DISTINCŢIA ÎNTRE

PROPRIETATEA PUBLICĂ ŞI
PRIVATĂ A STATULUI
- REFERAT -
 DISTINCŢIA ÎNTRE PROPRIETATEA
PUBLICĂ ŞI PRIVATĂ A STATULUI

„publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum

quod ad singulorum utilitate pertinent” care în traducere aproximativă ar
fi că: „dreptul public este atunci când el este în slujba imperiului roman,
privat atunci când serveşte interesele individului în parte”
Pornind de la acest moto se cere de cuviinţă o delimitare conceptuală a
următorilor termeni: „proprietate”, „proprietate publică”, „proprietate
privată”, „patrimoniu”, „domeniu”.
Din punct de vedere economic, proprietatea reprezintă
apropiaţiune, iar din punct de vedere juridic, un drept de proprietate, cu
atributele sale (posesia, folosinţa şi dispoziţia materială sau juridică).
Regimul proprietăţii apare diversificat şi nuanţat nu numai în
funcţie de natura bunurilor ca obiect al apropierii, ci şi de scopul şi modul
utilizării bunurilor, precum şi de calitatea titularilor săi.
Astfel spus tratamentul juridic al proprietăţii este conceput în conformitate
cu realitatea social-economică şi juridică. Proprietatea apare ca una dintre
cele mai mobile instituţii ale dreptului şi în acelaşi timp ca instituţie
fundamentală. Uneori vom gasii instituţia în cadrul dreptului civil, alteori în
ceea a dreptului administrativ sau la graniţa dintre cele două, dar
întotdeauna va fi privită ca o instituţie constituţională.
În Constituţia României din anul 1991 textele cu privire la
proprietate se regăsesc la art. 41 şi respectiv, art. 135; Primul text este
cuprins în Titlul II, consacrat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale, iar cel de-al doilea în Titlul IV referitor la economie şi
finanţe publice. Astfel, plecând de la locul central acordat omului în
sistemul constituţional românesc, a drepturilor sale, s-a reglementat, mai
întai, dreptul la proprietate – sistemul proprietăţii. 2
2
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Nemira, Bucureşti, 1996, p. 47 şi urm.
 Dreptul de proprietate, ca drept real principal, poate îmbrăca, în
funcţie de titularul său, două forme: proprietatea publică şi proprietatea
privată. Distincţia dintre cele două forme de proprietate îşi găseşte
temeiul legal în art. 135 din Constituţia României. Potrivit textului
constituţional:

1. Proprietatea este publică sau privată.

2. Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

3. Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu

potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite prin legea organică, fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

4. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii

organice pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor
publice sau pot fi concesionate sau închiriate; de asemenea ele pot
fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

5. Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă.

Potrivit acestor texte constituţionale, că orice proprietate, în sens general,

este ocrotită de stat; de asemenea sunt precizate şi formele de
proprietate

 Publică
 Privată

Astfel, constatăm că proprietatea publică este o proprietate

administrativă,3 cu un regim de drept public, pe când proprietatea privată
este o proprietate cu un regim de drept civil.4

3
Antonie Iorgovan, op. cit. p.28, nota 84
4
Corneliu Manda, Drept administrativ-Tratat elementar, vol I, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
 În decursul timpului diverşi teoriticieni ai dreptului au încercat să
găsească alte criterii de delimitare a celor două tipuri dar fără a avea
rezultate satisfăcătoare. Astfel diversele încercări au realizat o delimitare a
celor două tipuri de drept în funcţie de subiectul la care se aplică o normă
juridică: acest criteriu nu permite o delimitare precisă şi fără confuzii
deoarece de cele mai multe ori subiectul poate să se intercaleze iar cel
mai bun exemplu este proprietatea – personală, de stat sau a societăţii
(bun comun). Şcoala engleză a încercat delimitarea celor două tipuri pe
baza unei delimitări a drepturilor de care se poate bucura individul:
drepturi absolute sau drepturi relative. Nici această idee nu are
fundamente solide şi nu este utilizată.
Cu toate că definiţia romană este încă actuală ea nu mai poate să îşi
păstreze rigiditatea deoarece în prezent statul nu mai acţionează exclusiv
ca persoană juridică de drept public şi ca persoană juridică de drept
privat.
Unul din cei mai mari teoriticieni români în domeniu, Paul Negulescu,
în Tratatul de Drept Administrativ5 preciza că împărţirea romană este
important să fie menţinută deoarece:
1. Normele dreptului privat sunt mult mai stabile decât cele
ale dreptului public. El îşi bazează afirmaţia pe faptul că în
decursul timpului noţiunile drept privat nu au cunoscut mari
modificări de la romani până în prezent.
2. Calitatea de subiect de drept public diferă de cea
reglementată de dreptul privat. Această afirmaţie face
referire la faptul că pentru a putea fi în postura de subiect al
dreptului public persoana în cauză trebuie să aibă capacitate de
exerciţiu, cu alte cuvinte, în ţara noastră, să aibă vârsta
majoratului. Unele drepturi ce decurg din noţiunea de drept
public necesită şi alte condiţii suplimentare pentru a fi
exercitate: dreptul la vot necesită şi cetăţenie, etc.

5
Paul Negureanu, Tratat de Drept Administrativ, vol. I, Principii generale, ed. IV, Bucureşti, 1934, p.289
3. Raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea
că întotdeauna unul dintre subiectele sale este statul sau
o autoritate publică, iar părţile nu se află în poziţie de
titulare egale de drepturi şi obligaţii. Prin această afirmaţie
se face distincţia şi între forma de manifestare a actului de
drept public care, bucurându-se de prezumţia de legalitate are
caracter obligatoriu şi executoriu, fiind în general unilateral. Pe
de altă parte în dreptul privat părţile se află în poziţie de titulare
egale de drepturi şi obligaţii, pe baza principiului egalităţii
părţilor în raporturile civile, iar forma de manifestare este cea a
consensualismului, părţile implicate căutând să ajungă la un
consens în ce priveşte obligaţiile şi drepturile ce decurg dintr-un
raport juridic, ceea ce presupune bilateralitate.
4. Sub aspectul tehnicii juridice, adică a modului de
redactare a conţinutului normelor juridice se
înregistrează importante distincţii după cum norma
aparţine dreptului public sau privat. În cele două sfere,
publică respectiv privată normele diferă radical. Pentru dreptul
public ele sunt imperative, rigide, care impun o anumită
conduită pe când pentru dreptul privat ele sunt permisive,
flexibile şi permit ca părţile să negocieze de comun acord
finalitatea acestora.
La rândul lor dreptul public respectiv cel privat cuprind:
- Dreptul public cuprinde:
- Dreptul constituţional;
- Dreptul administrativ;
- Dreptul financiar;
- Dreptul penal;
- Dreptul internaţional public;
- Dreptul privat cuprinde:
- Dreptul civil;
- Dreptul comercial;
 - Dreptul familiei;
- Dreptul muncii;
- Dreptul procesual civil;
- Dreptul internaţional privat;

În cadrul dreptului public o importanţă deosebită o are dreptul

constituţional. Acesta reglementează forma în care este organizat un stat,
modalitatea şi tipul guvernării şi toate aspectele legate de constituţia unui
stat. Aşa cum era şi normal Constituţia are două sensuri generale: unul
politic şi unul juridic.
Conotaţiile politice sunt legate de aspecte cum ar fi evoluţia în
decursul timpului, într-o societate a unei constituţii, reglementarea
anumitor valori spirituale şi politice, aspecte legate de statutul
cetăţeanului.
Conotaţiile juridice sunt sub două aspecte:
 aspect material care defineşte ansamblul normelor care
reglementează forma de guvernământ a unui stat,
raporturile existente între partidele politice şi între stat şi
cetăţeni şi cuprinde ansamblul de legi organice şi unele legi
ordinare.
 Aspectul formal care se referă la posibilitatea adoptării în
condiţii speciale a unor reguli juridice.
Cu alte cuvinte încercând să ajung la o delimitare cât mai exactă a
termenilor am restrâns cele enumerate mai sus sub forma unor definiţii:

• Definiţie. Dreptul de proprietate publică reprezintă dreptul ce are ca

titular statul sau unităţile administrativ-teritoriale, exercitat asupra
bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz şi interes
public. Potrivit art. 135 alin.(2), titular al dreptului de proprietate publică
nu este numai statul, ci şi unităţile administrativ-teritoriale (comuna,
oraşul, municipiul, judeţul).6

6
Corneliu Manda, op.cit. p. 58
 • Încetarea dreptului de proprietate publică. Dreptul de proprietate
publică încetează dacă bunul a pierit sau a fost trecut în domeniul privat.

 Definiţie. Dreptul de proprietate privată poate fi definit ca fiind

dreptul ce aparţine persoanelor fizice sau juridice, statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale, asupra unor bunuri care nu fac parte din
domeniul public, cu privire la care titularul exercită posesia, folosinţa şi
dispoziţia, prin puterea sa proprie şi în interes propriu, cu respectarea
dispoziţiilor legale.7

• Titularii dreptului de proprietate privată. Proprietatea privată poate

avea drept titular orice subiect de drept. Persoanele fizice. Orice persoană
fizică, având capacitate de folosinţă, are şi aptitudinea de a fi titular al
dreptului de proprietate privată. Persoanele juridice. Ca subiecte colective
de drept, pot fi titulare ale dreptului de proprietate privată atât persoanele
juridice de drept privat cât şi persoanele juridice de drept public. Şi de
această dată există unele incapacităţi legale privind dobândirea dreptului
de proprietate privată. Având, la rândul lor, calitatea de persoane juridice,
statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot fi titulare ale dreptului de
8
proprietate privată.

Este posibil ca atributele dreptului de proprietate să aparţină, separat,

mai multor titulari, formând, prin această separare, drepturi reale
distincte. Drepturile reale rezultate din separarea atributelor componente
ale dreptului de proprietate poartă denumirea de dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate. Aceste dezmembrăminte sunt:

a. Dreptul de uzufruct este dreptul pe care-l are o persoană de a se

bucura de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi
proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa.

7
Emil Bălan, Domeniul administrativ, Lumina Lex, 1998, p. 91 şi urm.
8
Liviu Giurgiu, Domeniul public, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997, p.67.
 b. Dreptul de uz este dreptul real în virtutea căruia titularul său se
poate folosi de un lucru şi-i poate culege fructele numai pentru nevoile lui
şi ale familiei sale. Dreptul de uz are un caracter strict personal, neputând
fi cedat.

c. Dreptul de abitaţie este, de fapt, un drept de uz având ca obiect o

casă de locuit.

d. Dreptul de servitute reprezintă o sarcină impusă asupra unui imobil

pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt stăpân, adică un alt
proprietar.

e. Dreptul de superficie este un drept real care constă în dreptul de

proprietate pe care-l are o persoană, denumită superficiar asupra
construcţiilor sau altor lucrări care se află pe suprafaţa de teren care
aparţine unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul capătă doar
un drept de folosinţă.

Având ca temei însuşi dreptul de proprietate, ca drept real, acţiunile

din această categorie sunt acţiuni reale.

Acţiunea în revendicare. În raporturile sociale se pot întâmpla situaţii

în care o anumită persoană este proprietara unui bun, dar acesta se află
în posesia altei persoane. Separarea posesiunii de proprietate poate avea
un caracter legitim, pe baza unui titlu, cum ar fi în cazul depozitului,
gajului, locaţiunii sau comodatului.

Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor

îndreptată împotriva posesorului neproprietar prin care cel dintâi reclamă
lucrul său aflat în posesia nelegitimă a celui de-al doilea.

Caracteristicile acţiunii în revendicare:

a) este o acţiune petitorie;

 b) tinde la readucerea bunului revendicat în posesie, sub titlul de
proprietar a reclamantului;

c) este, de regulă, o acţiune imobilă;

d) dreptul la acţiunea materială în justiţie este imprescriptibil.

Dreptul de proprietate se poate dobândi prin succesiune, prin legate,

prin convenţie, prin tradiţiune, prin accesiune, prin prescripţie, prin lege şi
prin ocupare. Dintre toate acestea, în cele ce urmează vom analiza numai
prescripţia achizitivă (uzucapiunea) ca mod de dobândire a drepturilor
reale.

Uzucapiunea (prescripţia achizitivă). Uzucapiunea sau prescripţia

achizitivă este un mod originar de dobândire a proprietăţii imobiliare prin
efectul unei posesiuni prelungite.

Condiţiile uzucapiunii sunt următoarele:

a) posesiunea să fie utilă, adică nevicitată; viciile posesiunii sunt:

discontinuitatea; violenţa; precaritatea; clandestinitatea;

b) posesorul să posede cu voinţa de a fi proprietar;

c) posesorul să posede lucrul în timpul prevăzut de lege.

Termenul prevăzut pentru realizarea uzucapiunii este: 1) de 30 de

ani, chiar când posesorul este de rea-credinţă şi nu posedă pe baza unui
just titlu; 2) de 10 până la 20 de ani, când posesorul posedă un bun
imobil pe baza unui just titlu şi este de bună-credinţă.

Pentru realizarea uzucapiunii într-un termen de 10 sau 20 de ani se

cere ca posesorul să posede pe baza unui just titlu şi să fie de bună-
credinţă.
 Întreruperea uzucapiunii. Constă în apariţia unui fapt, sau în acţiunea
proprietarului, care înlătură permanenţa posesiunii. Ea are ca efect
stingerea prescripţiei şi pentru trecut, fiind necesar – pentru a uzucapa –
ca o nouă prescripţie integrală să înceapă să curgă. Întreruperea
uzucapiunii este de două feluri: naturală şi civilă. Există numai două cazuri
de întrerupere naturală:

a) când posesorul este şi rămâne lipsit, în decurs de mai mult de un

an de folosinţa lucrului, fie de către adevăratul proprietar, fie de către o
altă persoană;

b) când lucrul este declarat imprescriptibil prin efectul legii.

Întreruperea civilă operează în trei situaţii:

a) când adevăratul proprietar îl cheamă în judecată pe posesor, chiar

dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă;

b) printr-un act începător de executare, cum ar fi un sechestru pus de

adevăratul proprietar;

c) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de

către cel în folosul căruia curge prescripţia (posesor).

Suspendarea uzucapiunii. Suspendarea uzucapiunii nu şterge timpul

scris anterior cauzei de suspendare; după încetarea suspendării,
prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scris înainte de
suspendare.

Cursul uzucapiunii este suspendat:

a) între soţi, pe tot timpul cât durează căsătoria;

b) cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de

un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere;
 c) cât timp cel ce se pretinde proprietar ori cel ce invocă uzucapiunea
se află în rândurile forţelor armate ale ţării, iar acestea sunt puse pe picior
de război;

d) între părinte sau tutor şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între
curator şi cei pe care îi reprezintă, precum şi între orice altă persoană
care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile
altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge
cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate;

e) prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu,

cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate
restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele.
Cât priveşte un ultim termen asupra caruia am facut referire
noţiunea de patrimoniu, este definită ca totalitate a drepturilor şi
obligaţiilor care au valoare economică. Patrimoniul apare ca o
universalitate juridică, constituită dintr-o masă de drepturi şi obligaţii
referitoare la unul sau mai multe bunuri, legate între ele ca o grupare a
mai multor asemenea mase, avaând un regim juridic determinat. 9
Totalitatea drepturilor constituie activul, iar totalitatea obligaţiilor
formeayă pasivul patrimoniului. Legea nr. 213/1998 foloseşte şi chiar
precizează bunurile ce aparţin domeniului public, cât şi cele ale domeniului
privat, astfel patrimoniul este unul singur- patrimoniul unic şi unitar, fie el
al statului, fie al unităţilor administrativ-teritoriale. 10
Din izvoarele legislative analizate se observă că în unele se foloseşte
noţiunea de proprietate de stat, în altele, proprietate publică. Am putea
pune semnul egalităţii între aceste două noţiuni, dacă obiectele dreptului
de proprietate enumerate în izvoare ar coincide, deoarece ele se
deosebesc presupunem că într-un izvor se expune dreptul de proprietate a
bunurilor din domeniul public şi în altul din domeniul privat.
În dependenţă de cele expuse facem precizarea că atributele dreptului de
9
N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980,
p. 378.
10
Legea nr. 213 din 24 noiembrie 1998 privind proprietatea publicămşi regimul juridic.
proprietate publică – posesia, folosinţa şi, mai ales dispoziţia, se vor
exercita în mod diferit în funcţie de titularii acestei forme de proprietate şi
în aceeaşi măsură, în raport de bunurile care fac obiectul domeniului
public şi respectiv, al domeniului privat. Am ajuns la concluzia că prin
aceste formule sau  prin alte echivalente, se desemnează, deopotrivă
proprietatea asupra lucrurilor respective şi dreptul de proprietate în
privinţa acestora. Omul de rând nu distinge şi nici nu are interesul s-o
facă, chiar dacă ar sesiza o anumită diferenţiere – între „proprietăţile”
(categoria economică) şi „dreptul de proprietate” (categoria juridică).
Îndeosebi mie mi-a plăcut această temă şi m-a impresionat foarte mult şi
chiar că îmi va fi de folos şi voi pune în practică ideile ce le-am reţinut
când am format această teză.11

11
Corneliu Manda, op. cit. p. 136