AUDIEREA MARTORULUI ÎN LEGISLAȚ IA

PROCESUALĂ ROMÂ NEASCĂ ȘI

LEGISLAȚ IA PROCESUALĂ GERMANĂ –
COMPARAȚ IE
În ambele legislații, valoarea martorului este inerentă, depoziția lui reprezintă un mijloc
de probă fără de care sistemul procesual s-ar afla în imposibilitatea obiectivă de a stabili adevărul
juridic. Martorii apar cu precădere în majoritatea legislațiilor de pe mapamond ca fiind persoane
straine de interesele conflictuale ale părților din proces, însărcinate cu cunoștințe despre pricina
supusă judecății, cunoștințe ce pot determina în proporție covârșitoare soluționarea procesului.
Atât legislația germană cât și cea românească prevâd cu titlu de principiu obligația de a
sta drept martor în fața instanțelor în sarcina tuturo persoanelor ce calcă sub jurisdicția lor, din
punct de vedere al conținutului această obligație se materializeaza prin efectiva prezentare a
cunoștințelor pe care persoana este chemată să le furnizeze în cadrul depoziției, cu alte cuvinte,
nu este prevăzută o obligație de informare a martorului.
În materie penală, legislația procesuală penală românească prevede cateva excepții în
materia obligativității marturiei în rândul soțului, ascendenții și descendenții în linie directă,
precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului. Dispoziții similare le găsim și în materia
dreptului procesual civil: lujitorii cultelor, medicii, farmaciștii, avocații, notarii publici,
executorii judecătorești, mediatorii, moașele și asistenții medicali și orice alți profesioniști cărora
legea le impune să păstreze secretul de serviciu sau secretul profesional cu privire la faptele de
care au luat cunoștință în cadrul serviciului ori în exercitarea profesiei lor, chiar și după încetarea
activității lor; judecătorii, procurorii și funcționarii publici, chiar și după încetarea funcției lor,
asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoștință în această calitate; cei care prin
răspunsurile lor s-ar expune pe ei înșiși sau ar expune pe vreuna din persoanele. Majoritatea
legislațiilor europene printer care și cea germană consacră astfel de excepții în materie.
Legiuitorul speculează acele situații când depunerea mărturiei ar putea afecta alte valori
mai importante ori ar pune părțile într-o situație dificilă ba chiar afectând independența și
normalitatea anumitor profesii și relații sociale.
O particularitate interesantă în aceste legislații, prin care se poate înțelege indirect
importanța statutului de martor este întâietatea calității de martor. Calitatea de martor are
întâietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre
părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care
persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Această prevedere se regăsește atât
în legislația procedural penală cât și în cea procedural civilă, observând că există cazuri de
incompatiblitatea a judecătorului pentru anterioritatea calității sale de martor în cauză.
În ceea ce privește capacitatea de a fi martor, legislația germană impune condiția
princiaplă ca persoana să fie capabilă psihic şi intelectual de a depune mărturie, fără limită de
vârstă, important în acest caz fiind discernământul care poate fi probat prin orice mijloc de
probă. Mai mult de atât, cu titlu similar, legislația din România prevede că este posibilă chiar și
audierea unei persoane fără discernământ, însă ținându-se cont de aceste aspecte.
 O asemnănare însemnată este posibilitatea martorilor de a-și angaja un avoceat, care are
rolul de a-l asista în cursul depoziției, de a îi explica întocmai detaliile procesului și drepturile
sale. Avocatul nu are dreptul de a interveni în cursul audierii efective.
În materie penală, martorul este lăsat să declare tot ceea ce știe în legătură cu faptele sau
împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi i se pot adresa
întrebări. Martorului nu i se pot adresa întrebări privind opțiunile politice, ideologice sau
religioase ori alte circumstanțe personale și de familie, cu excepția cazului în care acestea sunt
strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilității martorului.
În materie civilă, În materie civilă, Martorul este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de fapt
care constituie obiectul probațiunii în cauza în care a fost citat. Audierea martorului poate fi
extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare pentru verificarea credibilității sale. Nu pot face
obiectul declarației martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret sau confidențialitate
poate fi opus prin lege organelor judiciare. Martorului i se comunică obiectul cauzei și apoi este
întrebat dacă este membru de familie sau fost soț al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate
ori al celorlalte părți din procesul penal, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu
aceste persoane, precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii. Judecătorul
din legislația românească are o un spațiu de apreciere mai mare în privința întrebărilor pe care
acesta le poate adresa, spre deosebire de cele pe care judecătorul din legislația germană le poate
pune. ,, Martorului i se pun pe scurt în vedere importanţa declaraţiei sale, obligaţia de a spune
adevărul, faptul că mărturia mincinoasă constituie infracţiune şi posibilitatea audierii sub prestare
de jurământ. Este recomandabil să-i fie explicat pe scurt martorului, că această instruire are loc
pentru că legea prevede acest lucru şi nu din cauza unei neîncrederi personale a judecătorului în
martorul respectiv. După ce a fost instruit, vor fi consemnate datele personale ale martorului. În
acest moment începe practic administrarea probei. Pe lângă întrebările referitoare la nume,
vârstă, ocupaţie şi domiciliu vor fi de obicei puse şi întrebări referitoare la
rudenia/afinitatea/căsătoria cu una dintre părţi. În continuare poate fi cercetată credibilitatea
martorului, îndeosebi prin intermediul întrebărilor referitoare la relaţia cu părţile, aşa-numitele
întrebări generale. Se va proceda însă ca atare doar dacă este cazul. Dacă este evident că între
martor şi părţi nu există niciun fel de relaţie personală, întrebările de acest gen pot fi înţelese
greşit ca reflectând lipsa de încredere a instanţei. Partea esenţială o constituie audierea cu privire
la obiectul cauzei . Ea începe cu o relatare ”compactă” a martorului; presupune deci o întrebare
foarte generală sau o solicitare prealabilă a instanţei. În acest mod este favorizată o relatare pe
cât posibil neinfluenţată. “1
Observăm că legislația din Germania proceduralizează într-un mod mult mai riguros
ascultarea martorului, setând tonul și principiile pentru a face martorul să se poziționeze cât mai
obiectiv cu putință în depoziția sa și de a îi obține punctul de vedere din mai multe perspective
( a se vedea modalitatea schiței ). Putem afirma, că procesul civil și penal german este mai cu
seama aplecat spre arta audierii, spre eficiență, spre a fructifica la maxim o depoziție și de a
obține adevărul din ea. Standardizarea unei asemenea proceduri poate reprezenta o lamă cu două
tăișuri, fie eficiență maximă fie uneori o rigiditate care ar afecta calitatea depoziței.
În fine, un aspect bun venit este în prezența ambelor legislații diverse forme de protecție a
martorilor. dacă există probe sau indicii temeinice, că prin prezentarea în faţa organului judiciar
şi declararea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, s-ar pune în pericol viaţa martorului,
integritatea sa corporală, ori libertatea sa sau a altor persoane, procurorul sau instanţa de judecată
poate încuviinţa ca datele de identificare ale dumneavoastră să nu fie declarate şi să vi se atribuie
1
dr. Corina Petică Roman,DECLARAȚIA MARTORULUI CONSIDERAȚII ASUPRA DREPTULUI PROCESUAL GERMAN
o altă identitate sub care să apăreţi în faţa organului judiciar. În această situaţie datele
dumneavoastră reale vor fi consemnate într-un proces – verbal care se v-a păstra în condiţii de
maximă siguranţă. Tot pentru a asigura protecţie celui ce depune mărturie, procurorul sau
instanţa de judecată poate dispune ca audierea martorului să se facă prin intermediul mijloacelor
tehnice specifice (audio şi video), fără a fi necesară prezenţa acestuia în faţa organului judiciar.
În ambele legislații, pentru a se stabili adevărul, probele administrate în cauza trebuie
coroborate și conjugate pentru înțelegerea corectă. Așadar, chiar daca prin diverse mașinațiuni
procedura audierii s-ar compromite și s-ar obține o mărturie favorabilă unei părți, ea trebuie să
nu se afle într-o contradicție vădită cu probele administrate deja, ori daca este în cele din urmă în
contradicție cu probele administrate anterior, să fie totuși demonstrată și prin coroborarea cu
probe administrate la un moment ulterior.
Puse în oglindă, se observă că legislația națională nu este la fel de amanunțită precum cea
din Germania, judecătorul din legislația are mult mai multe de spus în acest proces al audierii,
liniile fiind trasate la nivel de principiu. Lipsesc multe criteria orientative și modalități de audiere
desprinse din știința audierii. Rezultă ca de multe ori, procesul civil românesc poate cădea prada
anumitor tertipuri și înțelegeri în spatele scenei procesuale, pentru că de cele mai multe ori
judecătorul aplică în procesul civil în procedura audierii competențe personale și nu îndrumări
clare desprinse din lege.
Opinia mea personală este că sunt necesare atât dispoziții suplimentare care să
depăsească stadiul de ghid facultativ, pentru a evita practica neunitara dar și de a consacra
dispozitii suplimentare si cazuri de asistenta obligatorie a martorilor vulnerabili pentru a se evita
manipularea acestora sau intimidarea lor.

Pîrvu Bogdan Marian, grupa 4 – tema studiu individual, Drept Judiciar Comparat