CONF. UNIV. DR.

ELENA ROŞCULETE

AGROCHIMIE I

SUPORT DE CURS

1
 CUPRINS
1. OBIECTUL AGROCHIMIEI. PROBLEMELE CHIMIZĂRII
AGRICULTURII ÎN ROMÂNIA…………………………… ………..............4
1.1. Obiectul şi dezvoltarea Agrochimiei………………………………................4
1.2. Probleme care stau la baza chimizării agriculturii în România.......................12
2. BAZELE AGROCHIMICE ALE FERTILIZĂRII ÎN RAPORT CU
CERINŢELE PLANTELOR ÎN ELEMENTE NUTRITIVE …………....15
2.1. Compoziţia chimică a plantelor, elemente necesare creşterii şi dezvoltării
acestora...................................................................................................................15
2.2. Cerinţele plantelor în elemente nutritive în raport cu fazele de vegetaţie......19
2.3. Stările de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive .............................21
2.4. Mecanismul absorbţiei elementelor nutritive de către plante ……………....24
3. SOLUL CA MEDIU DE NUTRIŢIE PENTRU PLANTE ŞI APLICAREA
ÎNGRĂŞĂMINTELOR …………………………....………………………….31
3.1. Faza solidă a solului, fracţiunile minerală şi organică şi importanţa lor
agrochimică............................................................................................................31
3.2. Faza lichidă şi faza gazoasă a solului şi rolul lor în nutriţia plantelor……....44
3.3. Forme de elemente nutritive din sol şi accesibilitatea lor pentru plante....….45
3.4. Adsorbţia cu schimb de cationi, complexul argilohumic………………....…52
3.5. Fenomene de oxidoreducere din sol şi capacitatea de tamponare a solului...57
4. AMELIORAREA AGROCHIMICĂ A SOLURILOR ACIDE ŞI
ALCALINE...........................................................................................................66
4.1. Reacţia solului şi importanţa sa agrochimică……………...………………....66
4.2. Efectul negativ al acidităţii şi alcalinităţii solului asupra plantelor de cultură,
oportunitatea amendării, urgenţe de amendare…………………………………....73
4.3. Calculul dozelor de amendamente pentru solurile acide şi alcaline. Epoca şi
metodele de aplicare a amendamentelor………………...………………………...82
5. CONTROLUL STĂRII DE FERTILITATE A SOLULUI ȘI A STĂRII DE
NURIȚIE A PLANTELOR PRIN PROCEDEE AGROCHIMICE..............91

2
5.1. Cartarea agrochimică....................................................................................91
5.2. Analiza plantei. Importanța diagnozei foliare în stabilirea planului de
fertilizare..............................................................................................................97
6. AGRICULTURA – SURSĂ DE POUARE A MEDIULUI. DIRECTIVA
NITRAȚILOR...................................................................................................105
BIBLIOGARFIE................................................................................................125

3
 1. OBIECTUL AGROCHIMIEI. PROBLEMELE
CHIMIZĂRII AGRICULTURII ÎN ROMÂNIA

1.1. Obiectul şi dezvoltarea Agrochimiei

Agrochimia este o ştiinţă interdisciplinară, care studiază problemele de bază
ale chimizării agriculturii. Ea studiază circuitul substanţelor nutritive în mediul de
creştere şi dezvoltare al plantelor agricole, problemele nutriţiei plantelor în
legătură cu aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor, precum şi legile
proceselor acţiunii reciproce dintre îngrăşăminte, amendamente, sol, plante şi
microorganisme.
Agrochimia investighează şi starea de fertilitate prin analiza plantei şi a
solului, în vederea stabilirii nevoii de îngrăşăminte precum şi controlul poluării şi
depoluării, ca urmare a efectului chimizării intensive sau neraţionale sau a unor
noxe provenite de la unele întreprinderi industriale.
Ocupându-se de circuitul substanţelor nutritive în mediul de creştere şi
dezvoltare a plantelor, Agrochimia studiază problemele legate de producerea,
pregătirea, păstrarea şi folosirea îngrăşămintelor chimice, organice şi a
amendamentelor şi de folosirea lor raţională în vederea evitării poluării mediului
ambiant.

1.1.1. Scurt istoric al dezvoltării Agrochimiei

Cunoaşterea istoricului dezvoltării ştiinţei agrochimice, este necesară
întrucât profitând de învăţămintele trecutului şi prezentului, putem să deducem
principii şi legităţi ce derivă din legile obiective ale naturii şi ale dezvoltări
societăţii.
Studiind modul cum au evoluat diferite concepte agrochimice de-a lungul
timpului putem să elaborăm noi direcţii de cercetare şi de interpretare, care să ducă
la o folosire mai eficientă a energiei încorporate în îngrăşăminte şi în celelalte
produse chimice utilizate în agricultură.

4
 Istoria Agrochimiei poate fi împărţită în trei perioade: antică, clasică,
modernă şi contemporană. Corespunzător acestor trei etape se pot enumera şi
concepţiile în domeniul Agrochimiei.
În perioada antică agricultura era principala ocupaţie a oamenilor, dovadă
stând lucrările apărute în această perioadă, care prezentau aspectele practice ale
cultivării plantelor şi creşterii animalelor.
Cu circa 3000 de ani în urmă, cel mai vechi manual de agricultură scris în
limba sanscrită, Krisna Sandraha, cuprindea indicaţii asupra pregătirii şi folosirii
gunoiului de grajd şi dejecţiilor animale.
Celţii cunoşteau influenţa favorabilă a marnei şi a varului asupra
îmbunătăţirii condiţiilor de fertilitate a solului.
La grecii antici se cunosc peste 50 de autori care au scris lucrări legate de
agricultură. Prima concepţie agrochimică poate fi considerată cea emisă de
Aristotel (384-322 î.Ch.), care evidenţia faptul că plantele ar lua din pământ hrană,
în aceleaşi forme în care s-ar afla în corpul lor, concepţie care a stat mai târziu la
baza teoriei nutriţiei plantelor cu materia organică din sol.
Romanii cunoşteau rolul gunoiului de grajd, al compostului, cenuşii, varului
şi marnei, la îmbunătăţirea calităţii solului, fapt evidenţiat în tratatul scris de
Collumella în 12 volume: „De re rustica“.
La arabi, în lucrarea Kitab el Felahah (Tezaurul agriculturii) ca şi la chinezi,
indieni, se găsesc indicaţii privitoare la sporirea producţiei prin folosirea gunoiului,
fecalelor, compostului, etc.
În perioada antică a fost emisă o ipoteză vagă asupra „grăsimii pământului“,
care sporeşte prin îngrăşăminte. Această ipoteză a constituit de fapt, germenul
teoriei nutriţiei plantelor cu humus.
În perioada clasică, ştiinţa se bazează pe observaţie, experiment, cât şi pe
introducerea matematicii în interpretare. Se remarcă lucrarea lui B.Palissy
intitulată: „Traite des sels divers et de l’agriculture“ în care se găsesc primele
aprecieri asupra solului ca sursă de elemente nutritive.

5
 La sfârşitul secolului al XVIII-lea datorită lucrărilor lui Lavoisier, care a
pus bazele chimiei moderne, s-a putut stabili compoziţia aerului şi s-au clarificat
unele aspecte privind esenţa proceselor de oxidare, ardere şi respiraţie.
La începutul secolului al XIX-lea apar elemente ale dezvoltării unei
agriculturi ştiinţifice. În Anglia H.Dovy şi în Suedia J.Y.Berzelius pun bazele
teoriei nutriţiei plantelor cu humus. Această teorie este dezvoltată apoi de Albrecht
Thear şi Johan Burger; 2 medici, care leagă fertilitatea solului de prezenţa
humusului. După această teorie substanţele minerale din sol au un rol indirect de
stimulare a nutriţiei sau de grăbire a descompunerii humusului şi transformării lui
în substanţe accesibile plantelor.
Theodor Saussure, în prima jumătate a secolului al XIX-lea pune bazele
ştiinţifice ale fiziologiei plantelor şi ale nutriţiei acestora cu azot.
J.B.Baussingault (1867) arată că substanţele cele mai hrănitoare pentru
plante sunt cele ce conţin azot.
M.C.Springel (1847) arată că plantele formează substanţele organice
(extrase din sol şi aer) cu ajutorul căldurii, luminii, electricităţii şi apei.
O contribuţie importantă în formularea teoriei nutriţiei minerale a plantelor
a adus-o în această perioadă Justus von Liebig, care combătând teoria nutriţiei cu
humus arată, importanţa sărurilor minerale din sol în nutriţia plantelor, cât şi rolul
microorganismelor în solubilizarea substanţelor nutritive.
În perioada de început a apariţiei unor concepţii agrochimice se situează şi
cercetările lui Mitcherlich, privind stabilirea unor legităţi între raporturile
cantitative dintre plante şi factorii de creştere şi dezvoltare. El consideră că recolta
este rezultatul acţiunii comune a mai multor factori de vegetaţie, fiecare dintre ei
acţionând independent.
Perioada modernă, contemporană. Cuceririle ştiinţifice în biologie,
fiziologie, fizică şi chimie din ultimele 4 - 5 decenii au făcut ca şi agrochimia să
caute noi moduri de investigaţie şi interpretare, pentru înţelegerea şi explicarea
multor fenomene, pe baza limbajului mecanicii cuantice, al structurii electronice a

6
elementelor, al aspectelor de rezonanţă electronică, al potenţialului chimic, al unor
perioade critice din viaţa plantelor, al descifrării modului de acţiune a sistemelor
biologice, biochimice şi enzimatice, al modelării matematice, pe baza cărora se dă
o mai bună explicare, a unor procese complexe ca cele de: fotosinteză, pătrunderea
elementelor nutritive în plante, transportul şi depunerea lor în organismele
vegetale şi a influenţei factorilor de mediu asupra creşterii şi dezvoltării plantelor.

1.1.2. Dezvoltarea Agrochimiei în ţara noastră

Cercetarea ştiinţifică experimentală în câmp, îşi are începutul la Ferma
Şcoală de Agricultură de la Brad (1870) a lui Ion Ionescu de la Brad.
În anul 1886 din iniţiativa lui Vlad Cârnu Munteanu se înfiinţează Staţiunea
Agronomică Centrală de la Herăstrău, unde se încep primele cercetări chimice ale
solului.
O sinteză a rezultatelor cercetărilor efectuate în această Staţiune a fost
publicată în 1922 de I. Enescu cu titlul: „25 ani de experienţe cu îngrăşăminte
naturale şi artificiale“.
În anul 1906 a luat fiinţă Institutul Geologic, în cadrul căruia a făcut
cercetări prof. Theodor Saidel asupra reacţiei solurilor.
O dată cu înfiinţarea „Institutului de Cercetări Agronomice al României
(ICAR)“, (1928) în cadrul secţiei de chimie, s-au început cercetări cu îngrăşăminte
la diferite plante de cultură.
Agrochimia a apărut ca ştiinţă de sine stătătoare în anul 1952 o dată cu
predarea primului curs de Agrochimie de către Acad. Prof. Dr. Doc. David
Davidescu la Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu“ din Bucureşti.
Începând cu anul 1957 studiile şi cercetările se amplifică, prin înfiinţarea a
şapte laboratoare zonale de agrochimie (Bucureşti, Craiova, Timişoara, Cluj, Iaşi,
Braşov, Galaţi), care au funcţionat iniţial în cadrul Direcţiilor Regionale de
Agricultură, apoi în cadrul staţiunilor de cercetări agricole, având ca for central

7
Laboratorul de Metodică Agrochimică din cadrul Institutului de Cercetări pentru
Cereale şi Plante Tehnice de la Fundulea.
După anul 1970, o dată cu înfiinţarea Institutului de Cercetări pentru
Pedologie – Agrochimie (I.C.P.A.), activitatea de Agrochimie este preluată de acest
institut şi de către Oficiile Judeţene pentru Pedologie - Agrochimie (OJSPA), nou
înfiinţate prin unirea laboratoarelor judeţene de pedologie cu cele de agrochimie.
Rezultatele studiilor şi cercetărilor efectuate în aceste unităţi, au adus
contribuţii importante la cunoaşterea fertilităţii solurilor României, la îmbunătăţirea
acesteia şi la sporirea producţiei agricole. Toate acestea, împreună cu rezultatele
cercetărilor ştiinţifice efectuate în unităţile de învăţământ agronomic superior din
Bucureşti, Craiova, Cluj, Iaşi, Timişoara au contribuit la nivelul actual al
agrochimiei româneşti.

1.1.3. Legi şi reguli care guvernează ştiinţa Agrochimică

În decursul dezvoltării ştiinţei şi acumulării de date, diferiţi cercetători au
căutat să sintetizeze anumite adevăruri sub forma unor principii sau legi ale
fertilităţii, pe care le descriem succint în cele ce urmează :
Legea egalei importanţe a factorilor de vegetaţie, elaborată de Ion Ionescu
de la Brad, Viliams şi formulată astfel : toţi factorii de vegetaţie sunt la fel de
necesari şi prin aceştia, egali de importanţi, indiferent de raportul cantitativ cu care
fiecare intervine în procesul de creştere şi dezvoltare a plantelor, iar neglijarea
unuia dintre ei poate avea consecinţe negative asupra creşterii şi dezvoltării
plantelor, precum şi a recoltelor finale.
Legea interdependenţei şi condiţionării reciproce a factorilor de vegetaţie,
care are următorul conţinut: toţi factorii de vegetaţie sunt în interdependenţă unul
cu altul şi se condiţionează reciproc.
Legea nesubstituirii factorilor de vegetaţie, formulată de Prianişnicov
(1940) astfel: „Insuficienţa unuia dintre factorii de vegetaţie nu poate fi compensată
prin aplicarea în exces a altora“.

8
 Legea completării (restituirii) elementelor nutritive, elaborată de
Baussingault şi Lieibig ca lege a restituirii elementelor nutritive luate cu recolta.
Această lege enunţă de fapt necesitatea menţinerii unei anumite stări de fertilitate, a
unui anumit raport între ionii din soluţie corespunzător potenţialului genetic al
soiurilor cultivate.
Legea minimului, maximului şi optimului.
A fost formulată iniţial de Lieibig în anul 1840 ca lege a minimului apoi de
Mayer (1869), Wollny (1896) şi Hellrigel (1890) care arată că : „Dacă una din
condiţiile de viaţă (apă, hrană, lumină, temperatură) lipseşte, atunci recolta este
egală cu zero“ sau că : „productivitatea culturilor este guvernată cantitativ şi
calitativ de factorul de vegetaţie care, în condiţiile date acţionează cu cea mai mică
(şi deci insuficientă) intensitate sau care acţionează cu intensitate maximă
(excesivă până la a deveni vătămătoare)“.
Legea maximului are următorul enunţ: dacă una din condiţiile de viaţă
există în mod natural în cantitate deplină, maximă (apă, lumină, căldură, elemente
nutritive) atunci recolta este zero. Între legea minimului şi maximului există o
strânsă corelaţie, întrucât atunci când unul dintre elemente se află în maxim
implicit altele rămân în minim, ceea ce duce la concluzia practică că atât
insuficienţa cât şi excesul de elemente se repercutează în creşterea şi dezvoltarea
plantelor.
Legea optimului sau a echilibrului nutritiv formulată de G.Liebschner arată
că: pentru obţinerea de recolte sporite, este necesar ca în sol să existe un anumit
raport între elementele nutritive şi o anumită concentraţie a lor.
Legea relaţiilor fiziologice sau acţiunii factorilor de vegetaţie, formulată de
Maze (1913) şi Mitcherlich (1918) care are următorul enunţ: mărimea recoltei este
condiţionată de toţi factorii de vegetaţie, fiecare dintre aceştia exercitând o
influenţa limitatoare asupra recoltei, cu atât mai mare cu cât este mai aproape de
minim. Drept expresie matematică a acestei reguli, pentru acţiunea unui factor

9
trofic de vegetaţie în condiţiile menţinerii celorlalţi în optim, Mitcherlich a propus
următoarea formulă :
dy/dx = c(Rm-R)
Legea echilibrului dintre diferite organe ale plantelor. Arată necesitatea
existenţei unor raporturi ponderale bine determinate între diferite organe ale unei
plante, în vederea obţinerii unor recolte maxime din punct de vedere cantitativ şi
calitativ, corespunzător potenţialului genetic al speciei.
Legea fertilităţii crescânde a solului, elaborată pe seama cercetărilor
efectuate de Viliams (1938) şi Prianişnicov (1948), care au arătat că în cazul
aplicării raţionale a îngrăşămintelor, în condiţiile unei agrotehnici superioare şi
satisfacerea şi a celorlalţi factori de vegetaţie, recolta poate creşte relativ continuu,
amplificând coeficientul de bioconversie energetică a îngrăşămintelor pe măsura
sporirii dozelor.
Legea ierarhizării factorilor de vegetaţie, care poate fi formulată astfel: în
caz de restricţie a unor factori de vegetaţie (apă, hrană, lumină, temperatură, etc.)
se creează o anumită ierarhizare a importanţei lor pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor, corespunzător evoluţiei filogenetice şi a condiţiilor mediului ambient.
Legea autoreglării biologice a culturilor agricole. Când prin tehnologia de
cultură a unei comunităţi de plante nu i se asigură cerinţele faţă de factorii de
mediu înscrise în codul genetic, privitoare la aprovizionarea cu apă, hrană, aer,
bioxid de carbon, lumină, căldură, densitate, spaţiu de nutriţie atunci când această
comunitate de plante, care prin senzorii biologici sesizează condiţiile ce le are la
dispoziţie prin factorii naturali sau prin tehnologia de cultură aplicată, îşi
autoreglează prin procese de conexiune în mod etapizat, creşterea, dezvoltarea,
fotosinteza, transpiraţia, indicele foliar, recolta, la condiţiile existente de aşa
manieră ca să-şi asigure perpetuarea speciei, chiar dacă face un singur bob (D.
Davidescu şi Velicica Davidescu, 1988).
Pentru acest lucru pe baza corelării celor 10 legi şi principii enumerate mai
sus, cu rezultatele cercetărilor ştiinţifice şi a celor obţinute în producţia vegetală

10
intensivizată, în vederea maximalizării eficienţei economice şi evoluţiei calitative a
sistemului sol-plantă, au fost elaborate de Borlan (1994) următoarele reguli
ştiinţifice:
Regula recoltelor mari. Obţinerea de recolte mari, la nivelul capacităţii de
producţie a soiului sau hibridului, în fiecare situaţie ecologică dată, este posibilă pe
baza interacţiunii pozitive a tuturor factorilor şi condiţiilor de vegetaţie biologică,
chimică şi fizică, asigurate armonizat şi la niveluri optime, cantitativ şi calitativ,
prin tehnologiile de cultură cu verigi dimensionate în funcţie de însuşirile solului şi
gradul de favorabilitate pentru cultură a celorlalte componente ale cadrului natural.
Regula domeniilor optime de aplicare a factorilor şi condiţiilor de vegetaţie
pentru asigurarea interacţiunii pozitive. Întinderea domeniilor optime, în care
factorii şi condiţiile de vegetaţie alocate economic interacţionează pozitiv cu
maximă intensitate, manifestă tendinţa de a se restrânge pe măsură ce cresc
recoltele, sau, altfel spus, numărul de doze şi de rapoarte reciproce dintre factorii şi
condiţiile de vegetaţie în care se pot obţine recoltele, se micşorează o dată cu
creşterea acestora.
Regula prevenirii fenomenelor de poluare şi a îmbunătăţirii calităţii
mediului ambiant al producţiei vegetale.
Fenomenele de poluare a componentelor mediului ambiant şi al producţiei
vegetale, sunt întotdeauna urmarea neutilizări productive a factorilor chimici de
vegetaţie, aplicaţi în exces absolut faţă de necesarul optim economic pentru oferta
ecologică de producţie dată, sau în exces relativ faţă de posibilităţile de
metabolizare asigurate prin accesibilitatea elementelor nutritive, care nu s-au
aplicat prin tehnologie (de pildă metabolizarea slabă a nitraţilor în plante cu
deficienţe de fosfor şi molibden).
Regula evoluţiei însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor.
Dacă asigură obţinerea de recolte mari şi continuu ascendente o perioadă
indefinit de lungă de timp, tehnologiile de cultură intensivă a plantelor nu

11
degradează însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solurilor, ci din contră le
ameliorează.
Toate aceste reguli sunt de factură statistică, apărând ca rezultante probabile
ale medierii unor vaste populaţii de date experimentale. Ecuaţiile de tip
polinominal cu termeni simpli, pătratici, sau cu rădăcină pătrată şi cu multiplicarea
factorilor par a fi corespunzătoare pentru descrierea matematică a acestor reguli,aşa
cum este dată mai jos:
R = R0+a∙N+b∙P+c∙K+d∙N2+e∙P2+f∙K2+g(N∙P)+h(N∙P∙K)+i(P∙K)+j(N∙P∙K), în care:
R0 = recolta fără îngrăşăminte;
a, b, c, d, e, f, g, h, i, j = coeficienţi de regresie ai recoltei faţă de doza de
îngrăşământ.

1.2. Probleme care stau în faţa chimizării agriculturii în România

1.2.1. Resursele de sol ale României şi problema chimizării agriculturii

În agricultura modernă contemporană, principalele măsuri tehnice pe care
se acţionează pentru sporirea producţiei la hectar sunt: irigarea; chimizarea prin:
îngrăşăminte, erbicide, fungicide etc.; folosirea unui material săditor cu înaltă
valoare biologică, a unei seminţe cu un potenţial productiv ridicat; mecanizarea
lucrărilor agricole. Alături de aceştia trebuie ţinut cont şi de factorii climatici
(secete, ger, brumă).
Dintre măsurile tehnice prezentate mai sus un rol esenţial în sporirea
producţiei la ha îl au îngrăşămintele. Din datele experimentale din ţara noastră
rezultă că 1kg de substanţă activă (N.P.K.), aduce pe solurile molice următoarele
sporuri de recoltă: 10 kg la grâu, 12 kg la porumb, 11 kg la orz, 4,5 kg la floarea
soarelui, 50 - 60 kg la sfecla de zahăr, 35 kg la cartofi, 40 - 60 kg la ardei, 80 kg la
tomate, 10 - 15 kg la mere, 15 - 20 kg la struguri.
Există deci o strânsă legătură între consumul de îngrăşăminte şi producţia
agricolă.

12
 Creşterile de producţie în toate cazurile se datorează nu numai sporirii
cantităţilor de îngrăşăminte, ci şi intesificării celorlalţi factori de vegetaţie, însă
aceştia nu-şi evidenţiază efectul atâta timp cât nu se folosesc îngrăşăminte în
cantităţi satisfăcătoare şi echilibrate.
Alături de îngrăşăminte, solul joacă un rol important în obţinerea unor
producţii mari pentru asigurarea necesarului de hrană a omenirii.
Teritoriul agricol al ţării noastre, caracterizat printr-o mare diversitate a
condiţiilor naturale, prezintă pe un spaţiu geografic relativ restrâns, aproape toate
categoriile de sol reprezentative din Europa, de la cernoziomuri de stepă şi
silvostepă cu fertilitate naturală ridicată, soluri brun-roşcate, soluri brun acide, până
la soluri podzolice, sărăturate nisipoase, cu fertilitate scăzută.
După datele Ministerului Agriculturii, Direcţia Generală - Fond Funciar,
Cadastru, Geodezie şi Organizarea Teritoriului (citaţi de I.C.P.A.), la 31 decembrie
1995, situaţia fondului funciar agricol şi silvic a prezentat însemnate modificări ca
urmare a aplicării Legii 18/1990.
Astfel, cu excepţia societăţilor comerciale, foste IAS-uri care au suprafeţe
mari de ordinul miilor de hectare, circa 10.694.000 ha teren agricol din care
7.807.000 ha arabil sunt în proprietate particulară (peste 6 milioane proprietari),
revenind în medie 1,3-2 ha şi un maxim de 10 ha pe proprietar.
În România terenurile arabile, deosebit de importante pentru economia
naţională reprezintă 39,17 % din teritoriul ţării şi practic toate (95 %) sunt luate în
cultură, faţă de 44 % pe plan mondial 88 % în Europa, 51 % în S.U.A. şi Canada, 2
% în Australia şi Noua Zeelandă şi 58 % în medie în ţările dezvoltate. Această
situaţie reflectă atât ponderea mare a terenurilor agricole şi mai ales arabile în
economia fondului funciar, cât şi faptul că România este una din ţările în care
resursele de creştere a suprafeţei arabile sunt, practic epuizate.

13
 1.2.2. Calitatea solurilor şi principalele restricţii ale calităţii acestora
Productivitatea terenurilor agricole este mult diferită, ca rezultat atât al
diversităţii condiţiilor fizico-geografice şi însuşirilor intrinseci ale solurilor, cât şi a
influenţelor antropice intervenite în timp.
Potrivit datelor sistemului naţional de monitoring al calităţii solurilor
agricole, elaborat de I.C.P.A. în 1998, principalii factori restrictivi ai capacităţii
productive a solurilor agricole din ţara noastră sunt următorii: seceta frecventă,
excesul periodic de umiditate din sol, eroziunea hidrică şi alunecările de teren,
eroziunea eoliană, conţinutul excesiv de schelet în partea superioară a solului,
sărăturarea naturală a solului, deteriorarea structurii şi compactarea solului,
distrugerea solului prin diverse lucrări de desecare, acoperirea cu deşeuri şi
reziduuri solide, poluarea cu petrol şi apă sărată, poluarea chimică, etc.
Tabloul general al factorilor restrictivi prezentaţi evidenţiază faptul că,
majoritatea acestora intră în sarcina chimizării agriculturii (Agrochimiei), prin
îmbunătăţirea tehnologiilor folosite în agricultura ţării noastre, care trebuie să aibă
în vedere următoarele aspecte:
- ameliorarea solurilor slab productive, acide, alcaline, nisipoase, antropice
prin măsuri agrochimice;
- creşterea conţinutului de materie organică din soluri prin folosirea
îngrăşămintelor organice şi a resturilor organice vegetale în vederea realizării unui
bilanţ favorabil al humusului din sol;
- creşterea fertilităţii solurilor prin sporirea cantităţii de îngrăşăminte
chimice cu azot, fosfor şi potasiu utilizate la unitatea de suprafaţă;
- măsuri de depoluare a solurilor poluate;
- măsuri de reconstrucţie ecologică a solurilor degradate.

14
 2. BAZELE AGROCHIMICE ALE FERTILIZĂRII ÎN
RAPORT CU CERINŢELE PLANTELOR ÎN ELEMENTE
NUTRITIVE

2.1. Compoziţia chimică a plantelor, elemente necesare creşterii şi dezvoltării

acestora
Compoziţia chimică a plantelor, reflectă în mare parte cerinţele lor faţă de
factorii de mediu. Aproape în totalitate plantele sunt organisme autotrofe, având
însuşirea de a-şi procura singure hrana şi energia din mediul înconjurător. Există şi
excepţii - plantele hemiparazite -, care îşi asigură hrana brută pe seama altor specii
(Vîscum, Melampirum, ş.a.).
Componentele majore ale plantelor sunt: apa, care reprezintă între 75 – 95%
din masa proaspătă şi substanţa uscată, care reprezintă 5 – 25 %.

2.1.1. Apa - este componenta de bază a tuturor organismelor vii deoarece ea

îndeplineşte următoarele roluri:
- este mediul de desfăşurarea al reacţiilor chimice, biologice şi fizice;
- dizolvă, hidratează, hidrolizează şi participă la fenomenele de oxido-
reducere şi de sinteză;
- menţine presiunea osmotică, reglează concentraţia ionilor de hidrogen şi
oxidril;
- este mediul de transport al elementelor nutritive şi al substanţelor
sintetizate;
- este un regulator de temperatură.
În concepţia biostructurală a lui Macovski (1981) apa din ţesuturile vii se
prezintă în trei forme:
- ca soluţie intercelulară, comportându-se ca apă liberă, obişnuită, în care
sunt dizolvate substanţe, enzime şi sunt prezenţi ioni, putând fi stoarsă sub formă
de suc vacuolar;
- apa integrată în materia biostructurată, fără însuşiri de solvent, fiind
prezentă ca suc plasmatic;
15
 - apa legată de coloizi şi materia biostructurată, care se adaugă apei libere
numai după moartea plantei.
Conţinutul în apă al plantelor este foarte diferit, fiind în funcţie de specie,
de vârstă, organul vegetativ, fructul şi sămânţa.
Astfel în seminţele cerealelor ea are valoarea de 12–14 %, oleaginoase 7–8
%, fân 14–16 %, castraveţi 90–97 %, mere 77–88 %, struguri 75–83 %.

2.1.2. Substanţa uscată, rezultă după eliminarea apei la etuvă (1050C). Ea

este formată din compuşi organici şi minerali. Compuşii organici din plante
reprezintă 5–30 % fiind formaţi din:
- Extractive azotate: proteine simple, aminoacizi, proteine complexe,
protide;
- Extractive neazotate: glucide, lipide, substanţe pectice, acizi graşi şi acizi
organici;
- Pigmenţi: antocianici, carotinoizi, clorofilieni, etc.;
- Enzime: oxidoreductaze, transferaze, hidrolaze, liaze, izomeraze, ligaze,
etc.;
- Vitamine: A, B, B1, B2, B6, C, D, H, PP, etc.;
- Substanţe de creştere: auxine, gibereline , chimetine, ş.a.
Compuşii minerali din plante reprezintă 0,3 – 12 % şi sunt formaţi din:
nitraţi, fosfaţi, sulfaţi, cloruri, silicaţi.

2.1.3. Clasificarea elementelor nutritive din plante

Cele 60 de elemente, care intră în alcătuirea plantelor au un rol complex,
cele mai multe participând singure sau împreună cu altele sub formă de grupe
anionice sau acide (C, N, S, P), cationi bazici cu valenţă fixă (K, Ca, Mg), sau
variabilă (Mn, Fe, Cu, Zn), amfoliţi cu valenţă variabilă (B, Al, Si), la procese de
transport, sinteză, depunere de substanţe, activarea sau catalizarea unor procese,
schimb de energie.

16
 Prin element nutritiv, se înţelege acel element chimic existent în sol, care
este adsorbit de plante în cantităţi mai mari sau mai mici şi care este utilizat direct
sau indirect, într-o măsură mai mare sau mai mică în procesele mai sus menţionate.
Există mai multe criterii de clasificare a elementelor nutritive care sunt
prezentate în cele ce urmează.
A) În funcţie de cantitatea în care se găsesc în plante - sunt grupate
astfel:
• macroelemente - care se găsesc în plante în cantităţi de n.101-n.10-2 % şi
care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă rol direct în procesele de nutriţie, de creştere şi dezvoltare;
- absenţa lor din mediul nutritiv, să împiedice dezvoltarea părţilor
vegetative a organelor de reproducere şi încheiere a ciclului vital;
- carenţa lor să fie specifică şi să poată fi corectată numai prin introducerea
în mediul nutritiv a unor săruri ce conţin elementul respectiv;
- carenţa accentuată să provoace tulburări metabolice, citologice,
histologice, anatomopatologice.
Macroelementele pot fi: principale (N,P,K) şi secundare (S,Mg,Ca).
• microelementele - care se găsesc în plante în cantităţi de n.10-3-
n.10-5% şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă acţiune strict specifică şi directă;
- lipsa sau insuficienţa să împiedice îndeplinirea ciclului vegetal;
- carenţa să poată fi corectată prin cantităţi ce nu depăşesc 10kg/ha socotită
în substanţă activă;
- să manifeste acţiune toxică dacă se depăşeşte un anumit prag optim;
- insuficienţa lor în mediu nutritiv, să provoace tulburări metabolice,
citologice, histologice, sau morfologice care duc la scăderea recoltei.
Ultra-microelementele se găsesc în plante în cantităţi de n.10-6-n.10-9 %
cuprind de regulă unele elemente radioactive (U,Th,Ac), care pot stimula creşterea
plantelor.

17
 B) În funcţie de importanţa pe care o au în procesele metabolice
• elemente esenţiale, care sunt implicate direct în nutriţia plantelor şi nu
pot fi înlocuite cu alte elemente în funcţiile lor, absenţa sau insuficienţa lor din
mediul de nutriţie, fac imposibilă creşterea normală a plantelor şi încheierea
ciclului vital.
Ca elemente esenţiale sunt sunt considerate de Bergman (1992) doar 16 şi
anume: C, O, H, N, P, K, Ca, Mg, S, B, Cu, Fe, Mn, Mo, Zn, Cl.
• elemente neesenţiale sunt considerate elementele care încurajează
creşterea plantelor, însă al căror rol nu este bine definit (Ar, Bo, Be, Bi, Br, Ce, Cr,
Li, Pb, Pt, Rb, Se, Sr).
Reţinem:
Componentele majore ale plantelor sunt: apa, care reprezintă între 75 – 95
% din masa proaspătă şi substanţa uscată, care reprezintă 5 – 25 %.
Apa este componenta de bază a tuturor organismelor vii.
Substanţa uscată, este formată din compuşi organici şi minerali. Compuşii
organici din plante reprezintă 5 – 30 %, iar compuşii minerali din plante reprezintă
0,3 – 12 %.
Prin element nutritiv, se înţelege acel element chimic existent în sol, care
este adsorbit de plante în cantităţi mai mari sau mai mici şi care este utilizat direct
sau indirect în procesele de creştere şi dezvoltare a plantelor.
Macroelementele se găsesc în plante în cantităţi de n.101-n.10-2 % şi pot fi:
principale (N, P, K) şi secundare (S, Mg, Ca).
Microelementele se găsesc în cantităţi de n.10-3- n.10-5% (Cu, Fe, Ni, Mn,
Zn, B, Mo)

18
 2.2. Cerinţele plantelor în elemente nutritive în raport cu fazele de
vegetaţie
Folosirea îngrăşămintelor trebuie făcută diferenţiat de la o specie de plantă
la alta, deoarece în timp diferitele specii şi-au format însuşirea de a acumula în
frunze, ramuri, tulpini, ca şi în sămânţă, substanţe nutritive în anumite raporturi.
Pentru a înţelege mai bine principiile aplicării diferenţiate a
îngrăşămintelor, în raport cu cerinţele plantelor în elemente nutritive în cursul
vegetaţiei, este necesar să se cunoască noţiunea de vârstă, care este dată de durata
ciclului vital şi de ciclul anual de vegetaţie, în cadrul căruia se disting diferite faze
de vegetaţie (fenofaze), caracterizate prin apariţia, creşterea şi maturarea organelor
(răsărirea, înfrăţirea, formarea paiului, apariţia mugurilor de rod, înflorirea).
În cadrul ciclului vegetativ se disting mai multe perioade de vârste, dintre
care după D. Davidescu (1992), pentru aplicarea îngrăşămintelor, prezintă interes:
- perioada de dominanţă a creşterii vegetative, de la încolţirea seminţei şi
până la începerea fructificării, când apar ţesuturi noi a căror masă predomină;
- perioada de dominanţă a formării organelor de reproducere, a fructificării
care la plantele anuale se suprapune cu ciclul vital, iar la plantele lemnoase
multianuale cu frunzele caduce, începe cu prima rodire şi ţine până când recolta
începe să descrească şi apar ramuri uscate;
- perioada de dominanţă a proceselor de îmbătrânire (maturare deplină),
care începe la plantele anuale odată cu intrarea în pârgă a fructelor, iar la cele
lemnoase perene odată cu apariţia primelor ramuri uscate şi ţine până la uscarea
completă.
În timpul ciclului vital, o altă însuşire care se schimbă cu vârsta, este
consumul diferit de substanţe nutritive pe parcursul acestor perioade şi
sensibilitatea faţă de prezenţa sau absenţa în mediul de nutriţie a anumitor
substanţe nutritive.

19
 Astfel, în fenofaza creşterii vegetative, elementul nutritiv determinant este
azotul. În fenofaza de maturitate, plantele folosesc cantităţi mari de K, P, B, iar în
fenofaza de fructificare se mai adaugă cantităţi sporite de P, Zn şi Mo.
În general, se pot separa trei perioade de consum a elementelor nutritive:
- perioada critică, coincide cu primele faze de creştere şi dezvoltare a
plantelor. Este perioada în care insuficienţa, excesul sau un raport neechilibrat
dintre elementele nutritive au acţiune dăunătoare asupra întregii perioade de
creştere şi dezvoltare a plantei. Dacă pe parcurs se încearcă o remediere a
elementelor nutritive, plantele nu revin la starea normală.
- perioada consumului maxim, coincide cu creşterea cea mai intensă şi
începutul acumulării substanţelor de rezervă. Elementele nutritive sunt asimilate în
cantităţi mari şi ritm accentuat. În această perioadă îngrăşămintele au eficienţă
maximă.
- perioada consumului minim coincide cu maturarea fructelor şi seminţelor
şi cu acumularea maximă a substanţelor de rezervă; consumul de substanţe
nutritive din sol se reduce treptat până la încetarea totală. O parte din elementele
asimilate pot chiar migra, părăsind organele plantei, cum este potasiul.
Aceste perioade sunt redate pentru diferite specii de plante în tabelul 1.

20
 Perioadele consumului de elemente nutritive
la diferite plante cultivate (după Calancea, 1990)
Tabelul 1
Planta Perioada critică a Perioada consumului Perioada consumului
nutriţiei maxim minim
Cereale păioase 12 - 20 zile de la Înfrăţire-înspicare Coacere
răsărire
Porumb 4 - 6 frunze Înainte de apariţia Coacere ceară
paniculului
Cartof 2 - 4 perechi de frunze Începutul îngroşării Uscarea frunzelor
rădăcinii inferioare
Sfeclă de zahăr 2 - 3 perechi de frunze Începutul îngroşării Uscarea frunzelor
rădăcinii primare
Tomate Apariţia primei frunze Începutul înfloririi Coacerea fructelor
adevărate
Varză de toamnă 3 - 4 frunze 70 zile de la răsărire Căpăţâna este formată
In 3 - 5 frunze Butonizare-înflorire După formarea
seminţei
Cânepă 2 - 4 frunze Creşterea tulpinii Îngălbenirea păstăilor
Soia 3 - 4 frunze După formarea Îngălbenirea păstăilor
nodozităţilor
Viţă de vie Desfacerea mugurilor Începutul înfloririi Coacerea strugurilor

Pomi fructiferi Desfacerea mugurilor Apariţia frunzelor, Coacerea fructelor

de rod diferenţierea
mugurilor de rod

2.3. Stările de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive

În funcţie de aprovizionarea solului cu elemente nutritive, de însuşirile
fizice şi chimice ale solului, de condiţiile climatice, planta se poate găsi în una din
stările posibile de aprovizionare cu elemente nutritive şi anume:
- starea normală;
- carenţa unuia sau mai multor elemente;
- insuficienţa unui sau mai multor elemente;
- nivelul critic al elementului;
- abundenţa elementului;

21
 - excesul elementului;
- toxicitatea datorită concentraţiei prea mari.
Starea normală este atunci când toate elementele nutritive se găsesc în
cantităţi îndestulătoare şi echilibrate, ele determinând o creştere şi dezvoltare
normală a plantelor, producţia fiind ridicată şi de calitate.
Carenţa este efectul pe care îl poate avea asupra plantelor cultivate, lipsa
sau insuficienţa accentuată a unui element nutritiv sub formă asimilabilă din mediu
nutritiv şi care influenţează asupra creşterii şi dezvoltării, asupra producţiei şi ca
atare cauzează în final un prejudiciu economic.
Carenţele nutritive se pot exterioriza sub forma unor simptome determinate
ce apar pe frunze, tulpini sau fructe şi care sunt, în general, cunoscute sub
denumirea de carenţe minerale, boli de nutriţie, tulburări ale nutriţiei sau boli
neparazitare.
Există însă stări de carenţă care nu se manifestă prin semne exterioare ci
doar printr-o scădere cantitativă sau calitativă a producţiei, dar şi stări de carenţă
identificabile doar prin analize chimice sau încercări experimentale. Carenţele
elementelor nutritive pot fi clasificate în funcţie de cauzele care le produc astfel:
datorate solului şi datorate plantelor (fiziologice).
Datorate solului:
- carenţă absolută (primară), când un element nutritiv lipseşte din sol;
- carenţă indusă, datorită insolubilizării unor elemente nutritive din sol.
Astfel, fosforul în exces în sol împiedică asimilarea zincului datorită
formării Zn3(PO4)2, care este insolubil.
Datorate plantelor (fiziologice):
- prin fenomenul de antagonism ionic. Astfel calciu în exces împiedică
pătrunderea în plantă a magneziului şi potasiului;
- datorită temperaturilor scăzute, când activitatea de absorţie a rădăcinilor
este scăzută.

22
 Insuficienţa unui element este starea prin care ţesuturile sunt nesatisfăcător
aprovizionate într-un element nutritiv. Insuficienţa, dacă nu produce semne vizibile
de carenţă, duce la modificări fiziologice care au un efect negativ din punct de
vedere economic.
Nivelul critic al elementului este starea care se defineşte în mai multe
moduri şi anume:
- concentraţia unui element şi raportul acestuia faţă de alte elemente, într-un
ţesut sau organ, la o anumită fază de vegetaţie, şi care corespunde unei corelaţii
optime a productivităţii plantei;
- concentraţia minimă pentru maximum de recoltă;
- limita cea mai scăzută a concentraţiei unui element, la care recoltă începe
să descrească;
- conţinutul care corespunde la 95% din randamentul maxim;
- conţinutul la care sporul de recoltă dat de îngrăşăminte nu mai este
rentabil.
Abundenţa sau aprovizionarea de lux, este dată de concentraţia unui
element într-un anumit ţesut sau organ, care depăşeşte nivelul critic, fără a provoca
însă efecte toxice şi fără a contribui la formarea substanţelor organice, care duc la
sporirea producţiei.
Excesul unui element este dat de conţinutul ridicat, care depăşeşte un
anumit nivel, denumit „grad de toxicitate“ şi care face ca producţia să scadă pe
măsură cu concentraţia acestuia creşte.
Toxicitatea survine atunci când concentraţia într-un anumit element
provoacă în celulă procese ireversibile, care împiedică desfăşurarea metabolismului
normal şi duc chiar la moartea celulei.
Corelaţia dintre elementele nutritive în plante, atunci când este ideală este
influenţată în realitate de numeroşi factori: specie, vârstă, formarea organelor de
reproducţie, aprovizionarea cu apă, temperatura, prezenţa sau absenţa unor
elemente.

23
 Prevost şi Ollangnier (1954) au propus o diagramă care sintetizează
corelaţia dintre concentraţia elementelor minerale şi creşterea acesteia sau a
recoltei. În fig.1. se prezintă schematic relaţia dintre concentraţia elementelor
nutritive şi creşterea plantelor.

Fig.1. Corelaţia dintre creşterea plantei (recoltă) şi concentraţia

elementelor din plantă (Prevost şi Ollangnier, 1954, după Calancea 1990)

2.4. Mecanismul absorbţiei elementelor nutritive de către plante

Sistemul radicular al plantelor are rolul cel mai important în aprovizionarea
plantelor cu elemente nutritive. Raporturile care se stabilesc între sol şi plantă, prin
intermediul sistemului radicular determină caracteristicile de nutriţie al plantelor,
pe baza cărora se stabilesc modalităţile şi dozele de aplicare a îngrăşămintelor şi
amendamentelor.
Fiecare specie de plante are un sistem radicular propriu, care-i permite să-i
asigure nutriţia cu elementele nutritive din sol. Distribuţia sistemului radicular în
sol depinde însă de tipul de sol, de succesiunea şi argilozitatea orizonturilor, de
bogăţia în elemente nutritive.

24
 2.4.1. Principalii factori care influenţează absorbţia elementelor nutritive
Starea de asigurare a solului cu elemente nutritive reprezintă factorul
hotărâtor al absorbţiei acestora şi al dezvoltării sistemului radicular. În acest sens
aplicarea îngrăşămintelor are un efect deosebit asupra creşterii rădăcinilor în sol.
Temperatura - optimul de temperatură care asigură creşterea şi dezvoltarea
normală a sistemului radicular este de 25 - 300C. Depăşirea în plus sau în minus a
acestei temperaturi, determină scăderea creşterii sistemului radicular şi în mod
implicit absorţia normală a elementelor nutritive.
Gradul de aeraţie al solului, are şi el un rol important în creşterea şi
dezvoltarea sistemului radicular. O aeraţie normală este considerată la 15 – 20 %
oxigen din volumul total al fazei gazoase. În cazul când oxigenul scade sub 5 % se
înregistrează încetarea creşterii rădăcinilor.
Capacitatea de schimb a sistemului radicular , este dată de suma
capacităţii de schimb a perişorilor radiculari, fiecare perişor având o capacitate
proprie de schimb ionic. Este firesc ca plantele care au la nivelul sistemului
radicular un număr mai mare de perişori radiculari să aibă o capacitate mai mare de
schimb ionic. Astfel dicotiledonatele sunt din acest punct de vedere superioare
monocotiledonatelor. Acest lucru rezultă din datele tabelului 2.

Capacitatea de schimb cationic a rădăcinilor unor specii

de plante şi cantitatea de calciu extrasă prin recoltă
(după Lixandru şi colab. 1990)
Tabelul 2
Capacitatea de schimb a Cantitatea de CaO
Specia de plante rădăcinilor extrasă prin recoltă
(me/100 g s.u.) kg/ha
Soia 65 350
Sfeclă 51 120
Lucernă 48 230
Tomate 35 93
Ovăz 23 30
Porumb 15 25

25
 Orz 12 30
Grâu 9 35

2.4.2. Mecanismul absorbţiei elementelor nutritive de către rădăcini

Asimilarea substanţelor nutritive de către plante nu constituie o simplă
trecere a acestora prin membrana celulară, ci un proces complex, care are loc cu
consum de energie şi se intercondiţionează cu metabolismul plantei, fotosinteza,
fotorespiraţie, formarea acizilor organici, a glucidelor şi a proteinelor, activitatea
enzimatică, cu factorii de mediu, pH, textură, capacitatea de saturaţie cu baze şi
conţinutul de argilă al solului cât şi cu tehnologia de cultură.
Deplasarea elementelor nutritive în soluţia solului spre perii radiculari se
face în stare de ioni, sub influenţa forţelor electrostatice, iar pătrunderea ionilor în
perişorii radiculari se face prin schimb cu ionii din celulele perilor radiculari.
Principalele surse de ioni sunt sărurile solubile (fosfaţi, nitraţi, sulfaţi,
cloruri) şi unii acizi slabi. Chelaţii şi complecşii organici (aminoacizi, acizi humici)
pătrund în perii radiculari şi sub formă moleculară. În celula perişorului radicular,
chelatul este preluat de un complex organic cu însuşiri chelatice mai puternice sau
este degradat pe cale metabolică, eliberându-se elementul sub formă de cation. (R.
Lăcătuşu, 2000).
Absorbţia ionilor de către sistemul radicular se face pe două căi:
- absorbţie pasivă (fără cheltuială de energie din partea plantei);
- absorbţie activă (cu consum de energie).
Absorbţia pasivă se realizează pe mai multe căi:
- difuzia ionilor, are loc odată cu deplasarea soluţiei solului sub formă de
flux continuu din zone mai umede spre zone mai uscate, din apropierea perilor
radiculari, se deplasează şi ionii din soluţie. Uscarea solului din zona perilor
radiculari se datorează evapotranspiraţiei. Tot prin difuzie apa încărcată cu ioni
pătrunde în spaţiul liber aparent al rădăcinii, spaţiu care se găseşte între celulele
epidermei. Volumul acestui spaţiu reprezintă 8-10% din volumul total al celulelor
26
radiculare, iar conţinutul lui constituie o rezervă importantă pentru absorbţia
metabolică şi pentru perioadele secetoase. - absorbţia pe baza schimburilor ionice
se face în virtutea echilibrului de membrană Donnan, realizat la nivelul membranei
pectocelulozice, care acoperă pereţii epidermei celulelor rădăcinii.
Echilibrul termodinamic – poate fi scris sub forma:

Na  = Cl 
* 

Na  Cl 
i e
* 
e i

Această formulă, evidenţiază raportul dintre concentraţiile cationilor

reţinuţi de coloizii perilor radiculari (i) şi cei din soluţia externă (e), care este invers
proporţională cu raportul dintre concentraţiile ionilor din soluţia externă şi cei
absorbiţi de coloizii perilor radiculari. Deoarece în soluţie există mai multe tipuri
de ioni, relaţia se poate scrie şi sub forma:

Na  = K   Ca  Cl   PO 

1
  2 2  3


i

Na  K  Ca  Cl  PO 

i e e 4 i
  1  3
e i 2 2 i 4 e
e

- absorbţia prin pinocitoză, constă din resorbţia în interiorul celulei a unor

vezicule încărcate cu ioni, vezicule formate din invaginaţiunile plasmalemei pline
cu apă încărcate cu ioni.
- absorbţia pe calea electro-osmozei, are loc în urma atragerii ionilor de
semn contrar, prezenţi în compartimentul exterior al membranei citoplasmatice de
către ionii compartimentului celular, prin canaliculele citoplasmatice, prevăzute cu
un dublu strat de ioni, cu sarcini contrare numit stratul dublu al lui HELMHOLZ.
Se generează astfel un câmp electric.
Absorbţia activă, se produce ca rezultat al activităţii metabolice, cu un
consum de energie, pe bază de schimb de ioni, sau prin transferul de electroni la
nivelul redox al citocromilor, când apare o valenţă liberă. În acest fel citocromii
devin transportori de ioni. În afară de citocromi rolul de transportor îl pot avea şi

27
alţi produşi intermediari ai fotosintezei cum ar fi: aminoacizii, fosfatidele,
peptidele.

2.4.3. Factorii care influenţează absorbţia ionilor nutritivi de către

rădăcinile plantelor
Selectivitatea ionilor - Elementele nutritive sunt absorbite în mod selectiv.
În interiorul celulelor, concentraţia substanţelor poate fi mai mare decât în soluţia
exterioară; are loc deci o acumulare de elemente. Există deosebiri privitoare la
selectivitatea absorţiei şi acumularea substanţelor minerale care diferă în funcţie de
specie, uneori şi de soi, varietate (tabelul 3).

Oferta de ioni şi absorţia la câteva specii crescute în aceeaşi

soluţie nutritivă (după Marschaner, 1992)
Tabelul 3
Specia % în diferiţi cationi din conţinutul total de ioni din plante
Na K Mg Ca
Hrişcă 0,9 39 27 33
Floarea 2,3 54 17 27
soarelui
Porumb 2,9 70 16 11
Lobodă 19,7 39 31 10
Soluţie 25 25 25 25
nutritivă

Reacţia mediului - ionii de H+ micşorează absorbţia cationilor în rădăcină,

având o activitate ionică mai ridicată şi ocupă poziţii ionizate. Absorbţia cationilor
pe moleculele transportoare de ioni se face prin schimb cu ionii de H+ în punctele
ionizabile. Rezultă că ionii de H+ din soluţia externă vor micşora absorbţia altor
cationi la grupările cu însuşiri bazice.
Absorbţia anionilor este favorizată de pH < 7, iar a cationilor de
pH > 7.

28
 Concentraţia soluţiei solului. La concentraţii ridicate ale soluţiei solului în
diferite elemente nutritive se intensifică absorţia azotului, se măreşte presiunea
osmotică a soluţiei, fapt ce stânjeneşte absorţia apei de către plante. Pentru o
creştere normală a plantelor este nevoie de un raport optim N.P.K.
Temperatura - influenţează direct respiraţia, transpiraţia plantei şi absorţia
elementelor nutritive, fenomene ce se petrec cu intensitate maximă, la valori ale
temperaturii cuprinse între 24 şi 350C cu excepţia calciului.
Faza de vegetaţie - imprimă ritmuri diferite de absorţie a elementelor
nutritive. Astfel, în primele faze de vegetaţie, în special în cele de creştere şi
dezvoltare, absorţia azotului este maximă, se micşorează atingând un minim la
maturitate. Spre deosebire de azot, calciul şi magneziul se asimilează mai intens în
a doua parte a perioadei de vegetaţie.
Tehnica de aplicare a îngrăşămintelor. După D. Davidescu (1991),
mişcarea ionilor în sol prin difuziune nu se face la aceiaşi viteză, pentru unii ioni
(PO4) având importanţă aplicarea localizată. Astfel cea mai mare parte a fosforului
nu difuzează decât la o distanţă de 0,5cm, ceea ce impune aplicarea lui la o distanţă
corespunzătoare faţă de rădăcină. Mărirea dozei de îngrăşăminte, deci sporirea
concentraţiei şi aplicarea localizată cresc viteza de difuziune a fosforului.
Interacţiunea ionilor. După raporturile în care ionii se găsesc între ei în
soluţia nutritivă sau în plasma celulară se disting 3 situaţii:
a) de însumare a efectului pozitiv sau negativ al fiecărui ion;
b) de sinergism sau de intensificare a efectului pozitiv sau negativ al unui
ion datorită prezenţei altui ion, în aşa fel încât efectul final depăşeşte suma
efectelor individuale. Exemple în acest sens sunt perechile de ioni: Mg2+- Zn2+,
Mg2+- Cu2+, H2PO4- - MoO42-. Aceasta înseamnă că magneziu stimulează absorţia
Zn şi Cu, iar fosforul stimulează absorţia molibdatului;
c) de antagonism, care constă în anihilarea efectului toxic sau favorabil al
unui ion de către alt ion nutritiv, astfel încât în final, efectul indus de perechea de
ioni este mai mic decât efectul fiecărui ion luat separat.

29
 Se cunosc o multitudine de perechi de ioni antagonişti. În funcţie de reacţia
solului antagonismul ionic este mai accentuat:
- a 5<pH<6 pentru: Ca2+- Fe2+; Ca2+- Mg2+; Ca2+- Mn2+; Ca2+- Al3+;
- la 6<pH<8 pentru: Ca2+- Fe2+; Ca2+- K+;
- la 7<pH<7,5 pentru: Ca2+-H2PO4; Ca2+-K+; Ca2+- B;
- la pH>7,5 pentru: Ca2+- K+; Ca2+- Mg2+; Ca2+- Na+.
Intercondiţionarea ionilor, respectiv antagonismul acestora are o mare
importanţă în aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor. Astfel aplicarea unor
doze mari dintr-un singur îngrăşământ declanşează o serie de procese negative în
creşterea plantelor şi formarea recoltelor.

30
 3. SOLUL CA MEDIU DE NUTRIŢIE PENTRU PLANTE ŞI
APLICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR

3.1. Faza solidă a solului, fracţiunile minerală şi organică şi importanţa

lor agrochimică
Solul este un sistem eterogen dinamic trifazic: faza solidă, faza lichidă, faza
gazoasă. Aceste trei componente se întrepătrund, se influenţează reciproc, formând
mediul natural de creştere şi dezvoltare a plantelor.
Faza solidă, constituie suportul sistemului radicular şi principala sursă de
elemente nutritive pentru plante. Ea reprezintă 50% din volumul total al solului.
Faza lichidă constituie agentul fizico-chimic şi de transport al elementelor
nutritive (25% din volumul total al solului).
Faza gazoasă constituie mediul care favorizează activitatea biologică din
sol, respiraţia rădăcinilor şi influenţează procesele de oxido-reducere şi de trecere a
elementelor nutritive în forme accesibile plantelor.
Faza solidă a solului este formată din două componente:
Fracţiunea minerală a solului reprezintă 90 – 95% din faza solidă şi
respectiv 45% din volumul total al solului şi dispune de componente care se
clasifică după:
- evoluţia genetică: minerale primare şi minerale secundare.
Mineralele primare, sunt roci eruptive sau metamorfice dezagregate, cu o
compoziţie chimică neschimbată după dezagregare.
Mineralele secundare, provin din roci sedimentare sau din alterarea
mineralelor primare.
- compoziţia chimică: silicaţi, alumino - silicaţi şi săruri minerale.
Silicaţii din soluri reprezintă fracţiunile granulometrice nisip şi praf, intrând
în compoziţia acestuia în proporţie de 50 – 90%. Lăcătuşu (2000) consideră că
celula cristalografică a silicaţilor din natură este reprezentată de tetraedru de siliciu.
Atomul de siliciu este aşezat în centru tetraedrului la o distanţă de 1,6 A de atomul

31
de oxigen. Distanţa dintre doi atomi de oxigen este de 2,6 A. Raza atomului de
siliciu (0,39 A) este inferioară razei atomului de oxigen.
Fiecare tetraedru de siliciu are 4 sarcini libere SiO44- (anionul ortosilicat),
ale cărui sarcini libere pot fi neutralizate cu cationi bazici sau prin unirea
tetraedrilor. Unirea se face prin punerea în comun a atomilor de oxigen din
vârfurile tetraedrilor rezultând un anion pirosilicat Si2O7-6. Prin unirea mai multor
tetraedrii sub formă de lanţ rezultă catene macromoleculare cu formula (SiO3)n2n-.
Dacă se unesc mai multe lanţuri de tetraedrii, se formează anioni macromoleculari
bidimensionali cu structură ciclică, având formula Si2O52-.
Dacă se suprapun două straturi astfel formate şi unirea lor prin valenţe
libere ale oxigenului, se generează reţele macromoleculare tridimensionale. Unirea
tetraedrilor se poate face şi sub formă de cicluri cu formula (SiO3)n2n-.
Aluminosilicaţii, sunt alcătuiţi din tetraedrii de siliciu şi octoedrii de
aluminiu, cu Al3+ în centru şi 6 atomi de O sau grupe OH-, în vârfurile octoedrului,
la distanţă egală de Al, cu formula Al(OH)63-. Prin unire, octoedrii formează foiţe,
octoedrii alăturaţi având în comun 3 atomi de oxigen sau 3 grupări hidroxil.
Suprapunerea alternativă a foiţelor tetraedrice şi octoedrice generează
structura aluminosilicaţilor. Legătura dintre foiţe se face printr-un atom de oxigen
de la fiecare tetraedru, care înlocuieşte un hidroxil de la octoedru, formând punţi de
legătură între aceşti atomi de oxigen şi atomii de siliciu şi aluminiu.
Foiţele de tetraedri unite cu cele de octoedri alcătuiesc pachete care pot fi
formate:
- din două foiţe; una de tetraedru de siliciu şi alta de octoedru de aluminiu,
de tipul 1/1, grupa caolinitului;
- din trei foiţe; două de tetraedri între care se găseşte o foiţă de octoedri, de
tipul 2/1, grupa smectitului, vermicalitului, illitulului.
În cazul apariţiei între două pachete de tipul 2/1 a unui strat octoedric de tip
brucitic MgOH 2  sau gibsitic Al OH 3  se formează o reţea de tipul 2/1/1 sau
2/2 caracteristică cloritului (Lăcătuşu, 2000).

32
 Mineralele de tipul 1/1 cuprind două grupe:
- caolinitului (caolinit, dikit, nacrit, anauxit). Pachetele învecinate sunt
unite între ele prin legături de hidrogen, care împiedică extinderea reţelei când
particulele vin în contact cu apa. Distanţa între două pachete rămâne la 2,7 A, iar
distanţa bazală 7,2 A ;
- halloysitului (halloysit, metahalloysit). Între cele două pachete se află un
strat de molecule de apă, prinse cu legături de hidrogen, atât de foiţa octoedrică cât
şi de cea tetraedrică.
Mineralele de tip 2/1 cuprind trei grupe:
- smectitelor, cunoscută anterior drept grupa montmorilonitului, în care
intră mineralele cu strat dioctoedric (montmorilonit, beidelit şi nontronit) şi
mineralele cu strat trioctoedric (saponit, hectorit şi sauconit) ;
- verniculitului în care intră verniculitul ;
- illitului, care cuprinde: illit, fenegit şi hidromuscovit.
Mineralele smectice au dimensiuni foarte mici, în general 50% din totalul
greutăţi lor se situează în domeniul coloidal, sub 0,001 microni şi 30 % în
domeniul precoloidal (0,25 - 0,001 microni). Illitul şi mineralele asemănătoare lui
au particulele de dimensiuni mai mari decât au mineralele smectice.
Aceste minerale nu apar separat în soluri, ci sub forma unui amestec de
minerale argiloase denumite minerale interstratificate, care nu au sarcini libere în
interiorul lor, ci numai în exterior provenite de la valenţele nesatisfăcute ale
oxigenului, amestec care formează particula de sol.
Sărurile minerale, se pot găsi în roca parentală, sau formate în procesul de
pedogeneză prin echilibru de schimb de baze, sau ajunse în sol în mod accidental.
Sărurile din roca parentală sunt de regulă greu solubile şi inaccesibile
plantelor: CaCO3, MgCO3, sau solubile în apă : NaCl, Na2SO4, CaSO4.
Cele formate în procesul de pedogeneză rezultă ca urmare a alterării
mineralelor din roci prin reacţii chimice sau biochimice.

33
 În acest mod pot apărea în sol: fosfaţi, sulfaţi, carbonaţi, azotaţi, molibdaţi,
săruri organo-minerale, a căror concentraţie este determinată de ritmul de absorbţie
al plantelor şi de schimbul ionic între sol şi soluţia sa.
Sărurile minerale accidentale provin din îngrăşămintele şi amendamentele
administrate în sol, din sărurile aduse cu apa de irigaţie sau de apa din inundaţii şi
cea din pânza freatică.
Fracţiunea organică reprezintă 5 – 10% din faza solidă, respectiv 5% din
volumul total al solului are funcţii majore: biologice (sursă energetică pentru flora
microbiană), fizico-chimice (componentă a complexului adsorbtiv împreună cu
coloizii minerali) şi sursă de elemente nutritive pentru plante. Fracţiunea organică
este constituită din grupe de substanţe cu origine, compoziţie, grade de stabilitate şi
funcţii diferite, care au semnificaţii deosebite pentru caracterizarea regimului
humic al solului.
După Irina Vintilă (1989), materia organică din sol înmagazinează în
constituenţii săi energie chimică şi elemente biogene, pe care le eliberează în sol în
cantităţi mici şi continuu, în cursul transformărilor suferite sub influenţa activităţii
microorganismelor. Prin eliberarea treptată şi în raporturi echilibrate a macro şi
microelementelor nutritive, precum şi a unor substanţe specifice cu influenţă
pozitivă asupra metabolismului vegetal, materia organică atenuează stresurile
climatice şi nutritive, contribuind la obţinerea unor producţii multianuale stabile.
Datorită capacităţii ei de tamponare, plantele sunt protejate de efectul
concentraţiilor ridicate temporare ale sărurilor minerale din sol, îndeosebi ale
îngrăşămintelor cu azot şi potasiu şi al funcţiilor rapide ale reacţiei solului.
Constituenţii organici ai solului pot fi împărţiţi în trei grupe de substanţe şi
anume:
- substanţe organice nehumificate sau fracţiunea nealterată a materiei
organice;
- substanţe organice humificate sau fracţiunea humică;
- substanţe intermediare sau fracţiunea alterată.

34
 Substanţele organice nehumificate, reprezintă 10 – 15% din totalul
substanţei organice a solului. Ele sunt alcătuite din mono şi poliglucide (celuloză,
hemiceluloză, amidon) 60 %, lignine 10 – 30%, proteine1 – 10%, lipide, răşini,
taninuri 1 – 8%.
Acestea provin din resturile organice vegetale, care se acumulează anual în
soluri (2 - 10 t/ha).
În sol acestea sunt supuse unei activităţi microbiene, care are drept efect
descompunerea glucidelor şi proteinelor, urmată de o descompunere mai lentă a
celulozei, ligninei, lipidelor şi taninurilor. În acest fel se declanşează procesul de
humificare. În urma acestui proces biochimic, se trece de la substanţe organice
sărace în azot la altele cu conţinut ridicat atât de carbon cât şi de azot caracterizate
prin numeroase grupări carboxilice.
Procesul de humificare se desfăşoară în trei etape:
- formarea unităţilor structurale ale substanţei humice: radicali fenolici şi
chinonici şi a polimerilor acestora;
- condensarea unităţilor structurale cu diverşi compuşi organici conţinând
azot;
- polimerizarea produşilor de condensare.
Întregul proces de formare a humusului nu este pe deplin cunoscut, ca de
altfel şi structura humusului.
Substanţele organice humificate - fracţiunea humică
Acestea definesc componenta organică nevoie din sol, rezultată prin
transformarea de către microorganisme a resturilor vegetale şi evaluată cantitativ
după conţinutul de carbon organic majorat de 1,724 ori .
Acumularea de substanţe humice este o componentă principală a procesului
de formare a solului. Transformarea rocilor în soluri capabile să susţină vegetaţia
începe şi se împleteşte strâns cu sinteza şi acumularea humusului.
Fiind un produs al transformării substanţelor din organismele vegetale
moarte, humusul contribuie hotărâtor la apariţia fertilităţii şi determinarea

35
capacităţii de producţie a solurilor. El este principalul depozitar în sol a energiei
chimice şi al entropiei joase legate de plante prin fotosinteză (Borlan, 1992).
Humusul este format din trei grupe de substanţe: acizii huminici, acizii
fulvici şi humina.
• Acizii huminici - predomină în solurile cu un conţinut mai ridicat de
materie organică humificată, reprezentând un amestec de substanţe polimerizate cu
o structură insuficient cunoscută, având culoarea brună, brun închis.
Compoziţia chimică medie a acestora este de 58% C, 31,55% O, 4,84% N,
3,94% H, 1,07% P şi 0,60% S. Ei cuprind 15 – 30% din azotul total al solului.
Aceste elemente se găsesc în acizii huminici în diferite stări de oxidare şi
combinare astfel:
- carbonul în stare redusă în lanţuri polienice deschise şi în cicluri de tip
aromatic;
- azotul în stare redusă în grupări amino (-NH2 )şi imino(-NH-);
- fosforul oxidat; fosfat (H2PO4-), fosforil( H2PO3), pirofosforil –(HO2P-O-
PO2H);
- sulful în stare redusă ca grupări tio (-SH şi S-) sau heterocicli ( =C=N-S-);
- oxigenul în grupări carboxil (-COOH-), carbonil( -CO-).
Molecula acizilor huminici este alcătuită din compuşi aromatici şi
heterociclii cu sau fără azot, având 5 sau 6 atomi în inel. Masa moleculară este
foarte mare (10.000-100.000), grupările carboxilice (3 - 4), fenolice (5 - 6),
imprimând caracterul acid. Grupările carboxilice reacţionează cu diferiţi ioni
formând săruri specifice (humaţi):
R-COOH+NaHCO3  R COONa+H2O+CO2
R-(COOH)2+Ca(HCO3)2  R (COO)2Ca+2CO2+H2O
Humaţii metalelor monovalente sunt solubili în apă (Na,K), iar a celor bi şi
trivalente precipită sub formă coloidală, constituind un liant între particulele de sol.
După Scheffer şi Schachtschabel (1960), există doi acizi huminici: acidul
ulminic (brun), acidul huminic (cenuşiu).

36
 • Acizii fulvici - conţin polimeri cu masă inferioară acizilor huminici (200-
9000) având culoarea galbenă. Ei conţin 45 - 48% C, 1,5 – 3% N, mai puţin ca în
acizii huminici, dar au mai mult O (43 - 48,5%) şi H (5 - 6%). Sărurile lor cu
cationi mono şi bivalenţi sunt solubile, iar complecşii formaţi cu hidroxizii de Fe şi
de Al precipită fiind prezenţi în majoritatea solurilor.
Ei sunt prezenţi mai ales în materia organică a solurilor acide, având
aciditatea superioară acizilor huminici. Conţinutul în azot este de 20 – 49% din
azotul total al solului, fiind mai mare ca cel din acizii fulvici însă este mai slab
legat.
Valoarea raportului C/N este mai scăzută ca la acizii huminici (5 - 9) faţă de
(9 - 14). Aceasta dovedeşte că acizii huminici se formează înaintea celor fulvici.
Sărurile acizilor fulvici cu alte elemente chimice se numesc fulvaţi.
• Humina - este fracţiunea cea mai stabilă a humusului, fiind insolubilă în
solvenţii folosiţi la fracţionarea humusului. Este eterogenă din punct de vedere al
compoziţiei şi are în alcătuire resturi de lignină nehumificată, polizaharide şi
glucide simple rezultate din descompunerea celulozei. Este fracţiunea organică a
solului cu vârsta cea mai mare. Conţine 20 – 30% din totalul azotului din sol şi este
foarte rezistentă la acţiunea microorganismelor.
Substanţe intermediare sau fracţiunea alterată
Sunt constituite din componenta vie sau edofanul solului. Acesta are două
componente: edofanul microorganic şi edofanul macroorganic.
Edafonul microorganic, este alcătuit din: microfloră (bacterii, fungi,
actinomicete, cianobacterii, alge) şi microfaună (protozoare, nematozi).
Microflora este formată din bacterii, fungi, actinomicete, cianobacterii şi
alge.
Bacteriile sunt cele mai mici organisme vii din sol (0,5 - 1,5  m). Au un rol
major în procesele de amonificare, nitrificare, denitrificare, fixarea azotului
atmosferic în sol, cât şi în circuitul elementelor cu valenţă variabilă (fier, mangan,

37
sulf). Cantitatea de bacterii în stratul superficial al solurilor fertile este de 5 – 7
t/ha.
Fungii sau ciupercile microscopice, au corpul celular sub formă de hife cu
diametrul de 0,5 - 10  m, formând o masă filamentară. Sunt heterotrofe aerobe,
fiind puţin capabile să dezvolte procese biochimice. Cele mai întâlnite în sol sunt
Penicillium şi Aspergillus. Unele formează structuri simbiotice de tip micoriză,
prin asociere convieţuire, pe rădăcinile multor specii de plante. Prin acest proces
fungii iau de la plante glucide şi elemente minerale în special fosfor şi dau în
schimb acesteia, compuşi organici cu carbon şi chiar cu azot.
Algele verzi - albastre, sunt organisme fotosintetizante, existente în stratul
superior al solului, având o biomasă cuprinsă între 0,7 - 54 g/m2. Pot trăi singure
sau cu lichenii cu care pot forma organisme simbiotice prin intermediul cărora se
poate fixa CO2 şi azotul atmosferic eliberându-se acizi.
Microfauna, formată din protozoare şi nematozi. Ele ajută la reglarea
volumului microflorei întrucât ele se hrănesc cu bacterii. Într-un gram de sol se
găsesc în jur de 100.000 de protozoare şi nematode.
Edafonul macroorganic este format din: macroflora şi macrofauna solului.
Macroflora solului este formată din sistemul radicular al tuturor speciilor
vegetale
Macrofauna solului, este formată din lumbricide, insecte şi rozătoare. Cel
mai important rol în sol îl au lumbricidele (râmele), deoarece prin numărul lor mare
8 - 9 milioane/ha (5 – 30 t/ha), contribuie la descompunerea substanţei organice şi
la o mai bună circulaţie a apei şi aerului din sol.
Insectele şi rozătoarele pe lângă efectul negativ pe care-l produc asupra
recoltelor, au şi unul pozitiv şi anume că prin galeriile care le produc în sol
contribuie la mobilizarea solului şi la o mai bună circulaţie a apei şi aerului.
Importanţa agrochimică a fracţiunilor minerale şi organice
O serie de studii şi cercetări efectuate asupra compoziţiei chimice a
plantelor, solului şi humusului au căutat să stabilească pe baza raportului C/N

38
legătura dintre aceste elemente în plante, sol şi unele însuşiri fizico-chimice şi de
fertilitate.
Acest raport este mai mic în sol decât în plante, ca urmare a ritmului de
descompunere mai intens al hidraţilor de carbon şi mai lent al substanţelor proteice.
Resturile organice vegetale ale plantelor agricole sunt materiale ce de regulă conţin
cantităţi ridicate de carbon şi foarte mici de azot.
Ele au cu alte cuvinte un raport C/N mult mai ridicat ca al substanţei organice a
solului (50 - 100) faţă de 10, conform datelor din tabelul 4.
În funcţie de acest raport fertilitatea solului se poate aprecia astfel: >23
foarte scăzută, 15 - 22 scăzută, 12 - 14 mijlocie, 9 - 11 ridicată, <8 foarte ridicată.
Întrucât îngrăşămintele cu azot aplicate în soluri duc în mod indirect şi la
creşterea conţinutului humus şi de azot din sol, raportul humus/azot total (H/Nt)
poate servi pentru aprecierea orientativă a necesarului de îngrăşăminte cu azot.

Raportul C/N al unor materiale organice

(după Foth 1978 citat de Gh. Eliade, 1983)
Tabelul 4
Nr. Materialul C/N
crt.
1. Humusul din sol 10
2. Trifoi verde 12
3. Resturi de trifoi 23
4. Secară verde 36
5. Tulpini trestie 30
6. Coceni porumb 60
7. Paie grâu 80
8. Timoftică 80
9. Rumeguş 400

39
 Bilanţul materiei organice din sol
Conţinutul de materie organică din sol variază într-o măsură mai mult sau
mai puţin importantă în funcţie de cantitatea de materie organică care se
încorporează în sol.
După Goian (1993), nivelul cantităţii medii de humus necesar în sol, se
apreciază pentru zonele temperate la circa 2%, pentru zonele cu precipitaţii bogate,
reci şi reacţie acidă la 4 – 6%, iar pentru zonele aride la 1 - 1,5%.
Între procesul de mineralizare şi de humificare există o intercondiţionare
foarte strânsă, astfel că rezerva de humus din sol reprezintă în orice moment o
funcţie a ambelor procese ce se desfăşoară concomitent.
Mineralizarea materiei organice (ieşirile), are loc în mod diferit în funcţie
de textura solului. Rata anuală a mineralizării exprimată procentual, se numeşte
coeficient de mineralizare şi se notează cu K2. Pentru calcularea coeficientului de
mineralizare se pot folosi numeroase formule dintre care cea mai utilizată este cea a
lui Aliev (1975);
Ho  Hf
K2 = , în care:
HoT
Ho = rezerva iniţială de humus;
Hf = rezerva de humus la sfârşitul experimentării;
T = durata în ani.
Humificarea sau intrările de materie organică. Resturile organice vegetale
introduse în sol, constituie sursa cea mai accesibilă metabolismului microbian din
sol, o mare parte a acestora (60 – 70 %) va fi consumată în procesele respiratorii
ale microorganismelor şi numai o cantitate de 30 – 40 % va fi înglobată în structura
compuşilor humici (Eliade, 1983). Procentul de substanţă organică înglobată în
aceste substanţe este cunoscut sub denumirea de „coeficient de humificare“ sau
„coeficient izohumic“ notat cu Kp sau K1, care variază în funcţie de natura
resturilor organice vegetale sau animale.

40
 Funcţiile materiei organice din sol
Materia organică din sol joacă un rol foarte important, în însăşi existenţa
acestuia, cât şi în nutriţia plantelor, îndeplinind o multitudine de funcţii care pot fi
grupate în trei categorii:
• funcţia de creare a însuşirilor fizice proprii solului,
• funcţia de creare a însuşirilor chimice proprii solului
• funcţia de creare a însuşirilor biologice proprii solului.
Funcţia de creare a însuşirilor fizice proprii solului, înglobează
următoarele însuşiri create ca urmare a prezenţei materiei organice în sol:
- particulele minerale ale solului sunt grupate, legate, prin forţe fizice şi
chimice cu componentele materiei organice aflată în diferite stadii de transformare
formând complexe organo-minerale, relativ instabile;
- contribuie la formarea agregatelor de sol hidrostabile (structură măzărată),
îmbunătăţind mai ales regimul aero-hidric al solului;
- datorită faptului că substanţele humice conferă solului culoare brună
închisă când este umed şi deschisă în stare uscată, el constituie un termoregulator al
temperaturii solului.
- materia organică cea humificată în special, pe lângă faptul că este capabilă
să reţină apa în proporţie de 3 - 5 ori mai mult decât propria greutate, este şi
refractară la cedarea ei. De aceea, culturile agricole trec mai uşor peste perioadele
de secetă excesivă, pe solurile cu conţinut mai ridicat de humus, decât pe solurile
sărace în materie organică.
Prin funcţia de creare a însuşirilor chimice proprii solului materia
organică acţionează favorabil asupra:
- formării ca urmare a interacţiunii cu argila coloidală, a complexului
coloidal argilo-humic, care condiţionează în cea mai mare parte însuşirile solului
de reţinere şi schimb a cationilor în special a celor de Ca2+, Mg2+, Al3+. Datorită
acţiunii coagulante a acestor cationi se măreşte gradul de consolidare şi stabilitate
a complexelor organo-minerale;

41
 - în dinamica acumulării sau levigării argilei din sol sau a ionilor metalici,
substanţele organice din sol, de la cele mai simple şi până la moleculele humice au
o contribuţie dominantă;
- molecula organică are capacitatea de a lega chimic şi fizico-chimic ionii
metalici dând molecule complexe, cunoscute sub denumirea de chelaţi;
- complexul organo-mineral sau argilo-humic, care se formează în sol, are
un rol foarte important în nutriţia plantelor, prin schimbul permanent pe care îl face
cu soluţia solului. Datorită acestui schimb soluţia solului are un potenţial electro-
pozitiv, iar planta are un potenţial electro-negativ;
Compuşii humici din sol pot acţiona asupra dezvoltării plantelor atât în mod
direct cât şi indirect (Eliade, 1983).
Acţiunea directă se manifestă prin participarea acestor compuşi în unele
procese metabolice importante şi anume:
- în unele procese de chelatizare a metalelor grele, proces în cursul căruia
este uşurată absorţia şi o mai bună distribuţie a acestora în plantă;
- în modificarea echilibrului de membrană;
- folosirea directă a unor fracţii de substanţă organică pentru formarea
constituenţilor vegetali;
- influenţează calitativ transformările din plante;
Acţiunea indirectă se manifestă la nivelul mediului de viaţă al plantelor, şi
constă în modificarea unor însuşiri fizice şi chimice ale solului, în care un rol
hotărâtor îl au microorganismele prin procesul de mineralizare, proces în urma
căruia substanţa organică a solului reprezintă principalul rezervor potenţial de
nutriţie a plantelor. Pentru ca substanţa organică din sol să reprezinte o sursă
eficientă de nutriţie a plantelor trebuie îndeplinite după Salfeld şi Sochtig (1977),
următoarele condiţii foarte importante:
- substanţa organică a solului să se descompună şi să se mineralizeze numai
când planta are nevoie de azot;

42
 - azotul mineral al solului să se combine cu substanţa organică, atunci când
planta nu mai are nevoie de el;
- azotul să se combine cu substanţa organică a solului numai în forme uşor
mineralizabile.
Humusul este de asemenea un important rezervor de alte elemente nutritive
pentru plante. Astfel, raportul C/H/P/S în humus este de 100/10/1/1.
Funcţia de creare a însuşirilor biologice proprii solului.
Este legată de faptul că, aşa după cum arată Papacostea (1982), solul nu are
numai caracteristicile unui organism viu, ci ale unui sistem deschis extrem de
complex, produs natural rezultat din interacţiunea unei biocenoze cu o structură
foarte variată şi a unui material parental mineral reflectând condiţiile climatice şi
geografice concrete în care a luat naştere. În condiţiile date atât solul cât şi
biocenoza evoluează paralel spre un anumit tip de ecosistem-climax.
Ceea ce apare caracteristic pentru solurile agricole, este faptul că forma cea
mai stabilă a materiei organice, humusul, este permanent atacat şi extras, dar cu
posibilitatea de a fi reînnoit continuu.
La acest proces şi fauna solului joacă un rol important, prin acţiunea directă
de fărâmiţare a resturilor organice vegetale în procesul de pregătire pentru ingerare.
Toate aceste funcţii ale humusului din sol, evidenţiază faptul că el este
principalul factor al fertilităţii solurilor. Pornind de la determinările
microbiologice, enzimatice şi chimice, efectuate pe diferite soluri din Oltenia,
Ştefanic şi Papacostea (1977), şi Ştefanic (1979), ajung la definirea mai completă,
din punct de vedere agronomic şi pedologic, mai explicită a fertilităţii solului:
„Fertilitatea solului este capacitatea sa naturală de a-şi echilibra procesele de
acumulare, care stau la baza formării complexului organo-mineral cu cele de
eliberare a substanţelor nutritive pentru învelişul vegetal. Când echilibrarea
acestor procese se face la un nivel ridicat, solul este foarte fertil, iar când
echilibrul se produce la un nivel scăzut, fertilitatea este scăzută“.

43
 3.2. Faza lichidă şi faza gazoasă a solului şi rolul
lor în nutriţia plantelor
3.2.1. Faza lichidă a solului constituie agentul fizico-chimic şi de transport
al elementelor nutritive (25% din volumul total al solului). Apa din sol, încărcată
cu diferiţi ioni, substanţe în dispersie moleculară sau coloidală şi cu gaze, mai este
cunoscută şi sub numele de soluţia solului, fiind principala sursă din care plantele
îşi iau ionii nutritivi.
Soluţia solului, se caracterizează prin tăria de legătură la particula de sol şi
prin conţinutul său în diferiţi cationi şi anioni.
Tăria de reţinere a moleculelor de apă la particulele de sol este realizată de
forţele Van der Waals, dipolul apei, fiind atras la sarcinile negative ale particulelor
coloidale de sol. Primul strat de molecule de apă este puternic reţinut, următoarele
fiind reţinute din ce în ce mai slab, pe măsura depărtării de particulele de sol.
Astfel primul strat este reţinut cu forţe de 55 - 75 atm., cu o valoare pF = 6 -
7, fiind denumită apă legată sau peliculară(pF = tensiunea sau forţa de sucţie a apei
exprimată prin logaritmul unei coloane de apă; pF = 6 înseamnă o presiune a unei
coloane de apă înaltă de 106 cm.). O asemenea forţă este mult superioară celei de
absorbţie a rădăcinilor plantelor care este de circa 15 atm. Urmează al doilea strat
de apă aşezat la o distanţă de 20Å de primul, reţinut cu o forţă de 55 - 31 atm şi un
pF = 6 - 4,5 denumit apă higroscopică, care nici ea nu este accesibilă plantelor.
Al treilea strat de apă se găseşte la 50Å faţă de particula de sol fiind reţinut
cu o forţă de 31 - 15 atm, pF = 4,2 - 4,5, denumit apă la coeficientul de ofilire, care
nu este accesibilă plantelor.
Al patrulea strat de apă se află la distanţa de 100Å faţă de particula de sol,
fiind reţinut cu o forţă de 15 - 0,3 atm. şi un pF = 4,2 - 2,5, denumit apă la
capacitatea de câmp, care este accesibilă plantelor. Ultimul strat de apă îl constituie
apa gravitaţională care nu este reţinută la particula de sol şi poate circula liber prin
spaţiile capilare şi necapilare ale solului.

44
 3.2.2. Faza gazoasă a solului este reprezentată de aerul din sol existent în
spaţiul poros neocupat de apă, în care se află N2, O2, CO2, NH3, iar în solurile
neaerate şi înmlăştinite SH2, H, CH4.
Cantitatea de gaze din sol, reprezintă în medie 5 – 40% (în volume) în
raport de textura, respectiv; 5 – 15% la solurile argiloase, 10 – 25% în soluri
lutoase şi 30 – 40% în soluri nisipoase.
Comparativ cu aerul atmosferic aerul din sol este mai bogat în N2 (79% faţă
de 72%), în CO2 (0,9% faţă de 0,03%) şi mai sărac în O2 (19% faţă de 21%).
Această compoziţie chimică a aerului din sol variază cu adâncimea, cu perioadele
de vegetaţie, cu natura plantelor cultivate şi cu alţi factori. Între aerul atmosferic şi
cel din sol există un permanent schimb de gaze prin fenomenul de difuziune.
În urma proceselor microbiologice ce au loc în sol se degajă o importantă
cantitate de CO2. Acest lucru l-a determinat pe Davidescu (1992), să aprecieze
fertilitatea solului după conţinutul de CO2 degajat, considerând că o cantitate de
peste 61mgCO2 degajată de 1kg de sol în 24 ore arată o fertilitate ridicată, iar o
cantitate sub 30 mg CO2 degajată arată o fertilitate scăzută.

3.3. Forme de elemente nutritive din sol şi gradul de accesibilitate

pentru plante

Solul ca sistem dinamic trifazic este într-o continuă evoluţie, de care

depinde însăşi existenţa vieţii pe planeta noastră.
În acest proces evolutiv, un rol deosebit de important îl au interacţiunile
continue, între cele trei faze ale sale: solidă, lichidă şi gazoasă.
Interacţiunea continuă între fazele solului pune la dispoziţia plantelor
elementele nutritive necesare creşterii şi dezvoltării acestora. Urmare a acestei
interacţiuni elementele nutritive se află în patru stări diferite în funcţie de gradul de
accesibilitate pentru plante:

45
 - în minerale primare, stare nativă sub forme greu solubile în apă (de
constituţie) şi greu accesibile pentru plante;
- fixate în compuşi minerali de natură secundară sub forme neschimbabile,
având solubilitate diferită şi accesibilitate diferită pentru plante;
- reţinute sub formă de ioni sau molecule la suprafaţa particulelor coloidale
ale solului, de unde pot trece prin schimb în soluţia solului devenind accesibile
plantelor;
- dizolvate în soluţia solului, aflându-se în stare de dispersie ionică
moleculară sau coloidală şi fiind accesibile plantelor.
Aceste elemente nutritive nu se pot găsi distribuite în egală măsură în cele 4
stări. Astfel, Cl- şi NO3- se găsesc în cea mai mare parte în soluţia solului, iar K se
găseşte în mineralele primare.
Acelaşi element poate fi întâlnit în toate cele 4 stări, însă în raporturi
diferite de la un sol la altul. Cele mai multe elemente nutritive se găsesc însă sub
formă neschimbabilă în mineralele primare şi secundare.
Dintre cele 4 stări în care se găsesc elementele nutritive, cele mai
importante pentru nutriţia plantelor sunt ultimele două şi anume:
- elementele nutritive (ioni) sub formă schimbabilă. La suprafaţa
complexului argilo - humic care poartă sarcini negative, pot fi reţinute toate
speciile de cationi aflate în soluţia solului, dar mai ales:
Ca2+,Mg2+,K+,Na+,NH4+,H+. Anionii nutritivi pot fi reţinuţi şi ei sub formă
schimbabilă de coloizi care poartă sarcini pozitive (organici).Creşterea valorii pH,
favorizează adsorbţia cationilor, iar scăderea lui pe cea a anionilor. În orizontul de
la suprafaţă conţinutul acestora poate fi 80 – 100 ppm Ca, 20 - 30 ppm Mg, 3 – 5
ppm K, 2 – 3 ppm Na.
- elemente (ioni) existente în soluţia solului. Sunt reprezentate de toate
elementele nutritive pe care plantele le folosesc în activitatea lor şi care sunt
absorbite numai din soluţia solului. În solurile eutrofe (sărături), concentraţia

46
acestora în soluţia solului este foarte ridicată, in cele oligotrofe (podzoluri) este mai
scăzută, iar în cele mezotrofe intermediară.
Din substratul mineral şi organic, elementele nutritive până ajung să fie
luate de către plante parcurg următoarele căi:

Minerale primare Ioni neschimbabili Ioni

şi secundare  fixaţi  schimbabili

Ioni din
 faza lichidă  Rădăcini

Influenţa unor factori fizici asupra mobilităţii şi accesibilităţii

elementelor nutritive din sol
Accesibilitatea elementelor nutritive pentru plante şi corelarea acesteia cu
recolta, este condiţionată şi de diferiţi factori fizici: temperatura, textura, structura,
regimul de aer şi de apă din sol. În raport cu factori hidrofizici, se modificată
activitatea sistemului radicular în ceea ce priveşte absorţia elementelor nutritive.
• Temperatura solului influenţează mobilitatea elementelor nutritive din sol,
problema prezentând interes pentru zonele cu climat excesiv, ca şi pentru acelea ce
se caracterizează la începutul perioadei de vegetaţie prin temperaturi instabile, cu
amplitudini mari faţă de normală.
În general în primăverile calde şi uscate, are loc o intensificare a proceselor
de nitrificare, o elaborare excesivă de NO3-, condiţii ce perturbă ritmul de absorţie
al azotului comparativ cu fosforul şi potasiul. Frecvent apare, în asemenea situaţii
la plante fenomenul „toxicităţii nitrice“. În contrast cu temperaturile ridicate, cele
scăzute duc la creşterea NH4+ din sol şi o lipsă a NO3-. În ambele cazuri, se pot

47
produce tulburări în nutriţia minerală a plantelor cu azot, datorită asimilării
unilaterale a unei singure forme de azot.
Dat fiind faptul că multe bacterii amonificatoare sunt termofile, la valori
peste 45oC activitatea bacteriilor nitrificatoare încetează, dar nu şi a bacteriilor
amonificatoare. Deci procesul de amonificare se produce atât în condiţii de
temperatură scăzută (primăvară şi toamnă), cât şi în condiţii de temperatură
ridicată(vara).
De aceea este necesar să nu se aplice decât tipuri de îngrăşăminte cu azot în
concordanţă cu temperatura solului. În perioade reci să se aplice îngrăşăminte cu
N-NO3, iar în cele calde cu N-NH4.
Temperatura are un efect pozitiv şi asupra difuziei şi absorbţiei fosforului
din sol ca şi asupra nutriţiei plantelor cu acest element.
Lăcătuşu (2000), arată că o creştere a temperaturii de la 5oC la 40oC,
determină o sporire a vitezei de absorbţie a fosforului, pentru fiecare grad de
temperatură producându-se o creştere a energiei libere a ionilor fosfatici cu 0,37 %
şi implicit a concentraţiei active a fosfaţilor hidrosolubili.
În privinţa potasiului, modificarea mobilităţii acestuia în funcţie de
temperatură, este legată de schimbările de volum ale mineralelor argiloase
expandabile, care în timp cald şi excesiv de cald, prind într-un „cleşte“ ionii de K+
apărând carenţa de potasiu, temperaturile normale favorizând un regim optim al
potasiului.
• Textura solului influenţează în mod indirect mobilitatea şi accesibilitatea
elementelor nutritive prin efectele pe care le produce asupra: circulaţiei apei,
capacităţii de schimb cationic, dezvoltarea sistemului radicular.
Solurile cu textură fină argiloasă (grele cu aeraţie slabă), au o capacitate de
schimb cationic ridicată şi sunt bine aprovizionate cu elemente nutritive. Se pot
aplica doze mari de îngrăşăminte.

48
 Solurile cu textură mijlocie, lutoasă, au o capacitate de schimb cationic
medie, condiţii foarte bune pentru nitrificare şi pentru reţinerea substanţelor
minerale. Dozele de îngrăşăminte organice şi minerale sunt moderate.
Solurile cu textură grosieră nisipoasă, sunt foarte permeabile, au capacitatea
de reţinere a substanţelor nutritive, aeraţie mare iar dozele de îngrăşăminte trebuie
să fie mici şi repetate.
• Structura solului influenţează în mod pozitiv mobilitatea şi
disponibilitatea elementelor nutritive din sol pentru plante. Astfel, un sol cu
structură glomerulară stabilă, oferă condiţii mult mai bune pentru circulaţia apei şi
pentru desfăşurarea proceselor aerobe şi anaerobe.
Compoziţia ionică a soluţiei solului influenţează structura solului prin
dispersia particulelor, în cazul prezenţei în cantitate mare a Na şi K, sau prin
coagularea particulelor în cazul prezenţei Ca, Mg, acizilor humici.
Administrarea unor doze mari de îngrăşăminte chimice, determină creşterea
concentraţiei soluţiei solului şi micşorarea potenţialului electrocinetic, având drept
efect coagularea coloizilor.
• Umiditatea are influenţă favorabilă asupra mobilităţii elementelor
nutritive, datorită dublului rol al apei în sol: solvent şi mediu de difuzie al
elementelor nutritive. Caracterul de solvent este dat de CO2, iar ca mediu de difuzie
apa şi umiditatea determină deplasarea elementelor nutritive în soluţia solului de la
un gradient mai ridicat la unul mai coborât şi în final, o migrare, o translaţie mai
mare a elementelor o dată cu soluţia solului. Un caz particular îl constituie
mobilizarea fosforului şi potasiului pe măsura creşterii umezirii solului până la o
anumită limită optimă, lucru care oferă condiţii optime şi pentru mineralizarea
azotului organic din humus. Excesul de umiditate induce efecte negative atât
asupra solului cât şi asupra creşterii şi dezvoltării plantelor.

49
 Influenţa unor factori fizico-chimici din sol asupra mobilităţii şi accesibilităţii
elementelor nutritive
Multitudinea de factori care acţionează în sol, generează unele proprietăţi
cu un caracter mai stabil sau aşa zisele însuşiri fizice ale solului (structura, textura,
porozitatea, etc.), iar altele au un caracter dinamic, modificându-se într-o perioadă
de timp sau chiar în cursul perioadei de vegetaţie (reacţia solului, conţinutul în
elemente nutritive asimilabile, capacitatea de reţinere de tamponare, etc.).
Aceste modificări cu caracter dinamic, sunt posibile datorită unor relaţii
fizice, chimice şi fizico-chimice dintre componentele solului şi factorii de mediu,
ca şi faptului că solul în stare umedă se comportă ca un sistem coloidal polidispers.
Cunoaşterea proprietăţilor solului cu caracter dinamic enumerate mai sus,
are o mare importanţă în mobilitatea şi accesibilitatea elementelor nutritive, deci în
nutriţia plantelor şi aplicarea îngrăşămintelor.
Reţinerea elementelor nutritive din sol
După modul de reţinere al ionilor de către componenta coloidală organo-
minerală a solului se disting următoarele tipuri de reţinere:
• Reţinerea mecanică este însuşirea solului, de a reţine prin porii săi
particulele care au diametrul mai mare decât diametrul porilor solului. Intensitatea
fenomenului este legată strâns de textură, structură şi porozitatea solului.
Urmare a acestui proces, în sol sunt reţinute substanţe fin dispersate şi
semidescompuse mai ales substanţe organice şi unele îngrăşăminte şi
amendamente, care contribuie la creşterea fertilităţii orizonturilor superficiale ale
solului.
• Reţinerea fizică, are la bază o adsorţie apolară prin fenomene fizice
datorate energiei de suprafaţă (tensiunii superficiale), a unor substanţe gazoase sau
a celor dispersate molecular în apă. Ea se manifestă la limita de separaţie a două
faze: solidă - lichidă, solidă - gazoasă. Este caracteristică acelor substanţe
dispersate ce micşorează tensiunea superficială ca şi unele combinaţii ce îşi
micşorează solubilitatea la creşterea presiunii. Se deosebesc două tipuri de reţinere

50
fizică: negativă şi pozitivă. Cea negativă, face ca solul să nu reţină decât în
cantitate mică substanţele dispersate în apă fiind specifică azotaţilor şi clorurilor,
combinaţii care îşi micşorează solubilitatea când se măreşte presiunea, ceea ce face
ca aceste combinaţii să se găsească în concentraţie maximă nu în pelicula de apă
care îmbracă particula solidă a solului, ci în partea liberă cea mai mobilă a solului.
Cea pozitivă, constă din reţinerea la suprafaţa particulelor a substanţelor
dispersate din soluţia solului, care micşorează tensiunea superficială (carbonaţi,
fosfaţi).
• Reţinerea biologică. Este reţinerea care are loc prin intermediul
rădăcinilor plantelor cât şi a microorganismelor, a anumitor elemente nutritive.
Pentru dezvoltarea lor, microorganismelor din sol folosesc materia organică
existentă, ca material energetic, şi diferiţi compuşi de tipul celulozei,
hemicelulozei, amidonului sau alţi compuşi rezultaţi în urma descompunerii
protidelor. Dacă se introduc în sol numai îngrăşăminte chimice, microorganismele
folosesc pentru ele elementele minerale cuprinse în acestea, iar ca material energic
humusul din sol, motiv pentru care se preferă astăzi fertilizarea organo-minerală, ce
determină microflora solului să utilizeze ca substrat energetic nu humusul, ci
materia organică introdusă prin îngrăşămintele organice în sol. Reţinerea biologică
are un rol important în dinamica azotului din sol, el fiind în acest fel împiedicat să
fie pierdut din sol ca urmare a levigării, dat fiind faptul că reţinerea sa pe cale
fizico-chimică este foarte redusă.
• Reţinerea chimică. Este caracteristică tuturor ionilor cu excepţia NO3- şi
Na+, care au însuşirea de a trece în compuşi mai greu solubili şi totodată greu
accesibili plantelor, fenomen care poartă denumirea de retrogradare.
Acest proces este caracteristic imobilizării (retrogradării) anionului fosforic
(H2PO4-). Astfel în solurile acide, nesaturate cu baze, în urma reacţiei hidrogenului
din sol cu anionii fosforici se formează acid fosforic, care reacţionând cu hidroxizii
de fier şi de aluminiu din sol, formează fosfaţi de aluminiu şi de fier insolubili:
Fe(OH)3+H3PO4=FePO4+3H2O

51
 Al(OH)3+H3PO4=AlPO4+3H2O
În solurile saturate cu baze acest proces are loc conform reacţiei:
CaCaCa + Ca(H2PO4)2  CaCaH + 2CaHPO4

3.4. Adsorbţia cu schimb de cationi, complexul argilo-humic

Deşi par a fi două noţiuni sinonime, reţinerea şi adsobţia au semnificaţii
diferite: reţinerea este o noţiune mai largă, care prezintă fenomenul în ansamblul
său, iar adsorbţia reflectă numai reţinerea pe cale fizică, dar mai ales fizico-
chimică, deosebit de importantă în dinamica elementelor nutritive din sol.
Reţinerea fizico-chimică - este însuşirea solului de a reţine şi schimba
cationi reţinuţi la nivelul părţii coloidale a acestuia, cu o cantitate echivalentă din
soluţia solului.
Aşa după cum s-a arătat până acum, în substratul mineral al solului partea
coloidală este cea mai importantă, datorită celor două însuşiri ale sale: sarcina
electrică şi suprafaţa mare de contact în raport cu volumul.
După Borlan (1994), sarcina electrică şi însuşirile de adsorţie ale
complexului argilo-humic pot proveni:
- de la ionii de oxigen existenţi la periferia foiţelor mineralelor argiloase a
căror valenţe nu au fost satisfăcute;
- prin substituirile izomorfe (diadohe) neechivalente ca sarcină electrică, a
ionilor din reţeaua cristalină a acestor minerale. Aceste substituiri după Marshall
(1964), au loc spontan şi asigură o mai mare stabilitate a reţelei cristaline a
mineralelor argiloase;
- dezvoltarea sarcinii electrice negative dependente de pH, datorită formării
în sol de geluri aluminosilicatice (allophone) şi a altor substanţe organice şi
minerale acidoide care disociază protonii;
- sinteza microbiană a substanţelor humice acidoide, din resturi organice
vegetale şi îngrăşăminte naturale, creşterea capacităţii de schimb cu 1,5me/100g sol
de fiecare procent de humus acumulat în sol;

52
 - formarea complexului coloidal argilo-humic de adsorbţie, pentru cationi
prin interacţiuni fizice (adsorbţie, co-precipitare) şi chimice (neutralizare, punţi de
hidrogen, legături de tip chelat), între argila coloidală, sescvioxizii şi substanţele
humice.
Complexul argilo-humic format reprezintă totalitatea particulelor
coloidale capabile de schimb.
O particulă capabilă de schimb sau coloidală are următoarea structură:
- un nucleu central alcătuit din acizi humici, sau din particule minerale sau
amorfe, acizi humici cu numeroase sarcini negative care atrag cationi. Ionii care
disociază la exteriorul particulei imprimând sarcina negativă nucleului poartă
numele de ioni determinanţi de potenţial. Cationii care saturează sarcinile negative
poartă numele de ioni de compensaţie. Aceştia sunt dispuşi pe două straturi, unul
intern-imobil, în imediata vecinătate a ionilor determinanţi de potenţial, cunoscut
sub numele de stratul Stern şi altul extern, difuz, numit stratul Guy-Chapman.
Acesta din urmă vine în contact cu soluţia liberă a solului (fig.2).

Fig. 2. Micela coloidală (după Lixandru 1990).

1- ionii determinanţi de potenţial; 2 - ioni de compensaţie;
3-strat de cationi mobili; 4-strat extern difuz; 5-soluţia liberă a solului
53
 O dată cu creşterea distanţei de la nucleul micelei spre exterior, numărul
cationilor scade şi creşte cel al anionilor, în aşa fel încât între stratul difuz şi soluţia
liberă, există un echilibru dinamic al densităţii cationilor şi anionilor. Scăderea
concentraţiei ionice a soluţiei solului, datorită consumului de elemente nutritive de
către plante, atrage echilibrarea ei cu ioni proveniţi din stratul difuz care, la rândul
lui se încarcă prin schimb de cationi din stratul intern, în aşa fel încât acesta din
urmă are continuu sarcini compensate. Prin urmare se petrece un fenomen de
adsorbţie cu schimb de cationi, de o mare importanţă pentru nutriţia plantelor.
Cationii reţinuţi în cantităţi echivalenţe sarcinilor negative, reprezintă capacitatea
totală de schimb cationic (T).
Adsorbţia cu schimb de cationi se desfăşoară rapid şi în mod continuu
având loc după anumite legităţi şi anume:
- Are un caracter reversibil şi se desfăşoară instantaneu. În conformitate cu
teoria cinetică a gazelor cationii reţinuţi la suprafaţa coloizilor, la fel ca şi cei din
soluţia solului, se găsesc într-o mişcare continuă rectilinie şi uniformă în jurul
punctului de fixare.
Dacă unul dintre cationii din soluţia solului, trece pe orbita de mişcare a
cationului legat de complexul argilo-humic, în momentul când acesta se află într-un
punct depăşit trecând graniţele stratului difuz, poate fi atras de sarcinile opuse
rămase libere ale cationului ce a părăsit pentru o fracţiune de timp stratul difuz.
Reversibilitatea rezultă din reacţiile de mai jos:

CaCa  2 NH 4 NO3  Ca NH

NH 4
4
 CaNO3 2

Ca NH
NH 4
4
 CaNO3 2  Ca
Ca
 NH 4 NO3

Reversibilitatea are o mare importanţă în nutriţia plantelor şi aplicarea

îngrăşămintelor. Dacă plantele absorb din soluţia solului o anumită specie de
cationi, echilibrul soluţiei cu faza solidă se restabileşte prin deplasarea spre soluţia
solului a unei părţi de cationi din această specie existentă în stare de adsorbţie.

54
Mobilitatea schimbului dintre cationii absorbiţi şi cei din soluţia solului asigură
nutriţie continuă a plantelor.
- Schimbul are loc în cantităţi echivalente. Aceasta înseamnă că în locul
unui cation divalent, trece un alt cation divalent sau doi cationi monovalenţi, aşa
cum rezultă şi în reacţia de mai sus.
- Schimbul de cationi depinde şi de energia de reţinere. Energia de reţinere
a cationilor creşte o dată cu masa atomică şi cu valenţa. drept urmare un cation
trivalent este mai puternic reţinut decât un cation bivalent sau monovalent. În cazul
când schimbul se face între doi cationi cu aceeaşi valenţă, energia de reţinere este
mai mare la cel cu masa atomică mai mare. De aceea în funcţie de masa atomică şi
valenţă, tăria de reţinere a diferiţilor cationi este următoarea:
cationi monovalenţi Li+ <Na+ <NH4+ <K+ <Rb+ <Cs+
masa atomică 69 22,9 18 39,1 85,5 132,9
2+ 2+ 2+
cationii divalenţi Mg <Ca <Sr <Ba2+
masa atomică 24,3 40,0 87,6 137,3
cationi trivalenţi Al3+ Fe3+
masa atomică 26,9 56,8
Excepţie de la această regulă face cationul de H,+ care are energia de
reţinere cea mai mare; de 4 ori mai mare ca cea a Ca2+ şi de 17 ori mai mare decât
cea a K+. Astfel, selectând într-o serie descrescătoare cationii nutritivi în funcţie de
tăria de reţinere la complexul argilo-humic obţinem:

H+>Al3+>Zn2+>Ca2+>Mg2+>NH4+>Na+>Li+.

- Schimbul de cationi depinde de gradul de hidratare în mod invers

proporţional. Ionii cu rază mică (în stare nedisociată) sunt hidrataţi numai parţial,
iar prin disociere atrag dipolii de apă şi se înconjoară cu o peliculă de apă, mai
mare decât a ionilor cu rază ionică mare. Prezenţa unei pelicule de hidratare mari,
micşorează capacitatea de reţinere a cationilor.

55
 Deci ordinea în care vor fi reţinuţi ionii în funcţie de gradul de hidratare
este:

Li+<Na+<K+<NH4+; Mg2+<Ca2+

- Schimbul de cationi depinde de concentraţia lor în soluţia solului cât şi de

activitatea chimică a acestora. Cationii mai puternic adsorbiţi (Al3+,Ca2+) pot fi
schimbaţi de alţi cationi mai slab reţinuţi (Na+,K+), dacă aceştia din urmă se găsesc
în soluţia solului în concentraţie ridicată.
- Schimbul de cationi se petrece conform legii acţiunii maselor, după care
raportul concentraţiei a două specii de cationi adsorbiţi (a) la micela coloidală este
proporţional cu raportul concentraţiei aceloraşi specii din soluţia solului (s).
K 

K 

K 

K 


Na  K
Na   Ca  K
 Ca 
a s a s
 
sau
2 2
a s a s

K = constanta de reacţie, mărimea ei depinde de natura cationilor din

reacţie.
- Schimbul de cationi este influenţat de pH-ul solului. Capacitatea de
adsorbţie este mai mare pe solurile alcaline, întrucât are loc o disociere mai intensă
a ionilor adsorbiţi, iar capacitatea de adsorbţie mai redusă a solurilor acide, se
explică prin aceea că ionii de hidrogen disociază mai slab.
- Schimbul cationic este influenţat într-o oarecare măsură şi de temperatură,
deoarece prin creşterea temperaturii se accelerează mişcarea cationilor din soluţie şi
din micela coloidală mărind schimbul de cationi.
Mărimi, indicatori utilizaţi pentru caracterizarea însuşirilor de adsorbţie şi
schimb a solului pentru cationi
- suma bazelor de schimb (SBS) dimensionată în miliechivalenţi (me) de
baze (Ca2+, Mg2+, K+, Na+, NH4+) la 100 g sol uscat, determinate prin însumarea
cationilor îndepărtaţi din sol prin percolarea de epuizare cu o soluţie neutră de
acetat de amoniu 1n.

56
 - suma protonilor (H+) adsorbiţi (SH), exprimată în me/100 g sol uscat şi
determinată prin percolarea de epuizare cu o soluţie 1n acetat de potasiu, pH 8,3.
- aciditatea hidrolitică (Ah me/100 g sol), determinată prin titrarea acidului
format la echilibrarea solului cu o soluţie de acetat de sodiu 1n cu pH 8,3.
- capacitatea solului pentru adsorbţia cu schimb cationic (CSC sau valoarea
T), dimensionată în me cationi bazici şi de hidrogen/100 g sol, CSC=SBS + SH.
- gradul de saturaţie cu baze de schimb (V), arată cât (în procente) din CSC
este saturată cu baze de schimb. Se calculează cu formulele:
SBS SBS
VSH% = 100 , VAh % = 100 ;
SBS  SH  SBS  Ah 
- gradele individuale de saturaţie a complexului argilo-humic cu fiecare din
Ca Mg K
cationii bazici: VCa = 100 , VMg = 100 , VK = 100 , toate dimensionate în
T T T
procente.
Valorile V % obţinute cu ajutorul SH, se folosesc pentru cercetările de
genetică ale solului, iar cele privitoare la VAh (%) se folosesc în agrochimie, în
principal la stabilirea dozelor de amendamente pentru solurile acide.

3.5. Fenomene de oxido-reducere din sol şi capacitatea de tamponare a

solului
În sol se desfăşoară în permanenţă procese de oxido-reducere, care are un
rol foarte important în reglarea regimului de nutriţie a plantelor.
Prin oxidare se eliberează energie sub diferite forme, are loc cedare de
electroni, creşterea sarcinii pozitive, trecerea la o valenţă superioară, iar prin
reducere se consumă energie care are loc prin primire de electroni, scăderea sarcinii
electrice pozitive, trecerea la o valenţă inferioară.
Oxidarea şi reducerea se petrec concomitent, deoarece electronii cedaţi de
un element, care se oxidează sunt preluaţi de alt element, care se reduce. Reacţiile
de oxidare şi reducere se pot considera reversibile.

On+ + Rm-  O(n+x) + R(m-y)

57
 red2 + Ox1  Ox2 + red1

În plantele verzi, în timpul creşterii şi dezvoltării datorită formării

substanţelor energetice, predomină procesele de reducere. În schimb în sol pentru a
avea condiţii favorabile dezvoltării plantelor predomină procesele de oxidare care
eliberează energie.
După Lăcătuşu (2000), datorită activităţii microorganismelor , care
declanşează procesul de oxidare prin transfer de electroni de la substanţa organică
ce îndeplineşte rolul de agent reducător, la alte substanţe acceptoare de electroni,
care îndeplinesc rolul de oxidant, solul este un mediu favorabil al reacţiilor de
oxido-reducere.
Ca sursă de energie microorganismele folosesc resturile de plante şi
animale, pe care le supun proceselor de descompunere. În solurile aerate, transferul
de electroni are loc de la materia organică la oxigenul din aerul solului, iar în cele
cu apă în exces - la elementele cu valenţe variabile, conform reacţiilor:

Fe3+ + 1e-  Fe2+

Mn4+ +2e-  Mn2+
2 NO3- + 4 e-  2 NO2- + O2

Aceşti componenţi ai reacţiilor de mai sus generează atât reacţii de oxidare

cât şi de reducere, deci un sistem oxido-reducător sau sistem redox.
Întrucât schimbul de electroni determină o diferenţă de potenţial, acesta
poate fi măsurat folosind un cuplu de electrozi de platină - calomel, valorile
exprimându-se în volţi. Acesta se poate exprima cu ajutorul formulei lui Nernst:

E= E0 +
RT
ln
ox , în care:
nF red 
E = potenţialul redox al sistemului în volţi;
E0 = potenţialul normal constant, de oxidare al cuplului de ioni specific
sistemului, în volţi;
R = constanta universală a gazelor (8,31441x103 Jouli/grad/mol);
58
 T = temperatura absolută în scara Kelvin (-273,16  t0C);
n = numărul de electroni participanţi la reacţia de oxido-reducere;
F = cantitatea de electricitate, în coulombi, necesară la oxidarea sau
reducerea unui echivalent gram de substanţă. Un Faraday ( 96496 coulombi)
reduce sau oxidează un echivalent gram de element sau substanţă;
ln = logaritmul natural în bază, e = 2,718
[ox], [red] = concentraţiile oxidantului şi reducătorului, mol/l.
Pentru t = 200C şi trecând la logaritmii zecimali se obţine relaţia:

Eh = E0 +
0,058
log
ox 
n red 
Clark a propus ca exprimarea puterii de oxido-reducere a unui mediu, să se
facă prin analogie cu simbolul pH, cu indicele rH, care reprezintă logaritmul
zecimal cu semn schimbat a presiunii fictive a hidrogenului molecular din sol la
suprafaţa unui electrod indiferent. La temperatura de 240C indicele rH se
calculează cu ajutorul formulei:
E ro  0,058 pH
rH = în care:
0,029
Ero = potenţialul redox al mediului sau potenţialul electrodului indicator;
pH = valoarea pH-ului, în extract apos.
Valorile normale ale potenţialului redox pentru creşterea plantelor sunt
cuprinse între 200 - 700 mv, iar ale rH între 21 - 38.
Dacă potenţialul redox scade sub 200 mv, iar rH sub 21, în sol se petrec
procese intense de reducere a Fe3+ şi Mn4+ în Fe2+ şi Mn2+, cu formarea de compuşi
toxici pentru plantele cultivate şi microorganismele aerobe. De asemenea este
stimulată activitatea microorganismelor anaerobe, azotul nitric fiind redus în nitriţi
şi apoi în azot molecular. Dacă potenţialul redox depăşeşte 650mv şi rH valoarea
38, în sol sunt condiţii total aerobe predominând procesele de oxidare şi de
mineralizare excesivă a materiei organice. Compuşii reduşi ai fierului şi
manganului (Fe2+, Mn2+), se oxidează trecând în Fe3+ şi Mn4+ precipitând ca
Fe(OH)3 sau MnO2 apărând carenţa de fier şi mangan.
59
 Existenţa condiţiilor de oxido-reducere şi de alternanţă a acestora,
influenţează regimul de activitate al microorganismelor din sol, implicate în
mobilitatea elementelor (N, S, P şi a circuitului biologic al acestora).
Unele măsuri tehnologice (arat, desfundat, irigat-desecat) şi agrochimice
(fertilizare, amendare), pot influenţa evident potenţialul de oxido-reducere al
solului.
Capacitatea de tamponare a solului
Este însuşirea solului de a se opune oricăror tendinţe de modificare a
concentraţiei unui ion (H+, OH-, H2PO4-, K+, Ca2+) din soluţia solului, printr-o
acţiune reciprocă dintre faza solidă şi lichidă.
Capacitatea de tamponare a solului pentru pH - reprezintă însuşirea
solului, de a se opune oricărei tendinţe de a modifica reacţia, prin intermediul unor
substanţe ce hidrolizează acid sau bazic, putând fi exprimată prin relaţia formulată
de Davidescu (1981):
cantitatea de acid sau baza adaugata
Ct=
var iatia pH
Mecanismele prin care se produce tamponarea, sunt legate de asocierea-
disocierea protonilor pe şi de pe acidoizi şi de adsorbţia cationilor bazici pe coloizi
şi hidroliza sărurilor acestora.
În sol funcţionează diverse sisteme tampon care frânează variaţia pH.
Dintre acestea cele mai importante sunt:
- acizi slabi şi sărurile lor;
- sistemul de substanţe amfotere;
- complexul argilo-humic;
- humusul.
Primul sistem tampon este reprezentat de diverse „amestecuri tampon“, în
care acizii slabi pot fi: acidul carbonic, acizii humici, acizii organici, acizii silicici,
iar sărurile lor cu baze tari sunt diverşi carbonaţi, bicarbonaţi, humaţi, silicaţi, etc.,
(Mocanu, 1984).

60
 Modul cum funcţionează un asemenea sistem tampon poate fi exemplificat
prin acidul carbonic, care este un acid slab şi slab disociabil, cea mai mare parte din
moleculele lui aflându-se în stare nedisociată şi sarea lui cu o bază tare de exemplu
Ca(HCO3)2, care este puternic disociabilă.
Astfel, dacă în sol apare în urma aplicării îngrăşămintelor o substanţă cu
caracter bazic puternic disociabilă Ca(OH)2, aceasta tinde să deplaseze reacţia
solului spre domeniul alcalin. Fenomenul se întâmplă în măsură neînsemnată,
deoarece intervine primul component al amestecului tampon, care neutralizează
acţiunea Ca(OH)2:
Ca(OH)2 + H2CO3 = Ca(HCO3)2 + 2H2O
Ca(HCO3)2 CaCO3 + CO2 + H2O
Dacă în sol apar sau se introduc substanţe cu caracter acid, are loc de
asemenea neutralizarea conform reacţiei:
Ca2+ (HCO3-)2 + H2SO4 CaSO4 + 2H2O + 2CO2
Sulfatul de calciu format în urma acestei reacţii fiind o sare greu solubilă şi
neutră, nu modifică reacţia solului, iar acidul carbonic fiind instabil, se
descompune în apă şi CO2 care se volatilizează.
Al doilea sistem tampon este format din substanţe amfotere, ca cele de
natură proteică, acizi humici, cât şi unele substanţe minerale ca Al(OH)3, Zn(OH)2.
Aceste substanţe se comportă ca un acid, sau ca o bază în raport cu pH şi legea
acţiunii maselor.
CH3COOH + NaNO3 CH3COONa + H2O
CH3COONa + HNO3 CH3COOH + NaNO3
2Al(OH)3 + 3H2SO4 = Al2(SO4)3 +6H2O
Al(OH)2 + NaOH = Al(OH)3 + Na+
Complexul argilo-humic al solului este cel mai important sistem tampon
din sol, dacă ne imaginăm micela coloidală ca un radical acid sau bazic. Astfel
acidul azotic rezultat în urma procesului de nitrificare sau alţi acizi rezultaţi în

61
urma proceselor biologice, influenţează într-o măsură redusă asupra reacţiei unui
sol saturat cu baze, datorită schimbului ionic care se desfăşoară astfel:
H
CACaMg  2 H  SO4 2  CAMg
H
 CaSO4

În urma introducerii în sol a unor îngrăşăminte chimice, care hidrolizează

bazic, are loc înlocuirea ionului de hidrogen la nivelul complexului adsorbtiv de
către cation şi formarea unei molecule de apă.

CACaH  Na  OH   CACaNa  H 2O

Alături de complexul adsorbtiv şi humusul este un important sistem

tampon, întrucât datorită grupărilor sale: COOH, OH, NH2 şi CH3, poate reacţiona
atât cu radicali acizi cât şi cu cei bazici conform reacţiei:

2R-CH-NH2-COOH+2K+CO 32   2R-CH-NH2-COOK + 2H2CO3

Puterea de tamponare a unui sol, este cu atât mai ridicată cu cât capacitatea
sa de schimb cationic şi gradul de saturaţie cu baze are valori mai ridicate. Solurile
argiloase au capacitate de schimb cationic mai mare, comparativ cu cele nisipoase
şi ca atare, au puterea de tamponare mai ridicată.
Solurile foarte acide au puterea de tamponare într-un singur sens, adică pot
frâna schimbarea reacţiei spre alcalizare, în celălalt sens adică spre acidifiere,
capacitatea lor de tamponare este mică, din cauza gradului scăzut de saturaţie cu
baze, iar solurile alcaline au capacitate de tamponare pentru acizi.
Pe solurile cu textură nisipoasă, se recomandă ca dozele de îngrăşăminte să
fie aplicate în mai multe reprize, din cauza puterii lor de tamponare reduse. Puterea
de tamponare, este deci mai mare pe solurile argiloase ca pe cele lutoase sau
nisipoase. De aceea solurile nisipoase sunt mai uşor de ameliorat ca cele argiloase.
Există deci o legătură strânsă între capacitatea de tamponare a solului,
capacitatea de schimb cationic pe de o parte cât şi gradul de saturaţie cu baze pe de

62
altă parte. Această legătură este exprimată prin formula lui Pavlovshi şi
Mavrodineanu (1938) citaţi de Davidescu (1992):
SB
pH=Ks + log , în care:
SH
Ks = constanta de disociere a acidoidului din sol, valoare stabilită
experimental pentru solurile din România la 0,9;
SB = suma bazelor schimbabile în me / 100 g sol;
SH = suma hidrogenului schimbabil me / 100 g sol.
Cernescu (1942) şi Florea (1970) prezintă formula de mai astfel:
V
pH = x + log  C , în care:
100  V
x = constanta de disociere a acidoidului din sol;
V = gradul de saturaţie cu baze, în %;
C = coeficientul de concentraţie stabilit experimental.
Borlan (1995), citat de Lăcătuşu (2000), pune în evidenţă patru indicatori ai
capacităţii de tamponare pentru reacţie (I-C.T.R.). Ei reprezintă logaritmii
rapoartelor dintre:
- suma bazelor (SB) şi aciditatea hidrolitică
SB
(I-CTR.log );
Ah
- suma bazelor şi activitatea ionilor de hidrogen
(I-CTRSB);
- aciditatea hidrolitică în 0,4Kg sol şi activitatea ionilor de hidrogen dintr-
un mol în soluţia solului (I-CTRH);
- capacitatea de schimb cationic şi activitatea ionilor de hidrogen din soluţia
solului (I-CTRT).
Tamponarea pentru ionii principalelor macroelemente nutritive din sol, se produce
pe căi şi intensităţi mai reduse comparativ cu tamponarea pentru reacţie.

63
 • Pentru ionii azotului. Având în vedere specificul şi comportarea diferită a
celor doi ioni (NO3- şi NH4+), sistemele tampon ce menţin aceşti ioni şi se opun
unor schimbări mari sunt:
- la ionul ionul amoniu, ce se comportă asemănător cu ionul de potasiu, în
privinţa absorţiei şi fixării (numai că NH4+ are ca sursă de provenienţă principală
materia organică a solului), mineralele argiloase dau un echilibru permanent şi
dinamic între formele fixate, adsorbiţe şi cele mobile ale amoniului. Menţionăm şi
faptul că NH4+ din soluţia solului este oxidat cu uşurinţă în NO3- ;
- NO3- provine din materia organică humificată, prin mineralizare sau ca
urmare a încorporării în sol a unor îngrăşăminte cu azot. El este foarte mobil şi
fluctuant, fiind absorbit de către plante sau levigat în profunzimea solului încât nu
se poate vorbi de un sistem tampon al acestuia.
• Pentru ionii fosforici. Tamponarea se realizează prin procese de
precipitare şi adsorbţie. Precipitarea se produce în soluţia solului, în condiţii fizico-
chimice definite,iar adsorbţia la suprafaţa particulelor coloidale, se realizează prin
punţi de calciu, prin schimb, înlocuind grupele OH,- cât şi prin reacţii de substituţie
şi reţinere de către coloizii organici, în urma unor procese de chelatizare.
Mărimea fracţiunii mobile a fosforului din sol, este dependentă de
multitudinea proceselor de retrogradare a fosforului, diferite ca intensitate în
funcţie de condiţiile de reacţie.
• Pentru ionul potasic, capacitatea de tamponare se pune în evidenţă prin
următoarele sisteme şi procese:
- adsorbţia diferită a ionului de K+ la mineralele argiloase (în poziţiile plane
sau în spaţiile interlamelare). În funcţie de aceste poziţii de fixare şi de schimb este
o mare variabilitate a indicelui VK=K+/T.100, la care cantitatea şi felul mineralelor
argiloase influenţează predominant;
- reţinerea ionilor de K+ de către coloizii organici. Tăria de adsorbţie a K+-
lui la coloizii organici, este apropiată de cea de pe poziţiile plane ale mineralelor
argiloase.

64
 Între K solubil din soluţia solului şi K schimbabil, există un echilibru
continuu. Tot în echilibru se găsesc potasiu schimbabil şi cel fixat.
Se realizează astfel o sursă continuă de potasiu care aprovizionează soluţia
solului şi asigură K necesar nutriţiei plantelor.
Reţinerea potasiului de către coloizii organici se realizează la niveluri de
intensitate comparabile cu reţinerea potasiului în poziţiile plane ale mineralelor
argiloase.

65
 4. AMELIORAREA AGROCHIMICĂ A SOLURILOR ACIDE
ŞI ALCALINE

4.1. Reacţia solului şi importanţa sa agrochimică

Reacţia solului este însuşirea solului de a menţine în soluţia sa o anumită
concentraţie a ionilor de hidrogen şi de hidroxil, sau modul cum se comportă solul
ca un acid donator de protoni, sau ca o bază acceptor de protoni.
Ca unitate de măsură, indicator numeric al reacţiei solului, care reprezintă
factorul de intensitate, este folosit pH introdus de Sorensen în anul 1909, pentru a
desemna activitatea ionilor de H+ din soluţii acide foarte diluate. Se numeşte pH
sau exponent al ionilor de hidrogen, logaritmul cu semn schimbat al activităţii
ionilor de hidrogen dintr-o soluţie.
1
pH = -log aH+ sau pH = log(- ), unde a este activitatea (concentraţia
aH 
ionilor de hidrogen).
Dacă ne referim la sol, putem defini pH-ul ca fiind logaritmul cu semn
schimbat al activităţii ionilor de hidrogen din suspensia de sol, realizată dintr-un
amestec de sol cu apă distilată, sau cu săruri în anumite proporţii.
Apa pură, lipsită de CO2, conţine în stare disociată, un număr egal de ioni
H+ şi OH-, din această cauză are o reacţie neutră. La temperatura de 240C
concentraţia activă a ionilor de H+ este de 1.10-7 ioni gram la litru şi tot aceiaşi este
şi concentraţia ionilor OH-. În aceste condiţii pH-ul apei este 7,0. O soluţie la care
activitatea ionilor de H+ este de 0,001 M/l, va avea pH-ul 3 (1.10-3), iar alta cu
activitatea ionilor 0,0001M/l va avea pH-ul 4 (1.10-4).
pH-ul poate avea valori cuprinse între 0 - 14. Când valorile pH sunt
cuprinse între 0 - 7, se consideră reacţie acidă, iar când valorile sunt cuprinse între
7 şi 14 se consideră reacţie bazică.
Reacţia acidă sau aciditatea solului. În funcţie de poziţia ionilor de
hidrogen în sol, se deosebesc două forme de aciditate: aciditate actuală şi aciditate
potenţială, Borlan (1973 şi 1984).
66
 Aciditatea actuală sau disociată, este cauzată de protonii de hidrogen
disociaţi de către faza solidă a solului, în apă sau soluţie saline cu care vine în
contact. Ea este sinonimă cu noţiunea de reacţie a solului sau pH. Se caracterizează
prin valori pH mai mici decât 7. Pentru a se putea manifesta şi măsura aciditatea
actuală a solului, aceasta trebuie să vină în contact cu apa sau cu o soluţie salină
diluată, în care ionii de hidrogen să poată disocia. Solul absolut uscat conţine
numai aciditate potenţială, din cauză că la uscare ionii de hidrogen, care erau
disociaţi în apă sunt readsorbiţi la suprafaţa particulelor de sol. Aciditatea actuală
se poate măsura pe cale colorimetrică sau poteţiometrică.
Aciditatea potenţială sau adsorbită, pe coloizii solului este dată de
totalitatea protonilor (ionilor de hidrogen) şi de aluminiu adsorbiţi în sol. Aceştia
din urmă pot genera aciditate prin reacţii de hidroliză. Cantitatea de ioni de
hidrogen care disociază în soluţie determinând aciditatea actuală a solului, se află
în echilibru cu aciditatea potenţială adsorbită la suprafaţa particulelor de sol.
Aciditatea potenţială se defineşte prin cantitatea de ioni de hidrogen şi de aluminiu
exprimată în miliechivalenţi la unitatea de masă a solului, care poate fi desorbită
din sol în anumite condiţii. După tăria de legătură a hidrogenului din sol, aciditatea
potenţială a solului poate fi divizată în:
- aciditate potenţială uşor schimbabilă sau de schimb (As sau Aus), ce poate
fi desorbită cu soluţia unei sări neutre cum este clorura de potasiu. Din cauză că
aluminiu adsorbit cu schimb pe coloizi, impune limitări drastice pentru majoritatea
plantelor de cultură, această formă de aciditate se mai numeşte şi „vătămare“.
- aciditate potenţială dificil schimbabilă, dependentă de pH aciditate
hidrolitică (A.D.S. sau Ah) care poate fi evidenţiată şi determinată numai cu
ajutorul unor soluţii ce conţin acceptori de protoni. Cantitatea de aciditate
potenţială dependentă de pH, creşte cu pH-ul soluţiei folosite la desorbţia ei din sol.
Aciditatea hidrolitică şi cea de schimb, includ fiecare, atât aciditatea
potenţială, cât şi pe cea actuală. Precizăm însă, că aciditatea actuală poate fi de
câteva mii sau zeci de mii de ori mai mică decât aciditatea potenţială şi că dacă se

67
neutralizează aciditatea actuală a unui sol acid, în mod spontan apar în soluţia
solului (prin schimb de cationi) alţi ioni de hidrogen de la complexul adsorbtiv.
Aciditatea actuală constituie factor de intensitate, iar cea potenţială factor
de capacitate.
Borlan şi Hera (1989), arată că aciditatea solului în funcţie de valoarea pH
poate avea mai multe provenienţe.
- Aciditatea uşor schimbabilă, care există în soluri având pH-ul suspensiei
apoase 1/2,5 sub 5,8, este generată de către ionii de aluminiu adsorbiţi cu schimb şi
de către hidrogenul unora din grupările carboxilice (COOH) din materia organică a
solului:
K
CA

 Al  3KCl  3H 2 O  CA
_K
K  Al OH 3  3H 

În solurile cu puţină materie organică, aşa cum sunt cele mai multe din
solurile noastre acide de folosinţă agricolă, aciditatea uşor schimbabilă este în cea
mai mare parte generată de către aluminiu. Cantităţi mai însemnate de aluminiu
schimbabil se constată în solurile acide, când pH-ul suspensiei apoase scade sub
5,5. Solurile care au pH-ul mai mare de 5,8, nu conţin aluminiu schimbabil, ci
numai aciditate potenţială dificil schimbabilă.

- Aciditatea potenţială dificil schimbabilă, pe solurile care au pH-ul între

5,8 şi 6,5 este generată, în cea mai mare parte, de către substanţele humice ale căror
grupări carboxilice (COOH) disociază hidrogenul:

pH 5,85, 9
R-COOH   R-COO-+H+

În acest domeniu de valori pH, la aciditatea potenţială pot contribui în

oarecare măsură şi unele săruri bazice de aluminiu şi fier, care prin hidroliză
eliberează protoni:

Al(OH)2H2PO4 + HOH  Al(OH)3+H2PO4 + H+

Fe(OH)2H2PO4 + HOH  Fe(OH)3 + H2PO4 + H+
[Al(OH)2]2SO4 + 2HOH  2Al(OH)3 + SO 24  + 2H+
68
 Aceste reacţii explică şi accesibilitatea sporită a fosfaţilor în solurile a căror
reacţie a fost adusă prin calcarizare la pH=6.
Protonii eliberaţi din soluri având reacţia cuprinsă între 6,5 şi 9,0, provin
din grupările fenolice ale materiei organice şi din radicalii unor acizi polibazici,
care disociază pe trepte superioare în acest domeniu de valori pH.
pH 6, 54 2 +
H2P2O7    HP2O 7 +H
pH 7 , 2 2 +
H2PO4   HPO 4 +H
pH 9
R-C6H4OH   R-C6H4O- +H+

Hidrogenul care se poate elibera din solurile puternic alcaline, având pH-ul
suspensiei apoase mai mare ca 9 provine din alcoolii nearomatici ai materiei
organice, din bicarbonaţi, ortofosfaţi disubstituiţi, pirofosfaţi trisubstituiţi, precum
şi prin convertirea în anioni a unor metale amfotere:

pH 1214
R-CH2OH   R-CH2O +H+
pH 10, 3
HCO 3   CO 32  +H+

HPO 24    PO 34 +H+

pH 12, 7


 AlO 2 +H+
 H 2O
Al(OH)3 

Borlan (1994), apreciază că aceasta este o mărime proporţională activităţii

medii a hidroxidului de calciu în sol. Când este determinat prin echilibrarea solului
cu o soluţie 0,01M clorură de calciu,într-un raport sol/soluţie 1/5, potenţialul „de
var“ pH - 0,5p (Ca+Mg), este cu circa 0,6 - 0,7 unităţi mai mic decât
pH-ul suspensiei apoase 1/2,5.
Alcalinitatea solului se manifestă pe solurile care au valoarea pH > 7,2.
Aceasta poate fi şi ea la fel ca aciditatea, de două feluri: alcalinitate actuală şi
alcalinitate potenţială.
Alcalinitatea actuală este dată de ionii de hidroxil (OH-) disociaţi în soluţia
solului şi se cuantifică prin valoarea pH. Ea constituie factorul de intensitate.

69
 Alcalinitatea potenţială, alcalinitatea care se poate dezvolta datorită
prezenţei în sol a carbonaţilor de calciu, magneziu, sodiu şi de adsorbţia în
complexul argilo-humic a cationilor bazici din acestea.
Interpretarea reacţiei solurilor şi tipurile de reacţie sunt date în tabelul 5.

Clasele (tipurile) de reacţie a solului (după ICPA)

Tabelul 5
Interval de Aprecierea (tipul) Interval de Aprecierea
variaţie Reacţiei variaţie (tipul) reacţiei
pH H 2O pH KCl
< 3,5 extrem acidă  4,20 puternic acidă
3,51 - 4,30 foarte puternic acidă
4,31 - 5,00 puternic acidă
5,01 - 5,80 moderat acidă 4,21 - 5,00 moderat acidă
5,81 - 6,80 slab acidă 5,01 - 6,00 slab acidă
6,81 - 7,20 Neutră 6,01 - 6,50 Neutră
7,20 - 8,40 slab alcalină > 6,51 Alcalină
8,41 - 9,00 moderat alcalină
> 9,01 puternic alcalină

Cerinţele plantelor faţă de reacţia solului

Reprezintă o însuşire genetică a plantelor. Majoritatea plantelor cultivate se
dezvoltă bine în domeniul reacţiei slab acide sau neutru. Pentru fiecare specie
există un interval al reacţiei optime (tabelul 6). La unele specii acest interval este
foarte larg, adică cresc bine atât pe sol acid cât şi pe cele alcaline (orz, ovăz,
tomate), în timp ce la altele intervalul este restrâns (în tutun).
În general plantele cultivate suportă mai bine mediul acid decât cel alcalin.
În funcţie de preferinţa lor faţă de reacţia solului, speciile cultivate pot fi
grupate astfel:
- foarte sensibile la aciditate: varza, cânepa, sfecla de zahăr şi furajeră,
bumbacul, care cresc bine pe soluri neutre sau slab alcaline;
- sensibile la reacţia acidă: orzul, grâul, porumbul, soia, fasolea, mazărea,
trifoiul, floarea soarelui, castraveţii ceapa, salata ;
70
 - puţin sensibile la aciditatea solului: secara, ovăzul, trifoiul, tomatele,
ridichea, morcovul, unele specii pomicole ;
- preferă soluri acide: inul, cartoful, lupinul galben şi cel albastru ceaiul,
citricele, unele specii pomicole ca mărul, părul ;
Sensibilitatea plantelor cultivate faţă de reacţia acidă a solului, variază în
funcţie de vârsta şi condiţiile de nutriţie. În ceea ce priveşte, plantele ierboase au
cea mai mare sensibilitate în primele stadii de vegetaţie, la grâu şi orz, aceasta
durează 36 de zile de la răsădire, la lucernă aproape 40 de zile. De asemenea
sensibilitatea cea mai ridicată a plantelor la salinitate se manifestă imediat după
germinare, gramineele fiind în acest stadiu mai tolerante la conţinutul de săruri
decât leguminoasele, iar dintre aceste orezul fiind cel mai tolerant.

Cerinţele plantelor faţă de reacţia solului (după Davidescu 1981)

Tabelul 6
Specia de Limitele pH la care Specia de Limitele pH la care
plante plantele se plante plantele se dezvoltă
dezvoltă cel mai cel mai bine
bine
Tolerante la aciditate pH 4-6

Festuca pratensis 4,5-7

Agrostis 5,0-6,0
Cartof 5,0-6,0 Agriş 4,6-4,8
Ovăz 5,0-6,0 Zmeur 5,0-6,0
Secară 5,0-6,0 Hrişcă 5,5-6,0
Arahide 5,5 Lupin galben 5,0-6,0
Mijlociu de tolerante la aciditate
Hrişcă 5,5-7,7 Lolium 6,0-7,0
Grâu 5,5-7,5 Mazăre 6,0-7,0
Porumb 5,5-7,5 Fasole 6,0-7,0
Tutun 5,5-7,5 Tomate 5,5-7,0

71
 Timoftică 5,5-8,0 Ridiche 6,0-7,0
În fuior 6,0-6,5 Pepene verde 6,0-7,0
Rapiţă 5,8-6,7 Morcov 5,8-7,0
Spanac 6,0-7,0 Ţelină 6,0-7,0
Viţă de vie 5,5-6,3 Citrice 5,5-7,0
Măr 5,5-7,0 Cireş 5,8-7,0
Piersic 5,0-7,0 Cais 7,0
Prun 6,0-7,0 Păr 6,0-7,5
Tolerante în alcalinitate
Floarea soarelui 6,0-7,5 Salată 6,0-7,5
Varză 6,7-7,4
Muştar 6,0-7,5 Conopidă 7,0-8,0
In de ulei 7,0-8,0 Praz 7,0-8,0
Lucernă 6,5-7,5 Vişin 7,0-8,0
Orz 6,5-8,5 Gutui 7,0-8,0
Sfeclă de zahăr 7,0-7,5 Smochin 7,0-7,5
Rapiţă 7,0-8,0 Migdal 7,0-8,0

Reacţia solului influenţează şi activitatea microorganismelor. Bacteriile

nesimbiotice fixatoare de azot (Azotobacter sp., Clostridium pasteurianum), cer un
pH 6,5 - 7,8 iar cele nitrificatoare preferă un pH de 6,8 – 7,9.
Rezistenţa plantelor la atacul bolilor criptogame este influenţată de reacţia
solului. Astfel hernia rădăcinii de varză (Plasmodiofora brasicae), este favorizată
de reacţia acidă a solului, în timp ce maladia cunoscută sub numele de
îngenuncherea cerealelor, produsă de ciuperca Ophiobolus graminis, se dezvoltă
mai bine pe soluri alcaline.
Reacţia optimă a dezvoltării plantelor de cultură, depinde şi de textura
solului şi de conţinutul acestuia în humus. Astfel la o textură nisipoasă sau lutoasă,
reacţia optimă este la valori de pH mai scăzute decât la soluri cu textură argiloasă.

72
 Importanţa cunoaşterii reacţiei solurilor
Reacţia solului aduce numeroase informaţii referitoare la saturaţia în baze a
solurilor, structura cationilor din complexul adsorbtiv, starea de oxidare a solurilor
cu unii cationi-elemente de nutriţie pentru plante (Ca, Mg, Na, K), gradul de
accesibilitate a elementelor de nutriţie (macro şi microelemente), activitatea
biologică din sol, starea fizică a solului şi condiţiile de creştere şi dezvoltare a
plantelor.
Ea permite o clasificare agrochimică a solurilor în funcţie de valoarea pH,
stabilind principalele tipuri de reacţie şi oportunitatea unor măsuri de ameliorare
agrochimică.
Cu ajutorul ei se pot stabili specii de plante cultivate, care pot fi amplasate
pe un anumit teren în funcţie de cerinţele plantelor faţă de tipul de reacţie.
Ţinând seama de implicaţiile ei în starea de fertilizare a solului, reacţia este
una din însuşirile agrochimice de bază în studiul agrochimic al solurilor, care au
drept scop atât optimizarea reacţiei cât şi conţinutul de elemente nutritive.
În condiţiile unei agriculturi intensive, supravegherea acesteia prin analize
agrochimice periodice, şi menţinerea ei la valori optime, reprezentă condiţia
esenţială pentru asigurarea eficienţei fertilizării şi creşterii continue a producţiei
agricole.

4.2. Efectul negativ al acidităţii şi alcalinităţii solului asupra plantelor de

cultură, oportunitatea amendării, urgenţe de amendare

Aciditatea puternică a solului, influenţează creşterea plantelor atât direct cât

şi indirect, prin activitatea microorganismelor şi evoluţia substanţelor nutritive din
sol.
Printre laturile directe ale influenţei acidităţii asupra plantelor, se pot
menţiona: intoxicarea cu aluminiu iar în anumite împrejurări cu mangan, a
rădăcinilor plantelor şi dezechilibrarea absorbţiei ionilor nutritivi în acestea.
Toxicitatea aluminiului şi manganului pentru plante, este legată probabil de

73
capacitatea acestor ioni de a denatura protoplasma perişorilor radiculari şi a
rădăcinilor fine.
Acumulându-se în rădăcinile plantelor, aluminiul împiedică vehicularea
fosfaţilor în organele aeriene, care prezintă din această cauză simptoamele unei
acute carenţe de fosfor.
Cercetările efectuate au arătat că la porumb, grâu, mazăre, sfeclă de zahăr,
acţiunea negativă a aluminiului se resimte la 15 - 20 ppm şi la un pH în apă mai
mic de 5,4. La concentraţii mai mari plantele cresc slab şi apoi pier. Sistemul
radicular rămâne mic şi chiar se înnegreşte, se micşorează numărul perilor
radiculari, iar citoplasma celulară a acestora pierde capacitatea de reţinere a apei.
Oncea (1987), consemnează faptul că efectul toxic al aluminiului la viţa de
vie, se face resimţit chiar din momentul plantării, înregistrându-se un procent
scăzut de prindere. În situaţia că butaşii de viţă de vie s-au prins la plantare
creşterea şi dezvoltarea lor este foarte slabă.
La porumb H.D.-205, în primăvara ploioasă şi răcoroasă a anului 1976 pe
un sol brun slab podzolit cu pH 5,5 s-a semnalat, apariţia în vetre a următoarelor
fenomene datorate prezenţei aluminiului în sol :
- rămânerea în urmă a creşterii;
- aspect general de opăreală (ofilire), uscare a marginii şi vârfurilor
frunzelor;
- aspect coraloid al rădăcinilor;
Aciditatea puternică a solului şi prezenţa aluminiului, micşorează disocierea
protonilor de pe suprafaţa perişorilor radiculari, favorizând astfel încărcarea
acestora cu sarcină electrică pozitivă, frânând în acest fel intrarea cationilor
nutritivi în aşa numitul „spaţiu liber aparent“ al rădăcinii, cât şi absorbţia lor în
plante.
Absorbţia în mai mică măsură a cationilor nutritivi dă naştere la tulburări de
metabolism. Corectarea reacţiei acestor soluri, se face prin neutralizarea acidităţii
vătămătore şi prin completarea rezervei de calciu şi magneziu cu ajutorul

74
amendamentelor calcaroase, care este o măsură de bază pentru creşterea capacităţii
de producţie a acestor soluri. Fără corectarea însuşirilor negative a acestor soluri,
prin aplicare de amendamente calcaroase, eficienţa tuturor celorlalte verigi ale
tehnologiilor de cultivare a plantelor este redusă.

Comportarea plantelor de cultură pe solurile saline şi alcaline.

Solurile saline şi alcaline au însuşiri fizice, chimice şi biologice
nefavorabile creşterii plantelor. Aceste însuşiri se datorează în primul rând,
conţinutului ridicat de sodiu schimbabil. În aceste soluri, creşterea continuă a
concentraţiei de săruri a soluţiei solului, are ca urmare înlocuirea treptată a
calciului cu sodiu.
 Na
Ca CaMg  2 NaCl  CA Mg
Na
 CaCl2

 Na
CaCaMg  Na2 SO4  CA Mg
Na
 CaSO4

În paralel, datorită activităţii microbiologice în sol se formează H2CO3, (Ca

HCO3)2 care prin disociere dau H+, Ca2+, CO32- , care intră în reacţii cu ionul de
sodiu din complexul argilo-humic.
 Na H
CA NaNa  H 2CO3  CAHNa  Na2CO3
 Na
CA NaNa  CaHCO3 2  CACaNa  2NaHCO3

2NaHCO3 Na2CO3 + H2O

Atât carbonatul cât şi bicarbonatul de sodiu care se formează în sol în urma

acestor reacţii, hidrolizează alcalin, soluţia solului se bazifică puternic, pH-ul
crescând peste valoarea 8.
Conţinutul ridicat de sodiu schimbabil din aceste soluri, are efect de
peptizare a coloizilor, ducând la distrugerea structurii. Acţiunea dispersantă a
75
coloizilor solului, se explică prin faptul că sodiul are capacitate de hidratare mai
mare ca ceilalţi cationi, reţinând mai puternic apa .
Deşi particulele de argilă din sol saturate cu ioni de sodiu, au cel mai gros
strat de apă, accesibilitatea apei pentru plante este mică, întrucât apa se găseşte în
forme cu mobilitate mică (apa de gonflare a coloizilor) şi mai puţin ca apă capilară
şi gravitaţională. Când coloizii se deshidratează, solul se usucă şi se întăreşte. Iau
naştere orizonturi foarte dense impermeabile pentru plante. Porozitatea capilară şi
totală scade până la 30%.
Salinitatea şi alcalinitatea ridicată măresc brusc presiunea osmotică a
soluţiei solului până la 200 at, faţă de maxim 15 at cât este forţa de sucţie a
rădăcinilor plantelor (la ceapă 6,5 at, la fasole 2,4 at etc.). Cu cât solul este mai
uscat, cu atât presiunea osmotică a soluţiei solului este mai ridicată. Presiunea
osmotică a soluţiei solului nu poate fi învinsă de forţa de sucţie a rădăcinilor
plantelor, planta fiind supusă unui stres în privinţa folosirii apei, suferind de aşa-
zisa „secetă fiziologică“.
Se modifică mult regimul de absorbţie al elementelor nutritive din sol de
către plante. Concentraţia mare de Na+ şi lipsa Ca2+ ,fac ca substanţele pectice de la
vârful rădăcinilor, să se hidrateze puternic şi să devină mucilaginoase, ducând la
încetarea creşterii în lungime şi la dereglarea numeroaselor sisteme enzimatice.
Datorită pierderii apei prin evaporaţie şi a neînlocuirii ei prin cantităţi nou
absorbite, are loc deshidratarea şi plasmolioza celulelor cât şi moartea plantelor.
Însuşirea plantelor de a se adapta la salinitatea solului, poartă numele de
toleranţă la salinitate. Creşterea plantelor este din ce în ce mai slabă, pe măsură ce
concentraţia de săruri din soluţia solului creşte.
Concentraţia de săruri la care plantele încep să sufere datorită sărurilor
solubile se numeşte prag de toleranţă la salinitate, el fiind cuprins între 600-900
ppm. În această situaţie se poate obţine o producţie normală la diferite culturi.

76
 Concentraţia de săruri din soluţia solului la care plantele pier se numeşte
limită de toleranţă, ea având valori cuprinse între 1000 - 7000 ppm. săruri solubile.
În aceste condiţii producţia este foarte mică sau egală cu 0.
Intervalul dintre pragul de toleranţă şi limita de toleranţă se numeşte
interval de toleranţă.
Toleranţa agronomică relativă este dată de gradul de salinitate, la care fără
aplicarea îngrăşămintelor, se poate obţine 50% din producţia normală.
După toleranţa plantelor la salinitate se disting trei grupe de plante:
- plante care suportă o toleranţa foarte ridicată (CE = 8 - 12 mmhos/cm):
lucerna, trifoiul târâtor, ricin, iarbă din Sudan, orz, orez, crizanteme, garoafe, sfeclă
de zahăr, conopidă, morcov, varză, sparanghel.
- plante care suportă o toleranţă moderată (CE = 4 - 8 mmhos/cm): grâu,
ovăz, trifoi alb, bumbac, porumb, castraveţi, ţelină, sorg, tomate, mei, begonia,
calendula, liliac;
- plante care suportă o toleranţă scăzută (CE = 2 - 4 mmhos/cm): cais, tutun,
cireş, trandafir, secară, soia, cartof, mazăre, fasole, in.
Pomii fructiferi şi viţa de vie, sunt în general plante mai puţin tolerante la
salinitate, iar din acestea piersicul, mărul şi părul sunt speciile cele mai tolerante.
Toleranţa plantelor la salinitate este în funcţie de pH-ul solului şi natura
sărurilor din soluţia solului. Cu cât pH-ul este mai ridicat, intervalul de toleranţă al
plantelor este mai scăzut. Natura anionilor influenţează toleranţa la salinitate astfel:
HCO3- şi CO32- sunt cei mai toxici, urmând apoi Cl- şi SO42-.
Sensibilitatea cea mai ridicată a plantelor la salinitatea solului se manifestă
imediat după germinare, gramineele fiind în acest stadiu mai tolerante la săruri ca
leguminoasele, iar din acestea orezul fiind cel mai tolerant.
Criterii pentru stabilirea oportunităţii de amendare a solurilor acide
Pentru stabilirea oportunităţii de amendare a solurilor acide se folosesc
următoarele criterii:
- reacţia solului (valoarea pH) ;

77
 - gradul de saturaţie cu baze ;
- conţinutul de aluminiu schimbabil (mobil)din sol;
Al
- raportul  100 .
SB
• Reacţia solului. Se consideră că amendarea este oportună, sau necesară,
de la valorile pH, de la care încep să apară în solurile acide formele mobile de
aluminiu şi mangan în cantităţi toxice. Acestea sunt:
 pentru culturi de câmp:
-  6 pe solurile cu textură uşoară lutoasă şi luto-nisipoasă ;
- < 5,8 pe solurile cu textură luto-argiloasă şi argiloasă.
 pentru plantaţii de vii şi pomi
- < 5,5 în stratul 0 - 40 cm
 pentru pajişti naturale
- < 5,3 în stratul de 0 - 10 cm
• Gradul de saturaţie cu baze
 pentru culturi de câmp:
-  80% pe solurile cu textură uşoară lutoasă şi luto-nisipoasă;
-  85% pe solurile cu textură luto-argiloasă şi argiloasă.
 pentru plantaţii de vii şi pomi
-  65% în orizontul 0 - 40cm.
 pentru pajişti naturale
-  55% în orizontul de 0 - 10 cm.
• Conţinutul de aluminiu schimbabil (mobil) din sol. Nevoia principală de a
corecta prin amendamente reacţia solurilor acide, intervine numai în măsura în care
acestea conţin aluminiu mobil în cantităţi uşor dozabile mai mari de 0,3 me.
Al3+/100 g sol.
Al
• Raportul  100 .
SB

78
 Este oportun a se aplica amendamente calcaroase, când raportul Al/SB x
100 este mai mare ca 5 la culturi de câmp în asolamente fără leguminoase anuale
sau perene, 2,5 la culturi de câmp în asolamente cu leguminoase furajere perene şi
legume de câmp, mai mare ca 6 în plantaţii de vii şi pomi şi mai mare ca 12 la
pajişti naturale.
Urgenţe de amendare
Suprafeţele cu soluri acide sub culturi de câmp, care necesită să fie
amendate prin calcarizare se împart în mai multe categorii de urgenţe. Aceste
categorii se stabilesc în funcţie de valoarea pH, gradul de saturaţie cu baze şi
raportul Al/SB x 100.
În funcţie de valoarea pH şi gradul de saturaţie cu baze, se stabilesc
următoarele urgenţe de amendare:
 urgenţa I: soluri acide cu pH sub 5,0 şi gradul de saturaţie cu baze sub
50% ;
 urgenţa a II-a : soluri acide cu pH cuprins între 5,0 - 5,6 şi cu gradul de
saturaţie cu bazele între 50 – 70% (soluri uşoare) şi 75% (soluri grele);.
 urgenţa a III-a :soluri acide cu pH suspensiei apoase cuprins între 5,6 -
5,8 (soluri în textură luto-argiloasă) între 5,6 şi 5,9 (soluri lutoase şi luto-nisipoase)
şi cu gradul de saturaţie cu bazele cuprins între 75 – 85% şi respectiv 70 – 80%.
În funcţie de raportul Al/SB x100 se stabilesc următoarele urgenţe de
calcarizare la principalele culturi:
Al
Uca=4,0-0,2   100 , pentru asolamente cu plante de câmp fără
SB
leguminoase anuale sau perene;
Al
Uca=4,0-0,4   100 pentru asolamente cu plante de câmp cu leguminoase
SB
perene şi legume de câmp;
Al
Uca=4,0-0,18   100 pentru plantaţii de vii şi pomi;
SB

79
 Al
Uca=4,0-0,085   100 pentru pajişti naturale.
SB
În toate cazurile când urgenţa calculată este egală 0, este urgenţa cea mai
mare ( urgenţa I), între 0 - 3 urgenţa a II - a, între 3 - 4 urgenţa a III - a, iar când
urgenţa m calculată este egala cu 4 - solurile nu au nevoie de amendamente.
Criterii pentru stabilirea oportunităţii de amendare a solurilor saline şi
alcaline
Principalii indici care caracterizează gradul de salinizare şi alcalizare a
solurilor sunt redaţi mai jos, iar prin cunoaşterea acestora, se poate stabili
oportunitatea amendării, tipul de amendamente şi dozele necesare, cât şi măsurile
tehnologice pentru îmbunătăţirea compoziţiei ionice a acestora.
• Conţinutul total de săruri solubile (CTSS%) Se consideră oportun ca să fie
ameliorate soluri care au peste 1% (1000ppm) CTSS.
• Conţinutul de carbonaţi şi bicarbonaţi ( CO32- + HCO3-), trebuie să fie mai
mare de 1me/100g sol pentru ca solurile să fie ameliorate.
• Conductibilitatea electrică (CE) este definită ca inversul rezistivităţii
1
electrice, adică . Cum R se exprimă de regulă în ohmi, s-a convenit ca CE să se
R
exprime în inversul lui ohmi, adică în mhos sau mhos/cm sau mmhos/cm sau
mS/cm (milisiemens/cm). Ea se determină cu conductometru în extractul apos 1/5
la temperatura 250C.
Se consideră că este oportună amendarea cu ghips, în situaţia când solurile
au valoarea CE > 4 mmhos/cm, adică au salinitate ridicată.
• Conductibilitatea hidraulică, este însuşirea solului de a permite infiltrarea
apei sub acţiunea unei diferenţe de potenţial a acestuia. La solurile saline şi alcaline
conductibilitatea hidraulică este foarte scăzută datorită dispersiei coloidale,
gonflării şi a prezenţei orizontului intermediar compact de acumulare a argilei.
• Procentul de sodiu absorbit (PSA), reprezintă raportul procentual dintre
sodiu schimbabil şi capacitatea totală de schimb cationic

80
 Nas
PSA =  100
T
Pentru a fi oportună amendarea cu gips este necesar ca PSA > 10%
• Raportul sodiului adsorbit (RSA), este dat de raportul dintre sodiu
schimbabil şi diferenţa dintre capacitatea totală de schimb cationic şi sodiu
schimbabil conform formulei:
Na s
RSA=
T  Na s
În funcţie de PSA şi RSA, solurile se clasifică astfel:
PSA RSA
- soluri nesoloţenizate  5%  0,05
- soluri slab soloţenizate 5 – 10% 0,05 - 0,11
- soluri mediu soloneţizate 10 – 15% 0,11 - 0,18
- soluri puternic soloneţizate 15 – 20% 0,18 - 0,25
- soloneţuri > 20% > 0,25
S-a stabilit pe baza experienţe lor de câmp, că este oportun să fie
ameliorate prin folosirea gipsului solurile care au RSA > 0,11.
• Raportul de absorbţie al sodiului (SAR), reprezintă activitatea relativă a
ionului de sodiu în reacţie de schimb cu solul comparativ cu calciu şi magneziu.
Na 
SAR=
Ca 2  Mg 2
2
S-a stabilit pe bază experimentală, că este oportun să se folosească
amendamente pentru corectarea reacţiei alcaline atunci când valoarea lui este mai
mare ca 8.
Reacţia solului indică nivelul de soloneţizare. Se consideră că este oportună
gipsarea solurilor, atunci când ele au valoare pH > 8,5.

81
 Aceasta deoarece valori pH mai mari de 8,5, indică prezenţa carbonatului
de sodiu şi a unui conţinut de sodiu schimbabil mai ridicat decât cel normal în
complexul argilo-humic.
Urgenţa de ameliorare prin gipsare
În vederea ierarhizării urgenţei de ameliorare a solurilor alcaline pentru
toate culturile de câmp, Borlan (1982), a stabilit următoarea formulă:
UG= 4,0 - 0,1 x PSA
Primele care trebuie să primească amendamente, sunt solurile cu cele mai
mici valori UG. Astfel dacă UG= 0, se poate considera urgenţa I , UG = 0 - 2
urgenţa a II a, UG = 2 - 4 urgenţa a III a, UG = 4 solurile nu au nevoie de
ameliorare prin folosirea gipsului.

4.3. Calculul dozelor de amendamente pentru solurile acide şi alcaline.

Epoca şi metodele de aplicare a amendamentelor

Pentru corectarea reacţiei acide a solurilor, se folosesc diferite substanţe ce

conţin Ca sau Mg sub formă de oxizi, hidroxizi, carbonaţi şi silicaţi.
Stabilirea dozelor de amendamente calcaroase
Dozele de amendamente calcaroase care urmează să fie aplicate solurile
acide, se stabilesc în urma analizei agrochimice a solului şi a materialelor
calcaroase ce urmează a fi utilizate ca amendamente în funcţie de :
- pH-ul solului;
- aciditatea uşor schimbabilă;
- aluminiu schimbabil;
- aciditatea hidrolitică;
- gradul de saturaţie cu baze şi suma bazelor.

82
 În funcţie de valoarea pH, dozele de amendamente calcaroase se calculează
astfel:
- pentru creşterea valorii pH cu o unitate, se vor aplica 2 - 2,5 t CaCO3/ha
pentru solurile uşoare şi 3 - 3,5 t CaCO3/ha pentru solurile grele.
În funcţie de aciditatea uşor schimbabilă dozele de amendamente se
calculează astfel:
D CaCO3 t / ha  1,5  As D CaO t / ha  0,84  As

300  As
D Ca OH 2 t / ha  1,11  As DAC t/ha = , în care:
PNA%
As-aciditatea de schimb în me/100 g sol.
- Coeficientul 1,5; 1,11; 0,84 rezultă din următorul raţionament:

1me As/100g sol----------------------------------------------50 mg CaCO3

1kg sol------------------------------------------------------- 500 mg CaCO3
3∙106kg sol(greut.str.arabil 0-20cm, pe supraf.de 1ha)---3∙106∙500mg CaCO.

3.10 6.500 mgCaCO3

  1,5tone / ha
10 3
P.N.A% = puterea de neutralizare a amendamentului folosit.
În funcţie de aluminiu schimbabil dozele de amendamente se calculează
astfel:
a  5,6  10  3  10 6  1,75  1,5
Doza de CaCO3 t/ha   a  0,441 , în care:
10 9
a-cantitatea de aluminiu în mg/100 g sol;
5,6 - cantitatea de CaCO3 necesară pentru a neutraliza 1 me Al3+
10 - pentru a afla conţinutul de Al3+ la 1kg. de sol;
3∙106- greutatea stratului arabil de sol de pe suprafaţa de 1ha pe adâncimea
de 0 - 20 cm(kg) ;
1,75 - coeficient de multiplicare în cazul unei singure extracţii ;
83
 1,5 - coeficient care reprezintă pierderea la amestecarea incompletă a
amendamentelor cu solul.

0,75  Ah  50  10  3  10 6 100 112 Ah

1. Doza CaCO3 t/ha   
10 9 PNA PNA
În funcţie de aciditatea hidrolitică :
0,75 – proporţia de neutralizare a acidităţii hidrolitice;
Ah – aciditatea hidraulică în me/100 g sol;
10 – pentru exprimarea acidităţii la 1 kg sol;
3∙106 – greutatea aproximativă a stratului de sol (0 - 20 cm) pe o
suprafaţă de 1 ha în kg ;.
9
10 – factor pentru transformarea mg în tone.;
PNA – puterea de neutralizare a amendamentelor %.

x  10  50 100
2. CaCO3t / ha  G , în care :
10 9 K
x – aciditatea hidrolitică me/100 g sol;
10 – coeficientul pentru trecerea de la 100 g la 1 kg sol;
50 –echivalentul chimic al CaCO3 (mg);
G – greutatea stratului arabil supus procesului de amendare t/ha;
109 – factor pentru transformarea mg în tone;
K – procentul de CaCO3 din materialul utilizat ca amendament, în scopul
obţinerii dozei de substanţă fizică.

- În funcţie de gradul de saturaţie cu baze şi suma bazelor:

Este cea mai riguroasă metodă utilizată în calculul dozelor de amendamente
pe baza formulei elaborată de Borlan şi colab. (1982) şi (1994). Cu ajutorul ei se
stabilesc dozele de amendamente calcaroase, necesare pentru neutralizarea
acidităţii vătămătoare şi aducerea gradului de saturaţie cu baze la nivelul dorit:
V  100
DAC t/ha  SBi Ahd  1  h  d  0,05  , în care:
 V Ahi  PNA

84
 SBi = suma bazelor existentă iniţial în sol me/100g sol;
VAhd = gradul de saturaţie cu baze dorit a se obţine în urma calcalizării
(90% pentru culturi de câmp în asolamente fără leguminoase
anuale şi perene şi 100% în asolamente cu leguminoase);
VAhi = gradul de saturaţie cu baze existent iniţial în sol;
h = grosimea stratului de sol care trebuie ameliorat(cm.);
d = densitatea aparentă, g/cm3;
0,05 = cantitatea de carbonat de calciu (g) necesară pentru neutralizarea
unui miliechivalent de aciditate conţinută în 100 g sol.
Dacă se are în vedere ameliorarea stratului arat gros de 25cm cu DA=
1,25g/cm3, cazul obişnuit al solurilor cultivate cu plante de câmp, formula devine:
V  100
DAC t/ha  SBi Ahd  1  1,5 
 V Ahi  PNA

Înlocuind cu gradul de saturaţie cu baze dorit a se obţine respectiv 90

% şi 100 %, formula de mai sus devine:

DAC t/ha  1,35T  1,5SB 

100
, pentru asolamente cu plante de câmp
PNA
fără leguminoase.

DAC t/ha  1,5T  1,5SBi 

100
, pentru cele în care intră şi culturile
PNA
leguminoase perene (trifoi, lucernă).
Pentru solurile acide ocupate cu plantaţia de pomi şi viţă de vie DAC se
stabilesc cu formula:
 75  100
DAC t/ha  SBi  1  2,4 
 V Ahi  PNA

Pentru solurile acide de sub pajişti naturale cu formula :

 70  100
DAC t/ha  SBi  1  0,6 
 V Ahi  PNA

85
 Gradele de saturaţie cu baze necesare de realizat la aceste culturi sunt de 75
% şi respectiv 70 %.
Acestor două formule le corespund în urma unor înlocuiri următoarele:
100
DAC t/ha = ( 1,8T – 2,4 SBi) 
PNA
100
DAC t/ha = ( 0,42T – 0,6 SBi) 
PNA

Epoca şi metoda de aplicare a amendamentelor calcaroase

Borlan (1994), arată că în ceea ce priveşte încadrarea calcarizării în
tehnologiile de cultură a plantelor, este recomandabil ca amendamentele care nu
conţin azot utilizabil, sa fie aplicate şi încorporate în sol cu arătura de bază odată cu
îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu.
Aplicarea amendamentelor pe teren, poate fi făcută şi cu mult înainte sau
după lucrarea profundă a solului, ori de câte ori starea fizică a solului şi talia
culturii care ocupă terenul permit accesul şi funcţionarea corectă a agregatului de
aplicare.
Pentru a valorifica efectul azotului din carbonatul de calciu rezidual, este
recomandat ca acest amendament să fie aplicat cu desprimăvărarea, pe terenul încă
îngheţat şi ocupat cu cereale, păioase de toamnă şi pe cele cu arătura aşezată,
destinate culturilor de primăvară.
Când se impune aplicarea amendamentului pe terenul arat şi încă insuficient
aşezat, este bine ca agregatul de aplicare să se deplaseze în lungul brazdelor.
Carbonatul de calciu rezidual, poate fi aplicat şi după răsărirea unor culturi
prăşitoare, care necesită să fie fertilizate suplimentar cu azot, cu condiţia ca
aplicarea să fie făcută uniform şi în dozele stabilite, ţinând seama de conţinutul de
azot utilizabil din amendament şi de necesarul de azot al culturilor. Aplicarea
acestui amendament în perioada vară-toamnă, implică riscul pierderii prin levigare
sau denitrificare a unei părţi din azotul pe care-l conţine, trebuind de aceea evitată.

86
 Din cauză că şi îngrăşămintele organice, reduc efectul negativ al acidităţii
solului asupra culturilor, este recomandabil ca amendamentele calcaroase să nu fie
aplicate în acelaşi an pe terenul care se fertilizează organic, ci în al doilea sau al
treilea an. Efectele însumate ale îngrăşămintelor organice şi amendamentelor
calcaroase aplicate pe suprafeţe diferite, sunt mai mari decât atunci când aceste
măsuri se aplică simultan pe acelaşi loc.
În cazul când pentru fertilizarea cu fosfor a solului, unitatea dispune numai
de fosforite activate, este recomandabil ca îngrăşămintele şi amendamentele
calcaroase să nu fie încorporate în sol prin aceeaşi lucrare. În astfel de situaţii, este
bine ca fosforitele să fie încorporate în sol cu arătura, iar amendamentele
calcaroase prin discuire. Când se dispune atât de fosforite activate cât şi de
îngrăşăminte cu fosfor solubile, primele se vor aplica cu precădere pe terenul încă
necalcarizat şi pe cel calcarizat cu trei sau mai mulţi ani în urmă, rezervând
îngrăşămintele solubile pentru terenul pe care se aplică amendamente în anul
curent.
În asolamentele cu in şi cartofi, nu este recomandabil să se aplice
amendamente calcaroase, unde urmează aceste culturi din cauza sensibilităţii lor la
şocul chimic determinat în sol de calcarizare, crescând incidenţa atacului de
bacterioză la in şi la râie neagră la cartof. Ele valorifică efectul ulterior, în anul al
treilea şi al cincilea al calcarizării.
La efectul direct al calcarizării în anul aplicării amendamentului,
reacţionează cu sporuri mari de recoltă trifoiul, lucerna, orzul, porumbul, grâul, de
aceia la aceste culturi se aplică doza întreagă de amendament.
În livezi aplicarea amendamentelor, este indicată înainte de plantare odată
cu lucrările de pregătire a solului, sau după plantare cu lucrările de întreţinere.
La păşuni şi fâneţe naturale, amendamentele se aplică toamna sau
primăvara timpuriu, după care se grăpează. Doza utilizată este corespunzător
neutralizării a 0,5 - 0,75 din aciditatea hidrolitică.

87
 Aplicarea amendamentelor se face cu maşina de aplicat amendamente MA
3,5, tractată şi acţionată de tractoare U650, U1010.
Depozitarea temporară a amendamentelor se poate face direct în grămezi
conice, înalte de minim 1,5m pe cât posibil la mijlocul laturii lungi a solei de
amendat.
Periodicitatea amendării. După câţiva ani de la aplicarea amendamentelor,
capacitatea de producţie a solurilor intră în declin, tinzând spre nivelul scăzut
anterior amendării. Din aceste motive amendarea solurilor acide prin calcarizare
este o măsură care trebuie aplicată periodic. Acest lucru nu este posibil de realizat
decât prin analiza agrochimică făcută regulat la intervale de 3 - 5 ani.
Stabilirea dozelor de amendamente gipsice
Ameliorarea solurilor alcalice vizează corectarea reacţiei acestor soluri,
care se face cu substanţe ce au caracter acidifiant, denumită şi amendare gipsică.
Gipsarea solurilor solonetizate, se face pentru îndepărtarea sodiului adsorbit
pe coloizi şi a carbonatului de sodiu din solurile solonetizate şi aducerea valorii pH
în domeniul tolerabil (sub 8,5), pentru culturile agricole. Gipsarea solurilor alcalice
cu textură fină şi foarte fină din ţara noastră, se face numai în complex cu celelalte
lucrări necesare pentru ameliorarea acestor soluri: drenaj, spălarea sărurilor,
nivelare, modelare, structură specială a culturilor.
Necesită să fie ameliorate prin gipsare, în complex cu celelalte lucrări care
se impun solurile:
- alcalizate (soloneţizate) cu VNa (saturaţia cu sodiu a complexului argilo-
humic de adsorbţie cu schimb a cationilor) mai mare de 10% din T.
- salinizate conţinând alcalinitate solubilă, constând din bicarbonaţi alcalini,
în concentraţie mai mare de 1me/100gsol.
Dozele de amendament gipsic (DAG), se stabilesc pe baza datelor de
analiză agrochimică a solului prin mai multe metode. Există mai multe formule de
calcul a DAG.

   
DAG t/ha  Nas   0,1T  CO32  HCO3  1  h  d  0,086 
100
CGA
88
 în care:
Nas = conţinutul de sodiu schimbabil, me/100 gsol;
T = capacitatea totală de schimb cationic a solului, me/100 gsol;
HCO3- + CO32- = conţinutul însumat de ioni bicarbonat şi carbonat solubili,
me/100g sol;
H = grosimea stratului de sol care necesită să fie ameliorat în cm;
d = densitatea aparentă a solului, g/cm3;
CGA = conţinutul de gips echivalent în amendamentul disponibil exprimat
în % CaSO4.2H2O (CGA = 80% în fosfogips; 117% în clorură de calciu; 175% în
acidul sulfuric; 515% în sulful elementar; 62% în sulfatul feros; 78% în sulfatul de
aluminiu; 130% în polisulfura de calciu).
DAG t/ha  0,001  T  PSAi  PSAd   Gv  h  E , în care:
PSAi şi PSAd = procentul de sodiu adsorbit existent iniţial în sol şi cel dorit
a se obţine în urma folosirii amendamentelor;
Gv = greutatea volumetrică a solului t/m3;
h = grosimea stratului de sol care trebuie ameliorat în m;
E = cantitatea de amendament în g corespunzătoare unui echivalent gram de
Na adsorbit (sulf = 16,1 g; gips = 86 g; fosfogips = 106 g; acid sulfuric = 52,3 g).

Nas  86  10  3  10 6
- DAG t/ha  , în care:
10 9
Nas = conţinutul de sodiu schimbabil me/100g sol;
86 = echivalentul chimic al gipsului (mg gips necesare pentru a neutraliza
1me Nas);
10 = pentru a ne referi la 1 Kg de sol;
3∙106= greutatea solului de pe suprafaţa de ha, adâncimea de 0 - 20 cm;
109 = pentru a transforma mg în tone.

89
 Epoca şi tehnica aplicării amendamentelor gipsice
Efectul ameliorativ al amendamentelor utilizate pentru solurile sărăturate,
depinde la fel ca în cazul amendamentelor pentru solurile acide, de fineţea
particulelor folosite ca amendamente şi gradul de amestecare cu solul. Cu cât
particulele de amendament sunt mai fine şi mai intim amestecate cu solul, cu atât
schimbul de cationi şi procesele de oxidare sunt mai energice.
Cea mai bună epocă de administrare a amendamentelor este toamna
înaintea anotimpului ploios, sau primăvara, prin împrăştiere la suprafaţa solului,
urmată de încorporarea în sol prin arătură sau discuire. Adâncimea arăturii este în
funcţie de tipul de sărătură. Când la suprafaţă este un strat de sol nesalinizat sau
slab salinizat, conţinutul de săruri crescând în profunzime, adâncimea arăturii se
reglează astfel încât să nu se aducă la suprafaţă straturi ce conţin Na+ schimbabil
sau săruri solubile în concentraţii nocive plantelor cultivate. În asemenea cazuri se
recomandă combinarea arăturii cu afânarea solului prin lucrări de subsolaj la 50 -
60 cm adâncime. În cazul folosirii irigării ca măsură ameliorativă, amendamentul
se poate aplica deasupra arăturii, amestecul cu solul făcându-se printr-o discuire.
Apele de irigare solubilizează şi difuzează amendamentul în restul masei solului.
La păşuni şi fâneţe amendamentele se recomandă a se aplica primăvara prin
împrăştiere la suprafaţă şi încorporarea printr-o grăpare energică.
Aplicarea amendamentelor singure, fără a fi însoţite şi de îngrăşăminte duce
la obţinerea unor sporuri mici de producţie. De aceea utilizarea îngrăşămintelor a
devenit o măsură obligatorie.

90
 5. CONTROLUL STĂRII DE FERTILITATE A SOLULUI ŞI
A STĂRII DE NUTRIŢIE A PLANTELOR PRIN PROCEDEE
AGROCHIMICE

5.1. Cartarea agrochimică. Analiza solului

Starea calităţii solului se poate modifica din cauze naturale cât şi antropice,
cu ritmuri alerte în condiţiile agriculturii intensive. Unele dintre aceste modificări
afectează însuşirile agrochimice, respectiv nivelul humusului, reacţia solului,
conţinutul în elemente nutritive (azot, fosfor, potasiu, microelemente). În funcţie de
evoluţia însuşirilor agrochimice ale solurilor, acestea pot avea efecte pozitive sau
negative, de mică amploare pe termen scurt, sau care prin cumulare pe termen lung,
pot să ducă în anumite condiţii la schimbări importante, adesea ireversibile, ale
stării de fertilitate influenţând direct capacitatea productivă a solului.
Analiza solului
Fertilitatea solului subliniază Davidescu D. (1992) este un sistem
multidimensional.
Metodele de analiză a solurilor permit să se pună în evidenţă o serie de
însuşiri agrochimice ale acestuia (pH, conţinut în săruri, humus), cu rol în
mobilitatea şi accesibilitatea elementelor nutritive, precum şi valabilitatea unor legi
ale fertilităţii: Analiza solului trebuie să pună în evidenţă rezerva potenţială a
acestuia în diferite elemente ca şi rezerva momentană, precum şi ritmul de eliberare
a acestora din rezerva solului.
Analiza solului singură nu este suficientă, întrucât ea nu poate evidenţia
viteza de pătrundere a elementelor nutritive în plante, fapt pentru care ea trebuie
corelată cu analiza chimică a plantei.
Analiza solului se efectuează la noi în ţară prin lucrările de cartare
agrochimică, lucrări care au avut un caracter permanent înainte de anul 1989, fiind
efectuate la 4 - 5 ani de către Oficiile Judeţene de Studii Pedologice şi Agrochimice
(OJSPA).
Reuşita lucrărilor de cartare agrochimică, în vederea caracterizării fertilităţii
solurilor depinde în principal de cinci factori:
91
 - ridicarea corectă a probelor reprezentative de sol;
- pregătirea probelor pentru analiză;
- alegerea celei mai adecvate metode de analiză;
- interpretarea corectă a rezultatelor analizelor, pe baza unor indici de
referinţă (limite de interpretare) etalonate prin experienţe de câmp de lungă durată;
- elaborarea recomandărilor privind fertilizarea şi ameliorarea agrochimică
a solurilor cartate.
Pentru realizarea acestor cerinţe lucrările de cartare agrochimică se execută
în patru faze: pregătitoare, de teren, de laborator şi de birou.
Faza pregătitoare
În această fază se realizează următoarele:
- se ia legătura cu societăţile comerciale agricole sau proprietarii de teren,
care doresc să efectueze această lucrare, pentru a se vedea ce documente posedă în
legătură cu terenul care urmează a fi cartat agrochimic;
- se procură baza materială necesară lucrărilor de cartare agrochimică:
sonde agrochimice, cutii pentru probele de sol, baza topografică a terenului.
Baza topografică este formată din: hărţi şi planuri topo-pedologice la scara
1/100000 pentru terenurile plane, folosite în cultura mare, fâneţe şi păşuni; 1/5000
pentru terenuri neuniforme din cultura mare şi pentru plantaţiile de pomi şi viţă de
vie; 1/2000 sau 1/1000 pentru culturile legumicole din câmp, sere şi solarii.
Faza de teren
În această fază cu ajutorul hărţilor sau planurilor de situaţie, se studiază
nemijlocit terenul şi se împarte în unităţi analitice sau parcele agrochimice.
Mărimea parcelelor agrochimice depinde de complexitatea pedologică, de modul
de folosinţă şi de istoricul fertilităţii, astfel:
- pentru culturi de câmp situate pe terenuri plane sau slab înclinate 2 - 5ha;
- pentru soluri erodate până la 2 ha;
- pentru soluri puternic erodate până la 1 ha;
- pentru culturi irigate, culturi de legume, de câmp, orezări 0,25 - 2 ha;

92
 - pentru plantaţii de pomi şi viţă de vie 0,5 – 2 ha;
- pentru sere cultivate cu legume 0,05 - 0,2 ha;
- pentru sere cultivate cu flori, sau solarii 0,01 - 0,05 ha;
Din parcelele agrochimice constituite în acest mod, se recoltează probe
medii agrochimice. Proba medie agrochimică se alcătuieşte dintr-un număr de
probe parţiale şi anume:
- 25 probe parţiale pentru terenuri fertilizate uniform;
- 30 probe parţiale pentru terenuri slab şi moderat erodate;
- 40 probe parţiale pentru solurile puternic erodate fertilizate neuniform,
solurile sărăturate şi organice, plantaţii pomicole şi viticole, sere şi solarii.
Adâncimea de recoltare a probelor de sol depinde de cultura care acoperă
terenul. Ea are următoarele valori:
- 0 - 10 cm pentru păşuni şi fâneţe;
- 0 – 20 cm pentru terenurile arabile ocupate cu culturi de câmp, sere şi
solarii;
- 0 – 20 cm şi 20 - 40 cm pentru plantaţiile de vii şi pomi.
Probele de sol se recoltează cu sonda agrochimică. Fiecare probă parţială
colectată se introduce într-o cutie, constituindu-se astfel proba medie agrochimică.
Probele medii agrochimice, ambalate în cutii de lemn, se expediază la laborator.
Faza de laborator
Probele medii agrochimice aduse în laborator suferă următoarele două
operaţii importante: condiţionarea şi analiza agrochimică.
Prin operaţiunea de condiţionare, probelor de sol sunt uscate la aer timp de
3 zile (prin întinderea uniformă în scafe de carton), sunt îndepărtate resturile
organice şi mojarate.
După condiţionarea probelor de sol, asupra lor se execută următorul set de
analize:
- pH-ul suspensiei apoase;
- aciditatea de schimb şi aluminiu schimbabil la soluri cu pH < 5,8;

93
 - carbonaţii şi bicarbonaţii alcalino - pământoşi şi calciul activ la soluri cu
pH > 8,4;
- conţinutul de săruri solubile la soluri cu pH > 7,5;
- suma bazelor şi aciditatea hidrolitică la 10% din probe la care se
determină şi humusul;
- conţinutul de humus la 10% din probe;
- conţinutul de potasiu asimilabil.
La solurile din seră se execută un set aparte de analize chimice şi anume:
- pH-ul suspensiei apoase la un raport sol/soluţie 1,5;
- carbonaţii alcalino-pământoşi prin metoda gaz volumetrică Scheibler;
- conţinutul de materie organică prin calcinare la 6000C;
- conţinutul total de săruri solubile ;
- formele hidrosolubile ale azotului (N-NO3; N-NH4), fosforului, potasiului
şi magneziului.
Faza de birou
În această fază, rezultatele analizelor agrochimice se înscriu în diferite
tabele se alcătuiesc cartogramele agrochimice, se face interpretarea rezultatelor
analizelor agrochimice stabilindu-se planul de fertilizare şi amendare al solurilor.
Cartograma agrochimică, este o reprezentare în culori conform unei legende
a modului cum variază un indice agrochimic. Acestea se efectuează la scara la care
s-a făcut cartograma (1/5000; 1/2000). Ele cuprind elementele topografice, limitele
unităţilor de sol şi parcelelor de recoltare a probelor medii agrochimice.
Se alcătuiesc cartograme pentru fiecare indicator agrochimic testat: pH,
gradul de asigurare cu azot (prin indicele de azot), cu fosfor şi cu potasiu, etc. În
fiecare unitate analitică trasată pe planurile de situaţie, sunt înscrise numerele de
ordine ale probelor şi rezultatele analitice obţinute. Pe cartograma reacţiei solului,
încadrate într-un cerc, se înscriu sub formă de fracţii valorile gradului de saturaţie
cu baze VAh la numărător şi valoarea (Al/SB).100 la numitor, acolo unde au fost
efectuate determinări.

94
 Pentru redarea contrastantă a stării de asigurare a solului cu azot, fosfor sau
potasiu, se colorează suprafaţa parcelei agrochimice din cadrul planului de situaţie
în roşu, galben sau albastru în funcţie de nivelul scăzut, mijlociu sau ridicat cu
elementul analizat. De regulă culoarea roşie este culoarea de avertizare, ea arată fie
reacţie acidă, fie grad scăzut de aprovizionare cu elemente nutritive.
Recomandările de fertilizare se fac atât prin planul de fertilizare, cât şi pe
baza unei cartograme agrochimice de sinteză, pe care sunt delimitate parcelele de
fertilizare şi amendare. Acestea reprezintă suprafeţe omogene din punct de vedere
al încadrării în clase de reacţie şi de asigurare cu elemente de nutriţie. În cadrul
fiecărei astfel de parcele se înscriu valorile medii ale indicatorilor agrochimici: pH,
IN, PAl, KAl.
După Lăcătuşu (2000), caracterizarea sintetică a stării de fertilitate se mai
poate realiza şi prin calcularea unor indici agrochimici cum ar fi indicele Riehm
(I.R.):
b
I .R  a  , în care:
2
a=% soluri cu aprovizionare ridicată şi foarte ridicată, faţă de suprafaţa
totală;
b=% soluri cu aprovizionare mijlocie, faţă de suprafaţa totală.
Solurile se grupează în 5 clase de fertilitate notate din 20 în 20 de la 0 la
100.
Indicele agrochimic global (IAG) propus de Davidescu D. şi Velicica
Davidescu (1981), reprezintă o însumare algebrică codificată a însuşirilor
principale ale solurilor. Codificarea stării de fertilitate după parametrii agrochimici
se face cu – 2 pentru fertilitate scăzută, - 1 pentru fertilitate mijlocie, 0 normală, +1
ridicată, şi +2foarte ridicată, conform datelor din tabelul 7.

IAG 
  pH  N  P  K ...........  100, în care:
n

 = suma algebrică a valorilor codificate ale parametrilor;

95
 n = numărul parametrilor luaţi în considerare.
Interpretarea rezultatelor se face astfel:
Valori negative:
100 - 200 fertilitate globală scăzută;
26 - 100 fertilitate globală mijlocie.
Valori pozitive:
26 - 100 fertilitate globală ridicată;
100 - 200 fertilitate globală foarte ridicată;
-25 la +25 fertilitate globală normală.

Indicele agrochimic global al fertilităţii prin

codificarea parametrilor agrochimici
Tabelul 7
Starea de Nota generală
fertilitate codificată Parametru agrochimic codificat
pH N P K SB T EC Humus
Scăzută -2
Mijlocie -1
Normală 0
Ridicată +1
Foarte +2
ridicată

96
 5.2. Analiza plantei. Utilizarea diagnozei foliare
în fertilizarea culturilor

Aşa după cum subliniază Davidescu D. şi Velicica Davidescu (1992),

diagnoza stării de nutriţie după analiza plantei, are la bază cercetarea complexă a
modului în care se formează recolta şi a cerinţelor nutritive ale plantelor în raport
cu vârsta şi fazele de vegetaţie, ţinând seama şi de tehnologia de cultură. Metodele
de diagnostic vegetal, nu exclud celelalte metode agrochimice ca analiza solului şi
cercetarea experimentală în câmp sau casă de vegetaţie. Folosirea lor împreună
duce la obţinerea de concluzii cât mai complete.
Pentru această diagnoză se disting următoarele căi folosite în practică:
- diagnosticul foliar al stării de nutriţie după semne exterioare aparente;
- diagnosticul după analiza chimică a plantei;
- diagnosticul după analiza chimică a solului;
- diagnosticul integrat, pe bază de corelaţii ale analizei solului, plantelor şi
ale factorilor de mediu.
Diagnosticul foliar al nutriţiei după semne exterioare
Semnele exterioare care apar în habitusul plantei sau pe frunze, pot fi
cauzate de absorbţia nesatisfăcătoare a unuia sau mai multor elemente nutritive.
Însă, dezechilibrul nutritiv şi carenţa într-un element nu se manifestă imediat
printr-un simptom vizibil ci după o perioadă de tranziţie cu transformări biochimice
interne.
Un prim factor care afectează mobilitatea elementelor nutritive îl constituie
reacţia acidă sau puternic bazică, care poate duce aşa după cum am văzut la
imobilizarea unor elemente nutritive.De aceea, înainte de a face alte investigaţii, se
determină pH-ul în extract apos şi se fac corecţiile respective în raport cu intervalul
optim de pH cerut de specia, soiul (hibridul), la care s-au observat perturbări în
creştere sau au apărut simptome vizuale. Există o strânsă legătură între unele
însuşiri morfologice ale plantelor horticole şi starea de nutriţie, ceea ce poate
conduce la descifrarea cauzelor unor deranjamente nutriţionale care se referă la:

97
 - raportul dintre rădăcini şi partea aeriană: la carenţa de azot, partea aeriană
se reduce mult, plantele se opresc din creştere, rădăcinile primare se dezvoltă mult
după hrană, dar cele secundare lipsesc complet; la carenţa de fosfor, rădăcinile se
dezvoltă slab comparativ cu partea aeriană, sistemul radicular este firav şi plantele
se smulg uşor, iar la carenţa în potasiu, sistemul radicular este slab dezvoltat, cu
număr mic de perişori radiculari;
- poziţia pe plantă a frunzelor cu simptome vizibile: când acestea apar pe
frunzele tinere de la vârf, sunt carenţe ale unor elemente cu mare mobilitate în
plante (Ca, B), cu rol în constituţia produşilor organici implicaţi la alcătuirea
membranelor celulare şi ţesuturilor (pectină, lignină), când simptomele apar pe
frunzele mature de la bază, este o carenţă a unor elemente cu mare mobilitate în
plante (K, Mg), aflate în stare liberă, ionică.
Când apariţia simptomelor are loc atât pe frunzele tinere de la vârf cât şi pe
cele mature, înseamnă că simptomul reflectă carenţa unui element implicat în
majore procese metabolice prin constituenţii lui de bază (cum ar fi azotul prin
aminoacizi, proteine, acizi nucleici, fosforul pentru formarea acizilor nucleici,
sulful pentru formarea unor aminoacizi esenţiali, etc.):
- poziţia frunzelor faţă de axul vertical: comparativ cu starea normală poate
fi erectă şi apropiată de axul vertical (carenţă în azot), mai îndepărtată de axul
vertical care face un unghi obtuz (carenţă în K, când au şi aspect ofilit sau cu
necroze marginale);
- culoarea frunzelor faţă de stare normală de verde sănătos, este un criteriu
vizibil de stabilire a apartenenţei carenţelor: în verde-pal-gălbui (carenţa de N, S,
Mg), în verde-albăstrui-violet uneori cu necroză marginală (carenţa de P), de albire
a marginilor frunzei şi necrozare marginală a limbului (carenţă de potasiu),
culoarea marmorată, decolorarea între nervuri şi menţinerea verde a celei mediane
(carenţa de Mg), decolorarea în verde gălbui albicioasă şi aspect de piticire a
plantelor (carenţa de Zn).

98
 Diagnosticul foliar al nutriţiei după analiza chimică a plantei
Compoziţia chimică a plantei constituie un indicator sintetic care reflectă
particularităţile biologice ale plantei, determinate genetic în interacţiune cu factorii
de mediu.
Aplicarea în practică a rezultatelor obţinute prin analiza în întregime a
plantei s-a dovedit a nu fi concludentă, deoarece într-o astfel de analiză se include
organe şi ţesuturi de vârste diferite cu compoziţii chimice variate, care nu reflectă
media reală a stării de nutriţie, corespunzător cu creşterea şi dezvoltarea.
Având în vedere faptul că frunza reprezintă seismograful plantei, care
sesizează cel mai bine deficienţele de nutriţie, astăzi procedeul practic de apreciere
a stării de aprovizionare a plantei cu diferite elemente nutritive îl constituie
diagnoza foliară, sau diagnosticul vegetal, care constă în analiza chimică a unor
părţi vegetative caracteristice: frunze, peţiol, nervuri, lăstari tineri, ramuri de un an,
rădăcini. Prin diagnoză foliară se poate estima, cantitatea de elemente nutritive
absorbite de plantă la o anumită fază de vegetaţie (vârstă), şi permite să se
diagnostice starea de precarenţă sau de exces, înainte de apariţia semnelor vizuale,
stabilindu-se în acest mod gradul de asigurare a plantelor cu principalele elemente
de nutriţie în vederea corectării sistemului de fertilizare.
Reuşita diagnozei foliare depinde de trei factori:
- recoltarea corectă a probelor reprezentative de organe (părţi) vegetative
pentru analiză;
- pregătirea probelor de organe vegetative pentru analiză;
- interpretarea rezultatelor analizelor pe baza unor sisteme de referinţă alese
corect.

99
 Metode expeditive de investigare a stării de nutriţie a plantelor
Pentru stabilirea nivelului de aprovizionare a plantelor cu diferite elemente
nutritive, în vederea corectării sistemului de îngrăşare sau prognozei recoltei, în
practică se folosesc teste de diagnoză foliară, care pun în evidenţă carenţa sau
abundenţa în anumite elemente nutritive. După Davidescu (1992) acestea sunt:
- testul colorimetric al peţiolului, nervurii mediane, a frunzei sau tulpinii
erbacee;
- testul după analiza formelor solubile din sucul vegetal;
- testul după analiza formelor totale de azot, fosfor, potasiu din ţesuturile
vegetale.
Testul colorimetric al peţiolului nervurii mediane, a frunzei sau tulpinii
erbacee
Sunt teste rapide, de teren, care se practică pe probe proaspete pentru
aprecierea stării actuale de aprovizionarea plantei cu azot nitric, fosfor, potasiu şi
magneziu.
Testul peţiolului este caracteristic numai anumitor plante recoltate şi la o
anumită fază critică a nutriţiei conform datelor din tabelul 8.

Principalele specii de plante la care se poate practica testul colorimetric al

peţiolului (după Davidescu, 1992)
Tabelul 8
Specia Partea caracteristică care se testează Elementul care se
testează
Castravete Peţiol de frunze mature la începutul Azot nitric, fosfor
înfloririi şi fructificării anorganic
Morcov Peţiol de frunze mature, la mijlocul Azot nitric
perioadei de vegetaţie
Mazăre Peţiol de la frunza a treia sub vârf, când Azot nitric
planta are 6 - 9 internodii
Pepene Peţiol de la frunzele mature, la mijlocul Azot nitric, fosfor
galben perioadei de vegetaţie anorganic, potasiu
anorganic

100
 Ridiche Frunze mature Azot nitric
Sfeclă Peţiol de frunze mature, la mijlocul Azot nitric, fosfor
perioadei de vegetaţie anorganic, potasiu
anorganic
Tomate Peţiol de frunze mature, la începutul legării Azot nitric fosfor
fructelor, din prima, a doua, a treia anorganic,
inflorescenţă
Viţa de vie Peţiol de la frunze mature când plantele se Azot nitric
află în plină înflorire

Cel mai frecvent se practică la viţa de vie, la care s-a pus în evidenţă o
corelaţie între recolta de struguri şi conţinutul peţiolului în NO3- în perioada
înfloritului.
Cu o lamă sau brici bine ascuţit, peţiolul se secţionează oblic de la bază, pe
porţiunea mai groasă prin care se prinde de tulpină. Pe secţiunea proaspătă se
aplică 1 - 2 picături de soluţie de difenil-amină (0,3%). Se urmăreşte intensitatea
culorii albastre care apare în timp de 5-10 secunde de la aplicare.
Cele 20 peţioluri testate se clasifică după intensitatea coloraţiei albastre în:
intense, mijlocie, slabă, lipsă. Se raportează apoi în procente fiecare din aceste
patru categorii, faţă de totalul celor 20 de peţioluri luate egal cu 100. În raport cu
acesta se face aprecierea orientativă, a gradului de aprovizionare şi a nevoii de
îngrăşăminte (tabelul 9).

Aprecierea orientativă a gradului de aprovizionare şi a nevoii de

îngrăşăminte (după Davidescu, 1972)
Tabelul 9
Procent de probe colorate Gradul de Nevoia de
aprovizionare îngrăşăminte
Intens Mijlociu Slab sau deloc

> 50 40 – 60 > 20 Bun Slabă sau deloc

20 – 50 30 – 50 20 - 50 Satisfăcător Mijlocie
< 25 30 < 50 Slab Mijlocie spre mare
101
 Pentru testul colorimetric al fosfaţilor solubili, se foloseşte o soluţie de
molibdat de amoniu, care colorează tăietura proaspătă a peţiolului în culoare
albastră de diferite intensităţi, iar pentru cel al potasiului anorganic se foloseşte
cobaltnitritul de sodiu, care colorează secţiunea în peţiol galben.
În acelaşi mod se procedează şi la efectuarea testului colorimetric al
nervurii mediane sau a tulpinii erbacee.
Testul după analiza formelor solubile din sucul vegetal
Sucul din vasele conducătoare (plânsul viţei de vie) şi ţesuturi (cartofi,
castraveţi, tomate, pepene), poate servi pentru caracterizarea stării de aprovizionare
cu diferite forme anorganice de elemente nutritive.
Sucul se extrage fie prin secţionarea coardelor (viţa de vie), fie prin presare
cu diferiţi reactivi.
Metoda este rapidă şi poate fi practicată şi cu trusa de teren. De multe ori
extragerea prin presare este dificilă şi sucul este puternic colorat în verde, fapt ce
îngreunează testul colorimetric: limpezirea extrasului se poate face cu cărbune
activ.
Interpretarea se face cu ajutorul unei scale colorimetrice, standardizată cu
cantităţi cunoscute.
Extragerea formelor solubile cu diferiţi solvenţi organici sau cu soluţii
tampon din ţesuturi proaspete dă o bună corelaţie cu starea de aprovizionare în
special cu azot nitric (NO3-) şi cu ionul fosforic (H2PO4-), ca şi cu alţi ioni.
Frecvent se utilizează ca soluţie extractoare o soluţie tampon acetică, iar în extract
elementele nutritive se determină conform tehnicilor speciale de laborator (tabelul
10).
Testul după analiza formelor totale de azot, fosfor şi potasiu din ţesuturile
vegetale

102
 Testele rapide descrise anterior deşi sunt foarte utile, când sunt executate
atent şi interpretate corect, nu pot da indicaţii asupra a ceea ce noi am defini ca
nivel critic al nutriţiei, adică asupra concentraţiei unui element şi asupra raportului
în care trebuie să se afle faţă de alte elemente într-o anumită fază de vegetaţie, care
corespunde unei corelaţii optime a productivităţii. Deci prin ele nu se pot stabili
măsuri privind corectarea sistemului de fertilizare.

Analiza extractului cu soluţie acetică tampon

(după Nicholas citat de Davidescu, 1992)
Tabelul 10
Elementul Reactivi folosiţi Culoarea sau opalescenţa
minimum Maximum
NO3- 2 ml acid 2-4 fenoldisulfonic, 5ml incolor-gălbui portocaliu
apă, 10 ml NH4OH 30%. închis
PO43- 2 ml molibdat de amoniu (4%), 1 slab albăstrui albăstrui închis
ml hidrochinonă (1%), 2 ml
amestec de carbonat de potasiu
(26%) şi sulfat de sodiu (5%).

K+ 0,2 ml carbonat de sodiu, limpede, roşu, opalescent,

1 ml glicerină (50%), cărămiziu galben, închis
2 ml alcool izopropilic
Ca2+ 2 ml glicerină (50%), incolor opalescenţă
5 ml soluţie saturată de oxalat de albă-cenuşie
amoniu
Mg2+ 0,2 ml galben de titan (0,15%), 0,5 galben-pai galben roşcat
ml clorhidrat de hidroxil amină,
0,5 ml zaharoză (5%), 2 ml NaOH
(10%).

Mn2+ 0,5 ml trioximetilsulfat (10%), 2 incolor roşu-închis

(exces) ml NaOH (10%) vişiniu
Mn2+ 2 ml periiodat de potasiu (soluţie slab-albăstrui albastru-închis
(carenţă) saturată), 0,4 ml tetratametil
diaminofenil metan

Cl- 2 ml AgNO3 (0,02N), 3 picături incolor opalescenţă

HNO3 concentrat albă

103
 De aceea, deşi mai dificilă, analiza totală este necesară în cercetarea atentă a
stării de nutriţie în vederea stabilirii carenţelor, abundentei sau excesului, precum şi
a măsurilor agrochimice pentru ca nivelul critic să se apropie de starea normală.
Probele de organe vegetative se recoltează şi se pregătesc după normele
generale, din unităţi analitice reprezentative. Acestea se usucă la etuvă sau la aer,
după care se mojarează până când trece prin sita cu diametrul de 0,5 - 1 mm. Se
păstrează apoi la întuneric în borcane de sticlă brune cu dop rodat sau material
plastic. Se determină apoi umiditatea şi substanţa uscată. Apoi materialul vegetal
este supus distrucţiei pe cale uscată la temperatura de 550 0C, când se obţine cenuşa
sau pe cale umedă cu acid sulfuric concentrat, sau substanţe puternic oxidate ca
perhidrol, acid percloric.
Se determină apoi azotul total prin metoda Kjeldahl, fosforul total-
colorimetric şi potasiu total prin fotometrie în flacără.
Interpretarea rezultatelor analizei chimice totale se face după criteriile
stabilirii echilibrului nutritiv sau a intensităţii şi calităţii nutriţiei, ori a raportului
dintre două elemente sau prin ecuaţii de regresie.
După conţinutul de elemente nutritive ale ţesuturilor sau organelor
vegetative analizate, se pot obţine informaţii aproximative asupra nevoii de
îngrăşăminte. În mod strict datele sunt valabile numai pentru plantele aflate în
creştere, însă ele pot fi extrapolate de specialişti cu oarecare aproximaţie şi pentru
anul următor.

104
 6. AGRICULTURA - SURSĂ DE POLUARE A MEDIULUI.
DIRECTIVA NITRAŢILOR
Prin mediu înconjurător se înţelege ambianţa omului localizată într-un
spaţiu tridimensional teritorial, la suprafaţa Pământului, care are o anumită
alcătuire, organizare structură şi funcţionare, rezultate din fluxurile energetice şi
substanţiale ce leagă cele trei subsisteme principale: neviu, viu şi uman, în cadrul
unui nou înveliş al Pământului şi care îşi are un loc bine determinat între celelalte
învelişuri ce înfăşoară planeta.
Păstrarea nealterată a mediului ambiant, este o condiţie esenţială a însăşi
existenţei vieţii umane. Protecţia mediului presupune ocrotirea şi conservarea sa.
Ocrotirea mediului, înseamnă protecţia acestuia prin acţiuni legiferate, care
scot din incidenţa omului speciile rare pe cale de dispariţie, precum şi anumite
spaţii geografice cu mare valoare naturală, declarate monumente ale naturii.
Conservarea, înseamnă utilizarea resurselor mediului la eficienţă maximă,
cu respectarea pretabilităţii, capacităţii de suport şi plasticităţii sistemului teritorial
respectiv. Este vorba deci, de utilizarea raţională şi eficientă a resurselor mediului,
dar nu numai atât ci şi de adaptarea celor mai potrivite forme şi procese
tehnologice, agrozootehnice, sau silvice, lucrări pentru limitarea şi prevenirea
efectelor dăunătoare ale unor fenomene naturale (E. Vespremenu 1981).
Cu toate eforturile care se fac pentru ocrotirea şi conservarea mediului
ambiant, a păstrării echilibrelor ecologice din natură, totuşi în epoca actuală, epocă
a tehnologiilor moderne, nu se poate rea1iza asemenea cicluri ecologice umane,
materia primă să fie transformată într-un anumit produs care odată folosit, să fie
regăsit într-un altul util, şi să nu fie aruncat fără nici o utilitate, provocând tot mai
multe dificultăţi vieţii omului prin ocuparea terenurilor‚ poluarea mediului,
degradarea calităţii vieţii.
Toate aceste acţiuni care au drept urmare ruperea echilibrului ecologic, ce
pot produce daune sănătăţii, liniştii şi stării de confort a oamenilor, ori pagube
economiei naţionale‚ prin modificarea calităţii factorilor naturali, sau create prin

105
activităţi umane, însemnă poluarea mediului înconjurător. De fapt raportat la om,
prin poluare se înţelege orice acţiune prin care omul degradează natura.
Termenul de poluare vine de la latinescul poluo-are, care însemnă a
murdării a degrada, a pângării, a profana.
Într-adevăr, poluarea mediului reprezintă astăzi, un pericol major pentru tot
ce înseamnă viaţă pe planeta noastră, fie că ne referim la omul însuşi, fie la aer,
apă, sol, floră şi faună terestră, aeriană sau maritimă. Pericolul constă nu numai în
efectul nociv local al diverşilor poluanţi, ci şi în dezechilibrul care a început să se
producă la scară naţiona1ă regională, continenta1ă, goba1ă, respectiv la scara
întregii plante (C. Răuţă 1992).
În ţara noastră, într-o perioadă de peste patru decenii, regimul totalitar din
trecut, a neglijat aproape în întregime problemele de protejare a condiţiilor de viată,
de ocrotire a mediului înconjurător, de menţinere a echilibrului ecologic. În
strategia de dezvoltare a economiei, fie că era vorba de industrie sau agricultură s-a
avut în exc1usivitate in vedere, numai efectele economice şi acesta pe scurtă
durată. Această opţiune naţională a dus în mod inevitabil, la conflicte şi crize
ecologice, atât pe termen scurt, cât şi pe durată mai îndelungată, la deteriorarea
echilibrului ecologic, a factorilor de mediu.
După Răuţă C. (1979), principalele tipuri de poluare sunt:
- poluarea fizică care poate fi de natură radioactivă, termică, sonoră ;
- poluarea chimică dată de diferite deşeuri de la industria chimică care
poluează atât aerul, apele cât şi solul, poluare în cadrul căreia se încadrează şi cea
provocată de industria de îngrăşăminte şi pesticide ;
- po1uarea biologică generată de contaminarea microbiologică a mediilor
inha1ate şi ingerate (bacterii, virusuri), şi de modificări ale biocenozelor prin
invazii de specii de animale şi vegeta1e.
- poluarea estetică care se manifestă prin degradarea peisajelor şi locurilor,
prin urbanizare necivilizată, amplasarea de industrii în biotipuri virgine sau puţin
modificate de om, degradarea solului, prin exploatările miniere la zi.

106
 Se poate observa că în tipurile acestea de poluare intră şi poluarea dată de
industria de îngrăşăminte chimice şi pesticide, dar nu numai industria (deci
producerea), cât şi folosirea neraţională a acestora, induce fenomenul de poluare.
Anual, sunt folosite în agricultura lumii aproximativ, 140 milioane tone de
îngrăşăminte chimice, care aduc spor de producţie echivalent cu 40 % din
producţia mondială de cereale şi alte multe milioane tone de pesticide ce însumează
420 de substanţe active şi 60000 de produse comerciale, care folosite în protecţia
plantelor salvează 24 – 45% din recoltele obţinute (D. Davidescu 1992). Cifrele
acestea sumare şi aproximative, ilustrează totuşi cu elocvenţă importanţa capitală
pe care procesul de chimizare-fertilizare al agriculturii îl are pentru întreaga Terră,
fără să neglijăm şi efectul poluant al acestora. Astfel spus chimizarea agriculturii
prin mijloace folosite în scopul creşterii producţiei agricole produce un efect
poluant asupra aerului, solului, apelor, produselor vegetale.
Poluarea aerului
Se realizează în special datorită industriei de îngrăşăminte şi pesticide,
având urmări grave asupra omului şi mediului său înconjurător, sub diferite forme:
împiedică creşterea plantelor, diminuează valoarea produselor agricole, reduce
vizibilitatea şi adaugă mirosuri neplăcute mediului ambiant şi cel mai important
afectează sănătatea omului.
Astfel, de la combinatele chimice care fabrică îngrăşăminte cu azot sunt
emise în aer următoarele noxe: NH3, N2O, NO2 , N2O3 .
Amoniacul prezent în aer în cantitate de 1 – 3 mg/l, dacă este aspirat de om
şi animale, pătrunde în sânge şi acţionează ca excitant asupra sistemului nervos
central. Prezenţa sa în aer poate deveni periculoasă pentru animale chiar la cantităţi
de 0,02%.
Oxizii de azot de care este legată, în principal aşa zisa poluare fotochimică
a aerului, prin reacţia produselor rezultate din descompunerea la lumină, a
dioxidului de azot, cu alţi compuşi conţinuţi în aerul poluant(anhidridă sulfuroasă,
hidrocarburi), formează o serie de substanţe, printre care unele ca PNA (peroxy-

107
acil- nitraţi),care sunt fitotoxice şi foarte iritante pentru ţesutul conjunctiv. Ei
produc asupra plantelor intoxicări şi arsuri foliare la peste 10 ppm.
De la fabricile care produc superfosfat şi acid sulfuric, poate fi eliminat în
atmosferă 20 – 45 kg SO2 la tona de acid sulfuric, care este aeropurtat la distanţe de
până la 10 km. O concentraţie de 0,01 mg. SO2 /l de aer atmosferic se percepe şi
este uşor iritant, la 0,006 - 0,013 mg/l irită mucoasa căilor respiratorii, la 0,015 -
0,02 mg/l este suportată cu mare greutate de om, la 0,04 - 0,05 mg/l produce
intoxicaţii grave, iar la 1mg/l este mortal.
Plantele sunt în marea lor majoritate foarte sensibile la prezenţa SO2 în
atmosferă. Simptomatologia externă datorită SO2 este una dintre cele mai
caracteristice, în special în cazurile acute în care mari cantităţi din acest poluant
dau în atmosferă picături de acid sulfuros şi acid sulfuric, acestea provocând arsuri
şi pete deshidratate pe toate organele plantelor.
Dozele mici şi intermitente de SO2, având un caracter cronic şi insidios,
distrug clorofila dintre nervuri şi decolorează ţesutul prin intermediul unor pete
care încep adesea marginal. El poate pătrunde în plante prin stomate, iar starea de
funcţionare a acestora este în funcţie de raportul CO2 /SO2.
Ionescu (1982), arată că principalele modificări biochimice survenite in
urma interacţiunii SO2 cu diferiţi constituenţi ai plantelor, înregistrează la nivelul
clorofilei, al compuşilor cu azot, al hidraţilor de carbon precum şi la nivelul unor
auxine. SO2 prin acţiuni reducătoare şi prin schimbarea acidităţii mediului
desprinde Mg şi fitolul din molecula de clorofilă şi de asemenea inactivează şi
dereglează balanţa fitohormonilor.
De la fabricile de îngrăşăminte complexe şi de superfosfat, mai rezultă în
atmosferă şi acid fluorhidric. Acesta nu se găseşte de regulă în compoziţia aerului.
Fluorul atmosferic pătrunde în frunze, inhibă activitatea unor enzime ca
enolaza şi co1inesteraza, mărind în acelaşi timp potenţialul peroxidazei. Acţiunea
fluorului se manifestă asupra clorofilei prin desprinderea Mg din moleculă şi prin
împiedicarea fitinei de a înlocui metalul dislocuit.

108
 Pătrunderea gazelor fluorurate în interiorul ţesuturi1or determină
plasmoliza celulelor, din care rezultă moartea ţesuturilor palisadice. După colapsul
celular, părţi1e atinse capătă o culoare brună care virează repede către brun-
roşietic.
Acidul fluorhidric poate provoca anomalii cromozomice.
Conţinutul acestor noxe în aer se apreciază faţă de concentraţiile maxime
admisibi1e (CMA). Acesta sunt:
HF = 0,655 mg/m3, SO2 = 0,1 mg/m3, NH3 = 0,3 mg/m3
NOx = 0,3 mg/m3.
Mocanu R. (1992), studiind noxele emanate de Combinatul Chimic Craiova
şi anume: oxizii de azot, amoniacul, acidul fluorhidric a identificat aceşti compuşi
în aer pe o rază de l0 km în concentraţii ce sunt foarte apropiate sau depăşesc
CMA. Astfel la amoniac ele erau cuprinse între 0,157 - 0,956 mg/m3, iar la Nox
0,098 - 0,218 mg/m3 fată de 0,3 mg/m3 cât este CMA.
Pesticidele atât din cadrul fabricilor (ca emanaţii), cât şi ca urmare a
aplicării lor, s-au răspândit destul de mult în atmosferă şi sunt purtate de vânt la
distanţe foarte mari. Astfel D.D.T. a fost identificat chiar în carnea de focă şi a
urşilor polari. Căderea pe sol şi pe plante a pesticidelor purtate de curenţii de aer
pot. să producă o acumulare continuă a lor cat şi modificări în metabolismul
anumitor specii de plante şi animale.
Insecticidele organo-clorurate, datorită persistenţei lor ridicate se găsesc în
sol nedescompuse, cele mai mari cantităţi identificându-se uneori în soluri de
pădure, deşi acestea nu au fost tratate cu asemenea produse, ele fiind aduse aici de
curenţii de aer şi reţinute de pădure
Cu toate ca insecticidele organo-clorurate au fost interzise încă din anul
1985, ele au continuat sa fie folosite după această data, în special de micii
producători legumicoli. Din aceasta cauză si datorită perioadei lungi de
înjumătăţire, prezenţa lor în sol şi, sporadic în plante a mai putut fi evidenţiata.

109
 Bacteriile si ciupercile din sol sunt, în general influenţate negativ de
reziduurile de pesticide.
Poluarea apelor
Pe planeta noastră există peste 1,3 miliarde km3 de apă, dar mai mult de
90% din aceştia sunt inutilizabili din cauza salinităţii lor cele aproape două
procente rămase şi care reprezintă, în valori absolute, cantităţi uriaşe sunt
imobilizate în cea mai mare parte în calote polare, lăsând Terrei spre folosinţă
numai aproximativ 500000 km3 de apă dulce.
Dar pe cât sunt de limitate aceste resurse de apă, pe atât apar cerinţe tot mai
mari în lume. Gospodărirea apelor face parte aşadar, din programul de ocrotire şi
conservare a mediului.
Chimizarea agriculturii contribuie şi la poluarea apelor subterane şi de
suprafaţă atât prin îngrăşămintele organice şi chimice, cât şi prin pesticide.
Din categoria îngrăşămintelor chimice sunt implicate în acest fenomen în
primul rând îngrăşămintele cu azot. Cantităţile excesive de radicali chimici ai
îngrăşămintelor din apele de suprafaţă, rezultă din supra-fertilizare şi scurgere
superficială în urma ploilor.
În apele freatice apar de regulă nitraţi, care provin atât din îngrăşămintele
chimice cât şt din materia organică şi îngrăşămintele organice mineralizate şi apoi
nitrificate, care s-au levigat pe profilul solului în directă concordanţă cu cantitatea
de precipitaţii. Pierderile de azot prin levigare sunt uneori foarte mari, ele atingând
pentru anumite culturi şi soluri uşoare 50% din îngrăşământul aplicat.
Mocanu R. (1992), în urma unor cercetări efectuate pe nisipurile din stânga
Jiului, a evidenţiat faptul că este supus levigării atât azotul amoniacal cât şi azotul
nitric din îngrăşămintele chimice aplicate, levigarea acestora fiind mai accentuată
la cultura de porumb comparativ cu cea de grâu.
Astfel 1a cultura de grâu, la doza de N100 s-a levigat între 36,9 şi 42,3 kg
N/ha, iar la cultura de porumb tot la această doză s-a levigat 51,2 - 60,5 kg N/ha.

110
 Datorită levigării nitraţilor în apele freatice şi de suprafaţă are loc
înmulţirea masivă a vegetaţiei acvatice, a algelor şi un consum sporit de oxigen cu
efecte dăunătoare asupra peştilor şi celorlalte vieţuitoare acvatice. Combaterea
acestui fenomen de eutrofizare a apelor este greoaie şi costisitoare.
Levigarea este condiţionată în primul rând de cantitatea de precipitaţii;
pentru fiecare 2,9 mm precipitaţii infiltrate, azotul nitric coboară cu 1 cm. Cr. Hera
(1976), arată că din cauza consumului mai mic al plantelor în sezonul rece, se pierd
iarna 11 - 46 kg azot/ha, şi vara numai 1 - 14 kg/ha, lucru care se poate
preîntâmpina prin fracţionarea dozei sau folosirea lui alături de îngrăşămintele
organice.
Limita maximă admisibilă după Directiva de Nitraţi a Comunităţii
Europene, a concentraţiei de nitraţi în apele potabile este de 50 mg/1. În unele
comune situate în sudul Olteniei pe soluri uşoare (nisipuri), unde levigarea azotului
nitric este accentuată, Mocanu R. (1979) a găsit în apele din diferite fântâni până la
624 mg/1
Studii mai recente efectuate de Ana Maria Mocanu (2005), indică faptul că
în jud. Dolj peste 80 % din fântânile situate in localităţile judeţului au concentraţia
in nitraţi peste 50 mg/l.
Consumul de apă cu concentraţii ridicate de nitraţi poate duce la boala
albastră a copiilor - methemoglobinemia.
Fosforul este cu mult mai puţin mobil în sol decât azotul‚ e1 fixându-se cu
uşurinţă pe particulele de care se găseşte precipitat sub formă de fosfaţi insolubili
în apă.
Fosforul ajuns în apă este poluant, mai ales prin efectele sale indirecte: el
determină o înmulţire rapidă a fitoplanctonului şi favorizează eutrofizarea apelor.
Poluarea apelor cu pesticide se produce atât prin antrenarea lor de către
apele de irigare, cât şi datorită deversării de reziduuri de la fabricile de pesticide,
spălarea diferitelor ustensile folosite la aplicarea pesticidelor în apele râurilor.

111
 După aplicarea pesticidelor, o parte se degradează prin fotoliză sau
hidroliză, ori pe cale microbiologică sau enzimatică, iar o altă parte se fixează în
sol cu apele de precipitaţii sau irigaţii. În SUA 2,5% din factorii poluanţi ai apelor
de suprafaţă îi constituie pesticidele.
Cercetările efectuate în ţara noastră, au pus în evidenţă în apa de scurgere
de suprafaţă pe parcele cu panta de 25%, conţinuturi de reziduuri de HCH cuprinse
între 1,7 şi 3,9 ppm. În suspensia apelor de scurgere pe pante (18 – 28%), s-au găsit
între 0,039 - 0,288 ppm triazine. Din aceleaşi cercetări efectuate de Răuţă C. (1982)
rezultă că într-un cernoziom vermic se întâlnesc valori de 0,067 ppm HCH,
respectiv 0,033 pmm D.D.T. la adâncimea de 20 cm. Insecticidele organo-clorurate
s-au pus în evidenţă în sedimente marine din apropierea litoralului românesc.
S-a stabilit că prezenţa D.D.T. în oceanul planetar în concentraţie de l0 părţi
la 1 miliard, ar inhiba procesul de fotosinteză al fitoplanctonului. Cercetăriie
efectuate au stabilit însă că se găseşte în aceste ape în concentraţie de 1/l000
miliarde, deci de l00 de ori mai mică nefiind cazul de nelinişte din acest punct de
vedere.
Comportarea D.D.T. în mediul ambiant este între anumite limite similară
radionucleoizilor, iar prin aceasta ecologia pesticidelor organo-clorurate manifestă
multe trăsături cu radioecologia. Distribuţia, circulaţia şi dispariţia D.D.T. în mediu
ambiant se desfăşoară în linii generale după legităţi similare celor care dirijează
repartiţia, mişcarea şi extincţia radionucleuoizilor în natură. S-a pus în evidenţă
aşa numitul «timp de înjumătăţire»: în cazul D.D.T. el este în medie de 10 - 15 ani;
alte pesticide organo-clorurate având un timp de înjumătăţire mai redus. Spre
deosebire de radionucleoizi, durata perioadei de înjumătăţire a pesticidelor nu este
constantă chiar pentru unul şi acelaşi compus (V. Soran 1979).
Acţiunea pesticidelor asupra organismelor umane şi animale depinde de
forma chimică: unele sunt foarte toxice, cum sunt cele organo-fosforice, dar care se
biodegradează repede, în timp ce altele cum sunt cele organo-clorurate, sunt mai
puţin toxice, dar se biodegradează greu, de aceea sunt tot aşa de periculoase.

112
 Efectele produse de pesticide pot fi împărţite în: hepatotoxice cu alterarea
funcţiei ficatului, neurotoxice şi efecte embriotoxice cu producerea de modificări
congenitale.
Efectele de lungă durată ale pesticidelor, îndeosebi a celor organo-clorurate,
sunt negative. Aplicarea lor constantă şi neîntreruptă a dus la ivirea câtorva
consecinţe nedorite: contaminarea ecosistemelor naturale, selectarea şi constituirea
unor linii de dăunători rezistenţi la tratamentul cu pesticide

Poluarea solului
Emisiile de noxe poluante de către combinatele chimice care fabrică
îngrăşămintele cu azot, cu fosfor sau complexe, în aer aşa cum este NH3, NOx, SO2,
HF, sunt antrenate de precipitaţiile atmosferice în sol, unde se transformă în acizi:
azotic sulfuric, fluorhidric. Aceste forme de precipitaţii poartă denumirea de „ploi
acide“. În condiţiile naturale, concentraţia ionilor de hidrogen (H+) din apa de
ploaie este determinată şi este în echilibru cu CO2 din atmosferă. Pentru o presiune
parţială a CO2 egală cu 0,0003 bari, cum este în atmosferă, se obţine un pH al apei
de ploaie de 5,63.
Prin poluare cu noxe de la industria de îngrăşăminte, pH-ul apei din
precipitaţii poate ajunge la 4 şi uneori chiar 3 (M. Dumitru 1992).
Ploile acide conduc la creşterea acidităţii totale a solului.
Principalele aspecte ale creşterii acidităţii constau în:
- reducerea capacităţii de schimb cationic;
- mobilizarea ionilor de aluminiu;
- degradarea mineralelor primare;
- reducerea activităţii biologice:
- schimbări în proprietăţile de suprafaţă ale mineralelor şi compoziţia
solului ce afectează un număr de reacţii de adsorbţie şi solubilizare în soluri;
- pierderea cationilor bazici Ca2+, Mg2+, K+, Na+,.

113
 După Schmitzer şi Marrio (1980), condiţiile de aciditate moderată tind să
agrege particulele de acizi humici, dar produc dizolvarea şi mobilizarea acizilor
fulvici.
Datorită introducerii prin această modalitate, în solurile din vecinătatea
combinatelor chimice de fabricare a îngrăşămintelor, a diferiţilor acizi, valoarea pH
a acestor soluri poate să scadă foarte mult uneori până la 3,7, ceea ce afectează
foarte mult creşterea speciilor de plante. Mocanu R. (1991) a găsit în solurile
limitrofe Combinatului Chimic Craiova valori pH de 4,62 - 4,92.
Creşterea acidităţii solului măreşte mobilitatea unor specii de ioni reţinuţi la
fracţiunea minerală sau organică a solului (Fe2+, Al3+, Mn2+,), care devin nocivi
plantelor.
În acelaşi timp în aceste soluri are loc şi o puternică debazificare a
complexului argilo-humic, scăderea gradului de saturaţie cu baze, ceea ce impune
folosirea amendamentelor calcaroase pe aceste soluri.
Aplicarea pesticidelor în diferite tratamente la speciile de plante cultivate se
solidizează cu o mare pierdere de produs. Astfel dintr-un anumit insecticid sau
fungicid numai 6% acţionează asupra dăunătorilor, restul de 94% se pierde, ajunge
în sol, pe plante şi alte organisme ale agroecosistemului.
În cazul erbicidelor, fracţiunea utilizată este ceva mai ridicată 5 – 40%.
Reziduurile de pesticide care vin în contact cu solul, se comportă diferit.
Unele pesticide, datorită solubilităţii scăzute şi a nedegradării prin fotoliză sau
hidroliză sunt persistente (hidrocarburi clorurate). Din această cauză ele nu sunt
transportate în apele de suprafaţă (lacuri, râuri) şi nici în pânza de ape freatice.
Sunt numeroşi factori, care pot acţiona sau care pot determina acţiunea sau
eşecul unui pesticid. După D. Davidescu, disponibilitatea pesticidului aplicat în sol
este afectată de:
- procese de absorbţie a pesticidului de către coloizii solului;
- descompunerea chimică în sol, datorită oxidării, reducerii, hidratării,
hidrolizei, activităţii enzimatice, procese mai intense în solurile calde şi umede;

114
 - levigarea datorită precipitaţiilor şi irigaţiilor;
- descompunerea microbiologică, proces necesar pentru a îndepărta
reziduurile de pesticide;
- structura chimică a produsului, precum şi condiţiile favorabile de
umiditate, căldură care accelerează descompunerea pesticidelor.
În raport cu gradul de stabilitate în sol reziduurile se împart astfel:
- grupa I foarte stabile, peste 2 ani - triazinele, compuşii cu arseniu şi
mercur;
- grupa a II-a stabile, timpul de descompunere 0,5 - 2 ani;
- grupa a III - a moderat stabile, timpul de descompunere 1 - 6 luni;
- grupa a IV - a cu stabilitate redusă 1 lună.
Rezultă, că unele pesticide au o persistenţă mai mare în sol de peste 2 ani şi
deci o stabilitate ridicată. Printre cele mai persistente pesticide în sol se numără
compuşii organo-cloruraţi a căror persistenţă este de peste 5 ani. Din cauza
remanenţei îndelungate a acestor produse, în ultimii ani s-a trecut la utilizarea de
pesticide uşor degradabile cum sunt: insecticidele carbamice, organo-fosfatice,
pietroide – întrucât măsurile de eliminare a acestor reziduuri din soluri sunt foarte
greu de realizat.
Solul mai poate fi poluat şi cu metalele grele de la industria de îngrăşăminte
cum ar fi: plumbu1, cupru, zinc, mercurul‚ cadmiul, nichelul.
Cercetările efectuate de R. Mocanu (1993) în acest sens, pe solurile din
zona limitrofă Combinatului Chimic Craiova, pe o rază de 5 km au evidenţiat un
conţinut ridicat al metalelor grele în această zonă. Cuprul este cuprins intre l0 - 50
ppm, fiind ridicat faţă de conţinutul normal al solurilor, dar sub C.M.A.
Zincul se găseşte în cantitate de 45 - 105 ppm peste conţinutul normal din
soluri ‚dar sub C.M.A.
Plumbul se găseşte în cantităţi de 13 - 45 ppm, peste conţinutul normal al
solurilor‚ însă sub C.M.A.

115
 Cobaltul cu valorile de l0 - 20 ppm, sub conţinutul normal al solurilor şi sub
C.M.A.
Nichelul şi manganul se găsesc sub conţinutul normal al solurilor şi sub
C.M.A.
Cromul şi cadmiu se găsesc peste conţinutul normal al solului, dar sub
C.M.A.
Unele probleme de poluare a solului sunt legate şi de folosirea în cantităţi
mari‚ an de an, a îngrăşămintelor chimice. Astfel superfosfaţii conţin o serie de
impurităţi (metale grele, metaloizi toxici), care în ansamblu, constituie un risc
potenţial foarte serios de poluare a solului.
O problemă specială ridică îngrăşămintele cu azot. Astfel, uneori ca urmare
a supra-fertilizării se constată o acumulare ridicată de nitraţi şi nitriţi în sol.
Administrarea neraţională a îngrăşămintelor şi pesticidelor în sol duce în
primul rând la fenomenul de poluare a produselor vegetale.
Poluarea produselor vegetale
Administrarea unor doze mari de îngrăşăminte cu azot nitric, duce la
acumularea acestuia în plantă sub formă de NO3 sau NO2, care exercită după cum
am mai arătat, deprecierea produselor vegetale şi a furajelor, ce are repercusiuni
atât asupra sănătăţii animalelor cât şi a omului.
Cercetările efectuate de Ana Maria Mocanu si R. Lacatuşu, au evidenţiat
faptul că în unele areale legumicole concentraţiile de nitraţi din legume frunzoase
ca: salata, mărarul, pătrunjelul, spanacul, varza, depăşesc limitele maxime
admisibile ale concentraţiei în nitraţi.
Ploile acide au o puternică influenţă şi asupra plantelor de cultură. Frunzele
pot fi puternic afectate prin deteriorarea stratului de ceară şi a epidermei, ori prin
extracţie şi spălarea elementelor nutritive. Contactul ploii acide cu frunzele,
conduce la distrugerea cuticulei apoi a celulelor epidermice de pe suprafaţa
superioară a frunzelor, urmate de distrugerea celulelor palisadice şi în final ambele

116
suprafeţe ale frunzei sunt afectate. Într-o experienţă s-a constatat formarea de gale
pe frunzele plopului hibrid datorită proliferării anormale a celulelor
Pentru efectele directe trebuie făcută o distincţie între plantele cu suprafaţă
polară (fasole) care atrage, sau apolară (nap) care respinge picăturile de ploaie. În
cadrul suprafeţelor apolare, contactul apei cu frunzele este minim. In cazul
evaporării apei prezentă pe frunze, poluanţii din apă devin foarte concentraţi pe o
porţiune limitrofă de frunză şi aceasta produce leziuni.
În cazul suprafeţelor polare‚ pericolul arsurilor este mult mai mic iar, ca
urmare a contactului foarte lung, extracţia elementelor este mult mai eficace,
influenţând negativ creşterea plantelor,
Efecte vizibil negative asupra creşterii plantelor, se obţin când vegetaţia
este expusă la ploi cu pH sub 4. Cultura de sfeclă de zahăr este una din cele mai
sensibile plante la ploi acide.
Răspunsul frunzei la precipitaţiile acide, este dependent de: durata
expunerii, frecvenţa expunerii, intervalul dintre ploi, intensitatea ploii, mărimea
picăturilor.
Precipitaţiile acide împiedică contactul granulelor de polen germinat şi
crescut cu suprafaţa de recepţie a stigmatului. Plantele ce au o structură a florii care
le permite, o expunere cât mai mică a organelor de reproducţie la precipitaţiile
acide, sunt mai rezistente.
Posibilităţile de protecţie a plantelor împotriva precipitaţiilor acide sunt
reduse. De aceea‚ se impune luarea unor măsuri de limitare a surselor substanţelor
acidifiante.

Directiva Nitraţilor şi implementarea ei în ţara noastră

Dintre programele Europene privind, reducerea şi diminuarea poluării în
agricultură face parte Directiva 91/636/EEC „nitraţi“, care impune ca organele
responsabile şi competente din ţara noastră să identifice zonele vulnerabile la
poluarea cu nitraţi şi să stabilească programele de acţiune pentru aceste zone.

117
 Stabilirea zonelor vulnerabile şi potenţial vulnerabile la poluarea cu nitraţi
implică următoarele etape:
- alcătuirea bazei de date la nivel naţional;
- elaborarea metodologiei.
A) Pentru evaluarea zonelor vulnerabile la poluarea cu nitraţi din surse
agricole au fost utilizate următoarele straturi de informaţii geo-referenţiate
dezvoltate de diferite instituţii:
- limita unităţilor teritorial administrative la nivel de comună Geo System;
- utilizarea terenurilor pe baza clasificării FAO;
- modelul digital de teren (grid cu pasul de 100 m) furnizat de Institutul
Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor (INHGA);
- capacitatea de producţie a solurilor, pe baza notelor de bonitare elaborată
de Institutul Naţional de Pedologie Agrochimie şi Protecţia Mediului (ICPA)
Bucureşti;
- suprafaţa cultivată pe tip de culturi la nivel de comună de la Ministerul
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR);
- numărul şi tipul de animale din gospodăriile individuale la nivel de
comună (MAPDR);
- sol, funcţii de pedotransfer necesare evaluării dinamicii apei şi nutrienţilor
(ICPA);
- clima – Serii de date de vreme pentru perioade mari de ani furnizate de
Agenţia Naţională de Metrologie;
- corpuri de apă subterană; caracteristicile acviferelor şi zonei nesaturate
(INHGA);
- corpuri de apă subterană, nivel piezometric şi concentraţiile compuşilor
azotului informaţiei de la Administraţia Naţională „Apele Române“;
- corpuri de apă de suprafaţă: reţeaua hidrografică, inclusiv bazinele
aferente.

118
 B) Metodologia de stabilire a zonelor vulnerabile şi potenţial vulnerabile la
poluarea cu nitraţi se bazează în primul rând pe baza agregării datelor la nivelul
unităţilor teritorial administrative prin analiza fiecărui subsistem (sol, climă,
corpuri de apă, surse de nitraţi din activitatea agricolă) din perspectiva producerii
şi/sau transmiterii nitraţilor proveniţi din surse agricole către corpurile de apă.
Aceasta utilizează două moduri de evaluare a vulnerabilităţii: interpretarea
factorilor naturali care influenţează transmiterea nitraţilor către corpurile de apă,
utilizând în mod euristic modelele de simulare a nitraţilor din soluţia solului. Ea
evaluează în primul rând vulnerabilitatea naturală; caracteristicile pedo-hidro-
climatice ale zonei favorabile transmisiei nitraţilor către corpurile de apă, zona
fiind declarată vulnerabilă în cazul în care peste vulnerabilitatea naturală se
suprapun surse de nitraţi proveniţi din activităţile agricole.
Primul subsistem considerat în acest mod a fost solul: în cazul în care
permeabilitatea solului este mai mică şi terenul este în pantă, unităţii cartografice
respective i-a fost atribuită o vulnerabilitate naturală potenţială prin scurgere pentru
corpurile de apă de suprafaţă; în cazul în care permeabilitatea solului este mai mare
şi bilanţul hidroclimatic (P – ERT) este moderat deficitar, subexcedentar sau
excedentar, solul din unitatea cartografică respectivă conduce la o vulnerabilitate
naturală potenţială de percolare a corpurilor de apă subterane.
Vulnerabilitatea naturală a fost evaluată pe baza metodelor euristice
utilizând funcţiile de pedotransfer derivate din atribuţiile asociate unităţilor
cartografice de sol în harta digitizată a solurilor la scara 1: 1 000 000.
Prin analiza indicatorilor ecopedologici din Metodologia de Elaborare a
Studiilor Pedologice 1987 s-a propus următoarea încadrare a sistemului sol-teren în
3 zone vulnerabile azot: mare, medie şi scăzută:
- în funcţie de textura solului;
- în funcţie de permeabilitatea solului determinată pe baza conductivităţii
hidraulice;
- în funcţie de panta terenului;

119
 - în funcţie de pericolul la eroziunea de suprafaţă;
- în funcţie de uniformitatea terenului;
- în funcţie de inundabilitatea terenului;
- în funcţie de adâncimea apei pedo-freatice şi freatice;
- în funcţie de uniformitatea terenului;
- în funcţie de tipul şi forma de relief.
Toate aceste date pedologice şi agrochimice sunt corelate cu numărul de
animale care sunt concentrate într-un anumit moment pe anumite suprafeţe de
teren, clima, în special cantitatea de precipitaţii, repartiţia acestora pe perioada
anului, caracteristicile bazinelor hidrografice.
Zonele vulnerabile au fost delimitate iniţial la nivelul unităţilor teritorial
administrative. În faza a doua au fost luate în considerare bazinele hidrografice
corespunzătoare localităţilor considerate vulnerabile. Zonele vulnerabile sunt
diferenţiate în funcţie de tipul surselor de nitraţi:
- surse actuale: activităţi agricole prezente care produc un surplus de nitraţi
ca urmare a densităţii mari de animale (din gospodării individuale ale şi/sau
complexelor zootehnice);
- surse istorice: complexe zootehnice care au funcţionat în trecut şi acum
sunt dezafectate.
Sintetizând rezultatele obţinute de Institutul Naţional de Cercetare
Dezvoltare pentru Pedologie Agrochimie şi Protecţia Mediului, la nivelul unităţilor
administrative, suprafaţa unităţilor totală a zonelor vulnerabile la poluarea cu
nitraţi din surse agricole actuale este:
- suprafaţa de teren agricol din zone vulnerabile 848.829 ha, reprezentând
5,72% din suprafaţa terenurilor agricole;
- suprafaţa de teren arabil din zonele vulnerabile 569.655 ha reprezentând
6,06 din totalul suprafeţei terenurilor agricole.
Suprafaţa totală a zonelor vulnerabile la poluarea cu nitraţi din surse
agricole actuale şi istorice este:

120
 - suprafaţa de teren agricol din zonele vulnerabile 1 217 147 ha
reprezentând 8,20% din totalul suprafeţei agricole;
- suprafaţa de teren arabil din zonele vulnerabile 866 961 ha reprezentând
9,22% din totalul suprafeţei terenurilor agricole.
I.C.P.A. împreună cu Administraţia Naţională „Apele Române“ a stabilit că
zonele vulnerabile şi potenţial vulnerabile la poluarea cu nitraţi la nivelul bazinelor
hidrografice din surse agricole reprezintă perimetrele a 255 localităţi din
România aşezate în principalele bazine hidrografice, ceea ce reprezintă 8,64% din
suprafaţa ţării, respectiv 13,93% din agricol.
Pentru determinarea zonelor vulnerabile au fost delimitate în urma analizei
fiecărui subsistem (sol, climă, corpuri de apă, surse de nitraţi din activitatea
agricolă) din perspectiva producerii şi/sau transmiterii nitraţilor proveniţi din surse
agricole către corpurile de apă.
Zonele vulnerabile au fost delimitate iniţial la nivelul unităţilor teritorial
administrative. În a doua fază au fost luate în considerare bazinele hidrografice
corespunzătoare localităţilor considerate vulnerabile.
Planuri şi programe de acţiune pentru aplicarea Directivei Nitraţilor
A) Elaborarea programelor de acţiune
Programele de acţiune reprezintă ansamblul măsurilor necesare a fi aplicate
în zonele vulnerabile pentru a reduce sau elimina poluarea apelor cu nitraţi din
surse naturale sau agricole. Ele trebuie elaborate şi implementate pentru fiecare
zonă vulnerabilă în parte. Unele acţiuni din Programele de acţiune sunt obligatorii
pentru toate zonele vulnerabile. Este vorba de măsurile descrise în Anexa III a
Directivei Nitraţilor 91/636/EEC, plus practicile stabilite în Codul de Bune Practici
Agricole, document stipulat în Directivă, dar adaptat la situaţia agriculturii din
fiecare Stat.
De regulă Programul de acţiune cuprinde reguli cu privire la perioadele în
care aplicarea anumitor îngrăşăminte este nerecomandabilă sau interzisă,
capacitatea rezervoarelor de îngrăşăminte animale, limitări privind numărul de

121
aplicări de îngrăşăminte în baza bunelor practici agricole şi ţinând seama de
caracteristicile zonei vulnerabile. Aceste măsuri trebuie să asigure pentru orice
formă agricolă sau zootehnică nedepăşirea unei norme specifice la hectar prin
cantităţile de îngrăşăminte animale aplicate anual, precum şi corelarea numărului
de animale cu terenul agricol disponibil.
Directiva Nitraţilor stipulează că Programul de acţiune, trebuie să conţină
mai mult decât aceste prevederi obligatorii, dacă se stabileşte că măsurile
obligatorii nu sunt suficiente pentru realizarea obiectivelor de reducere a azotaţilor
în zonele vulnerabile. Directiva cu privire la nitraţi stabileşte de asemenea
adaptarea şi implementarea unui program de monitorizare a concentraţiilor de
azotaţi în apele de suprafaţă şi subterane precum şi a eutrofizării apelor de
suprafaţă pentru fiecare zonă vulnerabilă cuprinsă în programul local de acţiune.
Directiva Nitraţilor acordă flexibilitate statelor membre în determinarea
procesului adecvat de elaborare, aprobare şi implementare a programelor locale de
acţiune.
Înainte de elaborarea Programelor de acţiune propriu-zis trebuie efectuate
trei activităţi preliminare de către Guvernul României:
- să definească zonele vulnerabile şi potenţial vulnerabile la poluarea cu
nitraţi;
- să întocmească hărţile zonelor vulnerabile;
- să declare aceste zone vulnerabile şi potenţial vulnerabile.
După aceasta Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor trebuie să
elaboreze un ghid general de structurare, o listă a acţiunilor de remediere şi cadrul
de bune practici agricole.
Planul de acţiune pentru fiecare zonă vulnerabilă trebuie elaborat la nivelul
bazinului hidrografic, pentru o perioadă de 4 ani.
B) Implementarea Programelor de acţiune
Deoarece se preconizează că majoritatea acţiunilor cuprinse în PA vor fi în
principal aplicarea de îngrăşăminte şi gospodărirea deşeurilor animaliere, fermierii

122
din agricultură şi zootehnie, cu sprijinul şi îndrumarea administraţiei publice locale,
vor juca rolul principal în realizarea obiectivelor P.A. referitoare la calitatea apelor.
Principalele măsuri cuprinse în PA sunt:
- obligaţia de a stabili la nivelul fermei un plan de fertilizare şi de a
completa un caiet de evidenţe a aplicărilor în câmp a fertilizanţilor cu azot, organici
şi minerali, tipurile şi modul de aplicare a îngrăşămintelor;
- obligaţia de a respecta cantitatea maximă de azot conţinută în dejecţiile
împrăştiate anual: 250 kg/ha N pe fâneţe, 210 kg/ha N pe 4 ani, între 19.XII a
anului în curs până la 18.XII a anului următor;
- obligaţia de împrăştia fertilizanţii organici şi minerali pe baza echilibrului
fertilizării cu azot pe parcelă pentru toate culturile şi de a respecta elementele de
calcul ale normei de aplicare şi modalităţile de fracţionare, făcând deosebirea dacă
este cazul, între culturile irigate şi cele neirigate. Reducerea aporturilor de azot
provenite din apele reziduale;
- echilibrarea fertilizării cu azot a parcelei irigate ţinând cont de toate
fertilizările aplicate organice, chimice sau alţi fertilizanţi pe bază de azot;
- stabilirea tipurilor de fertilizanţi şi obligaţia de a respecta perioadele de
interdicţie la aplicarea acestora (tabelul 11).

Perioadele de interdicţie la aplicarea diferitelor

tipuri de îngrăşăminte organice
Tabelul 11
Cultura Tipul de fertilizanţi
Gunoi de grajd Mraniţă Dejecţii lichide
Soluri necultivate Tot anul Tot anul Tot anul
Culturi de toamnă 01.XI - 01.II 01.XI - 15.I 01.XI - 15.I
Culturi de primăvară 01.VII - 31.VIII 01.VII -15.I 01.VII - 15.I
Culturi cu ierburi 11.IX - 01.II 15.XI - 15.I 01.XI - 31.I
perene, înfiinţate de
mai mult de 6 luni

- obligaţia de a respecta condiţiile particulare de aplicare a fertilizanţilor

azotaţi organici şi minerali: în vecinătatea apelor de suprafaţă prin fâşii de protecţie
123
5 - 6 m; pe terenurile în pantă; pe cele cu pantă mare aplicarea fertilizanţilor este
interzisă, pe celelalte se vor aplica doze mici şi dese + îngrăşăminte foliare; pe
terenuri saturate de apă, inundate, îngheţate sau acoperite de zăpadă, atunci când
solul are o umiditate corespunzătoare pentru a evita levigarea.
- obligaţia de a dispune de o capacitate etanşă de stocare a dejecţiilor
zootehnice;
- gestionarea durabilă a terenurilor agricole (alegerea culturilor, rotaţia,
gradul de acoperire, folosirea resturilor organice; la marginea cursurilor de ape,
suprafeţe înierbate;
- limitarea aporturilor de azotaţi din îngrăşăminte în cadrul unei supra-
fertilizări;
- sprijinirea agriculturii ecologice;
- măsuri de sensibilizare, formare şi consiliere a producătorilor agricoli
implicaţi în implementarea programelor de acţiune.
Rolul nutrienţilor în eutrofizarea apelor de suprafaţă şi contaminarea apelor
subterane a fost de mult timp recunoscut; el se datorează în principal, fosforului din
îngrăşămintele aplicate, activităţile industriale şi din apele uzate gospodăreşti.
Efectul negativ de eutroficare se referă la:
- reducerea biodiversităţii ecosistemelor acvatice şi a calităţii apelor de
suprafaţă;
- înmulţirea exagerată a algelor care restricţionează folosirea apelor de
suprafaţă pentru recreare;
- afectarea apei potabile din cauza excesului de nitraţi;
- substanţele toxice eliberate în apă de numărul prea mare de alge determină
moartea peştilor şi diverse boli la oameni.

124
 BIBLIOGRAFIE

1. I. Avarvarei, I., şi colab. 1997 - Agrochimie. Editura Sitech,Craiova..

2. Borlan Z., Hera Cr., 1982 - Tabele şi nomograme agrochimice. Editura
Ceres Bucureşti.
3. Borlan Z., 1984- Optimizarea agrochimică a sistemului sol-plantă.
Editura Academiei R.S.R. Bucureşti.
4. Z. Borlan, C., Hera Cr. şi colab. 1994 - Fertilitatea şi fertilizarea
solurilor. Editura Ceres Bucureşti.
5. Borlan Z., Hera Cr., 1990 - Agrochimia fosforului.. Editura Ceres
Bucureşti.
6. Borza I., 1977 - Ameliorarea şi protecţia solurilor. Editura Mirton
Timişoara.
7. Davidescu D., Velicica Davidescu, 1981 - Agrochimie modernă. Editura
Academiei RSR Bucureşti.
8. Davidescu D., Velicica Davidescu., 1992 - Agrochimie horticolă.
Editura Academiei Române Bucureşti.
9. Velicica Davidescu, Davidescu D., 1999 - Compendium agrochimic.
Editura Academiei Române Bucureşti.
10. Davidescu D., Velicica Davidescu, 2002 - Secolul XX, performanţe în
agricultură. Editura Ceres Bucureşti.
11. Ana Maria Dodocioiu, Mihail Susinski, Romulus Mocanu, 2009 –
Agrochimie. Editura Sitech, Craiova
12. Eliade Gh., Ghinea L., - 1983- Bazele biologice ale fertilităţii solului.
Editura Ceres Bucureşti.
13. Follet R. H., 1981 - Fertilizers and Soil Amendaments Pretince-Hall
Inc. New Jersey.
14. Goian M., 2000 - Agrochimie. Editura Marineasa Timişoara.

125
 15. Hauek R. D., 1984 - Nitrogen in crop production An.Soc.of Agron.Inc.,
Crop.Sci.Soc. of An.Inc., Sci.Soc. of Agr.Inc. USA.
16. Hera Cr., si colab., 1975 - Asigurarea azotului necesar culturilor.
Editura Ceres Bucureşti.
17. Lăcătuşu R., 2000 - Agrochimie. Editura Helicon- Timişoara.
18. Lacatusu,R., 2006 - Agrochimie.Editura Terra Nostra Iasi.
19. Lixandru G.,. şi colab., 1990 - Agrochimie.Editura Didactică şi
Pedagogică Bucureşti.
20. Lindsay W.L., 1972 - In organic phase equilibric of micronutrient in
soil Dinauer RC (ed.) Micronutrients Agriculture S.S.A. Inc. Madison, USA.
21. Ana Maria Mocanu, 2005 - Nitratii un pericol – Un studiu in jud.
Dolj, Editura Sitech, Craiova.
22. Mocanu R.,1994 - Agrochimie vol.I. Editura Universitaria Craiova.
23. Mocanu R.,1994 - Agrochimie vol.II. Editura Universitaria Craiova.
24. Mocanu R., Ana Maria Mocanu, 2005 Agrochimie, Editura
Universitaria,Craiova.
25. Mengel K., s.a., 1987 - Principles of plant nutrition.International Potash
Institute Berna.
26. Niţu I., Răuţă C., 1988 - Lucrări agropedoameliorative. Editura
Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
27. Răuţă C., Cârstea Şt., 1983 - Prevenirea şi combaterea poluării
solului. Editura Ceres Bucureşti.
28. Rusu M., 2006 - Compendiu de Agrochimie. Editura Ceres Bucuresti.
29. Stoian L., 1980 - Aplicarea îngrăşămintelor la legume cultivate în
grădină. Editura Ceres Bucureşti.
30. Irina Vintilă,. Borlan şi colab. 1984 - Situaţia agrochimică a solurilor
din România. Editura Ceres Bucureşti.
31. I.C.P.A., 1981 - Metodologia de analiză a solurilor în vederea stabilirii
necesarului de amendamente şi ing. Vol. 1.

126
 32. I.C.P.A. 1998 - Monitoringul stării de calitate a solurilor din România,
vol. I şi vol. II.

127