Sunteți pe pagina 1din 37

Univ.

Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie


Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

Introducere in studiul psiho-sociologiei familiei

Familia acopera o varietate nesfarsita de forme si modele, diferite de la o epoca la


alta, de la o cultura la alta, de la o zona geografica la alta si asa mai departe. Este aproape
imposibil sa nu gasesti similitutdini intre familiile dintre mediul rural de exemplu, cum
este la fel de greu sa suprapui perfect doua familii, chiar daca sunt omogene din punct de
vedere cultural-religios, compozitie si structura, economic-educational etc.
Tocmai datorita acestei diversitati atat de cuprinzatoare, stiintele umaniste abordeaza
familia dintr-o perspective multidisciplinara. Cele mai relevante studii despre familie nu
pot face abstractie de cadrul socio-juridic al structurii familiale, abordarea istorica-
antropologica intregesc imaginea psiho-sociologica a familiei.

Inainte de a derula efectiv o parcurgere succinta a principalelor conceptelor cheie


din psiho-sociologia familie, vom argumenta optiunea pentru analiza din perspectiva
sistemica a elementului cheie al lucrarii, familia.
Teoria sistemelor este cel mai adesea inteleasa drept o metoda de cunoaştere
superioară, de nivel teoretic, a obiectelor care posedă proprietatea integralităţii, a
mulţimilor compacte de entităţi care fiinţează ca unul. Nu constituie obiect al cunoaşterii
sistemice lucrurile constituite din componente conglomerate întâmplător ci numai obiecte
compuse din părţi legate prin necesitate între ele. Circumscrierea obiectului teoriei
sistemelor se face în baza următoarelor proprietăţi definitorii ale obiectului considerat
1.integralitatea 2.finalitatea 3.organizarea 4.autonomie relativă. Uzual, prin sistem se face
referire la interdependenta elementelor componente si proprietatea conform careia suma
componentelor nu este egala cu intregul.

Din aceasta perspectiva, familia capata o serie de caracteristici (cauzalitate


circulara, homeostazie, echifinalitate, comunicare si feedback, scop comun), este definita
de granite, in interiorul carora exista reguli si functii ce duc la structurarea si mobilitatea
subsistemelor componente.

Rol si valoare in familia contemporana

“Pentru indeplinirea scopurilor ce situatia si epoca in care traim ne impune este de


toata trebuinta de a cunoaste exact primul instrument si mijloc cu care trebuie sa lucram:
pe noi insine. Caci timpul suprem a venit ca sa ne bizuim numai pe noi insine. Nazuinta
tuturor popoarelor de astazi este de a ajunge, pe toate caile, la cea mai desavarsita
cunostinta de ele si de tortele lor morale si materiale.“1
La inceputul secolului trecut, Dumitru Draghicescu analiza trasaturile poporului
roman, raportandu-le la speta (rasa), clima, configuratie geografica, la factori istorici si
sociali (dezvoltare economica, “ continuitatea si statornicia dezvoltarii istorice ”). Si
astfel psihologia sociala a epocii descrie sufletul romanilor ca apartinand “ rasei
occidentale cu obiceiuri orientale ”2, adica “ activitatea sporadica, sfortarile incoerente,
incordarile scurte si intrerupte la fiecare moment, viata si actiunea de azi pe maine, graba
1
Din psihologia poporului roman, D. Draghicescu, Ed. Historia, Bucuresti, 2006, p. 22-25
2
Din psihologia poporului roman, D. Draghicescu, Ed. Historia, Bucuresti, 2006, p.341-437

1
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

pusa in orice actiune si cu deosebire lipsa de prevedere, cu nazuinta de a ascunde, de a


insela si a minti (…) romanul, se deosebeste print-o modestie cumintita, printr-o
intelepciune resemnata, care cauta, in forma mai ales, sa inlature pericolele, prevenindu-
le; intr-un cuvant prudenta dicolo de margine, calculul urmarilor, rabdarea, ingaduinta si
modestia timida, cumintenia pacinica (…) ”3.
Iata deci cum contextul socio-istoric incearca a explica personalitatea morala a
unui popor, caci a extrage din contextul cultural chiar actorul social, ar duce la o analiza
abstracta, fara contact cu realitatea.

M.Rokeach (1973)4 considera ca valorile ocupa un loc central in configuratia


personalitatii umane si ghideaza atitudinile, judecatile si actiunile; intr-un anume sens,
valorile se exprima in atitudini, iar acestea in opinii.
Sistemele de valori din familie sunt raportate, in mod predeterminat, la sistemele
culturale ale societatii (cultura inteleasa in acceptiunea lui Herder, comunitatea poseda o
cultura specifica).
S-a dovedit a fi deosebit de complexa o analiza a normelor valorizate in societatea
romaneasca, norme transmise in cadrul familie de la parinti

catre copii. Demersul cercetarii teoretice se va reduce doar la acesta directie unilaterala -
parinte-copil - si se vor lasa deoparte conceptele axiologice ce converg odata cu
constituirea relatiilor de cuplu, a relatiilor cu familiile de provenienta ale partenerilor sau
in cadrul raporturilor de fraternitate.
In general conceptul de valoare are sens normativ, de criterii ce ajuta la separarea
frumosului de urat, a raului de bine, a ceea ” ce trebuie ” de ceea “ ce nu trebuie ” facut.
Modernitatea a saracit valoarea de puterea de absolut, mergandu-se spre relativizare
normelor asa incat sa confere confortul si sentimentul libertatii individuale. Daca
traditionalismul delimita destul de clar de exemplu ce inseamna omul religios,
contemporaneitatea descrie cel putin 5 tipuri de manifestare a sentimentului laic.
Psihoterapiile moderne vorbesc despre “realitate personala”, despre
“constructivism coparticipativ”, despre resprectarea viziunii personale, individuale,
inimitabile a fiecruia asupra evenimentelor sociale.
Stiintele socio-umane cauta abordarea valorii in mod cat mai abstractizat si
adaptat domeniului de referinta, ca instrumentar in explicarea fenomenelor cauza-
consecinta a comportamentelor ce insestesc norma. “ Pentru psihologi, valorile reprezinta
ancore ce permit indivizilor sa se orienteze in lumea inconjuratoare, actionand ca sisteme
de decodare a gratificatiilor potentialelor directii de actine, beneficii derivate de scalele
prferintelor fiecaruia, de motivatiile, nevoile si aspiratiile pesonale.(van Deth si
Scarbrough, 1994)5. Fie ca “valorile umane –adevarul, frumosul, binele etc – constituie
un fel de repere absolute, de care fiecare popor s-ar apropia prin intermediul culturii
proprii in decursul istorie, fie cultura este cea care integreaza si orienteaza valorile
(nicidecum invers), cultura, la randul ei, exprimand indealul natiunii (Petre Andrei,

3
Idem
4
Sociopsihologia şi antropologia familiei, P.Iluţ, Ed. Polirom, Iaşi, 2005
5
Valori ale romanilor: 1993-2006. O perspectiva sociologica, Coord. Bogdan Voicu, Malina Voicu, Institutul European, Iasi,
2007, p.9-15

2
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

Filosofia culturii)6, valoarea are semnificatie inalt social, integrata in derularea realitatii
cotidiene, din persepectiva sociologica.

Concepte cheie utilizate in studiul familiei

C. Levi Strauss defineşte familia ca fiind un grup social ce îşi are originea în
căsătorie,constând din soţ, soţie şi copii sau alte rude, grup unit prin drepturi şi obligaţii
morale, juridice, economice şi sociale (incluzându-le pe cele sexuale).
Conceptul de familie apare în vocabularul timpurilor îndepărtate pe filieră latină,
de la complexul termen “famulus” care, în prima fază, desemna sclavii aparţinând
cetăţeanului roman, iar, mai târziu, s-a extins şi asupra persoanelor aflate sub stăpânirea
lui, respectiv asupra descendenţilor şi soţiei acestuia.7
Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă (1998) afirmă că „familia reprezintă, în
orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi
prin legătură de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin, legătura
biologică şi/sau cea psihosocială”.
În general, viaţa desfăşurată de indivizi în cadrul instituţional al familiei cuprinde
două elemente esenţiale: „o latură biologică, constantă” rămasă aproape neschimbată de-a
lungul timpului şi o „latură socială veşnic schimbătoare”, reprezentând morala, educaţia,
aspectele economice, juridice, psihosociale (M. Voinea, 1993).
1 Familia Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă „exemplul tipic de
grup primar”, caracterizat prin puternice relaţii de tipul „face to face”, prin asocierea şi
colaborarea intimă a tuturor membrilor ei. Plecând de la această definiţie, există o serie
de tipologii, una dintre ele făcând distincţia între familia de origine (consangvină), adică
familia în care ne naştem şi creştem, şi familia de procreare (conjugală), adică cea
constituită prin propria căsătorie (Mendras, 1987, cit in M. Voinea, 1993), este unitatea
sociala constituita din adulti si copii intre care exista relatii de filiatie naturala (de sange)
sau sociala. C. Levi Strauss defineşte familia ca fiind un grup social ce îşi are originea în
căsătorie,constând din soţ, soţie şi copii sau alte rude, grup unit prin drepturi şi obligaţii
morale, juridice, economice şi sociale (incluzându-le pe cele sexuale).
Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciuperca afirma ca „familia reprezintă, în orice
societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin
legătură de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin, legătura biologică
şi/sau cea psihosocială”.
În general, viaţa desfăşurată de indivizi în cadrul instituţional al familiei cuprinde
două elemente esenţiale: „o latură biologică, constantă” rămasă aproape neschimbată de-a
lungul timpului şi o „latură socială veşnic schimbătoare”, reprezentând morala, educaţia,
aspectele economice, juridice, psihosociale (M. Voinea, 1993).
familia = „grup de indivizi uniţi prin legături transgeneraţionale şi interdependente
privind elementele fundamentale ale vieţii;”8
„Problemele esenţiale de care depinde întemeierea şi reuşita familiei, iar mai
departe, pe plan macrosocial, procesele demografice, formarea tinerei generaţii şi a
viitorilor cetăţeni şi membrii adulţi ai societăţii, constau în criteriile valoric-personale de
6
Dictionar de sociologie, Coord. Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu, Ed. Babel, Bucresti, 1993
7
website CA/SNWS Familia ce istorie? Theo Stanescu-Stanciu
8
R.Doron, F.Parot, Dicţionar de psihologie, Ed. Humanitas, Buc., 2006, p 336

3
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

selecţiei a partenerilor maritali, în acordul interpersonal al cuplurilor, în coeziunea


grupului în faşa obstacolelor şi a frustraţiilor, în climatul afectiv, şi moral pe care îl
asigură copiilor, în capacitatea de a se transmite în mod adecvat acestora habitudini,
cunoştinţe şi norme de comportare, precum în a le forma trăsături importante ale viitoarei
personalităţi.”9

Casatoria este „uniunea sexuală, legitimată social începând cu un anunt public,


introducând ideea de permanenţă şi asumându-şi mai rnult sau mai puţin explicit un
contract care precizează drepturi şi obligaţii între soţi şi faţă de fiecare copil pe care
aceştia îl au" (STEPHENS, 1963 p.5.)- sau „uniune, sancţionată social, între un bărbat şi
o femeie care se aşteaptă sa joace rolurile de soţ şi soţie" (O. POCS, 1989, p. 8).
Din punct de vedere juridic, casatoria reprezinta uniunea liber consimtita dintre un
barbat si o femeie, incheiata cu respectarea dispozitiilor legale, in scopul intemeierii unei
familii
Din perspectiva psihologica, a defini casatoria inseamna a vorbi de o “relatie
psihologica” intre doi oameni constienti, ea fiind „o constructie complicata alcatuita
dintr-o serie intreaga de date subiective si obiective, avand indiscutabil o natura foarte
eterogena” (C. Jung 1994).

2.Cuplul se poate definit ca o structura bipolara, de tip biopsihosocial, bazata pe


interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, sc stimuleaza, se susjin, se dezvolta si se
realizeaza ca individualitati biologice, afective si sociale, unul prin intermediul celuilalt).
Cuplul marital

„ Ne naştem, de obicei, într-o matrice bipolară (cuplul parental) substitut arhetipal


al „diadei divine” (C.G. Jung, 1994). Continuăm marea aventură a existenţei devenind
noi înşine pesonalităţi polarizate masculin sau feminin, identităţi psihosexuale conştiente
de sine. Ne exprimăm prin sex-roluri şi ne integrăm social, sub semnul a ceea ce ne
rămâne specific întreaga viaţă: apartenenţa fundamentală la unul dintre sexe.
Apoi încercăm să ne găsim perechea, deoarece dimensiunea noastră psihologică
este marcată profund de şansa de a fi şi a te revela în cadrul convieţuirii, ca bărbat sau ca
femeie. Aspirăm către structura arhetipală („masculin-feminin”, „bărbat-femeie”) bazată
pe polaritatea principiilor, pe complementaritate, căutând partenerul cu ajutorul căruia să
ne dezvoltăm (sexual, afectiv, mental şi spiritual) unul prin intermediul celuilalt.
Descoperim erotismul şi iubirea, nu neapărat în această ordine, iar când satisfacţia
generată de unul dintre cei doi factori sau chiar de amândoi este destul de intensă şi
încrederea în celălalt destul de mare începem să ne gândim la căsătorie” (Iolanda
Mitrofan, Cristian Ciupercă, p.12, 1998).
Când ne hotărâm să facem acest pas şi anume să ne căsătorim, înseamnă că deja
valorizăm instituţia familiei, că putem pune problema descendenţilor şi că simţul
responsabilităţii este mai accentuat. Apoi, prin încredre şi armonie încercăm să ne
adaptăm unul la celălalt, să ne completăm unul prin intermediul celuilalt, să ţinem unită
familia şi să ne concentrăm asupra descendenţilor pentru a le uşura integrarea în
societate.

9
P.P.Neveanu, Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Buc., 1978, p 263

4
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

În analiza desfăşurată asupra formării cuplului, autorii Iolanda Mitrofan şi


Cristian Ciupercă pleacă de la faptul că, deşi atracţia şi preferinţa interpersonală se
manifestă ca fenomen psihosocial încă de la vârste fragede, atracţia de ordin erotico-
sentimental ocupă o pondere principală la vârsta preadolescenţei şi mai ales , a
adolescenţei.
În anii adolescenţei tinerii sunt dominaţi de idei şi fantazări erotice peste care se
suprapun emoţii şi dorinţe. Datorită factorilor care au accelerat maturizarea sexulă, s-a
asimilat şi s-a generalizat tentaţia ca tinerii să-şi înceapă viaţa sexuală mult mai devreme,
erotismul devenind un domeniu din ce în ce mai atractiv. Dacă înainte, pentru a putea să
îţi începi viaţa sexuală trebuia întâi să te căsătoreşti, în prezent acest lucru nu mai este
necesar sau impus, fiecare persoană având această libertate în ceea ce priveşte alegerea
vărstei de începere a vieţii sexuale şi mai ales pertenerul cu care să facă acest lucru (nu
obligatoriu acesta să fie viitorul soţ). Acest fenomen nu poate fi controlat, tot ceea ce
putem face este informarea tinerilor adolescenţi în ceea ce priveşte metodele de
contracepţie (care sunt şi cum se utilizează ele).
Psihologia socială a elaborat o serie de teorii care încearcă să explice formarea
cuplului, însă, deşi ele explică şansa alegerii partenerului, nu justifică suficient actul
decizional. Cea mai credibilă dintre acestea accentuează perspectiva dinamică a cuplului,
insistând pe factorul psihologic şi pe cel fizic, factorul fizic fiind cel care acţionează prin
intermediul modalităţilor erotice de expresie corporală, iar factorul psihologic
alimentează stabilizarea relaţiei, necesitatea intensificării şi dezvoltarea ei în timp,
inclusiv sau mai ales, în cadrul căsătoriei.
Cuplul poate fi definit „ca o structură bipolară de tip biopsihosocial, bazată pe
interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se susţin, se dezvoltă şi se
realizează ca individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt)”
(Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, p. 14, 1998).
Din această perspectivă cuplul poate fi armonic, satisfăcător şi stabilizator, sau
dizarmonic, nesafisfăcător şi distorsionant, tinzând la disociere.

3. Căsătoria
Casatoria este „uniunea sexuală, legitimată social începând cu un anunt public,
introducând ideea de permanenţă şi asumându-şi mai rnult sau mai puţin explicit un
contract care precizează drepturi şi obligaţii între soţi şi faţă de fiecare copil pe care
aceştia îl au" (Stephens)- sau „uniune, sancţionată social, între un bărbat şi o femeie care
se aşteaptă sa joace rolurile de soţ şi soţie" (O. Pocs).
Din punct de vedere juridic, casatoria reprezinta uniunea liber consimtita dintre
un barbat si o femeie, incheiata cu respectarea dispozitiilor legale, in scopul intemeierii
unei familii
Din perspectiva psihologica, a defini casatoria inseamna a vorbi de o “relatie
psihologica” intre doi oameni constienti, ea fiind „o constructie complicata alcatuita
dintr-o serie intreaga de date subiective si obiective, avand indiscutabil o natura foarte
eterogena” (C. Jung 1994).

Casatoria, spre deosebire de cuplu, implică multiple consecinţe sociale, afective,


morale, juridice etc.

5
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

Specialistii susţin că din punct de vedere juridic, „căsătoria reprezintă uniunea


liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale,
în scopul întemeierii unei familii”.
Casatoria legală angajează un contract între două persoane care trebuie să aibă o
anumită vârstă minimă şi sexe diferite. Aceste condiţii sunt însă variabile în diferite ţări,
în raport cu legislaţia respectivă, ca de exemplu în unele ţări sunt recunoscute şi
căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Soţii trebuie să fie capabili să-şi dea
consimţământul legal, să fie sănătoşi, competenţi mental, să nu fie minori şi trebuie să fie
liberi de orice altă relaţie atunci când se angajează în căsătorie. Ei trebuie să aibă relaţii
sexuale prin care „să consume” căsătoria, conform angajamentului marital.
Din punct de vedere psihologic, a defini căsătoria înseamnă a vorbi despre o
„relaţie psihologică” între doi oameni conştienţi, ea fiind „o construcţie complicată,
alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective şi obiective, având indiscutabil o natură
foarte eterogenă” (C.G. Jung).
Important este că „nici cea mai reuşită căsătorie nu poate şterge cu desăvârşire
particularităţile individuale, astfel ca stările soţilor să fie absolut identice” (C.G. Jung,
1994).
Autorul susţine ca unul dintre soţi îşi găseşte locul în căsătorie mai repede decât
celălalt, iar raportul pozitiv cu părinţii poate duce la îndepărtarea dificultăţilor în ceea ce
priveşte adaptarea faţă de celălalt. Părinţii trebuie să îşi înveţe copilul despre ceea ce
presupune o căsătorie, să fie alături de el şi de partenerul său oferindu-le suport şi
înţelegere. Îi ajută în depăşirea momentelor critice şi în aplanarea conflictelor atunci când
este cazul.
Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă (1998) definesc căsătoria ca fiind „un
proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi”. Căsătoria este o
„experienţă trăită” şi care nu poate fi cu adevărat înţeleasă decât din interiorul trăirii.
Adesea parcurgerea unei căsătorii este descoperirea unui drum personal, irepetabil, pentru
că orice căsătorie este o şansă unică.
Jack si Carole Mayhall (cit in. L. Mitrofan) încearca sa se apropie de intelegerea
casatoriei ca de „o uriasa enigma, un labirint colosal. Ea este agonia acomodării, a durerii
şi plăcerii, a încântării şi dorinţelor. Este un amestec de pământ cu extatic, de obişnuit cu
romantic. Vine în valuri, picături şi torente. Zilele conţin tunete, raze de soare, grindină,
vânt şi ploaie. Nuanţele ei sunt spectrul curcubeului, având predominante de roşu,
purpuriu, galben şi gri. Este intimitate, depărtare, apropiere. Este o melodie liniştitoare,
un roman pământesc, un mister obscur, cea mai mare piesă de pe pământ. Căsătoria
constă într-o mulţime de alegeri. Alegi să iubeşti, să înţelegi, să te bucuri, să cunoşti.
Alegi....căsătoria.”
4. Concepte din cadrul grupului familial

Copil - termenul de copil provine din latinescu infants şi desemnează „fiinţa


umană care nu dobândit încă folosirea vorbirii;”10 „băiat sau fată aflat(ă) înainte de
adolescenţă;”11 „fiinţa umană pe traiectoria dezvoltării umane de la procreaţie şi până la
adolescenţă;”12
10
R.Doron, F.Parot, Dicţionar de psihologie, Ed. Humanitas, Buc., 2006, p 192
11
H.Bloch, R.Chemama, E.Depret, A.Gallo, P.Leconte, Jean-Francois Le Ny, J.Postel, M.Reuchilin, Marele dicţionar
al psihologiei, Ed Trei, Buc., 2006, p.....
12
P.P.Neveanu, Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Buc., 1978, p 150

6
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

Copilarie- în psihologie acest termen desemnează „ o etapă a dezvoltării fiinţei umane


care după autori se situează între naştere şi maturitate, între naştere şi pubertate sau între
apariţia limbajului şi pubertate;”13 „perioadă de viaţă care se întinde de la naştere la
adolescenţă;”14
Divorţ -„rupere legală a căsătoriei; cauze: punerea sub semnul întrebării a familiei în
forma sa tradiţională, emanciparea femeii, flexibilitatea legislaţiei; aproape întotdeauna
divorţul este puctul final al unei neînţelegeri conjugale, gravă şi durabilă, a cărei origine
poate fi sexuală, caracterizată de cultură;”15 În urma unui divorţ cei care suferă cel mai
mult sunt copii, de exemplu pentru unii băieţii aflaţi în jurul vârstei de 6-8 ani, plecarea
tatălui de acasă le provoacă o stare precum doliul şi vor trece mulţi ani până când vor
accepta situaţia. In urma cercetărilor efectuate s-a constatat că aproximativ 40% dintre
copiii ai căror părinţi au divorţat, au suferit mai devreme sau mai târziu o stare de
depresie.
Funcţiile familiei - clasificări şi particularităţi

Există două categorii de factori care au puterea de a modifica sau de a favoriza


modificarea functionalităţii unei familii. Autorii Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă,
prezintă în lucrarea “Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei” publicată
în anul 1998, acei factori care influenţează funcţiile familiei, factori externi si factori
interni.
Factorii externi sunt acei factori exteriori familiei, dar care actionează puternic
asupra acesteia. Caracterul totalitar sau democratic al societăţii care influenţează
solidaritatea familiei şi socializarea descendenţilor este considerat a fi unul dintre cei mai
importanţi factori, fiind urmat de nivelul de dezvoltare economică a societăţii, ce are
repercursiuni în principal asupra funcţiei economice şi reproductive.
Asupra funcţiei sexuale şi a celei reproductive, au avut impact legislaţia şi
politicile sociale, iar asupra funcţiei de socializare şi a celei de reproducere, nivelul
general de instrucţie şi educaţie.
Factorii interni sunt factori interiori familiei şi sunt reprezentaţi de: dimensiunea
familiei cu implicaţii în realizarea socializării şi a solidarităţii; de structura familiei ce are
impact asupra funcţiei economice şi reproductive; şi de diviziunea rolurilor şi a autorităţii
ce influenţează în principal funcţia de solidaritate.
Atât factorii interni cât şi factorii externi nu acţionează doar asupra funcţiilor
enumerate, deoarece perturbările într-o funcţie determină modificări şi la nivelul
celorlalte, într-o proporţie mai mare sau mai mică.
Familia îndeplineşte patru funcţii ce sunt considerate de majoritatea autorilor ca
fiind “fundamentale”: funcţia economică, funcţia de socializare, funcţia de solidaritate şi
funcţia sexuală sau reproductivă.
În trecerea de la tradiţionalitate la modernitate se observă că familiile acordă o
importanţă relativ diferită realizării funcţiilor familiale.
Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă au realizat o ordonare a funcţiilor din
punctul de vedere al importanţei lor, această ordonare având la bază o serie de argumente.

13
R.Doron, F.Parot, Dicţionar de psihologie, Ed. Humanitas, Buc., 2006, p 192
14
N.Sillamy, Dicţionar de psihologie Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2000, p 80
15
N.Sillamy, Dicţionar de psihologie Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2000, p 105

7
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

Dintre toate cele patru funcţii îndeplinite de o familie, funcţia economică este
considerată ca fiind cea mai importantă, iar evoluţia ei ca fiind constantă în
timp.”Dincolo de rolul avut în formarea familiilor, funcţia economică a deţinut poziţia
centrală în funcţionalitatea familiei ca sistem social, poziţie ramasă constantă în timp, în
ciuda redimensionării componentelor acesteia” (Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă,
p.170, 1998).
În opinia autorilor, funcţia reproductivă a avut cea mai importantă pondere
economică. Principiul pe care se axa familia tradiţională era: “părinţii nu trăiesc atât
pentru ei, cât şi pentru realizarea în viaţă a copiilor lor” (P. Iluţ, 1995). ”Scăderea
natalităţii a cunoscut cote îngrijorătoare, conturându-se o nouă tendinţă, aceea a modului
de viaţă fără copii, ce marchează trecerea axată pe adulţi ” (Iolanda Mitrofan, Cristian
Ciupercă, 1998).
Funcţia reproductivă, este urmată de funcţia de socializare care a avut aceeaşi
traiectorie. Factorii care au influenţat scăderea numărului de copii, au acţionat şi asupra
socializării. De exemplu, faptul că femeia s-a angajat în activităţi extrafamiliale a
influenţat natalitatea şi în acelaşi timp socializarea.
Una dintre cauzele pricipale a reducerii interesului părinţilor pentru socializare, a
fost determinată de dezvoltarea societăţii care a presupus înfiinţarea unui imens sistem de
şcoli, grădiniţe, etc care a preluat toate aceste responsabilităţi ale părinţilor, aceştia
ocupând din ce în ce mai puţin timp cu copii lor.
Fucţia de solidaritate a avut şi ea un rol important, solidaritatea familială fiind
întărită de relaţia paternală şi cea fraternală. Ultima funcţie, cea afectiv-sexuală, este
considerată de autori singura funcţie care a urmat o traiectorie ascendentă, sexualitatea
devenind în societatea modernă unul dintre cei mai importanţi factori în formarea şi
dezvoltarea, sau în destrămarea unui cuplu sau a unei familii.

1. Funcţia economică a familiei

Funcţia economicaă este considerată ca fiind cea mai importantă dintre toate cele
patru, deoarece, pentru ca familia sa-şi satisfacă nevoile de bază şi pentru a realiza
celelalte funcţii, ea trebuie să-şi asigure venituri cel puţin suficiente.
În societatea tradiţională, funcţia economică cuprindea trei dimensiuni: o
componentă productivă deoarece ea viza producerea bunurilor şi a serviciilor necesare
traiului familiei; o componentă profesională, ea ocupându-se de transmiterea ocupaţiilor
de la părinţi la copii; şi ultima componentă, cea financiară alcătuită din administrarea
bugetului de venituri şi cheltuieli (Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă,1998).
O dată cu trecerea timpului, toate aceste componente ale funcţiei economice a
familiei au suferit modificări, atât în ceea ce priveşte producţia de bunuri, cât şi
administrarea bugetului de venituri şi cheltuieli, membrii familiei devenind astfel
dependenţi de venituri câştigate în afara gospodăriei (P. Iluţ, 1995).
Transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii a suferit şi ea schimbări, acest lucru
întâmplându-se tot mai rar datorită locului de muncă al individului, care a trecut în
exteriorul familiei, în intreprinderi şi servicii sociale. Bugetul a devenit şi el dezechilibrat
datorită surselor de venit şi a cheltuielilor exagerate referitoare, de obicei, la subzistenţă.
Bugetul, indicatorul cel mai potrivit pentru a măsura nivelul de trai al familii şi ca
instrument de analiză sociologică, ajută la constatarea modului de obţinere a veniturilor şi

8
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

formelor lor (salariu, pensie, bursă etc); relaţiei dintre venituri şi mărimea familiei;
numărului şi calităţii persoanelor aflate în incapacitate de muncă şi la constatarea
structurii cheltuielilor (administrarea veniturilor) (M. Voinea,1993).
P.H.Chombart şi Lauwe (1972) consideră că echilibrul bugetar variază în funcţie
de crizele economice, de anotimpuri, de vârsta membrilor familiei, de practicile
alimentare şi de mai mulţi factori.
Frederic Le Play este cel care a utilizat bugetul în studiul vieţii de familie, acesta
fiind cel care a sesizat că schimbările din viaţa socială atrag schimbări în viaţa de familie.
“Legea lui Engel”, al cărui autor este Ernst Engel, indică existenţa unei relaţii
direct proporţionale între nivelul de sărăcie al unei familii şi volumul cheltuielilor
necesare asigurării subzistenţei fizice. Această lege arată că, cu cât veniturile sunt mai
mici, cu atât ponderea cheltuielilor pentru subzistenţă este mai mare.

2. Funcţia socializatoare în cadrul familiei

Socializarea este un proces de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor,


concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup, în vederea formării,
adaptării şi integrării sociale a unei persoane (C. Zamfir, L. Vlăsceanu , 1993).
Conform acestei definiţii preluate din „Dicţionarul de Sociologie” coordonat de
C. Zamfirescu şi L. Vlăsceanu, părinţii au rolul de a oferi copilului şansa formării sale
sociale, dobândirii echilibrului emoţional şi integrării sale în viata socială.
Conform acestor autori, părinţii exercită influenţe educaţionale asupra copiilor lor
atât în mod direct, prin acţiuni dirijate sau nu, utilizând o serie de metode şi tehnici
educative; şi în mod indiect, prin climatul psihosocial existent în grupul familial.
Funcţia de socializare cuprinde mai multe subfuncţii:
1. Funcţia integral-formativă este caracterizată prin răspunsurile oferite copiilor la
o mulţime de întrebări datorate curiozităţii şi a nevoii de cunoaştere, copii primesc
informaţii referitoare la utilizarea diferitelor obiecte, formându-se astfel deprinderile,
priceperile şi chiar aptitudinile. Părinţii au o mare influenţă asupra modalităţilor de
comunicare şi posibilităţilor intelectuale şi afective ale propriilor copii.
2. Cea de-a doua subfuncţie este cea psiho-morală ce cuprinde modelele de
conduită oferite de părinţi, preluate de copii prin imitaţie şi învăţare, şi climatul educativ
în care se exercită influenţele educaţionale.
3. A treia subfunctie este cea social-integrativă conform căruia modelele
educationale, parentale influenţează modelul de abordare interpersonal, modul de
raportare la diferite norme şi valori sociale şi modul de implicare în viaţa şi activitatea
grupală.
4.Ultima subfuncţie a funcţiei de socializare constă în formarea şi cultivarea
„apetitului” cultural-spiritual, a atitudinilor şi sentimentelor estetice, a spiritului critic în
receptarea unor produse artistice, în dezvolarea unor capacităţi creatoare şi în cultivarea
atitudinilor (Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, p 174, 1998).
Atât din cauze subiective, cât şi obiective procesul instructiv-educativ al familiei a
fost înlocuit de sistemul şcolar. Părinţii nu mai pot asigura astfel transmiterea de
cunoştinţe copiilor lor, nu le mai pot satisface nevoia de instrucţie la standardul
exigenţelor actuale datorită mutaţiilor lumii contemporane (Iolanda Mitrofan, Cristian
Ciupercă, 1998).

9
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

Datorită faptului că părinţii lucrează în afara familiei, aceştia petrec timp mai
puţin împreună cu copii lor pe care decid să îi ducă de la vârste foarte fragede în instituţii
specializate (cămine, grădiniţe etc). Astfel, ei nu numai că nu dispun de timpul necesar
unei scolarizări fireşti dar, de multe ori, nici nu au conştiinţa necesităţii acţiunilor
educative (M. Voinea, 1993).
Din această perspectivă au fost identificate trei tipuri de familii: înalt educogene
(sprijină educarea copiilor şi realizează o legătură strânsă cu şcoala pentru a asigura
controlul activităţilor din această sferă), satisfăcător educogene (asigură copiilor condiţii
de educaţie familială, dar nu organizează şi controlează sistematic activitatea în această
direcţie), slab educogene (lipsa educaţiei şi a controlului parental).
Sinteza procesului de socializare este redată de afirmaţia făcută de R.E. Park
„Omul nu se naşte uman, ci devine în procesul educaţiei” (apud. M. Voinea, 1993).
Astfel, părinţii transmit descendenţilor elementele primare ale socializării,
modelându-le evoluţia ulterioară, încât putem spune ca viitori oameni maturi, copiii,
sunt oglinda părinţilor, iar nepoţii oglinda oglinzii bunicilor. În societatea modernă,
funcţia educativă a familiei este preluată în mare parte de către formele de
învaţământ.
Raymond Aron, citându-l pe Tocqueville (“La democratie en Amerique” volum
XII) afirma că dispariţia convenţionalismului şi a austerităţii a dus la apropierea şi
aprofundarea relaţiilor dintre membrii familiei. Raymond Aron semnalează creşterea
numărului familiilor cu două generaţii (părinţi şi copii) şi consideră că în mediul urban se
remarcă “divorţul moral între meserie şi familie” adica familia nu îşi mai produce în
propria gospodărie bunurile necesare existenţei, membrii săi intrând în contact cu medii
complet diferite de cel al familiei (cercurile profesionale). Consecinţa acestui fapt este că
“Despovărată de funcţia educativă, familia riscă să fie lipsită şi de consacrarea religioasă
şi chiar şi de cea socială. Fundamentată pe deciziile necondiţionate a două persoane,
familia este într-o situaţie dificilă pentru că deciziile sunt revocabile. Concepţia laică a
căsătoriei, de inspiraţie individualistă, susţine legitimitatea divorţului. Partenerii au
dreptul să revină asupra unei decizii luate. Ei se aleg unul pe celalalt, ei au dreptul să se
separe.”16 Se poate spune ca democratizarea societăţii determină democratizarea familiei.
3. Funcţia de solidaritate a familiei

Una din legendele orientale povesteşte că în timpuri imemorabile, femeia şi bărbatul


alcătuiau un singur nucleu, un tot, dirijat de legile Universului. Odată cu geneza
pământului, nucleul a fost separat în două fiinţe distincte care de atunci se caută
pentru a se recontopi într-un tot, ca simbol al fericirii. Povestea mai spune că cei doi
se regăsesc abia după ce trec prin şapte vieţi ,se unesc şi se contopesc în Univers.
Compatibilitate psihică şi temperamentală este evidenţiată optim prin analiza funcţiei
de solidaritate a familiei, deoarece antrenează toate momentele vieţii, toţi membrii
acesteia, asigură unitatea, coeziunea, trăirea grupului familial. Factorii care contribuie
la asigurarea solidarităţii conjugale sunt sistematizaţi astfel17:

16
“Les Desillusions du progres – Essai sur la dialectique de la modernite”, Raymond Aron, Ed. Calmann-Levy, 1969, p. 98-
101
17
“Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei”, Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Ed.Press Mihaela S.R.L.,
Bucureşti, 1998, p.176

10
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

Factori anteriori mariaj Factori posterior mariaj


1.durata convieţuirii în concubinaj 1.acceptarea modelului egalitar
2.aprobarea căsătoriei de către 2.satisfacţia faţă de viaţa sexuală
părinţi 3.concordanţa privind existenţa şi
3.homogamie etnică şi religioasă numărul copiilor
4.concordanţa vârstelor şi a 4.complementaritate în planul
nivelului aspiraţiilor
de instrucţie

Solidaritatea familiei este un proces supus în permanenţă modificărilor,


influenţelor interne şi externe familiei. Întărirea sau scăderea coeziunii familiei depind de
alegerea partenerului, distribuţia rolurilor şi autorităţii, de trăsăturile temeperamentale şi
caracteriale ale soţilor, capacitatea de adaptare şi modelare a acestora. La aceşti factori se
adaugă influnţele de microgrup (familia de proveninţă, prieteni, climatul profesional) şi
cele de macrogrup (caracteristicile societăţii în care coexistă familia respectivă).
Convieţuirea a două familii (copii căsătoriţi şi părinţii unuia dintre ei) reprezintă adesea
surse de disconfort de ambele părţi.Sunt deja intrate în folclor relaţiile dintre noră-soacră,
mai puţin cele dintre ginere-socru, şi efectele pe care le pot avea acestea în desfăşurarea
unei căsnicii.
Solidaritatea asigură unitatea, intimitatea, coeziunea, securitatea emoţională,
protecţia şi încrederea grupului familial.
Conform opiniei lui M. Voinea (1996), manifestarea solidarităţii începe încă din
familiile de origine ale partenerilor, prin modul în care ei au fost pregătiţi, educaţi,
orientaţi spre înţelegerea celuilalt, spre oferirea protecţiei şi afectivităţii. Ea se
construieşte, se perfecţionează în viaţa de familie.
Solidaritatea se poate manifesta la nivelul a trei tipuri de relaţii existente într-o
familie şi anume: la nivelul relaţiei conjugale, nivelul relaţiei parentale şi nivelul relaţiei
fraternale, fiecare nivel implicând o familie coezivă, echilibrată, armonioasă şi
funcţională.
Există o serie de factori care contribuie la asigurarea solidarităţii conjugale.
Durata convieţuirii în concubinaj, aprobarea căsătoriei de către părinţi, homogamia etnică
şi religioasă, concordanţa vârstelor şi a nivelului de instrucţie, constituie factori anteriori
mariajului.
Factorii posteriori mariajului sunt reprezentaţi de acceptarea modelului egalitar,
satisfacţia faţă de viaţa sexuală, concordanţa privind existenţa şi numărul copiilor şi
complementaritatea în planul aspiraţiilor.
Relaţia parentală vizează modul de relaţionare cu copii, metodele şi mijloacele
folosite în creşterea şi educarea acestora. E.M. Duvall (1971) evidenţiază existenţa a două
tipuri de modele, cel al mamei tradiţionale (ce impune prin perseverenţă şi rigiditate) şi
cel al mamei moderne (axat pe dezvolatrea capacităţilor instructiv-formative ale copiilor).
E.A. Elder a identificat modelul tatălui tradiţional (care are întotdeauna dreptate şi
ultimul cuvânt) şi modelul tatălui modern (flexibil, fără metode punitiv-restrictive).
Relaţia fraternală implică ansamblul relaţiilor interpersonale dintre copii ce
aparţin aceleiaşi familii. Acest tip de relaţie poate genera două tipuri de situaţii: prima
situaţie este cea în care fraţii dezvoltă o afecţiune reciprocă şi o solidaritate durabilă, şi a
doua situaţie în care fraţii amplifică rivalitatea şi conflictualitatea. Rivalitatea fraternă se

11
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

constituie iniţial în raport cu mama la naşterea unui frate sau a unei surori, faţă de care se
conturează reacţia de gelozie. Această rivalitate constă în concurenţa dintre fraţi pentru a
obţine primul loc în atenţia şi iubirea mamei (a tatălui sau a unui alt membru din familie,
ca substitut parental).

4. Funcţia sexuala şi reproductiva a familiei

J. Evoda în lucrarea „Metafizica sexului” (1994) afirmă că instinctul de


reproducere este inexistent la om, copilul este programat în baza unor consideraţii bazate
pe reflecţie şi calcul. Evoda concluzionează că sexualitatea şi reproducerea se găsesc într-
un raport invers proporţional, cu cât este mai puternic unul din cele două elemente, cu
atât celălalt este mai slab.
Legat de componenta reproductivă, la nivelul cuplului cnjugal fertilitatea poate fi
influenţată de vârtsta soţiei, durata căsătoriei, starea de sănătate a cuplului (în special a
soţiei), dorinţa cuplului de a avea copii, nivelul de instrucţie al partenerilor, angajarea
profesională a soţilor, utilizarea mijloacelor contraceptive (M. Voinea, 1996). La nivelul
societăţii fertilitatea cuplurilor poate fi influenţată de o serie de factori economici,
demografici, legislativi etc.
Teoriile moderne ale familie afirma ca funcţiile sexuală şi reproductivă au
cunoscut cele mai dinamice schimbări, în trecerea de la tradiţional la modern, aceste
schimbări ducând la maximalizarea sexualităţii şi minimalizarea fertiliăţii, concomitent
cu tendinta umanista de accentuare a satisfictiei personale in detrimentul conformismului
social.

Tipuri de familie
1 În funcţie de numărul de membii
 familia nucleară este formată în general din soţ, soţie şi copii proprii sau
adoptaţi care locuiesc împreună, dar ea poate fi formată şi din părinte copil
-familia monoparentală-; este specifică societăţilor industriale şi postindustriale.
 familia extinsă „cuprinde pe lângă nucleul familial şi alte rude şi generaţii, astfel
încât alături de cuplul conjugal şi copii lor mai pot figura părinţii soţului şi/sau
soţiei, fraţii şi surorile soţului şi/sau soţiei (cu soţii, soţiile şi copii lor), precum şi
unchi sau de-ai cuplului.”18 Este caracteristică societăţii neindustriale.
 familia tulpină este formată din trei generaţii bunici, părinţi, copii care trăiesc în
aceeaşi locuinţă. Membrii acestei familii au aceleaşi drepturi asupra proprietăţilor
şi asupra bunurilor comunale. Locuinţa în care aceştia trăiesc este transmisă unui
moştenitor, de regulă băiat, care prin căsătorie îşi va aduce soţia în locuinţa
moştenită. Dacă mai există şi alţi moştenitori aceştia vor primi o zestre, de cele
mai multe ori în bani, astfel ei devin excluşi de la moştenire.
 familia extinsă modificată reprezintă separarea teritorială a membrilor familiei
datorită unor noi evenimente apărute în viaţa lor, precum căsătoria. În urma
acestei separări familia continuă să existe ei pastrând legătura, manifestând
legături puternice de ordin socioafectiv şi de ordin economic. În cazul acestui tip

18
P.Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p 72

12
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

de familie evenimentele importante din viaţa unui om au o semnificaţie deosebită


deoarece ele constituie un motiv pentru întregirea momentană a familiei.
 familia mixtă „este o structură bazată pe căsătoria dintre doi părinţi (singuri sau
divorţaţi), cu copii proprii şi eventual copii comuni.”19 Relaţiile prin alianţă sau
de frăţie vitregă sunt specifice acestui tip de familie în general ei trăind în aceeaşi
casă;
2 În funcţie de legătura de rudenie
 familia consangvină cuprinde toţi membrii familiei care sunt rude prin „legătura
de sânge” bunici, mamă, tată, fraţi, surori. Se mai numeşte şi familie de orientare
deoarece ea reprezintă cea dintâi sursă de socializare primară oferindu-le copiilor
anumite atitudini, norme, valori şi comportamente
 familia conjugală sau de procreere, se realizează prin căsătorie şi cuprinde soţia,
copii, cumnaţii, socrii.
3 În funcţie de exercitarea autorităţii
 familia patriarhală în cadrul ei viaţa publică, socială şi familia este dominată de
bărbat;
 familia matriarhală este cea dominată de femei şi este mai rar întâlnită astăzi;
4 În funcţie de modul de stabilire al rezidenţei
 sistemul partilocal noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau comunitatea
din care a venit soţul;
 sistemul matrilocal noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau comunitatea
din care a venit soţia;
 sistemul reolocal fixarea reşedinţei se face în afara familiilor sau comunităţilor
din care privin soţii. În prezent majoritatea cuplurilor încearcă şă-şi stabilească
reşedinţa în funcţie de locul de muncă;20
5 În funcţie de numarul de parteneri
 familia monogamă este formată dintr-un bărbat care are o singură parteneră sau
dintr-o femeie care are un singur bărbat;
 familia poligamă presupune ca un bărbat să poată avea mai multe partenere ca şi
soţii (poliginia) sau ca o femeie să poată avea mai mulţi parteneri ca şi soţi
(poliandria). Poliandria este întâlnită în societăţile sărace în care este permisă
uciderea nou-născuţilor de sex feminin, sau în care barbaţii sunt într-un număr
mult mai mic decât femeile. Poliginia este întâlnită în special în ţările islamice
unde este privită ca o formă de prestigiu şi bogăţie. Acest mod de viaţă este
permis bărbaţilor care au un statut social ridicat şi o situaţie economică bună
deoarece bărbatul trebuie să fie capabil să „cumpere” soţiile, dar să le şi întreţină.

O tipologie mai completă a stilurilor vieţii conjugale ne-o oferă I.F. Cuber (în 1965 şi
1971). Tipurile conturate nu semnifică grade de fericire sau acomodare maritală, ci ele
reprezintă mai degrabă cinci moduri diferite de acomodare, desemnând totodată
concepţia asupra căsătoriei:
1. Tipul căsătoriei celor obişnuiţi cu conflictele, caracterizat prin frecvenţa
conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar puţin exteriorizate faţă de prieteni, rude, vecini.
Conflictul este oricând potenţial şi atmosfera de tensiune prezentă. Cu toate acestea,
19
I.Mitrofan, C.Ciupercă, Psihologia vieţii de cuplu, Ed. S.P.E.R, Buc., 2002, p 48
20
M.Georgescu, Probleme de sociologie, Ed. Universităţii din Târgu Mureş, 1995, p 51

13
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

cuplul ajunge rar la disoluţie. Această formă de interacţiune devine vitală pentru
parteneri.
2. Tipul căsniciei devitalizate actualizează problema discrepanţei între ˝primii ani
de căsnicie şi cei care urmează. Specific acestui tip de căsătorie este faptul că relaţiile de
comunicare, armonie şi iubire se devitalizează, treptat, ajungând să contrasteze puternic
cu primii ani. Îi mai leagă încă interesul comun pentru creşterea şi educarea copiilor,
pentru evoluţia profesională a celuilalt. Lipsa de vibraţie în sfera emoţională conduce
către un vid dureros. Perechea devine apatică, fără viaţă. Cu toate acestea se ajunge la
relativa desfacerea căsătoriei, de cele mai multe ori ambii parteneri complăcându-se în
această atmosferă de indifernţă.
3. Tipul căsniciei pasiv-cordiale are multe puncte comune cu tipul căsniciei
devitalizate, cu deosebirea că aceasta din urmă este caracterizată de pasivitate încă de la
început. Modurile de asociere în aceste cupluri sunt confortabil adecvate, lipsite de
tensiune şi conflictualitate, deşi unii admit existenţa unor mici frustrări.
4. Tipul căsniciei vitale se bazează pe o relaţie empatică, autentică între parteneri,
care devine esenţială pentru viaţa lor. Prezenţa partenerului este indispensabilă pentru
sentimentele de satisfacţie pe care-l asigură acesta. Orice activitate este percepută ca fiind
plată dacă partenerul nu participă la ea. Satisfacţia centrală a apartenerilor unui asemenea
cuplu este de a trăi unul prin celălalt, acesta dominându-le interesul, gândurile şi
acţiunile. Persoanele aflate în astfel de relaţii nu-şi pierd propria identitate; ele pot apărea
în anumite situaţii în poziţii de rivalitate sau competitivitate, conflictuale chiar.
5. Tipul căsniciei bazate pe relaţie totală se aseamănă cu relaţia vitală, cu adăugirea
că punctele de mutualitate vitală sunt mai numeroase, toate problemele esenţiale ale vieţii
sunt împărţite. Ei nu-şi pierd niciodată sentimentul de unitate sau simţul vitalităţii şi
centralităţii relaţiei lor, acesta fiind izvorul principal al menţinerii căsniciei.

Teorii motivaţionale cu privire la alegerea partenerului conjugal

Cum decid oamenii cu cine să se căsătorească? Care sunt motivaţiile conştiente şi


inconştiente care explică alegerea partenerului? Acestea sunt întrebări la care încearcă să
răspundă o serie de cercetări sociologice şi psihologice, concretizate în multiple ˝ teorii
ale alegerii maritale˝.
Formarea şi funcţionarea cuplului conjugal este abordată într-o manieră
psihodinamică de A. V. Dicks. El defineşte diada ca ˝o unitate funcţională
interpsihologică, un mijloc de schimburi şi de tranzacţii, o creaţie în comun a
membrilor cuplului˝. În această interacţiune se pot distinge, în teorie şi în practică,
trei niveluri sau subsisteme principale, care sunt legate unele de altele, dar pot varia
independent, având o importanţă variabilă în menţinerea coeziunii diadei în diversele
sale faze:
1. primul subsistem este acela al valorilor şi normelor socioculturale.
2. al doilea subsistem este acela al ˝eului central˝ care operează la nivelul normelor
personale, al judecăţilor conştiente şi, de asemenea, al aşteptărilor derivate din
dezvoltarea relaţiilor cu obiectul prin învăţare socială anterioară mariajului.
3. al treilea subsistem este ceea ce Dicks numeşte ˝domeniul forţelor inconştiente˝
cuprinzând aşa numitele ˝schimburi˝ pozitive sau negative între parteneri. Acestea

14
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

sunt tendinţe către satisfacerea nevoilor de relaţionare, care au fost anterior


˝refulate˝ sau ˝disociate˝.
Opţiunea maritală este determinată de un ansamblu de factori, dintre care cei
ce ţin de modelul cultural şi economic predominant dintr-o societate sau alta şi cei ce
exprimă preferinţa interpersonală spontană, bazată de cele mai multe ori pe
identificarea prin similitudine sau pe supracompensare prin complementaritate sunt
cei mai importanţi.
Alegerea partenerului este o decizie importantǎ, rezultat al unui proces complex,
nu întotdeauna înţeles şi obiectivat, bazat mai ales pe conştientizarea propriilor
sentimente, dar influenţat esenţial de părinţi, conjuncturǎ, societate. Decizia maritală este
pregătită treptat prin perioada de prietenie erotică, întâlniri ce oferǎ şansa de a cunoaşte şi
de a testa compabilitatea cu un potenţial partener de mariaj, recunoscând reacţiile
emoţionale, sociale şi fizice mutuale. Propriile caracteristici determinǎ atracţia
interpersonalǎ atât direct, cât şi indirect, prin autopercepţie şi autostimǎ.
Diverşi autori au elaborat o serie de studii privind modelul general al alegerii
partenerului.
Cu toate că ponderea raţionalului şi a pragmaticului e mai pronunţată când e
vorba de căsătorie decât în dragostea în sine, realitatea de toate zilele, ca şi studiile
sistematice empirice ne aratǎ că pentru cei mai mulţi tineri prospectarea ˝pieţei˝,
cunoaşterea celuilalt nu sunt strategii deliberate în vederea mariajului. Dragostea nu
este o etapă necesară a căsătoriei; ei nu se angajează în prietenii şi mari iubiri fiindcă
vor să se căsătorească. Mai degrabǎ se căsătoresc ca urmare a trăirii unor astfel de
experienţe. Ca raport cauzal, nu dragostea şi prietenia sunt efectul anticipaţei uniunii
conjugale, ci aceasta din urmă rezultă din dragoste şi prietenie.

Teoria stimul – valoare - rol – este una dintre cele mai cunoscute teorii, ea a fost
dezvoltată de B. Murstein şi reprezintă un model al alegerilor maritale ca procesualitate
multifactorială ce cuprinde trei stadii succesive în adoptarea deciziei maritale: la primul
stadiu, centrarea partenerilor este pe stimulii ce îi prezintă pe fiecare; în cel de-al doilea
pe sistemul valorico-atitudinal; în cel de-al treilea pe nevoile şi aşteptarile de rol.
În stadiul ˝stimuli˝, impresiile pe care partenerii şi le fac în legǎtură cu
atractivitatea fizică, reputaţia, statutul lor social sunt determinanţii cei mai importanţi
în atracţia reciprocǎ.
Murnstein atrage atenţia asupra puterii primei impresii, bazatǎ pe atracţia fizicǎ.
Un alt tip de atracţie este cea interpersonalǎ, fiind influenţatǎ de mai mulţi factori:
atractivitate fizică, proximitate, similaritate, complementaritate, reciprocitate.
În stadiul valorilor, persoanele implicate descoperǎ dacǎ atitudinile şi credinţele
lor sunt compatibile. Compatibilitatea valorilor şi credinţelor acţioneazǎ ca un factor
puternic atât în atracţia faţǎ de un partener, cât şi în decizia de a intra într-o relaţie de
duratǎ cu acesta.
Atunci când stimulii sunt similari sau în raport de schimb echitabil (de pildǎ
amândoi partenerii sunt frumoşi, dar cu statut social inferior, sau unul este foarte
frumos, dar sǎrac, în timp ce celalalt e bogat, dar mai puţin frumos), cei doi

15
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

progreseazǎ înspre etapa compatibilităţii axiologice (valorice). Acum ei îşi comparǎ


interesele, atitudinile, crezurile, nevoile şi văd în ce măsură sunt compatibile.
În a treia fază, focalizarea este pe compatibilitatea nevoilor de rol, adică fiecare
individ se întreabă şi încearcă să testeze în ce măsură celălalt îi poate satisface nevoia şi
aspiraţia de a avea în el un iubit, un prieten, un bun tată de familie. Cu toate că şi în
această fază compatibilitatea de stimuli şi cea de valorică sunt influenţe, ele au trecut pe
planul doi, atenţia cuplului fiind îndreptată spre întrebarea dacă în căsnicie partenerul va
putea juca la cote suficient de înalte toate rolurile dorite. Când răspunsul este afirmativ,
urmează cu o probabilitate mare căsătoria.
Stadiul rolurilor parteneriale, indicǎ perioada de testare a compatibilitǎţii
rolurilor. Cât de bine se potrivesc cei doi parteneri? Ce anume poate creea disconfort
în relaţia lor? în ce măsură rolurile adoptate corespund aşteptǎrior mutuale?
Perioada premaritalǎ, care înseamnă într-un anumit fel trecerea treptată de la
aspecte exterioare la unele mult mai intime, este consemnată şi în ritualul curtării. Deşi
secvenţa importantă numită logodnă este astăzi mai rar întâlnită, ea fiind înlocuită cu cea
de coabitare, pe măsură ce se întrevede o uniune casnică, întâlnirile dintre cei doi sunt tot
mai dese şi mai lungi, cadourile ce se schimbă sunt tot mai valoroase, iar angajamentul
faţă de cei din jur (pǎrinţi, prieteni, colegi, cunoscuţi) tot mai accentuat încheindu-se cu
anunţarea, mai mult sau mai puţin publică, a căsătoriei.
Decizia pentru căsătorie survine, aşadar, dupǎ o evaluare prealabilǎ a şanselor
celuilalt de a corespunde dezirabilitǎţilor şi aşteptǎrilor primului. Aceasta nu
garanteazǎ însă că testarea ulterioarǎ a compatibilitǎţilor în ˝ jocul de rol marital˝ va
confirma pe deplin prognoza care a stat la baza alegerii.
Majoritatea modelelor evidenţiazǎ cǎ alegerea partenerului este un proces de
filtrare.
Teoria filtrului- a fost elaboratǎ de David şi Kearckoff, aceştia susţinând că decizia
maritalǎ este rezultatul unei selecţii pe cinci paliere în care câmpul alegerilor este
succesiv îngustat pânǎ când alegerea finalǎ este fǎcutǎ:
1. filtrul proximitǎţii tinde sǎ opereze în alegerile de tip tradiţional al partenerului.
Apropierea teritorialǎ conduce la operarea alegerii şi implicit, a cǎsǎtoriei.
Proximitatea spaţialǎ cumuleazǎ şi alte criterii homogamice: etnice, statut socio-
profesional, religios. Ea este intim asociatǎ şi cu proximitatea culturalǎ. Faptul cǎ, spaţial,
anumite familii sunt proxime înseamnǎ o probabilitate mai mare în a fi de aceeaşi etnie şi
apropiate ca statut social.
Procesul globalizǎrii informaţionale şi comunicaţionale, în speţǎ prin Internet,
mobilitate educaţionalǎ, piaţa muncii, turism, etc, slăbeşte însă forţa proximitǎţii spaţiale
în alegerea partenerului conjugal.
2. filtrul similaritate-complementaritate, are la bazǎ teoria asemǎnǎrii a lui Mowrer şi
teoria nevoilor complementare a lui R. Winch.
SIMILARITATEA- poate fi foarte bine ilustrată prin dictonul ˝cine seamănă se
adună˝.
Conform acestei teorii, doi indivizi (fie de acelaşi sex, fie de sex opus), alcătuiesc
un cuplu datorită, în primul rând unei depline compatibilităţi dintre componentele lor de
ordin psihologic; cei care manifestă aceleaşi atitudini, au aceleaşi convingeri, aspiraţii şi

16
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

interese, se apropie mai uşor, mai repede de un punct de vedere comun. Alegerea soţului
pare să se facă în majoritatea cazurilor după principiul similarităţii fizice sau intelectuale.
În cadrul atracţiei şi deciziei, pe baza criteriului similaritate, sunt incluşi mai mulţi
factori (vârstă, rasă, religie, clasă socială, credinţe, interese comune, scopuri, valori, etc)
ce contribuie rând pe rând la dezvoltarea relaţiei intime şi favorizează căsătoria.
Astfel, încă din 1902-1903, Pearson remarcă similarităţile psihomorfologice ca un
factor de alegere maritală. Astfel, persoanele cu talie înaltă sau scăzută tind să se
căsătorească între ele mai adesea decât aleator. M. Smith observă în acest sens, frecvenţa
asemǎnǎrilor între soţi în privinţa formei mâinilor, lungimii degetelor, culorii ochilor,
părului, pigmentaţia pielii.
Nielson evidenţiazǎ mariajele ˝asortative˝ între persoanele cu tulburǎri psihice,
existǎ de asemenea căsătorii mai frecvente între persoanele cu aceleaşi deficienţe (de
exemplu surdomuţii, orbii, indivizii atinşi de tulburări nevrotice). Căsătoriile asortative
(între parteneri suferinzi de aceeaşi afecţiune psihică) sunt motivate cel mai frecvent de
reproiectarea şi retrăirea conflictelor oedipiene nerezolvate, pe baza transferului şi
prelungirii acestora din triunghiul oedipian de origine în propriul mariaj.
În ceea ce priveşte aptitudinile intelectuale, se remarcă adesea că persoane având
dispoziţii analoage (pentru muzică de pildă) ajung să se căsătorească. Jonesc, Cattel,
Halperin au găsit o corelaţie ridicată între coeficientul intelectual al soţilor. Din altă
perspectivă, dar în aceeaşi ordine de idei, mariajele între văduvi sau divorţaţi sunt foarte
frecvente. A. Girard insistă asupra importanţei similitudinii factorilor geografici, sociali
şi culturali care determină alegerea partenerului de viaţă. Similaritatea profesională
intervine cel mai puternic în alegerea partenerului în diada maritală. Mowrer leagă
evoluţia pozitivă a mariajului de similitudinea stilurilor de viaţă ale celor doi soţi.
Dintr-un punct de vedere biosocial, efectul similaritate-atracţie nu este
surprinzător. Reunirea oamenilor cu caracteristici genetice similare, dar nu identice, este
cea mai adaptativă strategie din punct de vedere al procreării pentru întreaga specie
umană.
În absenţa unei informaţii, atunci când cineva te place, ai toate motivele să îl (o)
placi. Dacă cineva e atras de noi, e şi mai mulţumitor să ştim că suntem diferiţi şi că el se
simte atras de noi în ciuda diferenţelor.
Dar nu numai aceste caracteristici pot avea influenţă asupra relaţiilor interpersonale.
Astfel, atractivitatea fizică nu este fără importanţă în relaţiile de afinitate, în general, şi cu
atât mai mult în dragoste şi căsătorie. Aducem ca argument experimentul lui Huston
(1973), citat de Petru Iluţ într-o lucrare apărută în 1995 (Familia cunoaştere şi asistenţă).
Astfel, cercetătorul a rugat un număr de bărbaţi să selecteze întâlniri pe baza
alegerii din 6 fotografii de femei. Două din ele indicau femei cu un grad înalt de
atractivitate, două mediu şi două scăzut.
Într-o primă fază, bărbaţilor li s-a sigurat o întâlnire cu oricare femeie aleasă. În
această fază toţi bărbaţii au ales cele mai atractive femei. În a doua fază, subiecţilor li s-a
spus că femeile pe care le selectează vor privi fotografiile celor care le-au ales şi numai
atunci ele vor hotărî dacă acceptă întâlnirea sau nu. În această condiţie, procentul celor
care au selectat femei cu grad înalt de atractivitate a fost mult mai mic, şi el a fost egalat
de nivelul de atractivitate al bărbaţilor.
Concluzionând, conform teoriei similarităţii, o anumită persoană îşi alege partenerul
dintre aceia care au un ˝echipament˝ psihologic şi psihosocial asemănător cu al său,

17
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

deoarece simte nevoia de a-şi verifica şi susţine o serie de elemente psihologice proprii:
idei, convingeri, atitudini, etc.
Cercetările psihosociologice mai recente au demonstrat că alegerea
partenerului pentru cuplul interpersonal este condiţionată atât de caracteristicile lui
psihice şi sociale cât şi de gradul de distanţare spaţială a acestuia.
Teoria similarităţii este confirmată şi de unele cercetări efectuate în legătură cu
alegerile partenerului pentru cuplul conjugal. Deşi în societatea noastră au fost definitiv
înlăturate barierele de ordin economic şi social pentru încheierea căsătoriei, se mai
observă însă o anumită tendinţă de endogrupare a partenerilor cuplurilor maritale:
persoanele cu acelaşi nivel de instrucţie, având aceleaşi profesii şi provenind din acelaşi
mediu, manifestă tendinţa de a se prefera şi alege reciproc în calitate de parteneri pentru
cuplurile maritale.
Similaritatea partenerilor sub aspectul structurii personalităţii lor constituie un
principiu funcţional de dezvoltare a relaţiei maritale prin mecanismul de ˝identificare˝
(cupluri ˝ în oglindă˝). Partenerii se proiecteazǎ şi se recunosc mutual unul prin altul şi
unul în altul, ceea ce conferǎ un grad sporit de siguranţă, sentimentul liniştitor al unei
comuniuni de gândire şi simţire, al unui consens atitudinal şi reacţional, al unor scopuri,
idealuri şi aşteptări comune. Ei se pot substitui unul prin celalalt în confruntarea cu
exteriorul. Cuplul constituit prin similaritate şi identificare mutuală tinde a-i transforma
rapid şi stabil pe ˝eu˝ şi ˝tu˝ în ˝noi˝. Desigur, particularităţile de sex, ca şi unele ale
rolurilor executorii în cuplu nu se estompează în astfel de structuri de cuplu, dimpotrivă
ele capătă un contur comportamental clar şi reciproc satisfacător pe linia aşteptărilor
mutuale. Bǎrbatul apare, ca un ˝duplicat˝ al idealului de masculinitate al femeii, femeia ca
o reprezentare a idealului de feminitate al bărbatului. Acest tip de relaţie, adesea, are un
caracter dublu narcisist (femeia proiectându-şi tendinţele şi aspiraţiile spre masculinitate
în soţul său, cu care se identifică, bărbatul procedând similar şi oglindindu-şi propriile
aspiraţii de feminitate în soţia sa). În mod paradoxal, principiul similarităţii prin
identificare în cuplu include în fapt principiul compensaţiei şi echilibrului între sexe.
Cuplurile simetrice, constituite prin compensaţie, realizează un stil interacţional mai
˝dramatic˝, mai vital, nelipsit de tensiuni şi conflicte, ceea ce prelungeşte etapa
interacomodării, oferind însă un sens stabilizator relaţiei maritale.
Comparativ cu cuplurile formate prin similitudine, cuplurile de ˝ complementari ˝
sunt însă în mai mare măsură supuse unei dezorganizări timpurii, atunci când potenţialul
lor conflictual depăşeşte limita optimului funcţional interpersonal. Nici cuplurile bazate
pe similaritate nu sunt lipsite de conflicte. Prezenţa unor trăsături de personalitate de tip
conflictual la ambii parteneri (exemplu, rigiditate, suspiciune, explozivitate) întreţin şi
amplifică tensiunile conjugale.
Similaritatea socioculturală sau socioeconomică explică în mare măsură şansa
alegerii maritale, dar nu justifică suficient actul decizional. Datorită marii mobilităţi
sociale ca şi influenţei parentale reduse, tinerii tind să îşi asume azi marea libertate de a
se căsători dincolo de rasă, etnie, etc. În general, diferenţele de cultură, religie, etc., la fel
ca şi cele legate de aşteptările de sex-rol, interese şi valori, reprezintă probleme cu care
partenerii maritali se aşteaptă să se confrunte. Important e cum le vor face faţă… Vor
încerca ei oare să le evite, să le rezolve, sau dinpotriva, sa le accentueze?

18
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

COMPLEMENTARITATEA este fenomenul psihosocial opus, ce defineşte


alegerea partenerului ca un rezultat al modului în care persoanele reuşesc sǎ-şi satisfacǎ
reciproc nevoile complementare.
R. Winch (1971), autorul teoriei nevoilor complementare, considerǎ cǎ, în câmplul
alegerilor posibile, persoanele opereazǎ dominant în bazele nevoilor de patternuri ce
asigurǎ gratificaţie mutualǎ. La nivelul cuplului apar ˝nevoi complementare˝, fiecare
partener apreciind în celalalt ceea ce nu găseşte în sine. Astfel persoanele cu nevoi
puternice de dominare se vor simţi atrase de parteneri submisivi, o structură emoţională şi
anxioasă preferă un partener cu o mare stabilitate emoţională, un individ mai puţin activ
preferă un partener descurcăreţ, flexibil şi mobil. Scenariul psihologic poate fi uneori
completat de cel fizic (atracţia contrariilor psihomorfologice) sau chiar sociale. Sunt
clasice exemplele mariajului unei femei tinere şi frumoase cu un bătrân bogat sau al
femeii bătrâne şi cu o carierǎ strǎlucitǎ, cu un bărbat tânăr şi frumos.
Acest principiu caracterizează structurarea şi calitatea evoluţiei unor cupluri,
constând în interconectarea reciproc compensatorie a unor reacţii, atitudini şi
comportamente. Astfel, unele trăsături şi manifestări (adaptative şi dezadaptative) ale
celor două personalităţi se pot potenţa sau atenua prin mutualitate, ori se pot neutraliza
într-un sens favorabil sau, dimpotrivǎ, defavorabil evoluţiei cuplului. Aşa, de pildă,
procesul de interacomodare este facilitat, iniţial, într-o diadă structurată pe principiul
dominare-dependenţă (activ-pasiv, ascendent-submisiv), dar manifestarea în exces a
uneia dintre aceste trăsături la un partener conduce la deficite de interacomodare şi de
asumare corespunzătoare a rolurilor conjugale. Astfel, consorţii ajung sǎ se frustreze
reciproc. Potenţarea reciprocă a unor trăsături de personalitate de sens opus pare să fie o
˝predispoziţie ˝ a cuplurilor constituite prin complementaritate. Pe de altă parte, se
constată tendinţa ca o trăsătură cu potenţial dezadaptativ (conflictual) a unui partener sǎ
fie atenuată (moderatǎ) de o trasătură complementară, moderatoare la celalalt partener.
Astfel, impulsivitatea, hiperreactivitatea, explozivitatea, agresivitatea unui soţ se
moderează prin echilibrul, calmul, tactul sau hiporeactivitatea celuilalt. Naturile active şi
agresive se exacerbeazǎ în preajma celor supuse, pasive, extroverţii se ˝dilată˝ în raport
cu introverţii, curajoşii devin imprudenţi şi impulsivi în raport cu anxioşii. Conflictul este
potenţial conţinut în chiar fenomenul de bipolaritate a celor douǎ personalitǎţi în actul
interpersonal.
Aceasta teorie susţine existenţa, la baza alegerii partenerului pentru cuplul
interpersonal, ˝trebuinţei˝ pentru o persoană cu caracteristici psihologice complementare
în raport cu sine. O structură dominatoare preferă una supusă, o structură emotivă şi
anxioasă preferă un partener cu o mare stabilitate emoţională, un individ mai puţin activ
preferă un partener hiperactiv etc.
Deşi interesante, nici una dintre cele două teorii nu satisface integral, pentru că nici
una nu comentează cu claritate cauzele care determină crearea şi funcţionalitatea
cuplurilor, conjugale sau nu. Astfel, regăsim cazuri în care partenerii nu prezintă structuri
psihologice similare, dar sunt stabile, pe când acolo unde există similitudini pe linia unor
componente psihologice, cuplul este pe cale să se dezmembreze.
Pe baza unor cercetări complete, A. Kerckoff şi K. Davis au constatat că, deşi
similaritatea socioeconomică şi socioculturală joacă un rol important în alegerea maritală,
complementaritatea caracteristicilor psihosociale ale personalităţilor soţilor devine
esenţială pentru longevitatea mariajului.

19
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

Kerckoff (1974) a propus o integrare a similaritǎţii şi complementaritǎţii în


descrierea şi explicarea alegerii partenerului în sensul că, într-o primă etapǎ, similaritatea
de valori şi atitudini acţioneazǎ ca un filtru pentru a continua sau nu relaţia de prietenie,
iar mai târziu complementaritatea nevoilor devine mai importantă.
3. filtrul atracţiei personale
Decizia maritalǎ se întemeiazǎ la acest nivel pe un fundament important al atracţiei
sexelor, în care dragostea romanticǎ, dorinţa sexualǎ, scânteia biochimicǎ a atracţiei
fizice, armonia biogenetică, greu descifrabilǎ, schimburile inconştiente şi conştiente pot
dezvǎlui pe rând câteva dintre secretele afinitǎţilor elective.
Atracţia fizicǎ şi psihicǎ este conştientizatǎ sub forma unei plǎcute tensiuni
emoţionale şi de cunoaştere, care vectorializeazǎ şi regleazǎ comportamentul erotic şi
conjugal. Ea devine o sursă energicǎ, generatoare de conduite, atitudini, gânduri şi acţiuni
pozitive faţǎ de ˝obiectul atracţiei˝, menite sǎ-i reveleze continuu celui care iubeşte
calitǎţile de care se simte atras, pe care le intuieşte şi le doreşte la partener.

4. filtrul compatibilitǎţii. Este strâns legat de filtrul atracţiei personale şi s-a dezvoltat
pe baza teoriei asemănării a lui R.Winch.
Scǎpând unei evaluări obiectivabile sau explicabile prin criterii verificabile, este
necesar sǎ revenim la sursele psihologiei abisale:
Pornind de la teoria psihanaliticǎ a lui Freud, A. V. Dicks consideră că în afara
concordanţei şi valorilor socioculturale, existǎ şi un sistem de norme personale privind
aşteptǎrile de rol conjugal (dobândite pe baza experienţei de relaţie din familia de
origine) alcǎtuind sistemul forţelor conştiente, precum şi un sistem al forţelor inconştiente
care genereazǎ un anumit model de comunicare afectivǎ între parteneri, de schimburi,
oferte şi gratificaţii, recompense senzual-senzitive, emoţional-afective şi spirituale.
Teoria lui C.G.Jung se bazeazǎ pe explicarea atracţiei sexelor prin satisfacerea
mentalǎ a proiecţiilor complementare de rol-sex în cadrul similaritǎţii, ˝animusul˝ femeii
se regǎseşte în bǎrbat, iar ˝anima˝ bǎrbatului în femeie. Iubirea devine acea alchimie
psihologicǎ prin care cei doi reuşesc să devinǎ unul, integrându-se şi transcendând
dualitatea, întorcându-se la marele Sine, care e unic şi care conţine deopotrivǎ animus şi
anima, inseparabili. Recunoaştem aici influenţele concepţiei taoiste, dar şi tantrice asupra
iubirii, aparţinând spiritualitǎţii orientale de care Jung nu a fost strǎin.
Compatibilitatea existenţialǎ între parteneri la un moment dat nu garanteazǎ
durabilitatea şi trăinicia căsătoriei.

5. filtrul alegerii – motivaţiile conştiente şi inconştiente ale alegerii maritale reprezintǎ


încǎ o problemǎ cu multe necunoscute. Probabil cǎ motivaţiile iniţiale ale alegerii
maritale, numai în mǎsura în care se transformǎ ulterior în motive ale coexistenţei de
tip familial, în adevǎrate surse de regenerare ale capacitǎţii de ˝acţiune˝ şi de
˝devenire˝ maritalǎ, pot fundamenta dragostea ca mod de cunoaştere şi dezvoltare a
fiinţei umane.
Astfel, alegerea partenerului poate rămâne sub semnul hazardului, un exerciţiu de
maturitate sau doar o promisiune de împlinire.

Teoria schimbului social este cea mai recentǎ teorie în ceea ce priveşte alegerea
partenerului. Aceasta susţine cǎ, de regulǎ, ne aşteptǎm sǎ primim beneficii materiale, dar

20
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

mai ales afectiv-emoţionale din partea partenerului nostru, în aceeaşi proporţie în care am
investit.
Cuplurile care au trǎit împreunǎ mult timp au afirmat cǎ prima iubire pasionalǎ
evolueazǎ de-a lungul timpului către ceva mai profund şi stǎri emoţionale mai puţin
violente, către o relaţie caracteizatǎ mai mult de ataşament şi afecţiune decât de excitare
sexualǎ.
Modelul piramidal - aparţine lui Maslow şi reprezintă o ierarhizare a nevoilor umane în
funţie de gradul urgenţei satisfacerii lor. Pornind de la bază către vârf, etajele piramidei
sunt următoarele:
I – trebuinţe fiziologice : trebuinţe de hrană, de adapost, repaos, sexualitate, a căror
satisfacere asigura conservarea şi sănătatea;

II – trebuinţe de securitate : trebuinţe de echilibru emoţional, de perseverare


împotriva primejdiilor, pentru asigurarea condiţiilor de muncă şi viaţă ;

III – trebuinţe de apartenenţǎ : trebuinţe de afiliere şi adeziune, de identificare cu


alţii, de apartenenţă la familii, grup, comunitate culturală ;

IV – trebuinţe de stimă : stimă faţă de sine şi alte persoane, nevoia de reputaţie şi


prestigiu, de a se bucura de consideraţie şi de a participa la decizii ;

V – trebuinţe de autorealizare : necesitatea de obiectivare a capacitǎţilor şi


disponibilitǎţilor creative.
Modelul piramidal al organizării şi ierarhizarii trebuinţelor este fundamentat
psihologic de următoarele principii :
1. se acordă prioritate mai întâi satisfacerii trebuinţelor primare, de ordin biologic şi
apoi celor secundare, de ordin social ;
2. o trebuinţă aparţinând nivelelor superioare poate funcţiona ca motiv numai în
condiţia în care trebuinţele ce aparţin nivelelor inferioare au fost satisfăcute;
3. cu cât o trebuinţă este mai intens satisfăcută, cu atât apare mai puţin probabilă
valoarea sa de motiv al conduitei; motivarea conduitei nu se poate realiza concomitent
din perspectiva tuturor nivelurilor ci se produc mereu treceri în sens ascendent şi
descendent în funcţie de gradul de satisfacere a trebuinţelor ce aparţin diferitelor nivele.
Fiind satisfăcut un nivel al trebuinţelor se trece la un nivel superior, iar dacă se încetează
satisfacerea nivelului inferior, se produce o regresiune în piramida trebuinţelor şi
conduita este orientată spre satisfacerea trebuinţelor de la acest nivel.
Caracteristicile specifice motivaţiei conduitei partenerului din cadrul cuplului erotic
preconjugal şi al cuplului conjugal
Mai întâi, se conturează întrebarea: de ce, din multitudinea partenerilor potenţiali, o
persoană şi-a ales un anume partener, cu anumite particularităţi fizico-expresive şi
psihologice? Dacă ar fi întrebaţi membrii cuplurilor erotice preconjugale şi conjugale, de
ce şi-au ales partenerul respectiv, s-ar primi o multitudine de răspunsuri, fiecare dintre ele
vizând anumite caracteristici psihologic-individuale sau relaţionale. Deşi există şi cazuri
în care aceeaşi persoană este preferată ca partener al cuplului erotic sau conjugal de mai
multe persoane, totuşi, de regulă, parteneri diferiţi alcătuiesc cupluri interpersonale de
ordin erotico-sentimental, fără să fie implicaţi în situaţii conflictuale cu terţe persoane.

21
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

Teoria echităţii propune ideea că satisfacţia într-o relaţie este o funcţie a relaţiei dintre
profiturile şi costurile pe care fiecare membru le experimentează. Formula ar fi
următoarea: profiturile primei persoane supra costurile primei persoane egal cu raportul
dintre profiturile şi costurile celeilalte persoane.
Teoria echilibrului formulează ideea că relaţiile sunt mai satisfăcătoare atunci când
raporturile sunt egale. Spre exemplu, dacă te afli în relaţie cu cineva vei fi satisfăcut dacă
vei primi în manieră similară cu a ta ceea ce ai investit.
Potrivit teoriei echităţii, satisfacţia oamenilor într-o relaţie depinde de maniera
în care percep costurile şi recompensele proprii cât şi pe cele ale partenerului.
Din punctul de vedere al lui Kelly şi Thibaut, o relaţie interpersonală de durată
se caracterizează nu atât prin încercările ambilor parteneri de a-şi maximiza profitul
personal, cât mai degrabă de a-şi minimaliza pierderile. Relaţiile de durată sunt
caracterizate prin compromisul care îi mulţumeşte pe cei doi în mod egal; de exemplu
într-o săptămână doi parteneri merg la un meci de fotbal, iar săptămâna următoare la
un spectacol de balet sau la teatru.
Studiu asupra iubirii (dupǎ Simpson)
Participanţilor la acest studiu li s-a pus urmǎtoarea întrebare: ˝ Dacǎ un bǎrbat
(sau femeie) are toate calităţile pe care le doriţi, v-aţi căsători cu aceastǎ persoanǎ, chiar
dacă nu sunteţi îndrăgostit/ă de ea?
Au fost alcătuite trei eşantioane la anumite intervale între anii 1960-1980. În
primele eşantioane au fost mai mulţi oameni care ar fi fost dispuşi să se cǎsǎtoreascǎ fǎrǎ
a fi îndrǎgostiţi: aproximativ 80% au fost dispuse sǎ se căsătoreascǎ fǎrǎ a fi îndrǎgostite
în 1967, în comparaţie cu mai puţin de 20% în 1984. În cazul bǎrbaţilor, proporţiile au
fost mai reduse în 1967 (mai puţin de 40%) şi mult mai asemănătoare eşantionului de
femei în 1976 şi 1984.
Probabil cǎ securitatea oferitǎ femeilor prin căsătorie constituia un factor
important în 1967. În 1984, ele s-au simţit mult mai independente din punct de vedere
economic, astfel cǎ partea romanticǎ a cǎsǎtoriei a avut o importanţǎ mai mare.
Teoria celor trei factori ai iubirii
Hatfield şi Walster (1981) au arǎtat că există trei factori care sunt responsabili
pentru experienţa iubirii:
• Expunerea culturală- un individ trebuie să fie expus de la o vârstǎ timpurie
ideii de iubire şi de a fi îndrǎgostit.
• Excitarea fiziologicǎ- excitarea sexualǎ la un moment dat.
• Trebuie să existe un obiect adecvat de iubire- o persoanǎ atractivǎ (cel puţin
pentru dumneavoastră) de sex opus (de obicei) şi de vârstǎ similarǎ.
Trebuie să găsim o explicaţie cognitivă pentru schimbările fiziologice prin care
trecem. Eticheta pe care o punem sentimentelor trăite atunci când cei trei factori de mai
sus sunt prezenţi este ˝iubire˝. În timp ce dovezile furnizate de studiul lui Schachter şi
Singer sprijinǎ aceastǎ idee, Marshall şi Zimbardo (1979) nu sunt atât de siguri.
Etichetarea externǎ pare sǎ reprezinte doar un singur factor a ceea ce este un proces
destul de complex.
Aţi putea la fel de bine explica aceasta utilizând teoria întǎrire/ afect. Excitarea
sexualǎ care este trǎitǎ în prezenţa ˝obiectului de iubire˝ este asociatǎ cu acea persoanǎ.

22
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

Aceastǎ trǎire emoţionalǎ pozitivǎ este întǎritoare. În consecinţǎ învǎţǎm sǎ ne


îndrǎgostim.

Expun
ere
cultura
Excitaţie lǎ
psihologic Iu
ǎ bi Obiectul
re prezent
al iubirii

Teoria celor trei factori ai iubirii


(după Hatfield şi Walster, 1981)

Teoria triunghiului iubirii propusǎ de Sternerberg

Sternberg (1986) considerase iubirea ca fiind un triunghi cu trei componente:


intimitate, pasiune şi angajament.
Intimitatea se leagǎ de sentimentele de unire şi ataşament – dorinţa de a fi
apropiat de cineva. Pasiunea se referǎ la aspectele sexuale şi romantice ale unei relaţii.
Angajamentul are douǎ aspecte – decizia de unire cu altǎ persoanǎ şi angajamentul de a
rǎmâne cu aceasta.
La unii indivizi, aceste trei componente sunt prezente la diferite intensitǎţi, ceea
ce are ca rezultat diferite tipuri de iubire. Faptul de a plǎcea pe cineva implicǎ o dozǎ
puternicǎ de intimitate, dar puţinǎ pasiune sau angajament: infatuarea implicǎ multǎ
pasiune, dar nu atât de mult angajament sau intimitate; dragostea seacǎ este în mare parte
angajament cu puţinǎ pasiune sau intimitate; dragostea romanticǎ implicǎ multǎ pasiune
şi intimitate, dar puţin angajament. În centrul triunghiului, Sternberg pune dragostea
desǎvârşitǎ.

1.1.1. Intimitate

Iubir
e
Angajament Pasiune

Teoria triunghiului iubirii a lui Sternberg


(dupǎ Sternberg, 1986)

23
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

Ciclurile vietii familiale

Aceasta perspectiva se centreaza pe procesele si schimbarile particulare in


organizarea structurii interne si interactiunile din familie.
Abordarea ciclurilor vietii familiale permite cercetatorilor o privire asupra vietii
familiei, precum si intelegerea si identificarea problemelor specifice si caracteristice
fiecarei faze de dezvoltare familiala.
Ciclurile vietii familiale pot fi structurate in cateva stadii, sau poate fi gandit
relativ cu doua perioade: perioada de expansiune familiala si perioada de restrangere
familiala.
Psihologul J.Aldous (1978) definea stadiul ca reprezentand o "diviziune din
intreaga viata a familiei care este distincta de celelalte, care o preced si care o urmeaza,
constituind o perioada aparte". Aceasta conceptie permite cercetatorilor si teoreticienilor
sa descopere vulnerabilitatile familiei pe parcursul fiecarui stadiu al ciclurilor vietii
familiale .
Cercetatorii din domeniul stiintelor sociale ofera predictii despre comportamentul
familial, bazate pe stadiul pe care familia l-a atins in dezvoltarea sa. Astfel de predictii
pot fi referiri la venitul familiei, gradul de satisfactie maritala sau un conflict mai extins
intre parinti si copii. Ruben Hill si Roy Rodgers(1964) vad dezvoltarea stadiilor familiale
ca si convenienta care permite studiul recuzitei familiei din diverse puncte de vedere in
dezvoltarea sa.
Desi exista un larg consens asupra faptului ca viata de familie poate fi efectiv
subivizat in stadii, exista diferente de opinii, in randul cercetatorilor cum ar fi diferentele
de opinii cu privire la impartirea stadiilor, cu privire la factorii care determina iesirea
familiei dintr-un stadiu si intrarea ei in altul. Oricum modele ciclurilor vietii familiale
permit familiilor sa-si compare experientele cu cele proprii modelelor normale de
dezvoltare.
In anul 1948, doi autori, Reuben Hill si Evelyn Duvall pun bazele a ceea ce a
devenit ulterior cel mai utilizat sistem de categorializare a vietii familiale in stadii. Ei au
sugerat trei criterii cheie pentru definirea stadiilor:
1. schimbarile ce survin in numarul membrilor familiei;
2. stadii de dezvoltare a copiilor mai mari si retragerea statutului sotului - tata.
Utilizand aceste criterii, cei doi au impartit ciclurile vietii familiale in opt stadii:
Stadiul I: Etapa formarii cuplului;
Stadiul II:Etapa familiei cu copii nou-nascuti;
Stadiul III:Familii cu copii prescolari;
Stadiul IV: Familii cu copii scolari;
Stadiul V: Familii cu copii adolescenti;
Stadiul VI: Familii cu tineri adulti;
Stadiul VII:Familii la o varsta mijlocie;
Stadiul VIII:Familii in varsta.
Sistemul lor de categorializare ramane la ipoteza ca interdependenta dintre
membrii familiei este frecventa. Astfel de fiecare data cand cineva se adauga la familie
sau o paraseste, vor interveni schimbari substantiale in interac-tiunile familiale. Acelasi
lucru este valabil ori de cate ori cei mai mari ating un nou stadiu de dezvoltare, deoarece

24
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

membrii familiei se adapteaza la noile circumstante , incepand un nou stadiu de


dezvoltare.
Ulterior R. Hill, in anul 1970, restrange numarul stadiilor de viata familiale la
numai cinci, elabarand asa-numita "Schema a ciclurilor vietii familiale". Considerata a fi
o abordare integrala a familiei, aceasta permite studiul familiei in interactiune cu mediul
intr-o perspectiva diacronica (evolutiva).
Schema precizeaza intervalele de timp in care se produc schimbari in dezvoltarea
familiei, distingand urmatoarele cicluri in evolutia sa:
- stadiul initial al cuplului fara copii;
- stadiul vietii cuplului cu copii prescolari;
- stadiul familiei cu copii de varsta scolara;
- stadiul familiei parasite de copii deveniti adulti;
- stadiul "familiei" omului singur (vaduvia).
Schema lui Hill reprezinta un punct de vedere ce da posibilitatea sistematizarii
numeroaselor studii asupra evolutiei familiei. Ea poate oferi date despre structura si
functiile familiei, intr-unul sau altul din stadiile ei de dezvoltare.
Lund in considerare caracteristicile "subidentitatii maritale si parentale", in
perioadele adulte, din punctul de vedere al structurii personalitatii, U. Schiopu si E Verza
(1981,p.273-276), releva modificarile survenite in stilul de viata familiala.
In fazele de adult tanar, casnicia este in plina consolidare, procesul de adaptare
activ, cu etape de crestere, familia fiind preocupata de dorinta de a mentine confortul
afectiv. Rolurile in familie incep sa se diferentieze si sa se consolideze, se stabilesc reguli
de baza ale familiei, zonele de toleranta si intoleranta in cresterea copiilor, se largeste
intimitatea.
In etapa cuprinsa intre 34 si 45 ani rolul parental devine mai incarcat, datorita
procesului de crestere a copiilor intrarea lor in scoala. Rolurile profesionale si cele
parentale fiind in expansiune si mai complicate, se produce o erodare a caracterului
imperios al sexualitatii. Ceea ce contribuie la aceasta erodare sunt oboseala,
insatisfactiile. Se creeaza in acelasi timp un grad mai adanc al intimitatii si confortului
afectiv. Este adesea perioada cand pot interveni crize in casnicie, ce se pot solda, uneori
cu divort.
In a doua etapa de adult cuprinsa intre 45 si 55 ani, viata de familie devine
incarcata cu o oarecare tensiune dinspre directia rolului parental, data fiind cresterea
tendin-tei copiilor la incalcarea regulilor. Se produc astfel noi probleme, pot aparea chiar
conflicte, tensiuni in familie ampli-ficate de fragilitatea sanatatii mamei, in apropiere de
menopauza care poate fi parcursa cu anxietate si nervozitate. Libidoul se tempereaza
discret la ambii parteneri.
In etapa de adult de dupa 55 ani, rolul parental devine mai complex prin plecarea
din casa parinteasca a primului copil si prin intrarea in criza a subidentitatii profesionale,
prin dezangajarea profesionala. Legatura matrimoniala de-vine una de securizare.
Aparitia nepotilor reface ciclul vietii, al relatiei si dorintelor - la un nou nivel - restabilind
inca o data planurile de viitor ale persoanei.
Problematicii ciclului de viata initial i-au fost dedicate numeroase studii, legate
de relatiile interpersonale romantice ( M. Snyder, J.A. Simson), comunicarea nonverbala
in casatorie, proiectiile (atribuirile) in relatiile de dragoste (B. Bumek, G. Biimbe),

25
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

dezvoltarea, dinamica si determinarea relatiilor interpersonale intime (B. Perlman,


S.Duck).
Studiile cuplului cu copii (prescolari si scolari) au starnit interesul psihologilor din
ramura educationala, psihopatologica si psihodinamica.
Sunt de mentionat din aceasta perspectiva contributiile psihanalistilor (S.Freud,
O.Rank, M.Klein, E. Fromm-Reichmann precum si cele ale scolii behavioriste de la Palo-
Alto privind distorsiunile in relatiile de comunicare parinti-copii ( teoria doublebind -
G.Bateson)
Teoriile acceptarii/rejectarii parentalitatii ale lui R.P.Rohuer (1986), cu efectele
lor in dezvoltarea paersonalitatilor armonice si dizarmonice sunt notabile.
Problemelor varstei inaintate, de mare actualitate, le sunt dedicate studii
numeroase (T.H.Brubaker, 1986; 1987)

Emanciparea femeii sau curentul feminist

Cateva elemente despre miscarea feminista in tara noastra

Feminismul este un subiect delicat, evitat deseori si de femei, nu numai combatut de


majoritatea barbatilor. Feminismul, in perceptia cotidiana, este emblema purtata de acele
„fanatice” care isi „neaga” rolul clasic de femei, care vor egalitate, ba si mai mult sa
dovedeasca ca sunt superioare barbatilor. „Ele”, si acest plural parca pune o bariera, in
dorinta de a le tine cat mai departe pe profeministe de ceilalti, ca nu cumva sa ii
contagieze cu ideile lor, deci „ele” vor sa declare ca femeia este agala barbatului, ca
femeia poate avea discernamant si putere in luarea deciziilor, ca vrea sa fie independenta
nu numai de familia din care provine sau in care a exista prin casatorie, dar si
independenta financiar, profesional, valoric si moral, intelectual.
Cele mai bogate referinte despre feminismul in Romania le-am regasit in lucrarile
doamnei Mihaela Miroiu (n. 10 martie 1955, Hunedoara), politoloagă şi eticiană,
teoreticiană şi militantă feministă. Mihaela Miroiu este profesoara universitară la SNSPA.
A fost decană a aceleiaşi facultăţi între 1997 şi 2001.
Ca teoreticiană a politicii a analizat democraţia neliberală în postcomunism (România.
Starea de fapt, în colab.), conservatorismul de stânga (Societatea retro, 1999); politicile
de gen în societatea postcomunistă si sindromul pe care il numeste "feminism room-
service" (Drumul către autonomie, 2004). Ca filosoafa a publicat Gândul umbrei.
Abordări feministe în filosofia contemporană, 1995 (postmodernism si feminism) si
Convenio. Despre natură, femei şi morală, 1996 (abordarea eticii din perspectiva ideii de
convenabilitate). A iniţiat în România reformarea studiului filosofiei (1990-1993),
programele de cultură civică pentru licee (1995), studiile de gen (1994-1997), studiile
doctorale în ştiinţe politice (2000), prima colecţie de Studii de gen (Editura Polirom, în
2000) cercetarea şi codurile etice în universităţi (2005). A publicat şi publică în presa
culturală: Revista 22, aLtitudini, Dilema, Observator cultural. Sinteza articolelor sale
feministe a fost publicată în volumul Nepreţuitele femei (2006), iar cea a articolelor pe
teme de etică politică va fi publicată în vol. Dincolo de îngeri şi draci. Etica în politica
românească (în curs de apariţie, 2007). Este cunoscută internaţional prin articole şi
conferinţe de etică politică, analiza tranziţiei şi teorie feministă.

26
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

Feminismul este doctrina care preconizează ameliorarea şi extinderea rolului femeilor în


societate, în tot ceea ce ţine de profesie, şanse, relevanţă socială etc.; mişcarea care
militează în acest sens.
Reprezinta pledoria pntru drepturile femeilor21si are ca semnificatii oprimarea sistematica
a femeilor si natura relatiilor de gen, ce nu sunt de neschimbat si inascute ca si
comportament.
Feminismul îşi trage rădăcinile, istoric, din mişcările de eliberare şi emancipare
subsecvente Revoluţiei Franceze. Începând prin a fi o variantă "de gen" a doctrinelor
fourrieriste sau saint-simoniene, feminismul începe să militeze pentru egalitatea de
drepturi (v. mişcarea "sufragetelor" din Marea Britanie). Sub influenţa mai cu seamă a
operei Simonei de Beauvoir, dar şi a scrierilor unor scriitoare proeminente precum
Virginia Woolf care dezvăluie condiţia umilitoare şi subalternă a femeii în societăţile
moderne, feminismul îşi începe drumul în anii '70 ca mişcare militantă (v. Women's Lib,
celebră asociaţie feministă din Statele Unite). Mişcările feministe revendică dreptul
esenţial al femeilor de a dispune de propriul lor corp - şi abolirea tuturor formelor de
discriminare, socială, profesională ş.a.m.d.
MIŞCAREA FEMINISTĂ PE PLAN UNIVERSAL22
Istoric: Feminismul s-a cristalizat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea dar a
cunoscut o largă răspândire în secolul trecut23, fiind generat de cauze de ordin intelectual,
moral şi economic, de efectele iluminismului şi ale Revoluţiei franceze, de expansiunea
capitalismului pe plan universal. Debutul său a coincis cu epoca revoluţiei democratice şi
a reformelor politice24 în câteva din cele mai dezvoltate ţări europene - Franţa, Anglia -
dar şi în SUA. Ca mişcare internaţională, feminismul în expresia sa sintetică şi globală
ambiţiona la un ţel mai general, propunându-şi să contribuie la "progresul civilizaţiei şi
fericirea umanităţii", să lucreze pentru binele general şi nu doar al femeii, a fost
considerat "unică formă de progres social pe care istoria n-a înregistrat-i"25.
Conceptul de feminism vehiculat în epocă a cunoscut diferite interpretări concretizându-
se, în esenţă, în emanciparea femeilor sub aspect intelectual, moral, economic, social,
politic sau instituţional, care să ducă la egalitatea cu bărbatul în şcoală, familie, în viaţa
civilă şi socială. Diferitele ipostaze ale feminismului afirmate în timp se includ şi se
presupun reciproc. Astfel, uneori se pornea de la necesitatea reglementării prin lege a
egalităţii în cadrul familiei, premisă pentru egalitatea în viaţa civilă şi cea socială.26 Ca
urmare, feminismul este o mişcare în acelaşi timp socială şi politică, dar nu-i pot fi
refuzate nici valenţele culturale. În ipostaza sa culturalizantă, feminismul presupunea
emanciparea intelectuală a femeii, ridicarea nivelului de educaţie şi instrucţie, accesul la
ştiinţă, la învăţământ, artă şi cultură în proporţie egală cu bărbaţii. Din această
perspectivă feminismul a fost definit ca "năzuinţă a femeilor culte din lumea întreagă
către o viaţă nouă în favoarea sexului lor şi în totală egalitate cu viaţa publică a
bărbaţilor"27. Modul în care problematica sa a fost pusă - în opoziţie cu interesul
21
Dragomir, O., Miroiu, M., Lexicon feminist, Ed Polirom, Iasi, 2002, p.121-123
22
http://ro.wikipedia.org/wiki/Feminism
23
Emile Faguet, Le feminisme, Paris, f.a, passim;
24
Kaethe Schirmacher, Le feminisme aux Etats Unis, en France dans la Grande Bretagne en Suede et en Russie. Paris, 1898, p.70.
25
E. Bogdan, op.cit., p.5.
26
E. Faguet, op.cit., p.3
27
E.Bogdan, op.cit., p.5

27
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

bărbaţilor - a impietat asupra evoluţiei mişcării. Ca problemă socială însă, nu comportă


doar "recunoaşterea drepturilor femeii, susţinută de femei culte dar şi nevoile femeilor
din popor"28. Aspectul politic al problemei implică participarea femeii la viaţa de
conducere. Excluderea ei din viaţa publică, echivalentă cu excluderea unei jumătăţi a
naţiunii, devine o imposibilitate:"...intrarea femeii în viaţa de conducere a statului apare
ca ceva firesc. Lupta femeilor pentru realizarea acestui drept - feminismul - încetează a
mai fi privită ca o glumă intelectuală sau ca o insurecţie"29. Aceasta implică acordarea
dreptului de vot femeilor, cerinţă care a devenit suportul mişcării feministe engleze.
S-a operat o distincţie între feminismul începuturilor (secolul al XVIII-lea) şi feminismul
sfârşitului de secol XIX, la care s-a încercat echivalarea cu conceptul de socialism.
Astfel, denumindu-l pe cel din urmă "feminism absolut", proclamat pentru prima oară în
istorie de "socialismul modern" cel dintâi apare ca o tendinţă pe care socialiştii o numesc
cu dispreţ "feminism burghez" şi care a fost "deja schiţat de Revoluţia franceză"30. În
acest sens este semnificativ Congresul din Grad (1893) la care s-a aşezat semnul egalităţii
între cele două concepte: socialism şi feminism. În accepţiunea sa modernă, feminismul
aparţine secolului în care spiritul asocierii şi ideea de solidaritate au triumfat. Pretutindeni
în Europa, mişcarea feministă a debutat în prima jumătate a secolului al XIX-lea. S-a
transformat şi a devenit mai bine organizată, evoluând spre asociaţionismul de tip modern
fundamentat pe criterii social-profesionale sau naţionale spre a doua jumătate a secolului
trecut.
Feminismul pe plan internaţional se cristalizează în Franţa, unde, ca urmare a unei
moţiuni (Declaraţia drepturilor femeii) adresate de câteva femei Adunării Naţionale în
1789, forul revoluţionar a decretat "sexul feminin se bucură de aceleaşi avantagii,
drepturi şi onoruri ca şi sexul masculin"31. Revoluţia, proclamând egalitatea civilă a celor
două sexe a inclus între datoriile statului şi pe aceea de a se pune în sistemul general de
instrucţie publică şi instrucţia femeii. Însă Constituţia din 1793 care prevedea egalitatea
cetăţenilor în faţa legii, indiferent de sex, nu a intrat în vigoare niciodată. Mai mult chiar,
în faţa proliferării reuniunilor de femei între anii 1792-1793 - Societatea femeilor
republicane şi revoluţionare, Amicii Constituţiei - care revendicau egalitatea politică,
Comitetul Siguranţei generale a interzis cluburile feminine. Dintre revoluţionari,
Condircet a fost partizan al feminismului, pledând pentru acordarea dreptului de vot
acestoral32. După ce activitatea de propagandă s-a intensificat, simpatizanţii din rândul
bărbaţilor s-au angajat în sprijinul revendicărilor feministe: Emile de Girardin, Victor
Hugo, Alexandre Dumas fiul, Chateaubriand. Mişcarea câştigă în extensiune prin
înrolarea în rândurile ei a teoreticienilor socialişti utopişti, prin înfiinţarea de organe de
presă ("Gazette de femmes"). Dacă un jurnal de modă ar putea fi considerat expresie a
presei feministe, atunci am marca debutul acestui gen publicistic în Franţa chiar la
mijlocul secolului al XVIII-lea, când apar "Courrier de la Nouveaute", "Le journal des
Dames" şi ceva mai târziu, "Cabinet de Modes"33. Cu siguranţă însă, evenimentul care a
făcut să se vorbească despre o presă feministă în adevăratul sens al cuvântului a fost
28
Maria Buţureanu, op.cit., p.43
29
Calypso Corneliu Botez, op.cit., p6
30
C.O.Bunge, op.cit., p.passim
31
E.Bogdan, op.cit., p.42
32
Maria Buţureanu, op.cit.,p.179-18o; Kaethe Schirmacher, op.cit., p.26-27
33
Samra Martin Bonvoisin, Michele Maignien, La presse feminine, Paris, Presses universitaires de France, 1970, p.9

28
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

revoluţia franceză. Devenite "cetăţeni", femeile îşi creează propriile lor ziare, menite să le
promoveze idealurile: "Les Annales de l Education et du Sexe" (1790), "Les Eveniments
du Jour" (1791), "La Feuille du Soir" şi "Le Journal de Dames et de Modes". Cel mai
"revoluţionar" ziar feminist al vremii, care s-a revendicat drept "jurnal de legislaţie şi
jurisprudenţă" a fost "La gazette des Femmes"34. În coloanele sale se milita pentru
recunoaşterea divorţului, acordarea dreptului femeii de a practica diferite meserii
considerate "masculine" şi abolirea pedepsei de adulter. Revoluţia din 1848 reactivează
mişcarea feministă şi sub aspectul organizării sale. Dacă la început, femeile îşi fac
cunoscută cauza prin intermediul cluburilor revoluţionare - Club Lyonnais, Club de
l’emancipation des Peuples - treptat îşi constituie propriile asociaţii, a căror denumiri le
exprimă interesele: Club de l’emancipation des femmes sau Le Club des femmes 35.
Integrându-se acestora, ziarul "La voix des Femmes" funcţionează ca un loc de întrunire
şi întrajutorare, publică situaţia grea a femeilor în industrie şi inegalitatea salarială la care
sunt supuse şi le susţine revendicările. În consecinţă, urmărindu-se îmbunătăţirea situaţiei
lor economice, s-au organizat ateliere pentru femei, dar şi ateliere municipale, care îşi
propuneau să preîntâmpine şomajul feminin. După proclamarea celei de-a doua republici,
când revendicările sociale şi politice le sunt refuzate, spaţiul emancipării se reduce la cel
al casei. Idealurile politice ale colaboratoarelor gazetei "La Voix des Femmes" se
regăsesc în "La Politique des Femmes", un ziar ce s-a vrut "în interesul femeilor".
Înfrângerea revoluţiei a consemnat însă şi decesul presei feministe susţinute de femei. De
acum înainte rolul de animatori ai presei feministe şi l-au asumat bărbaţii. Se impun în
acest sens "L’Opinion des Femmes", redactate de Jean Derouin şi "Le droit des Femmes"
fondat de M. Richer36 un săptămânal care, în cei 20 de ani de apariţie a susţinut instituirea
divorţului, necesitatea unei legislaţii a muncii pentru femei, dreptul acestora de a susţine
examen de bacalaureat şi de a urma cursuri universitate, de a exercita profesii rezervate
bărbaţilor.
Libertatea de care beneficiază presa în timpul celei de-a treia republici (legea din
29.07.1881) relansează şi jurnalismul feminist care înregistrează odată cu dezvoltarea
considerabilă a audienţei noi titluri: "La Mode miniature feminine illustree", "Le Mode
miniature feminine illustree", "le Petit Echo de la Mode", "L’Echo des Francaises", "La
Citoyenne", La Revue feminine", "Le Journal des Femmes", "La Femme d’Avenir" "Le
Feminism chretien" şi "La Fronde"37. Ca urmare a congreselor socialiste desfăşurate în
1878, 1889, 1892, 1896, în care necesitatea reformelor civile şi politice a fost frecvent
dezbătură, se organizează numeroase societăţi, mijloace în obţinerea egalităţii politice a
sexelor: Societatea pentru ameliorarea soartei femeilor, Liga pentru dreptul femeilor,
Solidaritatea, feminismul creştin38. Între acestea, mai importantă pare să fi fost Uniunea
franceză a femeilor, asociaţie independentă de un partid politic sau religios, cu
simpatizanţi în parlament, care militau pentru obţinerea dreptului de vot.
Deşi alura culturală în Franţa a preocupat mai mult scriitorii bărbaţi, se detaşează tipuri
de femei care răspândesc idei asemănătoare celor socialiste: Rachel Varnhagen -
apărătoare a drepturilor mamelor, care răspândeşte pentru prima oară teza individualităţii
34
Samra Martin Bonvoisin, Michele Maignien, La presse feminine, Paris, Presses universitaires de France, 1970, p.11
35
Edith Thomas, Les femmes de 1848, Paris, p.47
36
Samra Martin Bonvoisin, Michele Maignien, op.cit., p.12-13
37
Samra Martin Bonvoisin, Michele Maignien, op.cit.p.16
38
Kaethe Schirmacher, op.cit.,p.33-34; Maria Buţureanu, op.cit., p.182

29
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

personalităţii şi George Sand - susţinătoarea lozincii "la femme libre" - pentru care
libertatea constă în sfărâmarea instituţiilor societăţii39. Bogata literatură feministă - Jules
Simon, E. Pelletan, Leroy - Beaulieu, Emile Girardin - şi-a găsit aici expresia cea mai
desăvârşită. La aceasta se adaugă activitatea literară a feministei George Sand şi rolul cu
totul deosebit pe care l-a obţinut presa feministă. Evoluţia acesteia, de la revistele literare
sau de modă, conduse de bărbaţi, trecând prin ziarele-eveniment scrise de femei sub
impulsul acţiunilor revoluţionare (1789, 1830 sau 1848) până la ziarele redactate de
femei pentru femei, ilustrează evoluţia mişcării feministe. Dacă la început, prin tiraj şi
titluri, ele se adresează unei elite aristocratice, la sfârşitul secolului trecut audienţa acestui
gen de presă a sporit, odată cu creşterea gradului de cultură, ca urmare a drepturilor civile
dobândite de femei. Este cert că organizarea mişcării feministe şi presa feministă au fost
doi factori care s-au influenţat reciproc, determinând dinamizarea mentalităţilor şi o
relativă democratizare a societăţii.
În Anglia, la începutul secolului al XVIII-lea apare primul mare cotidian modern - The
Daily Courant editat de o femeie: Elisabeth Mallet, fără ca aceasta să semnifice un
început al feminismului engleza40. Mişcarea feministă a fost inaugurată aici de Mary
Wollstonecraft prin Vindication of the Right of Women (1792) care dezvolta acelaşi
program ce reclama libertatea sexelor în numele libertăţii umane şi a justiţiei41. În
realitatea acestui scop erau revendicate reforme practice în materie de educaţie, drept
civil, penal şi public. Deşi petiţia nu şi-a atins scopul practic urmărit, femeile fiind în
continuare private de drepturi politice, importanţa ei constă în faptul că a iniţiat mişcarea
feministă în Anglia. Pornind de la acest document, în Anglia problema emancipării
intelectuale, civile şi politice a femei a fost mereu prezentată42. Specificitatea mişcării
feministe este dată de statutul privilegiat al femeii engleze, singura care încă sub regimul
feudal beneficia de drepturi civile. fenomenul a cunoscut însă o involuţie, astfel că, spre
jumătatea secolului al XIX-lea femeile au pierdut drepturile politice - fiind excluse din
rândurile electorilor - şi cele municipale. Urmare a situaţiei existente, femeile engleze au
luptat de-a lungul secolului al XIX-lea pentru redobândirea drepturilor pierdute. Între
acestea, dreptul la vot a devenit revendicarea principală. Mişcarea a câştigat de partea sa
gânditori ai vremii - John Stuart Mill43, care a prezentat Parlamentului un amendament
prin care cerea substituirea termenului de bărbat celui de persoană - şi chiar oameni
politici - prim-ministrul Gladstone. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea femeile se
organizează într-o serie de societăţi cu caracter politic: Societatea pentru votul femeilor,
London naţional Society for Women Suffrage, cu 46 de filiale în provincie, Primrose
League, Women s liberal Federation şi Women’s franchise League of Great-Britain and
Ireland44.
Riguros organizată la nivel naţional, mişcarea feministă engleză aderă la sfârşitul
secolului al XIX-lea la Consiliul Internaţional al femeilor45. În aceeaşi măsură în care s-a
validat în domeniul învăţământului. Societăţile pentru învăţământ superior al femeilor au
39
Pogany Zsuzanna, Noemancipacio (1790-1848), Budapest, 1937, p.38-5l
40
Matilde Niel, Drama eliberării femeii, Bucureşti, 1925, p.4l
41
Kaethe Schirmacher, op.cit.p.40-41
42
"Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902,nr.236 din 26 octombrie/8 noiembrie; "Familia", XXXIX, 1903, nr.43, p.513-514
43
Emil Degar, Emanciparea politică a femeii, în "Familia", XXXVIII, 1902, nr.11, p.127
44
Kaethe Schirmacher, op.cit., p.41-44
45
Maria Buţureanu, op.cit., p.155

30
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

creat şi în Anglia mişcarea feministă în domeniul instrucţiei. Spre deosebire de


majoritatea ţărilor europene, unde mişcarea feministă a fost susţinută mai mult sau mai
puţin de instituţii laice sau ecleziastice, în Anglia rolul preponderent revine iniţiativei
private. Specifică feminismului englez este şi tenacitatea dusă în lupta pentru a determina
participarea femeilor la viaţa politică şi la instrucţie, pentru acordarea drepturilor de care
au fost private.46 În acelaşi an în care în Marea Britanie Mary Wollstonecraft înainta
Vindication of the Rights of Women (1792) în Germania a apărut scrierea lui Gottlieb
care prefaţa feminismul german prin revendicarea aceloraşi drepturi economice, civile şi
politice pentru femei şi bărbaţi47. În fapt, mişcarea propriu-zis feministă germană s-a
dezvoltat mai târziu, la mijlocul secolului al XIX-lea când revoluţia de la 1848 a impus
un spirit nou faţă de instrucţie în general, la care a apelat şi ideologia feministă. Un prim
program al mişcării feministe germane a fost dezvoltat la 1847 în cartea lui Robert Blum
Vorwartz, care dezvoltă ideea necesităţii acordării drepturilor politice pentru femei.
Astfel, participarea la viaţa statului nu este considerată un drept ci o obligaţie a femeii48.
În egală măsură, feminismul german şi-a incorporat şi problematica educaţiei 49, pledând
pentru necesitatea accentuării spiritului naţional. Aşadar, idealul de la care trebuia să
pornească educaţia femeii era unui social şi naţional. La baza organizării feministe au
prezidat însă necesităţi de ordin economic, ideea că numai organizarea muncii poate
asigura o situaţie mai bună femeii muncitoare. În susţinerea revendicărilor specifice un
rol important a revenit presei feministe, în primul rând ziarul Frauen Zeitung editat de
Louise Otto, care a prefaţat organizarea propriu-zisă a mişcării. Drept urmare, la 1865 s-a
organizat "Asociaţia generală a femeilor germane" cea mai veche organizaţie feministă.
Odată cu 1880, mişcarea feministă germană intră într-o nouă fază, în care accentul cade
pe instrucţie şi educaţie, pe culturalizarea femeilor. Instrucţia a fost pusă tot în sprijinul
emancipării, întrucât se revendică cerinţa ca femeile să se cultive pentru ele însele, să
devină personalităţi de sine stătătoare pentru a realiza educaţia, misiunea lor culturală. În
realizarea acestui scop, s-a urmărit o mai mare participare la învăţământul ştiinţific în
ciclul mediu şi superior al şcolilor înalte de fete şi necesitatea ca pregătirea profesională
să fie susţinută de stat. În avangarda mişcării de emancipare culturală s-au situat
învăţătoarele, organizate în "Asociaţia generală a învăţătoarelor germane" (1890).
Activitatea desfăşurată pe acest teren a avut rezultate mai fertile decât pe cel al
emancipării politice. Astfel, în 1893 la Karlshruhe s-a înfiinţat primul gimnaziu pentru
fete, iar la început de secol XX la Universitatea din Heidelberg au fost primite primele
fete.50 Dezvoltată pe mai multe coordonate, în mişcarea feministă a crescut treptat
interesul spre centralizare. A fost organizat un comitet provizoriu ce a redactat un proiect
de statut şi o chemare către toate organizaţiile feministe din Germania pentru unificare.
La apel au răspuns 34 de asociaţii care s-au constituit în Liga asociaţiilor feministe
germane (1893) cu scopul mărturisit de a combate neştiinţa, de a elabora un nou
fundament moral al vieţii51. prin înfiinţarea ligii, mişcarea feministă germană
autonomizată până acum, s-a transformat într-o organizaţie foarte bine individualizată, cu
46
Kaethe Schirmacher, op.cit., p.50-53
47
Maria Buţureanu, op.cit., p.177
48
M.Bernays, Die deutsche Frauenbewegung, Leipzig, 1920,p.20
49
"Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902, nr.241, p.3; Olimpia, Mişcarea feministă, în "Familia", XXXIX, 1903, nr.43, p.513-514
50
"Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902, nr.241, p.3; Olimpia, Mişcarea feministă, în "Familia", XXXIX, 1903, nr.43, p.22
51
"Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902, nr.241, p.3; Olimpia, Mişcarea feministă, în "Familia", XXXIX, 1903, nr.43, p.26

31
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

un statut aparte, depăşind etapa acţiunilor filantropice. Independent de această mişcare


laică, feminismul s-a manifestat în Germania şi în cadrul vieţii confesionale prin
organizarea unor asociaţii asemănătoare. pe teren confesional, mişcarea feministă s-a
dezvoltat pe cele două planuri: protestant şi catolic, bazându-se pe o reinterpretare a
tradiţiei creştine. Scopurile urmărite au fost identice cu ale mişcării laice-politice şi
sociale privite însă dintr-un alt spirit. Mişcarea catolică mai unitară şi-a găsit statutul în
Enciclica papei Leon al XIII-lea ("Arcanum divinae sapientae"), iar în 1903 a reuşit
organizarea la scară naţională prin constituirea Organizaţiei catolice a femeilor din
Germania52. Mişcarea protestantă a fost divizată într-o mişcare liberală şi una
conservatoare, cea din urmă cu intenţia de a integra acţiunea laică celei confesionale.
faptul şi-a pus amprenta asupra unităţii şi stabilităţii mişcării, care nu a reuşit includerea
tuturor femeilor protestante într-o organizaţie naţională. Ca urma, în 1895, mişcarea a
grupat doar femeile evanghelice în Asociaţia femeilor evanghelice, care a aderat la Liga
asociaţiilor femeilor germane. S-a impus astfel modificarea statutelor Ligii în 1910 şi ca
urmare, Liga şi-a pierdut caracterul politic, fără a se transforma într-o organizaţie
confesională. În anii care au precedat primul război mondial, Liga şi-a extins domeniile
de activitate, a repurtat succese în viaţa economică şi statală, a rezolvat noi probleme
practice şi teoretice care vizau mişcarea feministă 53. Deşi istoria mişcării feministe este în
mare parte istoria acestei Ligi, independent de ea, în Germania au mai activat mişcarea
feministă a social-democraţiei, Asociaţia femeilor catolice, asociaţii profesionale -
Asociaţia generală a învăţătoarelor germane, Asociaţia studenţilor din Germania sau de
caritate - Comitetul permanent pentru susţinerea intereselor muncitoarelor, Asociaţia
germană pentru ocrotirea săracilor şi de caritate54. Proliferarea asociaţiilor a făcut
imposibilă unirea tuturor într-o organizaţie la scară naţională, fapt pentru care s-a urmărit
gruparea mişcării în organizaţii teritoriale. Aidoma mişcării feministe sau engleze,
mişcarea feministă germană aderă, prin organizaţiile sale (Liga asociaţiilor femeilor
evanghelice) la organizaţia internaţională Liga Internaţională a femeilor cu sediul la
Londra. Începutul secolului XX aduce mişcării feministe germane noi succese, atât pe
plan organizatoric (1912 la Berlin a avut loc un congres feminist care a reflectat unitatea
feminismului german), cât şi revendicativ, dreptul de vot devenind cerinţa cea mai
presantă. Ca urmare, în 1910 dieta din Wurtemburg a acordat femeilor dreptul de vot şi
eligibilitatea în Camera de Agricultură55. Cu toată insistenţa cu care se revendică dreptul
de vot în secolul al XX-lea, caracteristic feminismului german este pledoaria pentru
instrucţie, accesul la diferite meserii şi mai ales necesitatea ca femeile să se cultive pentru
ele însele în vederea creşterii gradului de educaţie.
În centrul Europei mişcarea feministă debutează mai târziu, abia spre jumătatea secolului
al XIX-lea. Excepţie face Ungaria, ţară în care existenţa unei problematici feministe a
fost potenţată de influenţa ideologiei Revoluţiei franceze. Existenţa ei se manifestă încă
din 1790, de când datează trei documente în care se revendică participarea la viaţa

52
"Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902, nr.241, p.3; Olimpia, Mişcarea feministă, în "Familia", XXXIX, 1903, nr.43, p.27-31. Această
organizaţie şi-a ţinut primul congres la Frankfurt, având ca program organizarea muncitoarelor, educaţia femeii, asistenţa socială a
femeilor şi copiilor, cultura academică a femeilor. Alexandru Nicolescu, Din activitatea religioasă şi caritabilă socială a femeii, în
Almanah publicat cu prilejul jubileului de 25 de ani de la întemeierea reuniunii Sfânta Maria a femeilor române greco-catolice din
Cluj, Cluj, 1928, p.43
53
M.Bernays, op.cit., p.27-31
54
M.Bernays, op.cit., p 32
55
M.Buţureanu, op.cit., p.178

32
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

publică şi la instrucţie. În aceste documente sunt sintetizate pentru prima oară principiile
de bază ale mişcării feministe maghiare56. Din cadrul mişcării se detaşează câteva
militante ale feminismului maghiar. Între ele Mate Janosne dezvoltă o pledoarie în
favoarea sexului său, bazată pe ideea dreptului natural. De aici s-a dezvoltat ideea femeii
- om care este o individualitate, o personalitate57.
În Polonia feminismul s-a manifestat mult mai târziu (sfârşitul secolului XIX) şi nu atât
de puternic. În istoriografia mişcării feministe internaţionale s-a încercat o etapizare a
mişcării feministe din Polonia, după criteriul scopului urmărit, fără a-i stabili durata de
timp. Dintr-o asemenea perspectivă, o primă etapă a vizat ridicarea femeilor din clasele
superioare în spiritul naţiunii şi după aspiraţiile ei proprii. o a doua insurecţie în scopul
emancipării sociale, iar ultima revendicări economice. Conducerea mişcării a fost
asigurată de Uniunea Organizării Ligilor de femei, consacrată îndeosebi susţinerii
insurecţiei populare. Uniunea şi-a desfăşurat activitatea prin asigurarea de biblioteci
circulare, cercuri feminine şi cursuri pentru femei. O altă direcţie a mişcării feministe
poloneze revendica participarea la administrarea instituţiilor filantropice58. Pe acest teren
mişcarea poloneză prezintă asemănări cu cea din Transilvania, singurele care au urmărit
emanciparea naţională. În răsăritul Europei, mişcarea feministă nu a întâlnit un teren atât
de fertil. În Rusia, spre exemplu, nu poate fi vorba de o mişcare propriu-zisă, organizată.
Singura asociaţie cunoscută a fost Societatea femeilor din Petersburg, a cărei activitate s-
a limitat la stimularea curajului şi a devotamentului la femei59.
Acelaşi feminism târziu din centrul Europei caracterizează şi ţările nordice. Feminismul
suedez, spre exemplu, impulsionat de opera lui Ibsen şi politica regelui Oscar al II-lea s-a
dezvoltat în ultimul sfert al secolului al XIX-lea. A fost perioada în care au fiinţat două
asociaţii feministe care prin activitatea lor au realizat progrese în domeniul instrucţiei.
Este vorba despre Asociaţia pentru drepturile femeii căsătorite asupra proprietăţii sale şi
Asociaţia Frederika Bremen. Caracteristic feminismului suedez este moderaţia sa,
determinată în mare parte de atitudinea suveranului şi a adunării legislative care au
înlesnit acordarea de drepturi femeilor60.
Ideologie si scopuri: Organizaţiile feministe, parcurgând drumul spre autonomie s-au
aflat la început sub patronajul vreunei organizaţii politice sau religioase. În majoritatea
ţărilor şi-au atras simpatizanţi din rândul gânditorilor vremii (Anglia - John Stuart Mill, în
Franţa - Victor Hugo, Chatebriand, Dumas-fiul) sau a oamenilor politici (în SUA - al
şaselea preşedinte, John Quincy Adams a pledat pentru mişcarea feministă). Politizarea
mişcării feministe la scară internaţională este şi consecinţa impactului acesteia cu
mişcarea socialistă, ce şi-a incorporat problematica feministă, accentuându-i semnificaţia
socială şi politică. Una din direcţiile propagandei socialiste viza tocmai această categorie,
antrenând deseori militantismul feminist în lupta pentru revendicări social-economice şi
politice generale. Cunoscuta lucrare a lui August Bebel Femeia şi socialismul, a avut o
audienţă excepţională în toate ţările, ilustrând tocmai acest fenomen de politizare al
mişcării.

56
Pogany Zsuzsanna, op.cit., p.13 sg
57
Pogany Zsuzsanna, op.cit., p.15-16
58
Maria Buţureanu, op.cit., p.175-176
59
Kaethe Schirmacher, op.cit., p.68
60
Kaethe Schirmacher, op.cit., p.54

33
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

Secolul al XIX-lea a avut de înlăturat o mentalitate bine construită prin chiar sistemul
educaţional, care legifera superioritatea masculină, eliminând posibilitatea fetelor de a
frecventa cursurile liceale sau universitare. Educaţia primită în familie dar şi în şcoală,
departe de a corecta acest sistem, a consolidat bazele unei instrucţii inegale, bazate pe
sex. În consecinţă, femeilor le erau rezervate locurile de muncă considerate inferioare din
spitale, sectorul social, în vreme ce bărbaţii, beneficiind de instrucţia necesară, deveneau
preoţi sau funcţionari civili. Revoluţia industrială accentuând diferenţele dintre femeia de
la sat şi cea de la oraş, dar mai ales dintre lumea feminină în ansamblul ei şi cea
masculină, a determinat modificarea statutului social al femeii. Un argument în acest sens
este oferit de faptul că forţa de muncă funcţionărească a început să se feminizeze, chiar
dacă îi erau rezervate doar munci de execuţie. "Elitei" masculine, care forma vârful
piramidei serviciului civil îi reveneau atribuţii ce ţineau de munca intelectuală, de
"comandă". În consecinţa acestei stări de lucruri, până în perioada interbelică, când a
crescut numărul femeilor care au intrat în administraţie, nu a existat nici o femeie care să-
şi exercite autoritatea asupra unui bărbat. Chiar dacă performanţele muncii femeilor au
fost apreciate şi a crescut numărul celor admise în serviciul civil, ele erau angajate doar
pe un interval limitat de timp. Aşa s-a ajuns ca revendicările social-economice ale
mişcării feministe din această perioadă să solicite egalitatea în toate aspectele muncii lor,
respectiv aceleaşi condiţii de angajare, promovare şi transfer, dar şi aceeaşi salarizare.
La sfârşitul secolului trecut, prin constituirea şcolilor pentru fete s-a făcut primul pas în
stabilirea unui proiect profesional feminist. S-a vorbit chiar de meserii rezervate femeilor:
în sistemul poştal, în serviciul civil, şcoli şi spitale. Cu deosebire ca profesii tipic
feministe s-au considerat a fi profesoarele şi asistentele sociale. Văzute ca o prelungire a
muncii domestice, ele îmbinau muncile casnice (îngrijirea şu educaţia) ci idealurile
feministe, oferind femeilor posibilitatea de a aspira la o carieră profesională. Pornind de
la aceste profesiuni s-au creat două "grupuri de feminităţi": primul, reprezentat de
asistente, mai puţin receptive la ideea emancipării, dată fiind provenienţa lor (majoritatea
erau din mediul rural) dar şi faptul că era o activitate exclusiv feminină. Cel de-al doilea
grup, al profesoarelor, a câştigat tot mai mult teren într-o lume care fusese rezervată
bărbaţilor. Ajungând să domine şcolile primare, ele au fost familiarizate cu gândirea
mondenă, urbană şi mult mai receptive la ideile emancipării. În aceeaşi măsură în care a
determinat accesul femeilor spre noi profesiuni, industrializarea a dus şi la creşterea
numărului femeilor casnice.
Într-o încercare de a analiza componentele ideologice ale feminismului, ni se pare
interesantă modalitatea în care Karen Offen a abordat problematica în discuţie, avansând
ideea raportului dual sub care poate fi privită mişcarea: individual şi relaţional. Sub
aspect individualist, unitatea de bază a societăţii este considerată femeia (copilul), iar
revendicarea majoră este de natură economică. Aspectul relaţional consideră cuplul
unitatea de bază şi porneşte de la rolul femeii, subliniind necesitatea de a-i acorda
drepturi conforme cu particularităţile impuse de "diviziunea sexuală a muncii" şi de
conceptele de familie, cuplu, mamă-copil. La sfârşitul secolului al XIX-lea mişcarea
feministă era deja un fenomen de proporţii universale, ce angajase majoritatea ţărilor şi
popoarelor din Europa şi SUA, întrucât s-a resimţit nevoia organizării la scară
internaţională pentru a stimula contactele între mişcările naţionale şi lupta pentru drepturi
într-un puternic factor de opinie.

34
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

Uniunea internaţională a femeilor cu sediul la Londra, reunind principalele mişcări


feministe naţionale reflecta gradul de maturizare la care a ajuns mişcarea, dar şi creşterea
ca pondere şi însemnătate a mişcărilor naţionale în viaţa internă a statelor respective. De
la afirmarea dreptului femeii la libertate, rostit de revoluţia democratică universală la
organizarea ei internaţională, mişcarea feministă a parcurs o lungă şi complexă evoluţie,
sub semnul progresului general în plan doctrinar şi organizatoric, depăşind graniţe
naţionale, convingeri politice, origini sociale, confesiune sau nivel de instrucţie şi
educaţie, devenind una din principalele forţe ale opiniei publice internaţionale în preajma
primului război mondial.

Feminismul in tara noastra61


Scurt istoric: In anul 1815 se infiinteaza Societatea Femeilor Romana din Budha, avand
33 de membre, organizatie ce dorea „de a contribui prin mijloace banesti la sustinerea
scolilor nationale de rit ordox din Regatul Ungariei”. In perioada Revolutiei de la 1848,
femeile au fost participanti activi la miscarea sociala si unul din rezultatele obtinute a fost
punctul al 16-lea al Proclamatiei de la Islaz: „instructiuni egale pentru tot ramanul de
amandoua sexele”. In 1850 se constituie Reuniunea Femeilor Romane din Brasov pentru
ajutorul cresterii fetitelor orfane romane, mai sarace. Perioada 1856-1859 se
caracterizeaza prin implicarea activa in miscarea de unire a Moldovei si Tarii Romanesti.
Sfarsitul secolului XIX, este o perioada activa din punctul de vedere al feminismului
romanesc: apar o serie de publicatii, se infiinteaza mai multe asociatii de femei (in Iasi,
Bucuresti, Deva, Cernauti).din punct de vedere social-politic, in 1896 a fost inaintata
Camerei Deputatilor petitia Ligii Femeilor Romane de la Iasi in vederea schimbarii
statutului juridic al femeii maritate, in 1914 aceeasi Liga a Femeilor Romane de la Iasi
adreseaza Camerei Deputatilor o petitie cu ocazia discutiilor in jurul revizuirii
Constitutiei cerand drepturi politice femeilor.
Asociatiile de intrajutorare si ingrijire a soldatilor, Crucea Rosie, cele de ingrijire a
orfanilor etc sunt extrem de active in timpul razboiului de independenta, in timpul celor
doua razboaie mondiale. De asemenea sunt femei care participa activ la actiunile militare,
luptand pe front.
Inceputul si prima jumatate a secolului XX este bogata in evenimente din sfera
profeminista. Se consolideaza si apar noi organizatii nationale sau regionale ale femeilor,
se organizeaza congrese (primul Congres al femeilor are loc in septembrie 1925 la
Timisoara). In 1929 s- constituit la Bucuresti Gruparea Nationala a Femeilor Romane ce
urmarea „sa pregateasca politiceste femeia romana (pentru a participa) la conducerea tarii
din toate punctele de vedere, in aceleasi conditii ca si barbatul”; in 1930 se infiinteaza
Uniunea Femeilor Muncitoare din Romania, in 1934 Comitetul Antifascist al Femeilor, in
1946 Federatia Democratica a Femeilor din Romania.
Prima participare la vot a femeilor a fost legiferata in noiembrie 1946 iar in 1948 s-a
inscris in Constitutia tarii egalitatea deplina in drepturi a tuturor cetatenilor, fara
deosebire de sex, s-a legiferat accesul femeii in toate functiile si profesiunile, salarizare
egala cu barbatul la munca egala, ocrotirea familiei si copilului etc.

61
Dragomir, O., Miroiu, M., Lexicon feminist, Ed Polirom, Iasi, 2002, p198-227

35
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

„1980-1989 (...) Femeile angajate in diferite domenii au ramas mai departe suprasolicitate
de sarcini de familie si de alta natura, serviciile sociale s-au dovedit cu totul insuficiente,
iar in ceea ce priveste orientarea politicii de natalitate si calitatea intretinerii numarului
mare de copii abandonati, Romania se situa printre ultimele tari din Europa. (...) 1990-
2000 au luat fiinta peste 60 de organizatii neguvernamentalede femei (...) Partea militanta
a feminismului ramanesc actual este insa mai putin manifesta si prezenta in viata publica
actuala”62

Comentarii: „In mod traditional, feminismul se asociaza simbolic cu materia, imanenta,


trupul, sensibilitatea, emotia, slabiciunea, dependenta, impuritatea, haosul, schimbatorul,
teama, iar masculinul cu spiritul, transcendenta, mintea, rationalitatea, taria,
independenta, puritatea, cosmosul, invarianta, curajul. In acelasi mod traditional,
masculinul este socotit superior femininului.”63
Ideeile dominante din curentul profeminist romanesc se refera in primul rand la notiunile
de echilibru, de echitate, de egalitate. Ca in orice tip de actiune, extrema inseamna
dezechilibru. Indiferent ca este prea mult sau prea putin, homestazia este perturbata. Nu
credem ca a fi profeminist inseamna sa iti doresti inlaturarea totala sau subminarea
conceptului de masculinitate si nici, in extremis, sa doresti atribuirea in exclusivitate a
sarcinilor si deciziilor, de orice natura, partenerului de viata.
De fiecare data cand, social sau spiritual, s-a pus accentul “prea mult“, reactia, in
opozitie, a fost de asemenea “prea puternica”; cateva exemple ar fi emanciparea sexuala
din America anilor 60 dupa puritanismul restrictive, reintoarcerea spre spiritualitate,
religiozitate dupa regimurile totalitariste ateiste, si exemplele ar putea continua.
Accentual pus pe afirmarea profesionala, intelectuala, spirituala exclusive masculine a
determinat reactii severe, ample, din partea celeilalte jumatati a populatiei, femeile. Deja
se tinde spre o moderare, spre gasirea echilibrului echitabil in care intai suntem oameni,
egali in drepturi si obligatii, si abia in al doilea rand, femei si barbati.
De ce sa argumentam ca femeile si barbatii sunt inegali cand sarcinile sunt impartite,
cand rolurile se adapateaza in functie de epoca dar tot masculine si feminine. De ce ar
mai fi nevoie de demonstratie cand dintotdeauna e existat acel “noi” compus din ea si el?

Si pentru a incheia, citam un fragment pe care am vrea sa-l gandim din perspectiva
existentei umane si a diferentei de gen, referitor la principiul “bunului simt”: “Am spus
că primul fapt este existenţa - existenţa, care nu se dovedeşte, dar care este. E o afirmaţie
de bun-simţ şi am mai vorbit şi altă dată despre aceasta. Bunul-simţ este lucru mare, chiar
în filosofie. În ce constă bunul-simţ în împrejurările acestea? Într-un lucru foarte simplu;
anume, că poţi să ceri dovada tuturor lucrurilor şi a tuturor afirmaţiunilor. Sunt însă
lucruri care nu au nevoie de dovadă, după cum sunt şi oameni care se afirmă pur şi
simplu prin prezenţa lor. Prin urmare, în filosofie, lucrul care există nu are nevoie de
demonstraţie; pentru că, foarte simplu, el există”64

Bibliografie
62
Dragomir, O., Miroiu, M., Lexicon feminist, Ed Polirom, Iasi, 2002, p 208-209
63
Miroiu, M., Nepretuitele femei, Publicistica feminista, Ed. Polirom. Iasi, 2006
64
Nae Ionescu VI.CUNOAŞTEREA ŞI CONSTRUCŢIA REALITĂŢII 22 ianuarie 1926

36
Univ. Pitesti – Facultatea de Stiinte Socio-Umane, Catedra Psihologie
Psihologia familiei si cuplului
Arsene Andreea

• Emile Faguet, Le feminisme, Paris, f.a, passim


• Mary R Beard, Woman as Force in History, A Study in Tradition and Realities,
New York, 1962. Cellier
• Jules Baissac, Les femmes dans les temps moderne, 2 ed. Leipzig, 1859. Edmee
Charrier, L’evolution intelectuelle feminine These, Paris, 1931
• August Bebel, La femme et la socialisme. Nouvelle tracduction francais d apres la
50-me edition allemande, par Avanti Grand, 1911
• Maria Butureanu Femeia. Studiu social, Bucureşti, 1921; Elena Bogdan,
Feminismul, Timişoara, 1926
• Calypso Corneliu Botez, Problema feminismului, Bucureşti, 1920; Idem,
Problema drepturilor femeii române cu o introducere istorică asupra
feminismului, Bucureşti, 1919
• P. Muşoiu, Emanciparea femeii, Bucureşti, 1893; Paul Gheorghiu, Femeia în
societate şi familie, Bucureşti, 1900
• M.I. Bunescu, Condiţia femeii în diferite timpuri, Bucureşti, 1899
• Kaethe Schirmacher, Le feminisme aux Etats Unis, en France dans la Grande
Bretagne en Suede et en Russie. Paris, 1898
• Samra Martin Bonvoisin, Michele Maignien, La presse feminine, Paris, Presses
universitaires de France, 1970
• Pogany Zsuzanna, Noemancipacio (1790-1848), Budapest, 1937
• Matilde Niel, Drama eliberării femeii, Bucureşti, 1925
• "Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902,nr.236 din 26 octombrie/8 noiembrie;
"Familia", XXXIX, 1903, nr.43
• Emil Degar, Emanciparea politică a femeii, în "Familia", XXXVIII, 1902, nr.11
• M.Bernays, Die deutsche Frauenbewegung, Leipzig, 1920
• "Gazeta Transilvaniei", LXV, 1902, nr.241, p.3; Olimpia, Mişcarea feministă, în
"Familia", XXXIX, 1903, nr.43
• Dragomir, O., Miroiu, M., Lexicon feminist, Ed Polirom, Iasi, 2002
• Miroiu, M., Nepretuitele femei, Publicistica feminista, Ed. Polirom. Iasi, 2006
• Nae Ionescu VI.CUNOAŞTEREA ŞI CONSTRUCŢIA REALITĂŢII 22
ianuarie 1926

37