II.

Conflictul: concept, clasificare și elemente de

analiză

Principalele teme abordate:

II.1 Conflict versus dispută

II.2 Definirea conflictului
II.3 Clasificarea conflictelor
II.4 Sursele unui conflict
II.5 Nivele de analiză. Tipologii de indicatori în Analiza de conflict

După parcurgerea acestui capitol, cititorul va putea:

- să înțeleagă ce este un conflict și să diferențieze între două concepte
aparent similare (conflict și dispută)
- să cunoască tipologii de conflicte
- să identifice situații de conflict, precum și sursele care duc la declanșarea
acestora
- să analizeze un conflict utilizând instrumente specifice

1
 II.1 Conflict versus dispută

Conflict şi dispută sunt aparent două concepte cu înțelesuri similare. Însă ȋn

domeniul soluţionării conflictelor, sensurile atribuite fie conflictului, fie disputei
sunt diferite. De exemplu, John Burton defineşte disputele ca fiind dezacorduri
asupra unor interese (în special materiale) care se află în competiție și care pot fi
rezolvate prin negociere sau alte metode care implică intervenția unei terțe părți.
Cu alte cuvinte, disputele implică interese ce pot fi negociate. La polul opus se află
conflictele, definite de Burton ca fiind lupte între forțe oponente, în care
problemele ce apar sunt mult mai serioase și grave decât în cazul disputelor. În
acest context, conflictele au tendinţa de a rezista la încercările de soluţionare,
deoarece ele implică interese ce nu pot fi negociate, probleme care au legătură cu
nevoile umane fundamentale.1
Distincția făcută de John Burton între conflict și dispută urmează aceeași
logică pentru distincția făcută de același autor între conflict management, conflict
settlement și conflict resolution2. Ȋn practică, termenii de conflict și dispută sunt
tratați ca însemnând același lucru. Astfel, se așteaptă ca părțile unui conflict să
ajungă la un compromis în urma recurgerii la procese ce ar fi trebuit să se aplice în
cazul unei dispute. „Conflict settlement” se referă la rezultate negociate sau
arbitrate în cazul disputelor, pe când „conflict resolution” implică încheierea unui
conflict prin metode analitice, care presupun accederea la rădăcina problemei și
obținerea unui rezultat care să fie interpretat de ambele părți ca fiind o soluție
durabilă.3

II.2 Definirea conflictului

Termenul de conflict a fost definit într-o diversitate de moduri și traversează

un număr semnificativ de discipline şi şcoli de gândire. De-a lungul anilor,
cercetătorii au încercat să definească și să conceptualizeze acest termen în moduri
diferite, astfel încât, la ora actuală, în literatura de specialitate nu există o definiție
unică a conflictului.
Definiţiile date conflictului sunt diverse. Iată câteva dintre acestea:

1
John W. Burton (1993) “Conflict resolution as a political philosophy” ȋn Dennis J.D. Sandole, Hugo van der Merwe
(ed.) Conflict Resolution Theory and Practice : Integration and Application, Manchester University Press,
Manchester
and New York, p. 56.
2
John W. Burton, Frank Dukes (ed.) (1990), Conflict: Practices in Management, Settlement and Resolution,
Macmillan, London and St.Martin´s Press, New York.
3
John W. Burton, “Conflict Resolution as a political system”, Working Paper 1, Center for Conflict Analysis and
Resolution, George Mason University, p.2.

2
 „Conflictul este reprezentat de obiective percepute de părţi ca fiind
incompatibile și așteptări de a controla alegerile celuilalt. Conflictul se
referă la o varietate de fenomene empirice care pot fi identificate sau
caracterizate de prezența a patru condiții: a) existența a două sau mai multe
părți b) o situație în care apare deficitul de resurse sau poziție c) prezența
unui comportament care este îndreptat către lezarea sau vătămarea celuilalt
d) obiective reciproc incompatibile.”4

„Conflictul este o luptă între valori şi revendicări de status-uri, putere şi

resurse în care scopurile oponenţilor sunt de a neutraliza, leza sau elimina
rivalii.”5

„Conflictul este o incompatibilitate între scopuri, astfel încât atingerea

scopului de către unul dintre cei implicaţi atrage după sine reducerea
şanselor celuilalt de a-şi atinge scopul său.”6

„Conflictul este o relaţie în care fiecare parte percepe scopurile, valorile,

interesele şi conduitele celeilalte părţi ca antitetice celor ale sale.”7

„Conflictul ȋnseamnă o divergenţă de interese percepută sau credinţa că

aspiraţiile curente ale părţilor nu pot fi realizate simultan.”8

„Conflictul este o situație socială în care cel puțin doi actori (părți) se luptă
pentru a obține în același moment în timp un set de resurse disponibile, dar
în număr limitat.”9

„Conflictul este un proces dinamic, manifest, caracterizat de etape ca

inițiere, escaladare, întreținere controlată, dezescaladare și încheiere.”10

“Un conflict presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: a) părțile se

identifică ca fiind o entitate separată de ceilalți pe care îi percep ca fiind
4
Ho-Won Jeong (2008), Understanding Conflict and Conflict Analysis, Sage, Los Angeles-London-New Delhi-
Singapore, p. 6.
5
Lewis A. Coser (1967) Continuities in the Study of Social Conflict, Free Press, New York, p.8.
6
Morton Deutsch (1973) “Conflicts: Productive and destructive” ȋn F. E. Jandt (ed.) Conflict resolution through
communication, Harper & Row, New York, p. 156.
7
John W. Burton, “Conflict Resolution as a political system”, Working Paper 1, George Mason University, p. 11.
8
Jeffrey Z. Rubin, Dean G. Pruitt, Sung Hee Kim (1994), Social Conflict: Escalation, Stalemate and Settlement,
2nd ed., Mc Graw-Hill, New York, p.5.
9
Peter Wallensteen (2002), Understanding conflict resolution. War, peace and the Global System, Sage
Publications, London, p.16.
10
Dennis J.D.Sandole (2008) „Typology” în Sandra Cheldekin, Daniel Druckman, Larissa Fast (ed.) Conflict.
From Analysis to Intervention, 2nd ed., Continuum, New York, London, p. 43.

3
 oponenți b) părțile resimt o stare de nemulțumire c) cel puțin una dintre
părți își propune ca obiectiv să schimbe comportamentul celeilalte părți
astfel încât nemulțumirea sa să se diminueze d) partea care se simte
nemulțumită sau neîndreptățită trebuie să creadă cu adevărat că poate
produce schimbările dorite în comportamentul oponentului.”11

Conflictul poate apărea chiar şi atunci când există diferenţe între părţi doar
la nivel de intenţii şi interese. Protagoniștii pot să aibă în realitate scopuri
compatibile sau similare, însă conflictul poate apărea între ele la nivel de percepție,
adică în momentul în care apare percepţia că scopurile sau interesele lor sunt
incompatibile.12
Definițiile prezentate mai sus prezintă conflictul fie ca pe o stare psihologică
(părțile percep incompatibilitatea de obiective, dar nu se angajează în mod necesar
în vreun comportament), fie ca pe o situație în care părțile trec de stadiul pasiv sau
static al pozițiilor percepute ca fiind incompatibile pentru a declanșa practic
conflictul manifest. De exemplu, definițiile conflictului propuse de Kriesberg sau
Burton permit examinarea atitudinilor, orientărilor emoționale, condițiilor
perceptuale sau a altor procese psihologice care apar într-un conflict. În cazul
definiţiei lui Kriesberg, pentru a fi în prezenţa unui conflict trebuie să fie întrunite
cele patru condiţii în mod simultan. Ele sunt interdependente, fiecare dintre acestea
este necesară, dar niciuna nu este suficientă dacă nu apare însoțită de celelalte trei.
Împreună, aceste condiţii asigură imboldul pentru ca cel puțin una dintre părți să
acționeze împotriva celeilalte, declanşând astfel conflictul. Pe de altă parte,
celelalte definiții care se axează asupra incompatibilității de poziții permit o analiză
axată pe examinarea surselor inițiale a incompatibilității și pe explicarea procesului
de escaladare a conflictului către violență.13
Definițiile prezentate, chiar dacă sunt diferite, conțin și elemente comune.
De exemplu, orice conflict se definește prin următoarele două elemente: existența a
două sau mai multe părți și existența unor obiective, valori, resurse care sunt
diferite sau incompatibile reciproc.
În primul rând, pentru a avea un conflict, trebuie să existe cel puţin două
părţi care s-au format și care au analizat care sunt nevoile lor pentru supravieţuire
în conflict cu alte părţi. Acest lucru înseamnă că istoria părţilor, modul specific de

11
Louis Kriesberg, Bruce W. Dayton, (2012), Constructive conflicts. From escalation to resolution, 4th edition,
Rowman & Little field Publishers, Maryland, p. 49.
12
Rebecca Cataldi (2011), “Clash of perceptions: Hostility Perception and the US-Muslim World Relationship”
Journal of peace, conflict and development, issue 18, p. 28.
13
Jacob Bercovitch, Victor Kremenyuk, I. William Zartman (2009) „Introduction: The Nature of Conflict and
Conflict Resolution” ȋn Jacob Bercovitch, Victor Kremenyuk, I. William Zartman (ed.) The Sage Handbook of
Conflict Resolution, Sage Publications, pp. 3-4.

4
 înţelegere a propriului rol de către fiecare parte şi deţinerea de resurse sunt
indicatori importanţi în analiza unui conflict.14
În al doilea rând, obiectivele părţilor trebuie să fie incompatibile.
Incompatibilitatea are loc atunci când apare un dezacord major între cel puțin două
părți, în care pretențiile lor nu pot fi satisfăcute apelând la același tip de resurse în
același timp. Cu toate acestea, o situație comună de conflict cuprinde nu doar
obiectivele incompatibile ale părților, dar și relațiile dintre ele care devin
ireconciliabile. Incompatibilitatea în sine nu constituie în mod necesar o situație de
conflict antagonică, deoarece părțile ar putea să găsească metode pentru a trăi în
pace. Doar în momentul în care una dintre părți încearcă să o controleze pe cealaltă
pentru a gestiona incompatibilitatea se poate ajunge la un rezultat care să provoace
daune psihologice sau fizice.15
Într-o altă interpretare, obiectivele și activitățile părților devin incompatibile
când propriile interese sunt amenințate de către acțiunile altcuiva. Părțile în
conflict încearcă să prevină ca una dintre ele să îşi atingă obiectivele dorite, în
parte datorită percepțiilor asupra intereselor divergente. În esență, tensiunile apar
atunci când părțile doresc să atingă rezultate diferite sau când se află în dezacord
asupra mijloacelor de a obține același rezultat, de a atinge același scop. 16 Pe larg,
apare o formă de deficit, deoarece acolo unde există resurse din abundență,
pretențiile părților pot fi satisfăcute ușor, iar incompatibilitatea poate fi rezolvată.
Cu alte cuvinte, când părțile își ajustează cererile astfel încât să nu mai existe
raritate, neîndestulare, conflictul dispare. Abia atunci când resursele sunt limitate,
problemele apar.17
Într-un conflict, două sau mai multe părți sunt conectate la cel puțin o formă
de interacțiune antagonistă care se amestecă cu eforturile de satisfacere a propriilor
nevoi și interese în detrimentul celeilalte părți. Incompatibilitatea de obiective va
genera condiții pentru manifestarea unor relații adversariale din moment ce cealaltă
parte este percepută ca fiind o barieră în atingerea scopurilor urmărite.18 Într-o
relație adversarială, orientările sunt competitive ceea ce generează suspiciuni sau
atitudini ostile, peste care se suprapune o comunicare limitată sau care induce în
eroare. Un proces conflictual competitiv va influența părțile să perceapă situația ca
încadrându-se în paradigma “o parte va câștiga, iar cealaltă va pierde”.
Caracteristicile unui proces conflictual competitiv ar fi următoarele:
14
Peter Wallensteen (2002), Understanding Conflict resolution. War, peace and the global system, Sage Publications,
London, p. 16.
15
Ho-Won Jeong (2008), Understanding Conflict and Conflict Analysis, Sage, Los Angeles-London-New Delhi-
Singapore, p. 11.
16
Idem, p.5
17
Peter Wallensteen (2002), Understanding conflict resolution. War, peace and the Global System, Sage
Publications, London, p. 15.
18
Ho-Won Jeong (2008), Understanding Conflict and Conflict Analysis, Sage, Los Angeles-London-New Delhi-
Singapore, p. 11.

5
 a) așteptări partizane, dublate de dezinformare și erori datorate comunicării
limitate;
b) focus asupra puterii - părțile consideră că trebuie impusă o soluție prin
recurgerea la forță sau strategie;
c) atenție sporită la amenințări și diferențe datorită atitudinilor ostile și
suspiciunilor;19

Încercând să utilizăm și să combinăm elementele ce se găsesc în definițiile

oferite ca exemplu mai sus, definiția cu care vom lucra este următoarea: conflictul
este o situație ce include invariabil existenţa a două sau mai multe părţi care
doresc, în acelaşi timp, un element de putere – autoritate, resurse sau
prestigiu/statut - şi care dispun de resurse, sunt gata să le cheltuiască şi chiar
decid să le cheltuiască pentru a obţine acel element pe care şi-l doresc20.
Definiţia surprinde concomitent cele trei elemente fundamentale ale puterii –
autoritatea, puterea politică, resursele, puterea economică, şi puterea simbolică,
prestigiul, statutul recunoscut. De asemenea, există variante ce privilegiază discuţia
în termeni de interese – politice, economice, de statut – altele de autoritate (în loc
de putere) – politică, economică sau simbolică, însă esenţa şi substanţa celor trei
dimensiuni se regăsesc sau sunt reproduse în orice formulă.
Definiţia cu care operăm introduce şi trecerea de la potenţial – a avea
resursele pentru a dobândi elementul dorit – la voinţă afirmată, manifestă şi, în
fine, la acţiune, adică la cheltuirea efectivă a resurselor21. Așadar, nu este suficient
ca părţile să dispună de resurse pentru a obţine ceea ce-şi doresc, ci este nevoie de
o voinţă manifestă pentru a dobândi elementul de putere; practic, este necesară
trecerea de la potenţial la voinţa afirmată. După ce părţile deţin resurse şi doresc să
le cheltuiască, ele trebuie să decidă efectiv să realizeze acest lucru, momentul
deciziei făcând trecerea de la voinţa afirmată la acţiunea propriu-zisă. Ceea ce
trebuie subliniat cu referire la părţile dintr-un conflict este că acestea trebuie să
decidă să cheltuiască resursele pentru a dobândi elementul pe care şi-l doresc la
acelaşi moment în timp.

II.3 Clasificarea conflictelor

19
Tamra Pearson d’Estrée (2008), “Dynamics” în Sandra Cheldelin, Daniel Druckman, Larissa Fast (ed), Conflict.
From analysis to intervention, 2nd ed., Continuum, London, p.73.
20
Iulian Chifu (2004) Analiză de Conflict, Editura Politeia-SNSPA, București.
21
Iulian Chifu (2012) “Conflicts, conflicts of identity. Religious conflicts. Characteristics and specificities” în Iulian
Chifu, Oana Popescu, Bogdan Nedea (ed.) Religion and conflict. Radicalization and violence in the Wider Black
Sea Region, Ed. ISPRI, București, p. 7.

6
 II.3.1 Conflicte de autoritate, conflicte de atribuire şi conflicte de status.

Definiția pe care am propus-o conflictului surprinde cele trei elemente

fundamentale ale puterii – autoritatea, puterea politică, resursele, puterea
economică, şi puterea simbolică, prestigiul, statutul recunoscut. Aceste trei
elemente ce intră în dispută sunt definitorii şi pentru o potenţială clasificare a
conflictelor22 respectiv conflicte de autoritate, conflicte de atribuire şi conflicte
de status. De asemenea, cele trei elemente ce intră în dispută între doi actori –
Putere/autoritate, Resurse şi Prestigiu/statut se regăsesc în modelul propus de
Stanislawski de caracterizare a atributelor de valorizare şi ierarhizare a unui actor.23
În conflicte de atribuire / de proprietate, disputa este pur relaţională şi se
consumă asupra unui element care presupune proprietate exclusivă. Lucrul se
împarte, după conflict, în partea unuia şi partea celuilalt, fără ca la intersecţia celor
două proprietăţi să se afle ceva distinct.
Conflictele de autoritate / de putere presupun un raport de ierarhizare unde
un actor regional, local atentează la atributele autorității centrale. Este cazul clasic
de insubordonare care implică contestarea de către actorul regional a autorității pe
deplin, dincolo de rigorile legii. Altfel spus, actorul regional se declară putere
națională, eliminând autoritatea centrală.
Conflictele de status presupun recunoaşterea de către celălalt a unui status, a
unei poziţii într-o ierarhie. În acest caz, trăsătura esențială în conflict ține mai mult
de propriul efort al actorului, dar necesită o validare erga omnes și, în mod necesar
pentru a deveni conflict, validarea celui de-al doilea actor. În această categorie se
situează originea celor mai profunde conflicte, în special din cauza încărcăturii
simbolice ataşată cu precădere caracteristicilor de stare. În acest context, apare o
clasificare a trăsăturilor în discuţie – caracteristici de stare ce pot genera conflicte -
în funcţie de valoarea simbolică pusă în discuţie, pe o scară ce pleacă de la
existenţă pînă la o elemente ce ţin exclusiv de ierarhie. Pe această scară, cele mai
puternice conflicte se înregistrează în partea de jos a scalei, acolo unde se pune în
discuţie însăşi existenţa actorului, identitatea sa, legitimitatea existenţei sale sau a
motivaţiei de a reclama un lucru în dispută, prestigiul - caracteristică de stare, de

22
Iulian Chifu (2004) Analiză de Conflict, Editura Politeia-SNSPA, București.
23
Conform acestui model, puterea, resursele şi prestigiul sunt elementele pe care părţile şi le disput într-un conflict.
Modelul presupune o dinamică a puterii, resurselor şi a prestigiului, o capacitate de interschimb a acestor elemente.
De aceea, nu există un conflict pur, doar de un anumit tip. Un conflict separatist poate fi pentru teritoriu şi resurse,
pentru autoritatea cuprinzătoare pe o anumită componentă regională, dar şi pentru prestigiu - statutul de stat
recunoscut internaţional. În aceeași paradigmă, cine deţine resurse, are în principiu acces şi la autoritatea politică şi
poate dobîndi prestigiu. Astfel, având autoritate se prefigurează şi accesul la resurse şi un statut ce incumbă
prestigiu. Altfel spus, cine are prestigiu şi un statut are acces şi la resurse şi la autoritate. Joshua S. Goldstein, John
C. Prevehouse (2008) Relaţii internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi, pp. 98-103.

7
 tip ierarhic, stabilită erga omnes şi care generează, alături de interese, capacitatea
de a mobiliza sprijinul exterior pentru poziţia în conflict.24

II.3.2. Conflicte realiste şi conflicte nerealiste

În literatura de specialitate conflictele au mai fost clasificate în conflicte

realiste și nerealiste.25 Cauzele care duc la apariția conflictelor din prima categorie
țin de lipsuri materiale, posturi limitate la nivel administrativ sau de conducere,
precum și alte situații obiective care produc decalaje între interese, aspiraţii şi
aşteptări, capacitatea de a le realiza în competiţia dintre grupuri sau cea
instituţională, în condiţiile în care este evaluată nevoia şi dorinţa atingerii unor
scopuri specifice, balanţa între costurile şi beneficiile acestui deziderat, dar şi
credinţa, încrederea în posibilitatea realizării lor. Pe de altă parte, conflictele
nerealiste sunt expresia mâniei, anxietății și rușinii legate de stres personal sau de
grup. În acest caz, incompatibilitățile apar de cele mai multe ori datorită
neînțelegerii derivate din lipsa de comunicare a intențiilor celuilalt, precum și din
elemente de comportament antagonic.
Potrivit lui Ho-Won Jeong, conflictele pot porni de la o combinaţie ȋntre
elemente realiste şi nerealiste. Efectul de antrenare şi forţa de polarizare conferite
de elemente simbolice ce stau la baza conflictelor nerealiste devine o garanţie a
declanşării conflictelor cu baze realiste. Ostilitatea şi frustrarea merg spre grupuri
sociale marginalizate sau minoritare pentru disiparea tensiunilor din miez, atunci
când ele sunt contraproductive sau neraţionale în generarea unui conflict care ar
duce la înfrângere evidentă. Acesta este un mod patologic şi profund uman de a
disipa tensiuni reale către grupuri şi teme care nu au legătură cu sursa originară a
conflictului, ci sunt utilizate ca substitute la adevăratul adversar. Ȋn acest mod apar
conflicte secundare, la fel de puternice, şi ascunderea mai profundă a cauzelor
reale ale conflictului.
Încercând să combinăm cele două clasificări ale conflictelor expuse mai sus,
putem observa că primele două categorii de conflicte (cele de autoritate şi de
atribuire) se încadrează în definiția oferită de Ho-Won Jeong conflictelor realiste.
Conflictele de status se încadrează în categoria conflictelor nerealiste care implică
prestigiul, autoritatea morală, religioasă, idealuri şi elemente simbolice. Așadar,
conflictele de status pot avea resorturi, motivaţii şi efecte extrem de puternice. Ele
au de a face cu nevoi fundamentale umane, cu elemente definitorii ale oricărui

24
Iulian Chifu (2005), Spațiul post-sovietic : În căutarea identității = Post soviet space: identity reloaded, Ed.
Politeia-SNSPA, București, pp. 18-19.
25
Ho-Won Jeong (2008), Understanding Conflict and Conflict Analysis, Sage, Los Angeles-London-New Delhi
Singapore, pp. 43-44.

8
grup şi structură colectivă a societăţii umane. Conflictele de status pot cuprinde
conflicte de valori, de ideologie, de model, de percepţie şi conflicte identitare.

II.3.3. Conflicte latente, procese conflictuale manifeste şi procese

conflictuale manifeste ȋn mod agresiv

Dennis J.D. Sandole clasifică conflictele ȋn trei categorii:conflictele latente

(pre-MCPs), procese conflictuale manifeste (manifest conflict processes - MCPs)
și procese conflictuale manifeste ȋn mod agresiv (aggressive manifest conflict
processes - AMCPs).26
Conflictul latent nu se află încă la suprafață, nu este încă vizibil. Cu toate
acestea, diferendele dintre părți există şi sunt resimțite, cu mențiunea că ele
(părțile) nu au decis încă cum să acționeze sau să reacționeze.
Un proces conflictual manifest (MCPs) este o situație în care cel puțin două
părți acționează în funcție de obiectivele lor percepute ca fiind reciproc
incompatibile prin subminarea directă sau indirectă a capabilității fiecăruia.
Un proces conflictual manifest ȋn mod agresiv (AMCPs) este o situație în
care cel puțin două părți încearcă să acționeze în funcție de obiectivele lor
percepute ca fiind reciproc incompatibile prin distrugerea fizică a proprietății sau
simbolurilor lor de valoare semnificativă (monumente naționale, altare religioase,
etc.) sau/și prin distrugerea, rănirea fizică/psihologică sau eliminarea forțată a
unuia dintre ei.

II.3.4. Conflicte simetrice şi conflicte asimetrice

În funcție de tipurile de actori, conflictele pot fi simetrice şi asimetrice. În

conflictele simetrice, părțile sunt similare (conflictele între două state). În cazul
conflictelor asimetrice, părţile sunt diferite (conflicte între o majoritate și o
minoritate, un guvern stabilit și un grup de rebeli). În cazul conflictelor asimetrice,
rădăcinile conflictului nu se află în anumite probleme particulare sau interese care
ajung să fie în contradicție, ci în structura părților și a relației dintre ele, care, de
cele mai multe ori, ajunge să fie schimbată doar prin conflict.27

II.3.5.Conflicte constructive şi distructive. Conflicte intratabile

26
Dennis J.D.Sandole (2008) „Typology” în Sandra Cheldelin, Daniel Druckman, Larissa Fast (ed.) Conflict.
From Analysis to Intervention, 2nd ed., Continuum, New York, London, p. 43.
27
Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall (2005) Contemporary conflict resolution. The
prevention,management and transformation of deadly conflicts, 2nd ed., Polity Press, London, p. 20.

9
 O altă clasificare a conflictelor este cea care depinde de direcția spre care se
îndreaptă un proces conflictual. Astfel, conflictele pot fi constructive sau
distructive. Combinația unor elemente ca relația dintre adversari (istoria lor
comună, gradul de similaritate), contextul, mijloacele la care recurg părțile pentru
a-și atinge obiectivele, rezultatul unui conflict, pot determina măsura în care un
conflict devine distructiv sau constructiv.28 Cu toate acestea, nici un conflict nu
este în totalitate constructiv sau distructiv; mai degrabă, fiecare conflict variază în
moduri diferite pe această dimensiune a constructivității sau a distructivității.29
În cazul conflictelor constructive, adversarii se recunosc ca fiind entități
legitime și nu recurg la amenințări care vizează însăși existența lor. În astfel de
cazuri, părțile doresc să soluționeze problema împreună şi interacționează pentru a
putea ajunge la cel mai bun rezultat posibil.30
Prin natura sa, un conflict distructiv este susținut de spirale escalatorii care
produc daune ca urmare a recurgerii la amenințări și coerciție. Cursul distructiv al
interacțiunilor ostile are un potențial mare pentru recurgerea la violență și
manipulare.31 Comportamentul violent, acompaniat de un proces de dezumanizare,
este destinat să cauzeze rău celorlalți participanți în conflict. Așadar, daunele pot
apărea atât ca urmare a utilizării unor forme variate de coerciție și violență, dar și a
ostilității bazate pe convingeri despre dușman.32
Atunci când conflictele distructive persistă pentru o perioadă lungă de timp
şi rezistă fiecărei încercări de soluţionare paşnică, ele devin intratabile. În
literatura de specialitate, acest gen de conflicte au primit denumiri diverse:
„conflicte adânc înrădăcinate,”33„conflicte sociale prelungite,34” (Azar, 1990)
„rivalități durabile” (Goertz and Diehl, 1993).35
Conflictele intratabile sunt conflicte care persistă pentru o perioadă lungă de
timp și care rezistă unui număr variat de încercări de soluționare. Acest gen de
conflicte sunt caracterizate ca fiind “prelungite, ireconciliabile, violente, de joc cu
sumă nulă.”36 De obicei, ele prezintă următoarele caracteristici: persistența în timp,
28
Louis Kriesberg, Bruce W. Dayton, (2012), Constructive conflicts. From escalation to resolution, 4th edition,
Rowman & Little field Publishers, Maryland, p. 21.
29
Louis Kriesberg (2009) “Waging conflict constructively” în Dennis J.D. Sandole et al. (ed.) Handbook of
conflict Analysis and resolution, Routledge Taylor & Francis Group, London and New York, p. 158.
30
Ibidem
31
Ho-Won Jeong (2008), Understanding Conflict and Conflict Analysis, Sage, Los Angeles-London-New Delhi-
Singapore, p. 14.
32
Louis Kriesberg, Bruce W. Dayton, (2012), Constructive conflicts. From escalation to resolution, 4th edition,
Rowman & Little field Publishers, Maryland, p. 21.
33
John Burton (1987), Resolving Deep-Rooted Conflict: A Handbook, University Press of America, Lanham, MD.
34
Edward E. Azar (1990), The Management of Protracted Social Conflict : Theory and Cases, Dartmouth Pub Co.
35
Goertz, G., Diehl, P.F. (1993), “Enduring rivalries: Theoretical Constructs and Empirical Patterns”, International
Studies Quarterly 37, pp. 147-171.
36
Daniel Bar-Tal (2000) “From Intractable Conflict Through Conflict Resolution to Reconciliation: Psychological
Analysis” Political Psychology, vol. 21, nr. 2, p. 352.

10
distrugerea - conflictele intratabile sunt gestionate în feluri percepute ca distructive
de către adversari sau observatori - și rezistența la soluționare - conflictele
intratabile „rezistă” eforturilor nenumărate de peacemaking.37
În timp, conflictele intratabile tind să atragă implicarea mai multor părţi, să
devină din ce în ce mai complicate şi să dea naştere la ameninţarea nevoilor şi
valorilor umane de bază. Conflictele intratabile sunt în esenţă conflicte care
persistă, deoarece apar ca fiind imposibil de soluţionat. Majoritatea conflictelor
intratabile nu încep ca atare, dar devin astfel prin escaladare, interacţiuni ostile,
trecerea timpului. Ele sunt asociate cu cicluri de intensitate înalte sau joase, sunt de
cele mai multe ori costisitoare atât în termeni sociali, cât şi economici, şi pot
deveni universale, afectând chiar aspecte normale, lumeşti ale vieţilor
disputanţilor. Ele pot să apară dintr-o varietate de factori şi evenimente, dar de
obicei implică probleme ca diferenţe de identitate, lupta pentru putere, auto-
determinare, resurse cu mize mari.38
Cele mai multe conflicte intratabile au rădăcinile în etnocentrism,
colonialism, rasism, sexism, violări ale drepturilor omului. Aceste rădăcini
acționează pentru a menține relațiile de ierarhie și injustiție, deci pentru a prelungi
conflictul. La aceste aspecte se adaugă și elemente simbolice și ideologice.
Resursele, acțiunile, evenimentele devin simboluri de o importanță emoțională prin
interacțiune socială între oameni și prin conexiunea lor la discursurile, relatările
existente despre conflict: povești care definesc criteriile a ceea este bun, moral,
drept, just într-un conflict.39
Majoritatea conflictelor intratabile nu sunt soluționare, deoarece părţile
consideră că obiectivele lor sunt ireconciliabile și că interesul este de a menține
status quo-ul decât luarea ȋn calcul a altor alternative. Unele conflicte intratabile
sunt zone de conflict fierbinți, ca de exemplu Sudan sau Israel-Palestina.40

II.4 Sursele unui conflict

37
Louis Kriesberg (2005) “Nature, Dynamics, and Phases of Intractability” ȋn C. A. Crocker, F. O. Hampson, P.
Aall (ed.), Grasping the Nettle: Analyzing Cases of Intractable Conflict, United States Institute of Peace Press,
Washington D.C., p.66.
38
Peter T Coleman et al. (2007) “Intractable Conflict as an Attractor. A Dynamical Systems Approach to Conflict
Escalation and Intractability”, American Behavioral Scientist, Sage Publications, p. 3.
39
Peter T. Coleman (2006), “Intractable conflict” ȋn Morton Deutsch, Peter T. Coleman, Eric C. Marcus (ed.) The
Handbook of Conflict Resolution. Theory and Practice, 2nd edition, Jossey-Bass, San Francisco, CA, pp. 534-538.
40
Chester A. Crocker, Fen Osler Hampson, Pamela Aall (2009) “Why mediation matters: ending intractable
conflicts” în Jacob Bercovitch. Victor Kremenyuk, I William Zartman (ed.) The SAGE Handbook of Conflict
Resolution, SAGE publications, London, p. 494.

11
 Majoritatea conflictelor au la bază un amestec de surse.41 De exemplu, există
şcoli de gândire care leagă conflictele de natura umană, considerându-le un rezultat
al sorgintei animalice originare42 sau şcoli de gândire care le apreciază ca fiind
fundamental rele, iraţionale în natură şi indezirabile. 43 În plus, sursele unui conflict
au fost atribuite fie unor structuri sociale mari, modelate de relații instituționale și
diferențe de valori,44 fie unui mediu psihologic intern. La un nivel colectiv,
instituțional, conflictul este încorporat în condiții socio-economice care plasează
grupuri diferite în poziții opuse. Cercetările psihologice au scos la iveală frustrările
la nivel societal care se nasc din interacțiunea de grup.45
Daniel Katz46 distinge între trei surse principale: economice, de valoare și de
putere. Conflictul generat din surse economice implică motive concurente pentru
atingerea resurselor limitate. Fiecare parte dorește să obțină cât mai mult, iar
comportamentul și emoțiile sunt direcționate către maximizarea câștigurilor. Altfel
spus, conflictul economic are loc atunci când două sau mai multe părți doresc în
același timp să aibă acces la aceleași resurse.
Conflictul de valori implică incompatibilitate între stiluri de viață, ideologii,
preferințe, principii sau tradiții în care oamenii cred. De exemplu, Războiul Rece a
fost un conflict internațional care a presupus și o componentă de valoare, în care
fiecare parte a susținut superioritatea și corectitudinea propriului mod de viață și a
sistemului său politico-economic.
Conflictul de putere are loc atunci când fiecare parte dorește fie să-și mențină,
fie să-și maximizeze influența pe care o exercită într-o relație sau cadru social.
Astfel de conflicte pot apărea între indivizi, între grupuri sau între națiuni.
Ron Fisher identifică o altă sursă care stă la apariția conflictelor, și anume
comunicarea defectuoasă. Acest gen de comunicare și neînțelegerile ce pot rezulta
ȋn urma unei comunicări defectuoase duc la formarea unui conflict, chiar și atunci
când nu există incompatibilități fundamentale între obiectivele părților. Adițional,
intervin percepțiile selective ale actorilor, alimentate de emoții şi prejudecăți.
Indiferent dacă un conflict are la bază surse obiective, percepții diferite ale părților

41
Pentru mai multe detalii, a se vedea Iulian Chifu (2012) “Conflicts, conflicts of identity. Religious conflicts.
Characteristics and specificities” în Iulian Chifu, Oana Popescu, Bogdan Nedea (ed.) Religion and conflict.
Radicalization and violence in the Wider Black Sea Region, Ed. ISPRI, București, pp. 8-11.
42
Konrad Lorenz (1966), On Aggression, Harcourt Brace & World, Inc., New York.
43
Stephen C. Wright, Donald M. Taylor (2003) “The Social Psychology of the Cultural Diversity: social
stereotyping, prejudice and discrimination” ȋn Michael A. Hogg, Joel M. Cooper (ed.) The Sage Handbook of Social
Psychology, Sage Publications Ltd, London, Thousand Oaks, New Delhi, pp. 361-388.
44
Simon Tormey, Jules Townsend (2006) Key Thinkers from Critical Theory to Post-Marxism, Sage Publication
Ltd, London, Thousand Oaks, New Delhi.
45
Ho-Won Jeong (2008), Understanding Conflict and Conflict Analysis, Sage, Los Angeles-London-New Delhi-
Singapore, p.44.
46
Daniel Katz (1965) “Nationalism and strategies of international conflict resolution” în H.C.Kelman (ed.),
International behavior: A social psychological analysis, Holt, Rinehart & Winston, New York, pp. 356-390.

12
sau probleme ce țin de comunicare, el va fi simțit cu aceeași intensitate de actorii
implicați.47
În literatura de specialitate, există unele teorii care combină conceptele de
frustrare-agresivitate și amenințare-agresivitate pentru a explica apariția unui
conflict. Acești teoreticieni sugerează că atunci când oamenii se simt frustrați sau
amenințați, șansele izbucnirii unui conflict sunt foarte mari. Mai mult, șansele ca
acest conflict să devină unul violent cresc în momentul în care membrii unui grup
simt că se formează o divergență tot mai mare între drepturile pe care ei consideră
că le merită și capacitatea sistemului de a le satisface.48
Sentimentul de frustrare se naște când apare o discrepanță între așteptările
oamenilor și ceea ce acesştia primesc în realitate. Ted Gurr (1970) a examinat
mecanismul frustrare-agresivitate și a folosit termenul de „privare relativă”
(relative deprivation) pentru a reliefa diferența între ceea ce oamenii cred că merită
și ceea ce cred că pot primi în realitate. Ipoteza lui Gurr este că „șansele de a
recurge la violență colectivă variază în funcție de intensitatea și de scopul privării
relative printre membrii unui grup.”49
O altă teorie care abordează aceeași problemă, dar dintr-un unghi de vedere
diferit, este teoria nevoilor umane, dezvoltată între anii 1970 – 1980 de către John
Burton. Conform acesteia, nevoile umane, precum securitatea, identitatea,
recunoaşterea şi dezvoltarea, care sunt esenţiale, universale şi non-negociabile,
alimentează un conflict atunci când nu sunt satisfăcute.50 În viziunea lui John
Burton, identitatea este un element foarte important în această schemă. De
exemplu, în conflictul israeliano-palestinian, diviziunile teritoriale, întoarcerea
refugiaților, alocarea de apă sunt în cele din urmă legate de nevoile de identitate și
securitate ce trebuie să fie adresate și satisfăcute pe toate planurile.51
O altă sursă a conflictului este teritoriul. Studiile au arătat că nu conflictele
teritoriale per se cresc probabilitatea izbucnirii unui război, ci modul în care aceste
conflicte sunt gestionate și dacă au condus la instalarea unei rivalități. Soluționarea
unui conflict teritorial nu presupune doar demarcarea unei frontiere (cazul
Kashmir), ci și soluționarea celorlalte chestiuni, cum ar fi valoarea simbolică a
teritorului. În acest caz, teritoriul, deși este tangibil și divizibil, i se pot insufla
treptat calități simbolice. Astfel, miza conflictului devine una simbolică, lucru care
ȋngreunează soluționarea. A renunța la teritoriu ar însemna în acest scenariu a
renunța la tot ceea ce înseamnă el dincolo de materialitatea sa, sau a crea cel puțin,
47
Ron Fisher (2000) “Intergroup Conflict” ȋn M. Deutsch & P. T. Coleman (ed.) The Handbook of Conflict
Resolution: Theory and Practice, Jossey-Bass, San Francisco, CA, p. 180.
48
Richard E. Rubenstein (2008) „Sources” în Sandra Cheldelin, Daniel Druckman, Larissa Fast (ed), Conflict.
From analysis to intervention, 2nd edition, Continuum, London, p.67.
49
Ted Gurr (1970), Why Men Rebel, Princeton University Press, Princeton, NJ, p. 24.
50
John Burton (1993), Conflict: Human Needs Theory, Palgrave Macmillan.
51
Ho-Won Jeong (2008), Understanding Conflict and Conflict Analysis, Sage, Los Angeles-London-New Delhi-
Singapore, p. 52.

13
un precedent care va duce la un șir de pierderi în lanț. De exemplu, pentru sârbi,
teritoriul Kosovo este mai mult decât o bucată de pământ; el reprezintă locul unde
lupta pentru Kosovo a avut loc în 1389, devenind astfel reprezentativ pentru
istoria, destinul, sufletul sârbilor.52
Revenind la definițiile conflictului oferite la începutul acestui capitol, se
observă că ele conțin acel element care se referă la percepțiile părților conform
cărora obiectivele lor sunt incompatibile. Alături de alte elemente ca neîncrederea
reciprocă, retorica belicoasă, amenințarea, caracteristicile personale ale liderilor,
competiția dintre părți, imaginea dușmanului, stereotipiile, se poate spune că
dimensiunea psihosocială a unui conflict joacă un rol important în creşterea
gradului său de intensitate.
Alături de factorii psihosociali, există și o varietate de factori strategici,
politici, socio-economici și culturali care pot exacerba un conflict. De exemplu,
rivalități persistente între state vecine, războaie interstatale sau intrastatale
implicând state vecine, puteri globale sau regionale care doresc să destabilize un
stat sau să îl domine (factori startegici), excluderea unor grupuri etnice, religioase
de la putere, capacitate instituțională limitată pentru gestionarea unui conflict, stat
de drept slab (factori politici), stagnare economică, marginalizare sistematică a
anumitor grupuri etnice, lipsă de contracte sociale datorită sărăciei, servicii publice
slabe (factori economici), narațiuni/povești istorice despre victimizare, traumă
colectivă, discriminare, violență (factori culturali).53

II.5 Nivele de analiză. Tipologii de indicatori în Analiza de conflict

Analiza de conflict presupune utilizarea unor instrumente sau lentile pentru

studiul contextului, dinamicii, cauzelor și actorilor dintr-un conflict. În literatura de
specialitate, dar și în practică, există modele diferite care conțin întrebări diverse
pentru a putea surprinde complexitatea unui conflict. În acest subcapitol sunt
oferite două astfel de modele.

II.5.1. Modelul de analiză propus de Dennis J.D. Sandole54

52
John A. Vasquez, Brandon Valeriano (2009) “Territory as a source of conflict and a road to peace” în Jacob
Bercovitch. Victor Kremenyuk, I William Zartman (ed.) The SAGE Handbook of Conflict Resolution, SAGE
publications, London, pp. 194-197.
53
Matthew Levinger (2013), Conflict analysis. Understanding causes, unlocking solutions, United States Institute
of
Peace, Washington, DC, p. 98.
54
Dennis J.D. Sandole este profesor în cadrul Școlii de Analiza și Soluționarea Conflictelor, Universitatea George
Mason, unde predă relații internaționale și soluționarea conflictelor. Printre publicațiile sale se numără Conflict
Management and Problem Solving: Interpersonal to International Applications (1987), Conflict Resolution Theory
and Practice: Integration and Application (1993), Ethnic Conflicts of the Post-Cold War Era (1999) etc.

14
 În opinia lui Sandole, conflictul este un proces dinamic, manifest,
caracterizat de faze ca inițiere, escaladare, gestionare, cu posibile soluții de
încheiere55. Sandole diferenţiază între două tipuri de procese conflictuale:
manifeste și manifeste ȋn mod agresiv.
Un proces conflictual manifest (manifest conflict process – MCPs) este o
situație în care cel puțin două părți acționează în funcție de obiectivele lor
percepute ca fiind reciproc incompatibile prin subminarea directă sau indirectă a
capabilității fiecăruia. Un proces conflictual manifest ȋn mod agresiv este o situație
în care cel puțin două părți încearcă să acționeze în funcție de obiectivele lor
percepute ca fiind reciproc incompatibile prin distrugerea fizică a proprietății sau
simbolurilor lor de valoare semnficativă (monumente naționale, altare religioase,
etc.) sau/și prin distrugerea, rănirea fizică/psihologică sau eliminarea forțată a
unuia dintre ei.56
Plecând de la aceste considerente, Dennis J.D. Sandole a propus un cadru de
analiză a conflictelor pe trei piloni pentru a suprinde „complexitatea conflictului” 57.
Pilonul I cuprinde conflictul și caracteristicile sale, pilonul II este format din cauze
și condiții care conduc la apariția unui conflict, iar pilonul III conține elemente ce
abordează intervenția într-un conflict.

Schematic, cadrul de analiză propus de Sandole arată astfel:

Pilon II Pilon I Pilon III
Cauzele și condițiile unui Conflict (latent, manifest, Intervenția terțului /
conflict manifest ȋn mod agresiv) Obiective
Nivel individual Părți Prevenirea conflictelor
violente

Nivel societal Probleme Conflict management

Nivel internațional Obiective Conflict settlement

Nivel global Mijloace Conflict resolution

Stiluri de abordare Conflict transformation
Orientări Conflict provention58
Context Abordările terțului
tip competitiv/cooperativ
pace pozitivă/negativă
diplomație de nivel I / multi-

55
Dennis J.D.Sandole (2003) „Typology” în Sandra Cheldelin, Daniel Druckman, Larissa Fast (ed.) Conflict.
From Analysis to Intervention, Continuum, New York, London, pp. 39-40.
56
Idem, p. 40.
57
Idem, pp. 39-54.
58
John Burton (1990), Conflict: Resolution and Provention, St. Martin's Press, New York.

15
 nivel
Tabel I.
Sursă: Dennis J.D.Sandole (2003) „Typology” în Sandra Cheldelin, Daniel Druckman, Larissa Fast (ed.) Conflict.
From Analysis to Intervention, Continuum, New York, London, p. 40.

II.5.1.1 Pilonul I

În cadrul pilonul I, se poate distinge între părți, probleme, obiective, mijloace,

stiluri de abordare a conflictelor, orientări, context. Pilonul I oferă de fapt elemente
necesare pentru a înțelege despre ce e vorba într-un conflict.
Pe parcursul prezentării acestui pilon, se vor desprinde perspective diferite
asupra tipologiilor de conflicte, care vor completa partea expusă anterior la
secţiunea “Clasificarea Conflictelor”. Pentru că tipologiile de conflicte sunt
corelate între ele, analistul va avea tabloul complet al conflictului și va putea mai
ușor să înțeleagă complexitatea conflictului în cauză.

Tipuri de conflict Nivele de conflict Unități

Personal Intrapsihic Indivizi
Interpersonal
Familial Interpersonal (intragrup) Indivizi
Intergrup Grupuri
Gestionarea locului de muncă Interorganizațional Organizații
(labor management)
Mediu Grup-organizațional/ Grupuri
Interorganizațional
(Intrasocietal/Intrastatal) Organizații
Intersocietal/Intrastatal Societăți
Interstatal State
Identitate (clasă, etnie, gen, Intergrup/Interorganizațional Grupuri
rasă, religie) (Intrasocietal/Intersocietal) Societăți

Intra - /interstatal State

Internațional
/ civilizațional Interstatal/transnațional Civilizații

Tabel II
Sursă: Dennis Sandole (2008) „Typology” ȋn Sandra Cheldelin, Daniel Druckman, Larissa Fast
(ed.) Conflict From Analysis to Intervention, 2nd ed., Continuum, New York, London, p. 45.

a) Părțile într-un conflict

Sandole distinge între indivizi, grupuri, organizații, societăți, state și regiuni. De

asemenea, așa cum se poate observa în tabelul II, Sandole distinge mai departe

16
între conflicte de tip familial, personal, de gestionare la locul de muncă, de mediu,
identitate (etnie, rasă, religie, gen) și internațional. Deși acest gen de conflicte sunt
diferite, ele se pot suprapune la nivel operațional. De exemplu, grupurile pot fi
restrânse (familia) sau pot fi mari (grupurile identitare de tip etnic, religios, rasial).
Organizațiile pot fi locale, naționale, regionale, internaționale, guvernamentale sau
non-guvernamentale.
Sandole distinge în cadrul pilonului I între conflicte intrapsihice și între actori.
În cele mai multe cazuri, ca cele care implică acțiuni de epurare etnică (războaiele
din Balcani în anii 1990), terțul (pilonul III) ar putea să aibă de a face mai întâi cu
ceea ce Volkan numește „traume alese” (chosen traumas) 59 la nivel intrapsihic
(pilon II) – impactul căderii Kosovo pe 28 iunie 1389 sub puterea turcilor otomani,
identitățile sârbilor și percepțiilor lor asupra turcilor și musulmanilor în general –
Aceasta ar fi o condiție necesară, dar nu suficientă pentru a gestiona la nivelul
pilonului I (între actori) conflictele apărute mai târziu între sârbi și albanezi
kosovari sau bosniacii musulmani.

b) Probleme (issues)

Această componentă are legătură cu obiectivele părților și incapacitatea de a le

satisface. Louis Kriesberg face referire la sentimente ca nedreptate, nemulțumire,
ca fiind una dintre condițiile necesare pentru izbucnirea unui conflict. Mai exact, ar
fi vorba despre percepția părților conform căreia ele au mai puțin din ceea ce își
doresc sau consideră că există valori care nu sunt respectate în mod adecvat. Mai
mult, părțile cred că aceste inadvertențe sunt nejustificate și că ele au dreptul să
aibă şi să ceară ceea ce le lipsește.60
Din perspectiva motivelor pentru care părțile pretind că se află în conflict,
Sandole clasifică conflictele în două categorii: structurale sau nestructurale.
Dacă conflictele structurale au de-a face cu schimbarea sau menținerea sistemelor
politice, economice, sociale existente, conflictele nestructurale se concentrează pe
mijloacele de a încheia sistemele prezente (consolidarea drepturilor minorităților
pentru a se conforma unei constituții statale existente și, subsidiar, normelor și
valorilor entităților în care statul caută să devină membru, cum ar fi Uniunea
Europeană).

59
Termenul de traumă aleasă descrie “memoria colectivă a unei calamități, asalt, masacru ce a avut loc împotriva
unui grup; reprezentarea mentală a evenimentului care continuă să fie retrăit emoțional, în mod regulat, ca parte a
sindromului de stres post-traumatic.” Vamik Volkan (1998), Bloodlines: From Ethnic Pride to Ethnic Terrorism,
Basik Books.
60
Louis Kriesberg (1998), Constructive conflicts. From escalation to resolution, 4th ed., Rowman & Littlefield
Publishers, Inc, United Kingdom, pp. 66-67.

17
 O altă tiplogie de conflicte care se încadrează în pilonul I, la componenta ce ține
de probleme sau motivele pentru care părțile pretind că se află în conflict, este
formată din conflicte strămutate, atribuite greșit și latente.
Conflictele strămutate au loc atunci când părțile susțin opinii contrare cu privire
la un lucru greșit. Conflictul în speță este cel manifest, pe când cel care nu este
abordat în mod direct, este conflictul care stă la bază. De aceea, de cele mai multe
ori, conflictul manifest este un simbol al conflictului care stă la bază. Morton
Deutsch consideră că “un conflict manifest poate fi soluționat temporar cu excepția
cazului în care conflictul care stă la bază este luat spre rezolvare sau conflictul
manifest poate fi separat de conflictul subadiacent și tratat în mod separat.”61
Conflictele atribuite greșit sunt descrise de Morton Deutsch ca fiind acelea în
care conflictul are loc între părți greșite și asupra unor probleme sau motive
greșite. De exemplu, un conflict atribuit greșit are loc atunci când liderii politici
inventează dușmani pentru a proiecta conflicte cu scopul de a rămâne la putere. 62
Exemplul clasic este cel al liderului sârb Slobodan Milošević, a cărui manipulare a
moștenirii Kosovo a culminat în epurarea etnică a albanezilor din Kosovo.
Slobodan Milošević a apelat la această strategie pentru a-și prezerva puterea atunci
când, pe durata sau după terminarea Războiului Rece, ceilalți lideri comuniști erau
înlăturați de la conducere.
În cazul conflictelor strămutate, speța este următoarea: Imaginați-vă un cuplu
care dezbate foarte mult timp, dar nu ajunge la nicio concluzie în privința locației
de a merge în vacanță. Cuplul nu discută niciodată teme ce țin de relația lor propriu
zisă, care, de fapt, ar putea fi adevărata problemă (transpus în cazul nostru –
adevăratul motiv pentru care părțile pretind că se află în conflict–). Dacă ar face
acest lucru, ar însemna să pună sub semnul întrebării relația lor. Dilema ar fi pentru
terț, care realizează că până când adevărata problemă nu se rezolvă, conflictul nu
se va soluționa, dacă să atragă atenția cuplului asupra adevăratei probleme, cu
riscul de a ȋnfuria una sau ambele părți.63
O dilemă similară există pentru terţ atunci când observă că un conflict latent a
apărut între două sau mai multe părți (conflictul s-ar putea afla la nivelul de
violență structurală nepercepută). Ar trebui terţul să le aducă în atenție acest lucru?
Sandole este de părere că a treia parte ar trebui să împartă observațiile sale cu
actorul mai puternic și să îi atragă astfel atenția asupra faptului că situația s-ar
61
Morton Deutsch (1973), The resolution of conflict, Yale Univeristy Press, New Haven CT. Book summary
written by Conflict Research Consortium Staff
http://www.colorado.edu/conflict/peace/example/morton_deutsch.htm
62
Dennis Sandole (2008) „Typology” ȋn Sandra Cheldelin, Daniel Druckman, Larissa Fast (ed.) Conflict From
Analysis to Intervention, 2nd ed., Continuum, New York, London, p. 49. John Burton numește această strategie
„role defense”. A se vedea John Burton (1993), Conflict Resolution as a political system, Working Paper, No.1,
p. 18.
63
Dennis Sandole, A comprehensive mapping of conflict and conflict resolution. A three pillar approach
http://www.gmu.edu/programs/icar/pcs/sandole.htm#N_12

18
putea înrăutăți, dacă nu este tratată din timp. Sandole optează pentru o abordare
proactivă, și nu reactivă, aducând un argument în favoarea diplomației preventive
sau a mecanismului de early warning.64 În schema propusă de Sandole, este vorba
de a interveni atunci când un proces conflictual manifest este pe punctul de a se
transforma într-un proces conflictal manifest ȋn mod agresiv.

c) Obiectivele părţilor

Acestea ar include fie schimbarea, fie menținerea status quo-ului. Provocarea

pentru a treia parte care ar interveni în conflict ar ține de modul în care ar trebui
gestionată o ciocnire între două poziții aparent ireconciliabile. Acest gen de ipoteză
este caracteristică perioadei post Război Rece, unde apar lupte între preferințele
contradictorii în cadrul statelor existente pentru autodeterminare, atunci când
minoritățile doresc schimbarea status quo-ului, și pentru integritate teritorială,
atunci când majoritatea dorește menținerea status quo-ului.

d) Mijloacele părţilor

Mijloacele la care părțile recurg într-un conflict pentru a-și atinge obiectivele
pot fi violente sau non-violente. Pentru a descrie aceste mijloace, Sandole
utilizează tipologia propusă de Anatol Rapoport65 în anul 1960.
Conform lui Anatol Rapoport, în lupte părțile se percep ca fiind dușmani și vor
dori să se distrugă reciproc (cazul proceselor conflictuale manifeste ȋn mod
agresiv). În jocuri, părțile se percep ca fiind oponenți și vor dori să recurgă la
mijloace prin care să poată păcăli sau să inducă în eroare (cazul proceselor
conflictuale manifeste). În dezbateri, părțile se percep ca fiind oponenți și vor dori
să se convingă reciproc de validitatea poziției susținute de fiecare dintre ele.
(același caz al proceselor conflictuale manifeste). Din acest punct, Sandole
pledează pentru prevenirea proceselor conflictuale manifeste (dezbateri, jocuri) de
a escalada și de a se transforma în procese conflictuale manifeste ȋn mod agresiv
(lupte).

e) Stiluri de abordare a conflictelor

În analiza stilurilor de abordare a conflictelor, Sandole utilizează cele două

stiluri descrise de Morton Deutsch (competitiv și cooperativ). 66 Plecând de la
aceste stiluri, Sandole a propus alte cinci stiluri: evitare (avoidance), acomodare
64
Ibidem
65
Anatol Rapoport (1974), Fights, Games and Debates, Univeristy of Michigan Press.
66
Morton Deutsch (2006) “Cooperation and Competition” ȋn Morton Deutsch, Peter T. Coleman, Eric C. Marcus
(ed.) The Handbook of Conflict Resolution, Theory and Practice, 2nd ed., Jossey-Bass, San Francisco, pp. 23-43.

19
(accomodation), confruntare (confrontation), compromis (compromise) și
colaborare (collaboration).
Această componentă din cadrul pilonului I are legătură cu atitudinile și
abordările părților față de conflictul în care sunt angajate. Altfel spus, are legătură
cu modul în care părțile abordează conflitul: ca pe o situație de colaborare sau ca
pe o competiție. Acest gen de abordare derivă din modul în care părțile percep
conflictul: ca pe un joc cu sumă nulă sau ca pe un joc cu sumă pozitivă.
Sandole este de părere că, o a treia parte care ar putea interveni într-un conflict
în momentul în care acesta este în faza de proces conflictual manifest ȋn mod
agresiv, ar putea să descopere că părțile dețin de fapt orientări care pun accentul pe
cooperare, și nu pe competiție. Acest lucru i-ar facilita munca de transformare a
procesului conflictul manifest ȋn mod agresiv (luptă) în proces conflictual manifest
(dezbatere).

f) Context

Conflictul se poate desfășura în medii diferite (cultural, religios, economic,

politic, instituțional).

II.5.1.2 Pilonul II

Pilonul II este format din cauze și condiții care duc la apariția unui conflict.
Altfel spus, pilonul II aduce în discuții elemente pentru a înțelege de ce a izbucnit
un conflict. Sandole consideră că, în funcție de cauze și condiții, se poate distinge
între gradul de complexitate a conflictelor. În acest sens, Sandole este de părere că
o teorie generică formată din cauzele și condițiile unui conflict (pilon II), precum și
din intervenția în conflict (pilon III) ar fi utilă nu doar pentru a explica, dar ci și
pentru a răspunde adecvat situațiilor de conflict pe toate nivelurile, inclusiv cele
violente de tip etnic.
Așa cum se poate observa din tabelul II, conflictul apare și poate fi exprimat la
nivele diferite (pilon I). Cu toate acestea, etiologia lor poate reflecta variabile care
interacționează în termenii aceluiași set de nivele (pilonul II). De aceea, dacă
conflictele (pilon I) sunt cauzate de factori la nivele diferite (pilonul II), atunci
eforturile de a le gestiona (pilon III) vor trebui să ia în considerare în aceeași
măsură și nivelul lor de complexitate.

II.5.1.3. Pilonul III

Pilonul III cuprinde intervenția terțului în conflict și elemente în funcţie de care

să se poată lua în considerare soluționarea conflictului.
20
 Sandole pornește în analiza elementelor ce apar în acest pilon de la metafora
“casei în flăcări.” Astfel, în situația dată, terțul ar putea prima dată să prevină ca
respectiva casă să ia foc. Sandole numește acest lucru “prevenirea conflictelor
violente” și oferă ca exemplu misiunea UNPREDEP67(United Nations Prevention
Deployment Force) din Macedonia din perioada 1995-1999, sub egida ONU.
În cazul în care terțul ar eșua într-o astfel de prevenire, acesta ar mai avea la
dispoziție un număr de opțiuni:
a) conflict management - poate preveni focul să se răspândească . Exemplul
misunii UNPROFOR68 (United Nations Protection Force) – prima
misiune de peacekeeping sub egida ONU din Croația, respectiv Bosnia și
Herțegovina, între 1992-1995.
b) conflict settlement – poate să încerce să stingă focul. Exemplul NATO în
Kosovo prin misiunile IFOR (Implementation Force – misiune de
peacekeeping sub egida NATO din Bosnia și Herțegovina între 1995-
1996) și SFOR (Stabilization Force – misiune de peacekeeping sub egida
NATO din Bosnia și Herțegovina între 1996-2005).69
c) conflict resolution – după stingerea focului, terțul ar putea să gestioneze
și să pună în discuție cauzele și condițiile pentru care casa a luat foc.
d) conflict transformation / conflict provention – după identificarea cauzelor
și condițiilor, terțul ar putea decide să depună eforturi în ceea ce privește
relația pe termen lung dintre supraviețuitorii casei care a luat foc și
vecinii săi. În acest fel, acordând atenție acestui tip de relație, următoarea
dată când va mai apărea un conflict între aceeași actori, aceștia nu vor
mai trebui să ardă casa sau să afecteze și zonele vecine (cazul Israel-
Palestina). Acest tip de strategie face parte din transformarea conflictelor
și ar conduce mai departe la ceea ce John Burton numește „conflict
provention,”70 adică prevenirea conflictelor adânc înrădăcinate prin
eliminarea violenței structurale și a altor cauze sau condiții care stau la
baza conflictului respectiv.

În cadrul pilonul III, apar de asemenea şi conceptele de pace pozitivă / negativă

sau cele de diplomație de nivel I sau multi-nivel.
67
Pentru detalii despre misiunea UNPREDEP, a se vedea
http://www.un.org/en/peacekeeping/missions/past/unpredep.htm
68
Pentru detalii despre misiunea UNPROFOR, a se vedea
http://www.un.org/en/peacekeeping/missions/past/unprofor.htm
69
Pentru detalii despre misiunile NATO – IFOR / SFOR – a se vedea http://www.nato.int/ifor/ifor.htm și
http://www.nato.int/sfor/docu/d981116a.htm
70
John Burton (1990), Conflict: Resolution and Provention, St. Martin's Press, New York. “Conflict provention”
este un termen propus de John Burton. În opinia autorului, soluționarea conflictelor nu înseamnă doar înlăturarea
cauzelor care au condus la izbucnirea conflictului (prevenirea conflictelor), ci și crearea unor condiții pentru
desfășurarea unor relații de cooperare (conflict provention) ȋn viitor.

21
 Ȋ modelul lui Sandole, pacea pozitivă presupune gestionarea elementelor din
cadrul pilonului II (condiții și cauze). Sandole consideră că pacea negativă se poate
obține combinând obiectivele comune ale următoarelor tipuri de categorii:
diplomație preventivă (prevenirea conflictelor violente – în modelul lui Sandole),
peacemaking (conflict settlement – în modelul lui Sandole), peacekeeping (conflict
management – în modelul lui Sandole). Pacea pozitivă presupune adordarea
obiectivelor comune ale realizării păcii (peacemaking) sau ale soluţionării de
conflicte (conflict resolution) și ale construirii păcii (peacebuilding) sau ale
transformării conflictelor (conflict transformation). Din această ecuație, reiese că
măsurile pentru a obține pace negativă nu cuprind cauzele și condițiile unui
conflict; ele au obiectivul doar de a preveni ca respectiva casă să ia foc sau, în
cazul în care casa ia foc (atunci când procesul conflictual manifest se transformă în
proces conflictual manifest ȋn mod agresiv), măsurile vor consta în stingerea
focului.
Pacea pozitivă sau durabilă presupune eforturi angajate din partea multor actori
care lucrează pentru a soluționa conflicte la diferite nivele și prin mijloace diverse.
Sandole arată că tot în cadrul pilonului III se întâlnește diplomația de nivel I (actori
guvernamentali sau guvernamentali la nivel internațional cum sunt statele, ONU,
UE, NATO, OSCE) și multi-nivel (organizații non-guvernamentale de tip local,
național sau internațional). În mod tradițional, diplomația de nivel I și multi-nivel 71
lucrează împreună, cooperează, se coordonează.

II.5.2 Modelul de analiză propus de Lisa Schirch

Modelul descris de către Lisa Schirch72 cuprinde șase întrebări de bază pentru a
analiza un conflict: Unde? Cine? De ce? Ce? Cum? Când?

71
Înainte de apariția termenului de diplomație multi-nivel, Joseph Montville a introdus conceptul de diplomație de
tip II sau secundară pentru a diferenția între interacțiunea oficială de tip guvern-guvern și cea neoficială. Diplomația
secundară este o interacțiune informală, neoficială între membrii statelor sau grupurilor adverse, cu scopul de a ajuta
ȋn soluționarea conflictului. În opinia lui Montville, conflictele prezente sau cele care pot apărea pe viitor pot fi
soluționate prin „apelarea la capacitățile umane comune de a reacționa prin bună-credință și cumpătare.” Mai târziu,
datorită faptului că punerea la un loc, sub aceeași etichetă, a diplomației de nivel I și de nivel II, nu avea capacitatea
de a suprinde complexitatea diplomației neoficiale, Louise Diamond a introdus termenul de diplomație multi-nivel.
Generic, termenul este utilizat pentru a suprinde eforturile comune neoficiale ale practicienilor din domeniul Analiza
și soluționarea conflictelor, reprezentanților media sau ai organizațiilor non-guvernamentale, liderilor religioși, etc,
pentru a ajuta ȋn soluționarea conflictului. Diplomația multi-nivel completează diplomația de nivel I și este cu atât
mai importantă cu cât, “un tratat de pace semnat nu creează pace, ci doar o o bază legală pentru pace. Fără ajutorul
infrastructurii societale care să sprijine acel tratat, pacea nu va putea fi atinsă.” Vezi Gulshan Pashayeva (2012)
“Assessing the impact of track two initiatives in the Nagorno-Karabakh peace process” Turkish Policy Quarterly,
vol.11, no.3, p. 107.
72
Lisa Schirch (2013), Conflict Assessment and Peacebuilding Planning. Toward a participatory approach to
human security, Kumarian Press, USA.

22
Lentile pentru analiza de conflict

UNDE Unde are loc conflictul – în ce context cultural,

social, economic, judiciar și politic?
CINE Cine sunt actorii – părțile care au un interes în
conflict?
DE CE De ce actorii aleg să acționeze într-un fel
anume? Care sunt motivele care au dus la
declanșarea conflictului?
CE Ce factori alimentează conflictul? Ce factori
diminuează/temperează efectele dăunătoare ale
conflictului?
CUM Cum se manifestă conflictul?
CÂND Pot fi identificate modele istorice?
Care sunt posibilele scenarii viitoare?
Tabel III
Sursă: Lisa Schirch (2013), Conflict Assessment and Peacebuilding Planning. Toward a
participatory approach to human security, Kumarian Press, USA, pp. 69-70.

Răspunsul la aceste întrebări oferă reperele esențiale ȋn analiza unui conflict. Cu

toate acestea, analiza de conflict pe acest model nu se oprește la identificarea
corectă a reperelor. La fiecare componentă în parte se adaugă alte întrebări, al căror
răspuns contribuie la înțelegerea conflictului examinat, dar și la complexitatea
acestuia.
Unde are loc conflictul – în ce context cultural, social, economic, judiciar și
politic? este întrebarea de bază pentru analiza de conflict. La aceasta se adaugă alte
întrebări de genul: Care este relația dintre contextul imediat (nivel micro) și
contextul regional sau internațional (nivel macro)? Ce forme de violență directă
sau structurală se pot indentifica în conflict? Cum se poate reduce nivelul de
violență? Care sunt factorii care unesc sau divid oamenii la nivelul contextului
local? Întrebările adiacente conțin concepte ca violență directă, structurală,
atitudini, valori, interese, simboluri.
Cine sunt actorii – părțile care au un interes în conflict? presupune adresarea
unor alte întrebări de tipul Care este identitatea părților care au o miză sau interes
în conflict? Care sunt percepțiilor lor asupra conflictului?. Răspunsul la aceste
întrebări oferă analistului indicatori privind relația dintre actorii principali, relația
dintre actorii secundari sau celelalte părți care au un interes în alimentarea,
escaladarea conflictului, rolul culturii şi identității în relația dintre părți. De
exemplu, părțile care au un interes în alimentarea conflictului, sau așa-numiții
“spoilers”– grupuri al căror obiectiv este de a alimenta conflictul prin mobilizare şi

23
polarizare, datorită percepției că ar beneficia mai mult de pe urma unui conflict
violent în desfășurare decât de pe urma unui conflict în proces de soluționare – au
un rol considerabil în procesele de pace. Este important de menționat că astfel de
grupuri apar doar după ce a fost încheiat în mod public un acord de pace. Cu alte
cuvinte, acordul de pace este cel care creează aceste grupuri, deoarece nu toate
părțile din conflict percep pacea sau acordul în cauză ca fiind în beneficiul lor.73
De ce actorii aleg să acționeze într-un fel anume? Care sunt motivele care au
dus la declanșarea conflictului? sunt ȋntrebări care fac apel la sursele unui conflict.
Fără a intra în detalii, deoarece aceeastă chestiune a fost abordată în secţiunile
anterioare, răspunsul la întrebarea “de ce?” presupune recurgerea la concepte ca
nevoi umane, justiție, încredere, percepție, traumă, imagini.
Ce factori alimentează conflictul? Ce factori diminuează/temperează efectele
dăunătoare ale conflictului? presupune implicit următoarea întrebare: Care sunt
cauzele profunde, rădăcinile conflictului? Răspunsul la aceste întrebări este
important, deoarece, pe baza acestuia, se vor putea identifica într-o etapă ulterioară
metodele optime de a interveni pentru a stopa ciclul de violențe. Revenind la
discuțiile prezentate în secţiunile precedente, eforturile depuse pentru soluționarea
conflictului, dar fără a acorda importanță cauzelor latente, adânci, care au stat de
fapt la rădăcina și apariția conflictului, nu vor avea un efect de lungă durată. Cu
alte cuvinte, tratarea simptomelor, și nu a cauzei care a dus la izbucnirea
conflictului, nu înseamnă soluționarea definitivă a problemei.
Cum se manifestă conflictul? presupune o altă întrebare de tipul Care sunt
sursele de putere și mijloacele actorilor de a alimenta sau tempera conflictul?
Încercarea de a oferi un răspuns la acest gen de întrebări va conţine implicit
concepte ca dominare, control, putere, subminare.
Când?, ultima întrebare din cadrul acestui model de analiză, presupune
recurgerea la istorie, la trecut, pentru a identifica dacă, din punctul de vedere al
actorilor principali, există episoade traumatice sau memorabile care să le fi
modelat identitatea. O astfel de cronologie ajută la înțelegerea percepțiilor părților
conflictuale asupra istoriei, asupra evenimentelor din trecut în care fie au ieşit
învingători, fie învinși. Aceste percepții au un rol important în evoluția conflictului
în care părțile sunt angajate, și, de cele mai multe ori, se dovedesc a fi un obstacol
în calea găsirii unei soluții echitabile.
De exemplu, Armenia și Azerbaidjan au încheiat în 1994 un acord de încetare a
focului. Pe parcursul celor două decenii de la semnarea acordului de încetare a
focului, au existat momente în care tensiunile dintre cele două țări au dus la
schimburi de focuri de-a lungul liniei de contact sau la graniță, dar fără a se încălca
grav acordul semnat în 1994, valabil și în prezent. Cu toate acestea, între Armenia
și Azerbaidjan nu există încheiat un acord de pace. Cele două țări se află în proces
73
Stephen John Stedman, “Spoiler problems in Peace Processes”, International Security, vol.22, no.2, 1997, p.7

24
de soluționare a conflictului, al cărui obiect este regiunea Nagorno-Karabakh.
Întrebarea “când?” din modelul de analiză propus de Lisa Schirch este relevantă în
analiza conflictului armeano-azer. Cu alte cuvinte, recurgerea la istorie, la trecut
pentru a identifica dacă, din punctul de vedere al actorilor principali (în speță,
Armenia și Azerbaidjan) există episoade traumatice sau memorabile care să le fi
modelat identitatea, poate oferi repere esențiale pentru a înțelege modul în care
Armenia și Azerbaidjan se poziționează în prezent în conflictul pentru regiunea
Nagorno-Karabakh.
De exemplu, din punctul de vedere al armenilor, în 1915 a avut loc un genocid
comis ȋmpotriva lor de către turcii otomani. Din punctul de vedere al azerilor, în
1992 a avut loc un genocid comis împotriva lor de către armeni. La nivel
internațional, niciunul dintre aceste două episoade nu este recunoscut ca fiind
genocid. După 20 de ani, găsirea unei soluții comprehensive și care să convină
ambelor părți devine din ce în ce mai greu de atins și datorită dificultății de a
reduce imaginea negativă a celuilalt (a agresorului), precum și datorită
fenomenului de victimizare care, la rândul său, constituie un obstacol în rezolvarea
concilierii diferențelor și contradicțiilor între cele două părți conflictuale. Conform
lui Ho-Won Jeong, „experiența violenței sistematice și psihologia victimizării
susțin antagonismele politice și diviziunile adânci între grupuri prin mobilizarea de
simboluri. Victimele se tem că aceiași agresori ar putea să mai comită din nou acte
de violență prin nerecunoașterea nedreptăților comise asupra lor în trecut. De
aceea, construirea încrederii trebuie să înceapă prin depășirea rănilor din trecut
care poate avea loc prin mijloace care să exprime căința și să conducă la
recunoașterea crimelor comise.”74
În aceeași paradigmă, în cazul conflictului armeano-azer, discuţiile de pace
desfăşurate pe o perioadă foarte mare de timp, fără un rezultat concret (semnarea
unui acord de pace, care să poată sta la baza trecerii la o etapă de normalizare,
urmată de un proces lung de reconciliere) au dus la dezvoltarea unei „culturi a
conflictului”75 în care s-a asimilat „o memorie colectivă a războiului combinată cu
emoții și atitudini negative.”76

74
Ho-Won Jeong, Conflict Management and Resolution. An introduction. Routledge Taylor&Francis Group,
London and New York, 2010, p. 217
75
Daniel Bar-Tal (2010), “Cultures of conflict: Evolvement, institutionalization and consequences” Personality,
human development and culture: International perspectives on psychological science, Psychology Press, New
York,pp. 183-198.
76
Rauf Garagozov (2012) “Do woes unite foes? Interplay of narratives, memory, emotions and attitudes in the
Karabakh conflict” Dynamics of Asymmetric Conflict: Pathways toward terrorism and genocide, vol.5, no. 2,
p.119.

25