MIRON COSTIN

Miron Costin (1633-1691) a fost unu l dintre cei mai mari

cronicari români, personalitate de prim rang a literaturii
române din secolul XVII. Criticii literari spun că, deși Miron
Costin a fost tratat în literatură ca un cronicar al epocii sale,
scrisul său se ridică la rang de artă literară.

Născut în anul 1633, fiul lui Ion Costin, hatman, și al Saftei,

nepoata domnitorului Miron Barnovschi și înrudită cu
familiile boierești Balica și Movilă. Politica filo–polonă a
tatălui îi aduce încă din copilărie indigenatul (1638) și titlul
de nobil polon. Își face studiile în Polonia, la Colegiul Iezuit
din Bar (1647–1652), mutat o vreme la Camenița (1648-
1650). Demonstrarea în operele sale a originii romane a
poporului nostru și a latinității limbii române se datorează, în mare parte, și cunoștințelor istorice
și lingvistice dobândite aici.

Ajuns la maturitate, Miron Costin devine un om de o aleasă cultură, un adevărat

politolog, posedând în aceeași măsură limbile română, polonă, ucraineană, slavă veche și latină.
Se întoarce în patrie abia la începutul anilor 1650, unde în scurtă vreme urcă vertiginos pe scara
unor înalte dregătorii boierești până la cea de logofăt, pe care a ocupat-o din 1675 până la
sfârșitul anului 1683, când se retrage din activitatea de stat.

Primele sale scrieri sunt în versuri despre primul descălecat al Moldovei, tipărite în
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673). Traduce istoria Ardealului după L. Toppeltin, 1672-
1674. Tot în această perioadă apare și poemul Viața lumii. În anul 1675, redactează „Letopisețul
Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace”; În 1677 scrie în limba polonă „Cronica Țărilor
Moldovei și Munteniei”, cunoscut sub titlul de Cronica Polonă.

La izbucnirea războiului între creștini și turci, cu prilejul asediului Vienei din 1683,
logofătul se află în tabăra otomană, dar se bucură de victoria lui Sobieski, văzând în aceasta
1
începutul declinului Imperiului Otoman. La întoarcerea de la Viena, Duca vodă și boierii săi sunt
luați prizonieri de leși, dar cărturarul se bucură de protecția regelui care îi pune la dispoziție
Castelul de vânătoare de lângă Stryi , unde Miron Costin rămâne aproape doi ani și desfășoară o
activitate cărturărească. Aici redactează „Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara
Românească” (Poema Polonă). În 1685, Constantin Cantemir, noul domn, îl recheamă în țară
unde scrie „ De neamul moldovenilor”, între 1686-1691. Relațiile cu influențabilul domn
Constantin Cantemir se deteriorează. Marele cărturar cade victimă, în 1691, intrigilor celor care-l
manevrau pe vodă și sfârșește sub securea călăului în apropiere de Roman, fără a se putea
dezvinovăți.

Cronicar, umanism și patriot, Costin a demonstrat cu argumente de bun simț, dar și

științifice, unitatea și originea romană a poporului nostru. Prima sa operă originală este poemul
filozofic „Viața Lumii”, scris în aceeași perioadă cu Psalmii lui Dosoftei, poem al cărui ecou a
fost considerabil în limba română veche, fiind menționat în aproape toate scrierile lirice din acea
vreme.

Miron Costin a lăsat posterității o bogată moștenire spirituală cărturărească. Principala sa

operă este Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche.
Această operă este cea care îi fixează lui Costin un loc trainic în istoria literară. Letopisețul este
împărțit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite „zicale”, și cuprinde o
descriere desfășurată a istoriei țării între anii 1595- 1661, încheindu-se cu relatarea morții lui
Ștefăniță Vodă Lupu și înmormântarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron
Costin a rămas în primul rând istoric, căutând să-și întemeieze opera sa istorică pe o largă bază
documentară. La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat pe larg la un șir de lucrări ale
istoricilor transilvăneni și polonezi: L. Toppltin, „Despre originea și căderea transilvănenilor”,
P. Piasețki „Cronica celor mai însemnate evenimente din Europa (1568- 1638)”, A. Guagnini,
„Descrierea Sarmației europene” etc. Începând cu evenimentele din 1633, Miron Costin
apelează frecvent la amintirile și impresiile proprii, Letopisețul căpătând într-o măsură oarecare
un aspect de memorii, mai cu seamă când este vorba de domniile lui Vasile Lupu și Gheorghe
Ștefan. Pe lângă simțul de observație dezvoltat, pe lângă atracția spre anecdotă, pe lângă darul
narațiunii și al dialogului, Costin cunoaște mai ales tensiunea ideii pe care o mânuiește firesc. El
știe să demonstreze și are patos, putere de convingere, fiind mai ales un om cult, rafinat, cu

2
permanent îndemn de a generaliza și filosofa. Aceste daruri dau și varietatea stilistică a
letopisețului. Cu retorica avusese contact în timpul studiilor de la Bar și dovedește că o
stăpânește cu siguranță.

Narațiunea este dramatică; talentul autorului a fost servit de bogăția evenimentelor, multe
din ele, însă nefaste pentru țară. Este o epocă de mari frământări, de lupte interne și intervenții
străine. Țările Române devin teatru de bătălie pentru războaiele ce au loc în răsăritul Europei. De
aici, știrbirea autonomiei, desele schimbări de domnie (22 de domni în 65 de ani). Tristețea și un
anumit fatalism se degajă din opera cronicarului: „Cumplite vreimi, de nu stăm de scrisori ci de
griji și suspine. ..... cumpăna mare pământului nostru și nouă”1. Alături de dramatismul
expunerii, frumoase descrieri și o pătrunzătoare psihologie dau o valoare deosebită cronicii. Față
de simplitatea stilului lui Grigore Ureche, întâlnim la Miron Costin o frază elaborată, migălos
construită, fără a fi însă greoaie, vădind influența literaturii latine.

Portretele lui Miron Costin sunt simple dar lucrate cu multă măiestrie. Între trăsăturile
care individualizează figura, una, două, scoase mai bine în relief, sunt suficiente ca să-i dea
conturul precis:„ Era la hirea sa Barnovski Voda foarte trufaș; și la portul hainelor mândru,
iară la inimă foarte dirept, blând și nelacom. Minastiri și biserici eite au făcut în așa scurtă
vreme, nici un domn n-au făcut. Făcut-au alți domni și mai multe, iara cu mai delungate vremi,
unii în 40 de ani, alții în 20 de ani, iara el în trei ani... om cu frica lui Dumnezeu, de carele
marturisia Torna vornicul, fiind postelnic al doilea la dînsul, ca în midie nopii l-au zărit pen
miez de noptei îngenunchiat înaintea icoanei la rugă cu mare osirdie”2 În antiteză cu tonul
operei lui Grigore Ureche, cel al lui Miron Costin este mai personal, impresia venind din
aprecierile nemijlocite și banale ale privitorului. De asemenea, sintaxa și stilistica frazelor sunt
mai complicate și mai fastuoase, Nicolae Manolescu afirmând: „ Dacă la Ureche avem sub ochi
numai în fața covorului, la Costin avem, de multe ori, dosul lui, cu fire și cu noduri cu tot.” și că
„Acest prozator de idei avea cunoștință că scrisul este o iscusită oglindă a minții omenești.
Continuatorul lui Ureche știe că, pentru a nu vorbi el însuși în deșert, pentru a fi continuat, la
rândul lui, trebuie să fi citit”.

1
Miron, Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace, p.3
2
Miron, Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace, ediție critică P.P. Panaitescu, Fundația pentru
literatură și artă, București, 1944p.159-160;

3
 O altă operă costiniană este „Cronica Moldovei și a Munteniei”, scrisă în 1677. În câteva
mici capitole autorul descrie cuceririle romane în Dacia, precum și un șir de vestigii ale culturii
materiale ce atestă dominația romană în bazinul carpato-dunărean; prezintă date convingătoare
cu privire la originea latino-romanică a limbii materne, se oprește succint la legenda despre
Dragoș, la credințele și superstițiile moldovenilor, înșiruie ținuturile, râurile și orașele Țării
Moldovei. În timpul prizonieratului în Polonia, M. Costin scrie „Poiema Polonă” în versuri (în
limba poloneză), în care proslăvește originea romană a poporului său, deplânge soarta grea a
contemporanilor săi sub dominația turcilor, exprimându-și încrederea că vor fi în stare să
izbândească în lupta pentru libertate cu ajutorul regelui polon.

În ultimii ani de viață, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanță și
înaltă ținută științifică, intitulată „De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor”.
Opera constă din șapte capitole, în care autorul vorbește despre Imperiul Roman, despre Dacia și
cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populației românești din Maramureș în
Moldova, despre cetățile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile și datinile moldovenilor
etc. Scopul urmărit de autor constă în a arăta originea nobilă romană a poporului său, precum și
originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de
asemenea este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise,
ci și mostre arheologice, epigrafice, numismatice și etnografice.

În prefața intitulată Către cititoriu, Miron Costin acordă problemei originii comune a
românilor o însemnătate deosebită, dintr-o reală datorie patriotică: „A lăsa iarăș nescris, cu mare
ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durere”3.

Printr-o adresare directă către cititor, Miron Costin își motivează strădania astfel: „Biruit-
au gândul să mă apuc de această trudă, să scoț lumii la vedere felul neamului, din ce izvor și
seminție sântu lăcuitorii țării noastre, Moldovei și Țării Muntenești, și românii din Țările
Ungurești […] toți un neam și odată descălecați sântu”4. De remarcat că sintagma „Biruit-au
gândul...” a fost aleasă de Titu Maiorescu pentru a fi încrustată deasupra intrării în camera sa de
lucru, considerând-o emblematică și mobilizatoare pentru un om de cultură.

3
Miron, Costin, de neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor, p.261;
4
Ibidem, p.261;

4
 Lucrarea s-a născut din revolta și indignarea cronicarului împotriva unor copiști ai
cronicii lui Ureche, mai ales împotriva lui Simion Dascălul, „ om de multă neștiință și minte
puțină” a lui Misail Călugărul, care strecuraseră în copia letopisețului afirmația că moldovenii ar
proveni din tâlharii de la Roma, eliberați din pușcării și exilați pe teritoriul Daciei. Miron Costin
este foarte indignat de aceste „basne” și intenționează să scrie o Predoslovie (Prefață) la cronica
sa, dar adună atâta material documentar, încât realizează o operă de sine stătătoare. Revolta
cronicarului este atât de sinceră, încât caracterul polemic al „Predosloviei” capătă, pe alocuri,
accente pamfletare.

„Măcară dară că și la istorii și la graiul și streinilor și înde sine cu vreme, cu vacuri, cu

primenele au și dobînditescu și alte nume, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat și
înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, rară nu
întrebăm: „stii moldovenește?”, ce „știi românește?” pre limba latinească...Și așa iaste acestor
țări și țărîi noastre, Moldovei și Țării Muntenești numile cel direptu de moșie, iaste rumân, cum
să răspundu și acum toți aceia din țările ungurești lăcuitori și muntenii țara lor și scriu și
răspundu î graiul? Țara Românească”5.

„De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor” reprezintă un adevărat
simbol al conștiinței la tine al mândriei originii romane de neam a poporului nostru. Spiritul și
ideile din această operă au fost dezvoltate, căpătând dimensiuni cu adevărat monumentale în
operele lui Dimitrie Cantemir și prin intermediul acestuia, în lucrările cărturarilor școlii ardelene
de la hotarul secolelor XVIII-XIX. Miron Costin este considerat în același timp drept unul din
întemeietorii poeziei românești din Moldova. Lui îi aparțin de asemenea opere poetice ca „Viața
lumii”, „Stihuri de descălecatul Țării Moldovei”, etc.

Costin prin întreaga operă a adus o mare contribuție la dezvoltarea culturii, istoriografiei,
limbii și literaturii românești. Majoritatea operelor sale au văzut lumina tiparului și la Chișinău.
Dintre acestea fac parte: „ Letopisețul Țării Moldovei”, „De neamul moldovenilor, din ce țară au
ieșit strămoșii lor”, „Viața lumii”.

Miron Costin este un reprezentant de frunte al Renașterii românești din secolul al XVII-
lea, în Moldova, om politic și diplomat subtil, istoric erudit și scriitor de talent. El se înscrie,

5
Ibidem, p.297.

5
alături de Grigore Ureche și Ion Neculce, în cea de-a doua direcție parcursă de literatura veche,
cea istoriografică.

Bibliografie:

Lucian Boia, Evoluția istoriografiei române, Universitatea din București, București,

1976, p.25-29;

Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, București, 1980,
p.28-61;

George Călinescu, Istoria literaturii române, Editura Litera, București, 2001, p.24-30;

Andrei Eșanu, Cutură și civilizație medievală românească, Editura ARC, Chișinău, 1996,
p.222-227.