reprezentat de secvenţe ADN egoist.
Nu este exclus ca, ADN redundant, să îndeplinească roluri arhitecturale, furnizând
situsuri pentru legarea proteinelor armăturii cromosomiale, după cum nu este exclusă nici
posibilitatea intervenţiei lor, în iniţierea proceselor de recombinare.

Gene săritoare
Iniţial, genomul era considerat ca o colecţie de gene plasate stabil în cromosomi, într-o
anumită ordine. Această concepţie a existat până la descoperirea elementelor genetice
mobile (moveable genetics elements). Acestea au fost identificate pentru prima oară de către
cercetătoarea americană Barbara Mc. Clintock, în anul 1940, pe baza unor experienţe efectuate
la porumb.
Studiind legătura dintre pigmentaţia boabelor la porumb şi modificările cromosomilor
acestei plante, Clintock a concluzionat că modificarea pigmentaţiei, se datorează unor elemente
genetice mobile, care circulă în interiorul genomului şi au posibilitatea de se include în interiorul
diverselor gene, determinând blocarea sau inactivarea parţială a lor. Aceste elemente genetice
mobile au fost considerate adevărate gene săritoare (jumping genes), iar ulterior au fost
denumite transpozoni.
Primul element genetic mobil, care se manifestă şi ca o poziţie a ruperii cromosomului
sau disociere, a fost numit locusul Disociator, notat Ds, care are capacitatea de a-şi schimba
poziţia în cadrul aceluiaşi cromosom sau chiar în alt cromosom. S-a constatat că activitatea
locusului Ds se realizează numai în prezenţa altui locus, numit Activator, notat Ac, care are
capacitatea de a activa ruperea în locusul Ds.
Integrarea genei Ds în apropierea imediată a genei C, care determină culoarea
aleuronei, contribuie la inactivarea genei C. În acest fel, seminţele heterozigote C/c/c
(endospermul este un ţesut triploid), devin necolorate. În prezenţa activatorului Ac, gena Ds
poate părăsi locusul C, condiţionând prin aceasta, apariţia de pete colorate, pe suprafaţa
incoloră a endospermului.
Elemente genetice mobile au fost evidenţiate şi la alte eucariote: grâul, inul, drojdia de
bere, drosofila, şoareci etc. Astfel de structuri mobile s-au descoperit şi la procariote.
Se admite că transpozonii oferă mari posibilităţi de rearanjare la nivelul macromoleculei
de ADN (inversii, deleţii, duplicaţii, adiţii) şi asigură recombinarea genetică nelegitimă (între
segmente neomoloage de ADN). În acest fel, transpozonii deţin un important rol în evoluţia
organismelor. Deplasarea transpozonilor dintr-un locus în altul, condiţionează nu numai efecte
evolutive, ci chiar în generaţia respectivă, contribuie la funcţionarea sau inactivarea genelor
adiacente.
Studiul structurii şi al modului de acţiune a transpozonilor, face posibilă folosirea lor în
procesul de manipulare a mesajului genetic. Actualmente, se efectuează cercetări, care arată
că transpozonii, pot fi utilizaţi ca vectori, în scopul transferului de gene, în cadrul investigaţiilor
de inginerie genetică.

12
 9. Reglarea activităţii genelor

După cum s-a precizat anterior, la procariote şi la eucariotele inferioare (drojdii), genele
sunt continue, adică formate numai din exoni (gene active), în timp ce la eucariotele superioare
(plante şi animale), genele sunt discontinue. Structura genei, influenţează hotărâtor modul de
transmitere a mesajului genetic la nivelul ribosomilor, unde are loc traducerea informaţiei în
procesul de translaţie.
O celulă are mai multe posibilităţi, de a controla transmiterea informaţiei genetice, de la
genă la proteină şi anume prin:
 controlul transcrierii (citirea genei la nivelul ARNm);
 controlul procesării ARNm primar (îndepărtarea intronilor la eucariotele
superioare);
 controlul translaţiei (în citoplasmă, la nivelul ribosomolor);
 controlul descompunerii ARNm în citoplasmă;
 controlul proceselor posttranslaţionale (procesarea proteinelor după eliberare de
la nivelul ribosomilor) şi a înmagazinării acestora în citoplasmă.

9.1 Reglajul genetic la procariote

La procariote, reglajul genetic se realizează la nivel transcripţional şi la nivel

translaţional.
Procariotele au capacitatea de a-şi conserva energia şi resursele, prin producerea de
proteine doar când acestea sunt necesare. Conţinutul proteic al unei bacterii, se poate schimba
în funcţie de condiţii. Există câteva căi prin care o celulă procariotă îşi poate bloca aportul unei
proteine care nu este necesară într-un anumit moment.
- Blocarea transcripţiei ARN pentru acea proteină
- Hidroliza ARNm după ce a fost sintetizat, înaintea procesului de translaţie
- Prevenirea translaţiei ARNm la nivelul ribozomilor
- Hidroliza proteinei după ce a fost produsă
- Inhibarea funcţiilor proteinei.

A. Reglajul genetic la nivel transcripţional

1. Reglajul negativ
Acest tip de reglaj reprezintă mecanismul de reglare genetică care duce la represarea
operonului, în vederea opririi transcrierii (transcripţiei). Un asemenea tip de reglaj este
reprezentat de modelul clasic Jacob – Monod, descris în celula bacteriană de Escherichia coli.
În acest caz este prezent un operon represabil tip lactoză.
Modelul Jacob – Monod reprezintă unul dintre mecanismele de feed-back negativ
(mecanism în care există o relaţie invers proporţională între concentraţia unui produs final şi
intensitatea sintezei acestuia).
Acest model se bazează pe existenţa operonului lac (responsabil de metabolismul
lactozei) în genomul celulei bacteriene de Escherichia coli.
Operonul reprezintă cea mai importantă caracteristică a genomului bacterian. Prin
operon, se înţelege unitatea funcţională integrantă a materialului genetic, de la procariote. Orice
operon este alcătuit din gene structurale care codifică proteine, o genă operatoare şi una
promotoare, care controlează activitatea genelor structurale.
Unitatea operon de la procariote, formată din secvenţe codificatoare (genele structurale)
şi din secvenţe de control (gena operatoare şi gena promotoare), reprezintă unitatea de
transcripţie a genomului procariot. Din această unitate de transcripţie, sunt transcrise numai
secvenţele codificatoare.
La o anumită distanţă de operon, se află gena reglatoare, împreună cu promotorul
acesteia, acestea având rolul de a regla activitatea întregului operon.

13
 În mod normal, celula de E. coli metabolizează glucoza, iar în lipsa acesteia, lactoza.
Pentru metabolizarea lactozei, celula bacteriană deţine în genom, un sistem de reglare. Acest
sistem cuprinde două regiuni diferite:
- regiunea operonului lac (unitatea de transcriere);
- regiunea reglatoare a operonului lac.
Regiunea operonului lac este formată din trei gene structurale, notate z, y, a, fiecare
codificând câte una din cele trei enzime:
- -galactozidaza, pentru hidroliza lactozei în glucoză şi galactoză;
- -galactozid-permeaza, pentru transportul lactozei prin membrana celulară;
- tiogalactozid-transacetilaza, enzimă neesenţială pentru metabolismul lactozei, cu rol
incert.
Alături de cele trei gene structurale, se află gena operator, notată O şi gena promotor a
operonului, notată PO.
Regiunea reglatoare a operonului este formată din gena reglatoare propriu-zisă, notată
R şi promotorul genei reglatoare, notat PB. Această regiune controlează activitatea regiunii
operonului lac.
Pentru metabolizarea lactozei, regiunea operonului lac devine activă, numai când în
mediul extern lipseşte glucoza. În aceste condiţii, în operonul lac, cele trei gene structurale se
transcriu simultan, ca o unitate, în trei macromolecule de ARNm, legate între ele şi care se
translaţionează în cele trei proteine-enzime, deoarece fiecare din cele trei ARNm are un codon
start şi un codon stop propriu.
Gena promotor a operonului lac (PO) reprezintă o secvenţă start pentru sinteza ARNm
pe care se leagă ARN-polimeraza.
În celula bacteriană de E. coli, conform modelului Jacob-Monod, metabolizarea lactozei
presupune două etape:
-galactozidază
I. lactoză  allolactoză
II. allolactoză  glucoză  galactoză
Astfel, atunci când în mediu există:
- o cantitate foarte mică de lactoză sau aceasta lipseşte total este activat sistemul
represor. Proteina represor activă, determină (prin legarea de promotorul
operonului), oprirea transcrierii, ceea ce are drept rezultat, inhibarea sintezei celor
trei proteine-enzime şi acumularea lactozei în mediu (Figura 6).
- o cantitate mare de lactoză determină inhibarea represorului, care duce la
declanşarea transcrierii şi deci la sinteza celor trei proteine-enzime, cu scăderea
cantităţii de lactoză în mediu.
Represorul este o proteină cu greutate moleculară de 150.000 daltoni, formată din
patru subunităţi identice.
Inductorul este reprezentat de lactoză.
Gena operatoare şi gena promotoare sunt adiacente, fiind constituite din câte circa 100
de nucleotide, ambele fiind situate la începutul operonului lac.
Modelul Jacob-Monod este valabil, nu numai pentru celula bacteriană de Escherichia
coli, pentru bacterii în general şi pentru virusuri. La E. coli au fost identificaţi peste 100 de
operoni, dintre care cei mai mulţi se pare că îşi exercită acţiunea după principiul operonului de
lactoză.

2. Reglajul pozitiv
Reglajul pozitiv reprezintă mecanismul de reglare genetică care determină inducerea
operonului în vederea declanşării transcrierii. În acest caz, operonul este inductibil. Astfel de
exemple sunt operonul L-ara (pentru sinteza arabinozei la E. coli) şi operonul mal (pentru
sinteza maltozei la E. coli). În ambele cazuri, respectivii operoni, sunt induşi prin inactivarea
represorului, cuplat în prealabil cu un aporepresor.
Un aspect particular al reglajului pozitiv, îl reprezintă inducerea enzimelor de reparare a
ADN.
Ambele tipuri de reglaj, negativ şi pozitiv se realizează printr-un circuit de feed-back
negativ, ceea ce semnifică transmiterea comenzii de reglare de la concentraţia produsului final
către substratul iniţial inductor al respectivei căi metabolice.

14
 Pentru a avea loc transcrierea ARNm policistronic (ARNm rezultat din transcrierea
simultană a mai multor gene structurale adiacente, gene ce aparţin aceluiaşi operon), la nivelul
sistemului de reglaj genetic al celulei bacteriene este obligatoriu ca:
- operonul să nu fie cuplat cu represorul;
- complexul AMPc-CAP să fie legat la un situs specific din promotor.
AMPc = acid adenosin-monofosforic-ciclic.
CAP = proteina activată de catabolit. Este un dimer cu două subunităţi identice de 22 kd.
Complexul AMPc-CAP va facilita acţiunea ARNm-polimerazei în cursul procesului de
transcriere.
Trebuie precizat faptul că, clasificarea anterioară este din ce în ce mai putin utilizată, o
dată cu identificarea diferitelor componente ale operonilor și a diferentelor existente între
aceștia. Astfel, referitor la structura mecanismelor de reglare, există două tipuri de sisteme:

1. Sisteme inductibile
Compuşii care stimulează sinteza unei enzime (Ex: lactoza) sunt numiţi inductori, iar
enzimele produse sunt considerate ca fiind inductibile, în timp ce enzimele care sunt produse
permanent, în mod constant, sunt numite enzime constitutive.
Exemplul clasic de sistem inductibil, este reprezentat de operonul lac – descris anterior

Figura 6 Reprezentarea schematică a sistemului de reglare,

a metabolismului lactozei la Escherichia coli

În continuare, sunt detaliate cele două etape de reglaj ale operonului lac

15
 Figura 7 Când lactoza – inductorul, lipsește din mediu, nu poate inactiva represorul

Figura 7 În prezența lactozei (inductorul), represorul este inactivat și se poate desfășura sinteza

2. Sisteme represibile
Când sinteza unei enzime poate fi blocată, înseamnă că enzima este represibilă. În
sistemele represibile, proteina represoare nu îşi poate bloca operonul, decât dacă este legată
cu un corepresor, care poate fi chiar produsul final de metabolism (Ex: triptofanul) sau un
analog de-al său. Dacă produsul final nu este prezent, proteina represoare nu se poate lega la

16
operator, iar operonul este transcris la capacitate maximă. Dacă produsul final este prezent,
represorul se leagă la operator, iar operonul este blocat (Figurile 8 – 9).

Figura 8 În absența triptofanului (corepresorul), represorul este inactiv

și se desfășoară sinteza

17
 Figura 9 În prezența triptofanului (corepresorul), represorul este activat
și nu se desfășoară sinteza

Diferenţele dintre sistemele inductibile şi represibile sunt mici, dar importante:

- În sistemele inductibile, substratul căii metabolice (inductorul), interacţionează cu o
proteină reglatoare (represorul) pentru a-i anula capacitatea de a se lega la operator,
permiţând astfel transcripţia
- În sistemele represabile, produsul căii metabolice (corepresorul) interacţionează cu o
proteină reglatoare pentru a-i permite cuplarea cu operatorul, ceea ce duce la o
blocare a transcripţiei.
În general, sistemele inductibile controlează căile de catabolism (care sunt activate numai
când substratul este disponibil), iar sistemele represibile controlează căile de biosinteză (care
sunt blocate până când produsul devine indisponibil). În ambele tipuri de sisteme, moleculele
reglatoare, funcţionează prin legarea la operator.

3. Mecanisme reglatorii ale factorilor de virulenţă la bacterii

În cazul operonilor, pe lângă secvenţele ADN cu rol structural, implicate în sinteza
diferitelor componente celulare există şi secvenţe ADN cu rol reglator.
Regulonul reprezintă un ansamblu de gene aflate sub incidenţa aceleiaşi gene
reglatoare.
Un exemplu foarte cunoscut este regulonul ToxR, descris la tulpinile de Vibrio cholerae
grup O1, biotip clasic. În cadrul regulonului ToxR, gena reglatoare ToxR coordonează
activitatea a cel puţin 17 gene structurale cunoscute până în prezent (ctxA, ctxB, factorul de

18
colonizare CTP, factorul accesoriu de colonizare, proteinele de membrană ompT şi ompU, trei
lipoproteine etc.).

B. Reglajul genetic la nivel translaţional

La acest nivel, există mai multe tipuri de reglaj genetic: mecanisme de atenuare,
răspunsul stringent, represia translaţiei de către proteine ribosomale libere, inhibarea sintezei
proteice de către „ARNmic”.

1. Mecanisme de atenuare
Asemenea mecanisme există la bacterii, în condiţiile în care procesul de transcriere se
suprapune parţial peste procesul de translaţie.
Mecanismul de atenuare, face parte din reglajul fin al expresiei genice. Acest mecanism,
a fost descris în cursul procesului de biosinteză a triptofanului. În cursul acestui proces, a fost
evidenţiat faptul că, în afară de acţiunea de reglare la nivel de transcriere, de către produsul
final de sinteză (triptofanul), există şi un al doilea mecanism de reglare a respectivei biosinteze
a triptofanului, la nivel de translaţie.
În acest al doilea mecanism de reglare, intervine o secvenţă de 123 - 150 de
ribonucleotide, situată la capătul 5' al moleculei de ARNm policistronic, care are capacitatea de
a modula viteza de traducere a respectivului lanţ ARNm. Deleţia acestei secvenţe
„atenuatoare”, determină amplificarea de şase ori a traducerii.

2. Răspunsul stringent
Acest tip de reglaj apare în cazul cultivării celulelor bacteriene, într-un mediu sărac în
aminoacizi. Carenţa în aminoacizi, este sesizată de celulă, care reacţionează prin scăderea
rapidă a sintezei proteinelor ribosomale. Scăderea sintezei proteinelor ribosomale, se
realizează sub acţiunea „factorului stringent”, care este un guanosin tetrafosfat, notat ppGpp,
situat pe subunitatea ribosomală 50S. Acest factor, prin legare de ARNm - polimeraza şi ARNt –
polimeraza pe care le inactivează, blochează sinteza ARNm şi respectiv ARNt
.
3. Represia translaţiei de către proteine ribosomale libere
Asemenea proteine ribosomale libere, joacă rol de represor, legându-se de ARNm în
apropierea situs-ului de iniţiere, pentru propria lor sinteză şi blochează sinteza mai multor
proteine codificate de către mesajul ARNm policistronic.

4. Inhibarea sintezei proteice de către ARNmic

ARNmic (mRNA-interfering complementary RNA) este un ARN complementar şi
interferent cu ARNm, adică un ARN antisens.
S-au descris gene mic implicate în sinteza ARNmic.
ARNmic are rol în reglarea genetică la nivel de translaţie.
Expresia genelor poate fi reglată prin molecule de ARNmic (ARN complementar), care
sunt capabile să se lege de ARNm-urile corespunzătoare diferitelor gene şi deci să inhibe
procesul de translaţie.
Cel mai eficient ARNmic este cel complementar secvenţei ribonucleotidice Shine-
Dalgarno (acestă secvenţă precedă codonul de iniţiere AUG pentru iniţierea translaţiei la
procariote) a ARNm-ului, deoarece împiedică fixarea ribosomilor de capătul 5' al acestui ARNm,
împiedicând iniţierea translaţiei.
ARNmic determină inhibiţia aproape completă a proliferării colifagului SP integrat în
celula bacteriană de E. coli. În acest caz, ARNmic inhibă sinteza proteinei fagice prin
împiedicarea translaţiei la nivelul ribosomilor celulei bacteriene gazdă.
ARNmic prin hibridizare cu ARNm implicat în sinteza unor proteine majore de membrană
externă poate inhiba sinteza respectivelor proteine.
Folosirea ARNmic (ARN-antisens) în scopul inhibării expresiei genelor virale s-a dovedit
a fi o cale eficientă în prevenirea infecţiilor virale. ARN-antisens are o foarte largă specificitate,
ceea ce prezintă un mare avantaj în utilizarea lui clinică (vezi subcap. 5.8.).

19
 9.2. Reglajul genetic la eucariote

În comparaţie cu celula procariotă, celula eucariotă deține o cantitate de ADN de 100-

10000 ori mai mare şi cu totul alte mecanisme de reglaj genetic. Pentru acest tip de celule, cu
funcţii diferite, se acceptă şi existenţa unor pattern-uri diferite de gene (active şi inactive).
Operonii, foarte răspândiţi la procariote, de găsesc doar la un număr foarte redus de
eucariote inferioare. De exemplu, la drojdii, a fost descris un operon care conţine o genă pentru
descompunerea galactozei.
La eucariote, reglarea activităţii genelor se efectuează la trei nivele: la nivelul replicării
ADN, la nivelul transcrierii, la nivelul translaţiei.

A. Reglajul genetic la nivelul replicării ADN

La acest nivel, reglarea expresiei genice se face prin:
- activitatea exonucleazică în direcţia 5'3' a ADN-polimerazei 1 (fenomenul de
proofreading);
- gradul de condensare al ADN cromosomial, în urma interacţiunii cu proteinele
histonice şi nonhistonice. De formarea complexelor histone-nonhistone depinde
gradul de despiralizare a macromoleculelor de ADN şi implicit gradul de transcriere a
acestora.

B. Reglajul genetic la nivelul transcrierii

Căile de reglare în acest caz sunt:
- Promotorii cu rol în iniţierea transcrierii:
-promotori proximali, situaţi pe lanţul ADN la nivelul secvenţei TATA-box (sau
varianta acesteia);
-promotori specifici (enhancer), situaţi în amonte de secvenţa TATA-box;
-factori de transcriere (proteine). Aceştia se leagă specific la nivelul unor
scobituri din lanţul de ADN:
-deasupra sau sub secvenţele codificatoare ale genei specifice a cărei
activitate o reglează;
-în mijlocul genei, pe regiunea de control internă (ex. gena pentru
sinteza ARNr 5S). În acest caz, factorul de transcriere este factorul TF III A;
- Metilarea ADN. Acest procedeu intervine atât în reglarea activităţii genelor, cât şi în
procesarea transcriptelor primare.

C. Reglajul genetic la nivelul translaţiei

La acest nivel, reglajul genetic se realizează prin:
- Procese de maturare ale ARNm în vederea translaţiei. Fenomenul de bonetare
(capping) la capătul 5' al ARNm primar (ARNm premesager), fenomenul de
poliadenilare la capătul 3' al ARNm primar şi fenomenul de procesare
intracatenară (splicing) intervin în maturarea ARNm primar.
- Aspectul particular al fenomenului de splicing în trepte, pornind de la aceeaşi
secvenţă genică, în cazul sintezei imunoglobulinelor. Astfel, se poate ajunge la o
mare variabilitate a moleculelor imunoglobulinice, cu un minimum iniţial de material
genetic.

20