Concepţia despre nemurirea

sufletului in Egiptul antic

I. Introducere

Cercetările întreprinse asupra trecutului Egiptului datează

de mai bine de 150 de ani şi totuşi nu s-au putut lămuri toate
problemele care s-au ridicat în legătură cu această civilizaţie, care a
durat cel puţin 40 de secole. Ştiinţa egiptologiei, întemeiată prin
descifrarea celebrei inscripţii de la Rosetta (1822) de către Jean Francois
C'hampollion, s-a arătat din ce în ce mai circumspectă, din ce în ce mai
rezervată, după o epocă în care diletantismul şi-a dat frâu liber,
punând în circulaţie tot felul de păreri greşite cu privire la trecutul
Egiptului. Cu vremea, s-a adunat un imens material documentar,
cercetat de savanţi străluciţi, care au risipit cu răbdare multe dintre
umbrele şi luminile false care au domnit până nu demult în acest
important sector de cercetare.
„Egiptul a fost locuit din timpuri foarte vechi, dar nu se poate
spune cu siguranţă de ce neam sânt egiptenii, înlăturându-se părerile
mai vechi, că egiptenii ar fi venit din Etiopia, că ar fi de rasă semită,
că ar fi aparţinut sferei de cultură a „raselor ariene nordice”, părerea
cea mai acreditată este aceea că poporul egiptean s-a născut din
amestecul unui şir de triburi diferite, care făceau parte din populaţiile
indigene ale Africii de Nord şi de Est.”1
Natura solului a determinat şi ocupaţia de căpetenie a
egiptenilor antici, care au fost totdeauna agricultori. Pentru a folosi cât
mai bine terenul, supus revărsărilor periodice ale Nilului, egiptenii au
făcut extraordinare lucrări de irigare, canalizare, îndiguire şi rezervoare
pentru păstrarea apei. De asemenea, înfloritoarea civilizaţie a Egiptu-
lui antic a dus la uimitoare lucrări de arhitectură şi artă în general, de
matematici, astronomie si medicina.
„Ca organizare politică, Egiptul a avut la început un regim patri-
arhal, adică populaţia era împărţită pe ginţi, apoi s-a împărţit pe comu-
nităţi teritoriale numite de către greci nome şi care erau în număr de
circa 42. Conducătorii nomelor se luptau însă necontenit între ei, până
când cei mai tari şi-au impus autoritatea, formând, pe la mijlocul mile-
niului IV î.d.Hr., două state : Egiptul de Sus, în regiunea izvoarelor
Nilului, cu Teba cetate principală, şi Egiptul de Jos, în Delta Nilului, cu
Memfis cetate principală. Pe la anul 3200 î.d.Hr., cele două state
1
egiptene au fost reunite sub un singur rege, sub un faraon, Menes con-
form tradiţiei, luând astfel naştere prima dinastie a faraonilor egipteni.
Dezvoltarea statului unificat egiptean a cunoscut următoarele pe-
rioade : Regatul timpuriu (3188—2815 Ld.Hr.), cu capitala la Thinis, de
unde şi numirea de „perioada thinită” ; Regatul vechi (2815—2400), cu
capitala la Memfis, în care timp se construiesc marile piramide ;
perioada „regalităţilor multiple” (2300—2050) ; Regatul mijlociu (2000—
1800), cu capitala la Teba; anarhia şi invazia hicsoşilor (1800—1600),

1
Voiculescu, Diac. Emilian, Istoria Religiilor, Ed. I.M.B.O.R, 1975, p. 189
hicsoşii fiind triburi nomade asiati2ce; Regatul nou (1590—525), cu
capitala la Teba, apoi la Sais, perioadă care constituie apogeul politic şi
cultural al Egiptului antic.”2
„In anul 525 î.d.Hr., Egiptul a încetat de a mai fi un stat liber şi,
după o epocă de strălucire materială şi culturală de peste trei milenii, a
trecut pe rând sub stăpânirea perşilor, a greco-macedonenilor, a roma-
nilor, apoi sub aceea a arabilor şi a turcilor. Dar înalta cultură egipteană
a continuat să trăiască în celelalte culturi pe care le-a influenţat
profund, în cultura greco-romană în primul rând.”3

II. Cuprins

a) Moartea, calea spre o noua viata

Gândul morţii ii urmarea pe egipteni pe tot parcursul vieţii, viata

însemnând pentru ei o permanenta pregătire pentru moarte. Toata viata, ei
căutau resurse pentru a-si face un mormânt, a aduna obiecte si a-l împodobi
cu picturi. Ca la toate popoarele, insa, si in Egiptul antic existau unii sceptici
care puneau la îndoiala destinul lor osirian, viata de după moarte si fericirea
viitoare; credeau si practicau o viata de tip epicurian, fara a acorda o
importanta prea mare morţii si vieţii postume. Viata trăita ca o pregătire
pentru moarte si pentru o alta lume, aflata dincolo de mormânt, unde vor fi
mai fericiţi, a constituit o preocupare constanta a generaţii si generaţii din
antichitatea egipteana.
„Vechii egipteni iubeau nespus viata, se simţeau puternic atraşi de
viata de zi cu zi, dar in acelaşi timp credeau cu tărie in nemurirea sufletului

2
Ibidem
3 Ibidem
si in viata de dincolo de mormânt. Este si motivul pentru care acest popor
folosea aceeaşi noţiune pentru a desemna cele doua vieţi, pe cea de aici de
pe pamant si pe cea viitoare, respectiv ankh, care înseamnă „viata”. De
altfel, pentru ei, viata de dincolo nu reprezenta altceva decât o continuare a
3
vieţii de pe pamant. Singura deosebire intre cele doua stări ale vieţii era
aceea ca mortii locuiau undeva in Apus, Imentet, pe cand cei vii in Răsărit,
pe Nil. De aceea, morţii erau numiţi „poporul Apusului”, Imentiu.”4
Cauzele care puteau provoca moartea erau dintre cele mai felurite si
dintre cele mai natural, cum ar fi moartea de batranete sau in urma unor
asasinate sau accidente. Nu lipseau nici bolile provocatoare de moarte, care
puteau fi rezultatul lucrării unui vrăjitor sau duşmănie vreunui decedat; in
asemenea cazuri tot magia il putea ajuta pe egiptean sa se protejeze pe sine
sau pe alţii.
Cei care deţineau controlul vieţii, dar si al morţii, erau zeii. Cel care
reprezenta binele era Osiris. Osiris era unul dintre copii lui Nud si Geb,
împreuna cu sora sa Isis, cu care s-a casatorit, si cu invidiosul sau frate Seth,
reprezentantul răului, care l-a si ucis.
„Nimic nu era mai important pentru egipteni decât dobândirea vieţii
veşnice, iar ei făceau eforturi considerabile pentru a atinge acest tel. De la
descântece ritualice pana la tehnici de imbalsamare si construirea unor
morminte magnifice, cu cat un egiptean era mai bogat, cu atât cheltuia mai
mult cu pregătirile funerare.”5

b) Mumificarea si ritualul inmormantarii

34
Achimescu Nicolae, Istoria si filosofia popoarelor lumi, Ed. Junimea, Iasi, 1998, p. 71-72
5 Tukarev S.A. , Religia in istoria popoarelor lumii, Ed. Politica, 1976, Cap 16, p. 305
 După cum am văzut mai înainte, vechii egipteni erau foarte
interesaţi de nemurirea sufletului si prin mumificare ei încercau sa
invesniceasca trupul. Aceasta tehnica de mumificare necesita o anumita
perioada de timp, chiar foarte lunga.

Credinţa lor religioasa conform căreia trupul trebuie sa se

păstreze, după moarte, in forma sa materiala, pentru ca omul sa-si poată
continua viata in lumea de dincolo, i-a determinat pe aceştia sa caute
mijloace artificiale de conservare. „Egiptenii au avut tentative de
mumificare, dar aceasta tehnica s-a perfecţionat in timpul Regatului
Vechi, când s-a ajuns sa se incizeze trupul pentru a scoate organele
interne; in timpul dinastiei a IV-a, este atestata existenta profesiunii de
imbalsamator. In acea perioada, mumificarea era privilegiul suveranului
si a câtorva aleşi. In timpul Regatului de Mijloc, mumificarea se
generalizează si este făcuta cu mai multa meticulozitate, deşi rezultatele
lasă mult de dorit. Doar in perioada Regatului Nou, mumificarea se
perfecţionează si chipul defunctului isi păstrează expresia, ceea ce este o
4
mare realizare, fiindcă mai înainte mumiile nu erau decât tegumente
inegrite lipite de oase.”6

Primul pas în procesul de mumificare era îndepărtarea

organelor interne, printr-o incizie efectuată în partea laterală a corpului.
Inima, considerată tronul inteligenţei şi forţa vieţii, era lăsată la locul său,
dar creierul era scos prin nas, cu un cârlig special, şi aruncat. Restul
organelor erau păstrate în vase canopice.

46 Achimescu, Pr. Prof Dr ., Moartea si semnificatiile

Nicolae ei la vechii egipteni, p. 4
 „Cadavrul era împachetat, acoperit cu carbonat de sodiu cristalizat (un
tip de sare) şi lăsat să se deshidrateze timp de 40 zile. Corpul era apoi
5
înfăşurat în bandaje îmbibate în răşină, carbonat de sodiu şi uleiuri aromate,
iar toate orificiile corpului erau astupate. În final, corpul era acoperit cu
răşini şi bandajat încă o dată, iar preoţii plasau diferite amulete între
straturile de bandaje. Întregul proces, însoţit de rugăciuni şi descântece
elaborate, dura aproximativ 70 zile, însă corpurile astfel prelucrate s-au
conservat perfect timp de mii de ani.”7

„Arta egipteana de mumificare este alcătuita din mai multe etape.

Primul pas era spălarea si purificarea religioasa a cadavrului. In cel de-al
doilea pas trebuiau îndepărtate organele interne. In partea stânga a copului se
făcea o mica incizie de circa 10 cm prin care erau scoase
intestinele,stomacul, ficatul, si plămânii. Fiecare dintre aceste organe erau
apoi separat uscate in natron, pentru a descuraja astfel bacteriile. După aceea
aceste organe erau infasurate individual in fasii lungi de pânza, după care
erau puse in cate un vas (fiecare dintre cele 4 vase reprezentând pe cate unul
dintre cei 4 fii ai lui Horus. Acestea erau aranjate după cum urmează: in
vasul Qebehsenuef, vasul cu cap de soim, erau aşezate intestinele; in vasul
Duamutef, vasul cu cap de şacal, era aşezat stomacul; in vasul Hapy, vasul
cu cap de babuin erau aşezaţi plămânii, iar in vasul Imsety, vasul cu cap de
om era aşezat ficatul. Cavitatea era umpluta cu natron ( o sare care se găsea
din abundenta pe malurile Nilului si care este compusa din sare,bicarbonat
de sodiu,carbonat 6de sodiu si sulfat de sodiu),iar creierul era scos din

5
7 Constantin Daniel, Cultura spirituala a Egiptului antic, Ed Cartea romaneasca, Bucuresti, 1985, p. 318
68 Weigall Arthur, Istoria Egiptului antic, trad George Miciacio, Ed. Artemis, Bucuresti, 1994, p.114
cavitatea craniana prin nas, cu ajutorul a doua bete lungi. Ei spărgeau osul
despărţitor dintre nas si craniu si introduceau pe acolo cele "doua bete".Atât
de mult agitau si mestecau creierul in interior,pana când acesta se lichefia si
curgea afara,prin cavitatea nazala. El nefiind important era probabil aruncat.
După acest pas, corpul era aşezat pe o masa de imbalsamare unde era in
totalitate acoperit cu natron. Acest pas dura 40 de zile. După acele 40 de zile,
corpul era curatat de natron, cavitatea corpului era umpluta cu diferite
ierburi sau pânza, iar corpul era in totalitate uns cu uleiuri speciale (mir, vin
de palmier, ulei de cafor), care aveau proprietati anti-bacteriene. După ce si
acest pas a fost efectuat mumia era infasurata in benzi textile lungi de cativa
metri. Aceste benzi erau lipite intre ele cu ajutorul unor rasini, de pin,
de brad sau ceara de albine. In acelaşi timp, tâmplarii lucrau la unul sau mai
multe sarcofage. De obicei se făceau mai multe sarcofage,pentru ca apoi sa
se aleagă cel mai bun, cel care se potrivea cel mai bine. După ce sarcofagele
erau terminate intrau in scena decoratorii. Pictura fina care se găseşte pe
sarcofage era rareori făcuta direct pe lemn. De cele mai multe ori era
desenata pe o tencuiala care era mai apoi lipita pe lemn, iar peste ea se aplica
un strat de lac. Un lucru deosebit de important, erau textele funerare care
trebuiau amplasate in interiorul mormântului si care erau scrise pe
papirusuri. Toate textele funerare făceau parte din Cartea Morţilor.”8
Observam ca era nevoie de o perioada foarte lunga de timp pentru
pregătirea celui decedat pentru înmormântare. Erau necesare cele 70 de zile
pentru realizarea mumificării, apoi trebuia stabilit sau chiar construit
mormântul. Astfel, „o regina din dinastia a IV-a a fost înmormântata abia
după 272 de zile”9.
„Cortegiul funerar străbate oraşul de la est la vest, urmând drumul
ceresc a lui Ra in barca solara. In fata cortegiului, la o oarecare distanta, un
prim grup de servitori purta prăjituri si flori, ulcioare de lut, vase de piatra,
cutii conţinând figurine si alte materiale. Un grup mai numeros transporta
mobilierul cu care va fi utilat mormântul: scaune, paturi, dulapuri, cufere,
vase funerare si altele. După ei, o alta grupare de slujitori purta pe tăvi de aur
sau de argint, obiectele personale ale defunctului: bastoane, sceptrele,
statuile, bijuteriile, colierele si alte obiecte de preţ.”10
„Sarcofagul era aşezat pe un catafalc tras de o pereche de boi sau de
vaci si de cativa oameni. Catafalcul era format din panouri mobile din lemn
si dintr-un schelet tot din lemn pe care atârnau perdelele de stofa brodata sau
de piele; el era aşezat pe o barca, fiind încadrat de doua statui reprezentându-
le pe zeiţele Isis si Nephthys, barca insasi fiind aşezat pe o sanie. Ajunşi pe
malul Nilului, sarcofagul era expus pe o estrada de lemn pentru a fi privit,iar
apoi avea loc traversarea fluviului.”11 Ajungând pe malul celalalt, cortegiul
funerar isi continua drumul spre mormânt. „Acum catafalcul era purtat de
oameni precedaţi de un preot care il stropea neîncetat cu ibricul si întorcea
spre el cădelniţa aprinsa. Mormântul, era aşezat de obicei intr-un loc secret.
In fata mormântului, in fata unui număr mic de apropiaţi, servitorii aduceau
mobilierul, vasele canopice, ofrandele, statuile, aurul, argintul si toate cele
necesare ornamentării camerei mortuare.”12 Apoi avea loc cel mai important
ritual al imormantarii si anume: „deschiderea gurii mumiei”; in aceste
7
momente sufletul ba, sub forma unei pasări isi lua zborul prin gura mumiei.
Aşadar lua sfârşit ritualul inmormantarii. Apoi urma un ospat funerar, vacile
si boii care l-au adus pe răposat la mormânt erau jertfite toate in numele sau.

79 Voiculescu, Diac. Emilian, op. cit., p.

195
10 Ibidem
11. Achimescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, op. cit, p.7
12. Ibidem
13 Tukarev S.A, op. cit. cap 16, p 310
 c) Mormintele

Inca din cele mai vechi timpuri, dar si mai târziu, "locul de veci"
pentru oamenii simpli era o groapa obişnuita, nu prea adânca, sapata in nisip,
sau o scobitura intr-o stanca, astupata apoi cu o piatra mare, pentru a nu
pătrunde acolo şacalii. Mormintele regale si nobiliare, in schimb, aveau inca
din cele mai vechi timpuri infatisarea unor adevărate fortăreţe cu pereţii
oblici spre centru, purtând astăzi denumirea araba de mastaba.
 „Intr-o astfel de mastaba, chiar deasupra mormântului, se afla o
capela in care se celebrau riturile funerare, mobilata cu o masa pentru
ofrande; alături era o stela pictata sau gravata, in dosul căreia se afla
"coridorul", zidit, conţinând statuile defunctului. Acesta comunica prin
statuile care îl reprezentau cu familia sa care, prin nişte ferestruici mici, ii
aduceau ofrande si fumul de tămâie.”13 Capela era decorata cu scene pictate
sau sculptate in basorelief, reprezentând diferite activitati din viata care, pe
cale magica, îl menţineau pe cel răposat "in viata". Mastabele erau grupate,
regulat, in jurul piramidei faraonului. O mastaba a unui defunct foarte bogat
putea avea si alte încăperi, comunicând intre ele prin diferite coridoare. „Un
alt tip, mai evoluat de morminte, apărut in timpul dinastiei a III-a, îl
reprezenta piramida in trepte, care aminteşte - ca aspect - de ziguratul
babilonian sau de piramidele in trepte ale aztecilor si mayasilor.
Primul mormânt de acest fel a fost construit de vizirul si arhitectul
Imhotep pentru regele Djoser, fondatorul dinastiei a III-a, la Sakkara.
Aceasta piramida, reprezentând o suprapunere in diferite etape peste o
mastaba pătrata,are dimensiuni impresionante: laturile bazei dreptunghiulare
de 109 m si 121 m, iar inaltimea de 61 de metri.”14
 In timpul dinastiei următoare au fost construite marile piramide de la
El Giseh, inaltate pentru a adăposti mumiile a trei regi din dinastia a IV-a:
Kheops, Khefren si Mykerinos, după ortografia greceasca, Hufu, Hafra si
Menkaura, după denumirea egipteana.  
„Piramida construita de Kheops si considerata una dintre "cele sapte
minuni ale lumii antice" are o inaltime de 137 de metri, aceea a lui Khefren
de 136 m si cea a lui Mykerinos de numai 62 m. construcţia acestor
monumente presupune eforturi si o imaginaţie incredibile. De pilda,
gigantica opera de construcţie a marii piramide a lui Kheops a durat 30 de
ani. Blocurile de piatra - unele de 20 de tone - au fost aduse la mari distante,
pe tăvălugi, pe sănii trase pe nisip sau intre doua bărci; ridicate cu ajutorul
pârghiilor si a unor puternice balansoare de lemn, pe rampe si planuri
înclinate, ele erau inaltate pe terase succesive de pamant si cărămida, terase
înlăturate apoi, după terminarea construcţiei.”15
Începând cu dinastia a XVIII-a, insa, datorita faptului ca jefuitorii de
morminte începuseră sa opereze intr-un mod din ce in ce mai îngrijorător,
faraonii au adoptat tipul de mormânt complet subteran, cu mai multe
încăperi, săpate in pereţi de stanca, in aşa numita Vale a Regilor, la vest de
oraşul Teba. Aceste sapaturi erau foarte adânci, trecând de 100 de metri, si
aveau pereţii decoraţi cu diferite scene si texte ce prezentau viata regelui
defunct in lumea de dincolo. In aceasta perioada, templele funerare erau
8
construite departe de aceste morminte, respectiv in apropierea Nilului, unde
erau aduse si sacrificiile funerare.

d) Concepţia egiptenilor despre suflet

814. Weigall, op. cit, p.157

15 Enciclopedii si atlase, Saptezeci de mistere ale egiptului antic, Ed. Aquila 93, Bucuresti, 2004, p. 271
16 Constantin Daniel, op. cit, p328
 Este incontestabil că pentru egipteni ceva din fiinţa omului
continua să existe şi după moarte. Altfel n-am mai înţelege nimic din
giganticele piramide şi din faimoasele mumii egiptene. Dar cum îşi
reprezentau egiptenii sufletul? Lucrul acesta este aproape imposibil de
spus. Din cercetările care s-au făcut ar reieşi că, pentru egipteni, sufletul n-
ar fi avut unitatea şi personalitatea pe care noi obişnuim să le atribuim
sufletului nemuritor. Pentru ei, sufletul ar fi fost scindat, specificat într-o
serie de suflete, care n-ar fi fost altceva decât diferite aspecte sau
subdiviziuni ale activităţii spirituale. Fiecare dintre aceste suflete purta un
nume deosebit: bai, ka, ian, akh.
„Bai ar fi sufletul propriu-zis, care în timpul vieţii animă trupul iar
după moarte trece într-o altă viaţă. Era reprezentat printr-un cocor, căruia
mai târziu i s-a dat un cap de om. Reprezentarea sufletului sub formă de
pasăre ar fi un indiciu asupra destinului acestuia. Sufletul urma să-şi ia
zborul după moartea trupului şi să trăiască sus în cer printre zei. Sufletul
putea să ia şi forma unei lăcuste, care după concepţia egiptenilor era tot o
pasăre.”16
„Asupra cuvântului ka s-au produs cele mai multe discuţii între
cercetători şi nu putem spune că lucrurile s-au lămurit deplin. După unii, ka
ar fi un „dublu”, un «chip invizibil», după alţii ar fi o transformare a
conceptului de totem primitiv, şi aşa mai departe. Probabil că cea mai
îndreptăţită părere este aceea care consideră pe ka drept un principiu vital
strâns legat de corp, care nu-şi ia zborul după moarte, ca bai, ci coboară în
mormânt, păstrându-se atât cât se păstrează trupul. Este concepţia primitivă
egipteană despre suflet, anterioară concepţiei superioare reprezentate prin
bai. De altfel ceva asemănător am întâlnit şi la chinezii antici, unde de
asemenea exista credinţa în două feluri de suflete, dintre care unul
înălţându-se la cer şi altul rămânând în mormânt şi hrănindu-se din
ofrande.”17 Din credinţa că soarta sufletului, a lui ka, este legată de trup, a
luat naştere grija egiptenilor pentru păstrarea trupurilor în bună stare cât
mai multă vreme cu putinţă. Şi de aici îmbălsămările şi piramidele ca
morminte durabile, iar pentru cazul că totuşi trupul ar fi suferit vreo
stricăciune, egiptenii au avut grijă să facă statui cât mai asemănătoare cu
defuncţii, pentru ca să locuiască în ele ka. Fireşte că acest suflet, ka, trebuia
hrănit din belşug şi îngrijit, pentru ca să nu vină ca strigoi printre oameni.
Ran „reprezenta numele omului, care de asemenea, în concepţia
egiptenilor antici, avea un fel de realitate şi trebuia păstrat cât mai mult cu
putinţă pe pământ în amintirea pioasă a descendenţilor şi pe pietrele
funerare.”18 A distruge numele unui mort în mormântul său era considerat
ca o mare crimă.
Akh era inima, „sediul tuturor activităţilor bune sau rele ale sufle-
tului. De aceea, la judecata la care sufletul trebuia să se prezinte după
moarte, inima defunctului era judecată, cântărită pe balanţă, cum vom
arăta mai departe.”19
In general însă, egiptenii n-au conceput sufletul ca o realitate pur
spirituală.9

e) Destinul sufletului după moarte

9
17 Ibidem
18 Ibidem
19 Ibidem
 Este foarte probabil ca la începuturile civilizaţiei egiptene să fi
existat o concepţie destul de grosolană despre viaţa viitoare. Descoperirile
arheologice arată cum în epoca preistorică egiptenii îşi îngropau morţii
întinşi pe o parte, în poziţia numită „chircită” şi având în preajma lor
unelte de lucru şi provizii de mâncare şi băutură. „Locul de veci” al
morţilor trebuie să fi fost deci la egipteni în acea vreme mormântul însuşi.
Acolo i se aducea mortului hrană. Acolo, la mormânt, se desfăşura cultul
datorat morţilor de către cei vii. „Pe timpul dinastiei a IV-a apare însă
credinţa că sufletul mortului poate pleca din mormânt pe un timp mai mult
sau mai puţin lung sau că îşi poate alege altă locuinţă mai plăcută. Tot
acum s-a putut forma şi credinţa despre o lume îndepărtată a morţilor, în
care se ajunge printr-un drum greu, plin de peripeţii şi primejdii. Pentru a
sfătui şi călăuzi sufletul în timpul acestei călătorii postume, s-au compus
acele Cărţi ale morţilor, adevărate ghiduri ale lumii de dincolo, în aceste
cărţi sufletul mortului găsea indicii despre tot ce trebuia să facă şi să spună
pentru a izbuti să ajungă în fericita lume a morţilor. Ceva mai mult,
preţiosul ghid cuprindea şi planuri amănunţite ale locurilor mai încurcate
din lumea subterană, ca şi portretele personajelor de seamă, bune sau rele,
de care mortul trebuia să se ferească sau pe care trebuia să le cheme în
ajutor.”20
Dar unde era pentru egipteni acea fericită, sau poate nefericită, lume
a morţilor? Greu de precizat. Nu fiindcă n-ar fi indicaţii în textele
egiptene, ci fiindcă aceste indicaţii se deosebesc foarte mult unele de
altele. Aceasta probabil pentru că în epoca preistorică a Egiptului vor fi
fost mai multe doctrine locale cu privire la destinele sufletului, doctrine
10
care apoi, chiar în Textele din piramide şi în Cartea morţilor, apar
revizuite şi sintetizate.
Intr-adevăr, izvoarele provenite din diferitele centre principale ale
Egiptului relatează felurite variante ale temei eshatologice, în funcţie de
caracterul special al zeităţii locale. Astfel, la Memfis „se credea că
sufletele morţilor merg într-un loc trist, spre apus, în deşertul Libiei, unde
îşi avea reşedinţa Sokoris, zeul funerar al Memfisului.” 21 La Heliopolis „se
credea că sufletele călătoresc fericite, împreună cu zeul Ra, pe barca
acestuia, care noaptea trecea printr-un loc întunecos numit Duat, situat
undeva, afară din Egipt, spre apus.”22 Pentru locuitorii din Abydos,
„intrarea în lumea cealaltă era situată la apus de acel oraş, acolo unde
barca Soarelui se strecoară în fiecare seară în împărăţia morţilor printr-o
crăpătură a muntelui.”23
Cea mai răspândită versiune eshatologică şi care a predominat în tot
Egiptul a fost desigur cea osiriană. Potrivit legendei osiriene, zeul
civilizator Osiris a fost omorât de fratele său Seth şi apoi a fost înviat prin
procedee magice de către Isis, Nephtys, Anubis. „Aceste procedee magice
nu erau însă decât vechile rituri egiptene ale mumificării, cărora mitul
osirian a venit să le dea un anumit sens, o anumită explicaţie: aceea că
riturile înmormântării transformă pe mort într-un Osiris şi-1 fac să învie şi
să trăiască viaţa veşnică şi fericită a zeului, putând chiar să poarte numele
de Osiris X. Călătoria sufletului după moarte avea ca ţintă împărăţia lui
Osiris, Câmpiilor lui laru sau Amenti, unde sufletele duceau o viaţă
fericită, servind pe Osiris aşa cum au servit pe faraon, dar în condiţii mult
10

20 Weigall Arthur, op. cit. p.173

21 Culianu I.P., Calatorii in lumea de dincolo, Ed Nemira, Bucuresti, Cap. 4, p 93
22 Ibidem
23 Ibidem
mai favorabile, deoarece fertilitatea Câmpiilor lui laru era mult mai mare
decât aceea a regiunii Nilului, grânele crescând mai înalte decât omul şi
dând mai multe recolte.”24
Cum vedem, raiul egiptenilor antici era conceput ca o foarte frumoasă
vale a Nilului, cu canale de irigaţie, cu inundaţii fertilizatoare, cu recolte
foarte îmbelşugate şi chiar cu posibilitatea pentru suflete de a pune pe alţii
să lucreze în locul lor, aşa cum lucrau în Egipt sclavii. Este vorba de
„răspunzători” (uşabtis), statuete de pământ smălţuite, care se puneau de
către rude în mormânt şi aveau rolul să răspundă prezent în momentul când
defunctul, pus la munci grele de noul său stăpân, Osiris, va avea nevoie să
fie înlocuit de cineva.11

II. Concluzie
Religia egipteană este considerată ca fiind cea mai vecine religie şi aceea
care a avut cea mai lungă perioadă de existenţă dintre toate religiile lumii. In
lunga sa existenţă, aceasta religie a suferit o serie de transformări, cunoscând
forme înalte de spiritualitate, dar şi aspecte din cele mai grosolane. Cu toată
aparenţa de unitate, religia egipteană a fost, de fapt, un adevărat mozaic de
credinţe şi rituri, care gravitau în jurul câtorva idei principale, între care
cultul solar şi credinţa în nemurirea sufletului.
Structura însăşi a religiei egiptene era politeistă şi cultul însuşi al acestei
religii era de aşa natură încât nici o speculaţie monoteistă nu putea fi în stare
să schimbe caracterul politeist al acestei religii.

11
24 Voiculescu Diac. Emilian, op.cit. p 201
 Putem spune ca aceasta credinţa in viata viitoare a făcut ca pamantul
Egiptului sa fie presărat cu monumente funerare ca nici o alta tara din lume,
egipteanul considerând viata aceasta ca o simpla anticamera a vieţii celeilalte.
Nu este deloc exagerare sa spunem despre civilizaţia antica egipteana a
fost una dintre cele mai mari si mai interesante din toata istoria lumii.

Bibliografie

1. Achimescu, Nicolae, „Istoria si filosofia religiei la

popoarele antice”, Ed. Junimea, Iasi, 1998
2. Achimescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, „Moartea si semnificatiile
ei la vechii egipteni”

3. Constantin, Daniel, „Cultura spirituala a Egiptului antic”,

Ed. Cartea romaneasca, Bucuresti, 1985

4. Culianu, I.P. „Calatorii in lumea de dincolo”, Ed. Nemira,

Bucuresti, 1994

5. Enciclopedii si atlase, „Saptezeci de mistere ale Egiptului

antic”, Ed. Aquila 93, Bucuresti, 2004

6. Tukaraov, S.A. „Religia in sitoria popoarelor lumii”, Ed.

Politica, Bucuresti, 1976

7. Vasilescu, Diac Emilian „Istoria Religiilor”, Ed. I.M.B.O.R,

Bucuresti, 1975

8. Weigall, Arthur „Istoria Egiptului antic”, trad. George

Miciacio, Ed. Artemis, Bucuresti, 1994