Sunteți pe pagina 1din 8

MINISTERUL EDUCAŢIEI ȘI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA „BOGDAN VODĂ” DIN CLUJ-NAPOCA


FACULTATEA DE Ș TIINȚ E ECONOMICE
STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ
SPECIALIZAREA – MANAGEMENT
DISCIPLINA – MANAGEMENT GENERAL

ESEU ARGUMENTATIV

MANAGEMENTUL – ȘTIINȚĂ SAU ARTĂ

COORDONATOR DISCIPLINĂ STUDENT ANUL I/


Management IFR
Prof.univ.Dr. Mohammad JARADAT Horciuc Daniel

2020-2021

1
1. Cuprins

1. Cuprins....................................................................................................................................2
2. Introducere..............................................................................................................................2
3. Susţinerea tezei.......................................................................................................................3
4. Anticiparea obiecţiilor............................................................................................................6
5. Concluziile..............................................................................................................................7
6. Bibliografie.............................................................................................................................8

2. Introducere

Este adevărat că în formele sale incipiente, empirice, managementul l-a însoţit pe om,
am putea spune, în decursul istoriei sale. Acest lucru este normal dacă ne gândim la faptul că
pentru a supravieţui, pentru a putea obţine cele necesare existenţei, pentru a-şi îmbunătăţii
traiul, omul a trebuit să-şi pună întrebări existențiale de felul: ce să facă?, cum să facă?.
Managementul l-a ajutat să obţină răspunsul la întrebările existente, chiar dacă el a
fost mai mult sau mai puţin cunoscut. S-a remarcat si demonstrat, că există un lucru care
permite unor oameni să obţină rezultate mai bune decât ale altora. Acest lucru perceput de
către om s-a concretizat sub forma unor elemente de conducere. În timp deşi ele au constituit
un anumit secret, recunoscute ca atare de către cei care le receptaseră şi le sesizaseră
importanţa, au început să devină importante, să constituie bun material multora dintre cei care
manifestau iniţiativă în domeniul economic, dar nu numai în acesta. De asemenea, elementele
evidențiate au început să fie studiate de către oamenii de ştiinţă, puse in teorie şi s-au elaborat
lucrări ştiinţifice.
În decursul timpului, a avut loc un proces foarte lent, dar oricum continuu, de trecere
spre managementul ştiinţific, care l-a înlocuit tot mai mult pe cel empiric. Apoi,
generalizările, teoretizările, formularea de metode şi tehnici i-au imprimat managementului un
caracter ştiinţific şi, mai apoi, pornind de la acest aspect s-a constatat că poate fi disciplină de
învăţământ.
Vreau sa evidențiez faptul că managementul este o artă dar şi o faptul că este o ştiinţă.
Este o artă care pare a putea fi experimentată de persoane care au experienţă în luarea

1
deciziilor. Apoi, managementul este, in concomitent o ştiinţă ce are reguli care trebuie
înţelese în orice situaţie care apare şi o parte din aceste reguli pot fi învăţate prin studiu.
Astfel, putem remarca faptul că că managerii studiază managementul la fel cum inginerii
studiază ingineria şi fizicienii fizica.

3. Susţinerea tezei

Relația dintre caracterul de ştiinţă şi cel de artă care se atribuie managementului


constituie un domeniu de dispută între specialişti, faţă de care se exprimă păreri diferite.
Aceste controverse sunt generate, în principal, de conţinutul termenilor cât şi dintr-un
conflict de păreri. Astfel, în cărțile de specialitate avem clasificări ale specialiștilor având
drept criteriu ideile referitoare la relația dintre ştiinţă şi artă în management. Având in vedere
acest tip de clasificare autorii au fost cuprinşi în trei grupe:
- autorii care sunt rezervați chiar în privinţa utilizării cuvântului artă a managementului,
având drept justificare faptul că s-ar refuza recunoaşterea conţinutului ştiinţific al
managementului, făcând concesii empirismului şi spontaneităţii în această activitate;
- o altă grupă de autori este formată din cei care susţin că managementul are atât o dimensiune
ştiinţifică, cât şi una care ţine de domeniul artei. Astfel, acești specialiști marchează latura
ştiinţifică a managementului se referă la principiile şi metodele elaborate, iar domeniul ce se
referă la artă are în vedere individualitatea managerilor care aplică distinct conceptele,
metodele, practicile oferite de ştiinţa managementului având în vedere şi intuiţia, experienţa,
curajul, etc.;
- ultima grupă de specialiști îi include pe cei care abordează procesul managerial ca fiind atât
ştiinţă, cât şi artă, cu precizarea că în perspectivă, pe măsura sistematizării informaţiilor
exacte despre acest concept de management, acestea au rolul să acopere, prin generalizare, un
câmp larg de fapte, iar ştiinţa va ocupa, încetul cu încetul, locul artei1.
Dacă ne întoarcem în timp putem aprecia că managementul este o artă veche. Lumea
civilizaţiei antice - sumerienii, egiptenii, babilonienii, romanii etc. - au organizat, coordonat
şi au condus diverse activităţi, lucru care poate atesta caracterul de artă al managementului.
De asemenea se menţionează că sumerienii foloseau documente scrise pentru a uşura
operaţiile guvernamentale şi comerciale, romanii conduceau imperiul folosind modele de
comunicare eficiente şi un control centralizat. În ceam mai mare parte a îndeletnicirilor

1
Gâf-Deac I., Bondrea A., „Management şi marketing pentru tehnologii moderne”, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2000,p.96
1
omeneşti au fost la început arte. Cu trecerea timpului, s-au modificat în ştiinţe folosind
tehnici, elaborând principii şi teorii, putând fi transmise şi învăţate, înlocuind intuiţia, vocaţia,
talentul. Îndată ce au avut loc acumulări de noi cunoştinţe se dezvoltă şi teoria mijloacelor
specifice managementului. Managementul în calitate ştiinţă înseamnă elaborarea unor
concepte, reguli, metode şi tehnici de lucru cu caracter general, a căror utilizare trebuie să
asigure folosirea optimă a potenţialului uman, material şi financiar din unităţile economice.
În anul 1911 Taylor a publicat Principiile managementului ştiinţific, în care face
următoarea remarcă: „Obiectul principal al managementului trebuie să fie asigurarea
prosperităţii maxime pentru angajator, cuplată cu prosperitatea maximă pentru angajat”.
Taylor, deseori numit „părintele managementului ştiinţific” credea că mulţi muncitori din
vremea sa lucrau sub capacităţile lor reale.2
De asemenea, pe măsura dezvoltării şi îmbogăţirii teoriei managementului şi arta
managementului înregistrează progrese semnificative. Din această cauză, mulţi oameni de
știință pledează pentru dezvoltarea unei teorii a managementului.
Cu referire la motivele care pledează pentru dezvoltarea teoriei integrate a managementului,
Shey precizează următoarele chestiuni:
a) în domeniul managementului, teoria rămâne un cadru conceptual de referinţă şi prezintă o
importanţă crucială pentru activitatea practicată care foloseşte aspecte din numeroase şi
diverse ştiinţe, precum şi nenumărate instrumente şi tehnici;
b) teoria este necesară pentru îndrumarea cercetării manageriale, prin evidenţierea lacunelor
existente în acest domeniu, precum şi prin oferirea de ipoteze pentru dirijarea eforturilor şi
eşalonarea lor judicioasă;
c) absenţa unei astfel de discipline ar face imposibilă predarea sau învăţarea managementului,
iar managerii nu ar putea să-l utilizeze ca îndreptar al activităţii manageriale;
d) numai cu ajutorul unei teorii adecvate a managementului poate fi înţeleasă întreprinderea
modernă şi activitatea ei;
e) cu ajutorul teoriei managementului se formează managerii capabili să conducă
întreprinderile şi celelalte instituţii, se asigură progresul în libertate şi demnitate umană şi se
previne împingerea spre centralism excesiv.
Există o întrebare ce se pune de multe ori. Replica specialiștilor este acela că
managementul este deopotrivă şi ştiinţă şi artă. Managerul trebuie să-i înţeleagă pe oameni şi
diferite situaţii, să se gândescă şi să folosească practic experienţa sa, toate acestea fiind
caracteristici ale managementului ca artă. Punerea în practică a principiilor lui Fayol,
2
MOHAMMAD JARADAT, Suport de curs Disciplina Management General, UBV Cluj Napoca
1
folosirea calculatoarelor şi a programării liniare pentru luarea unei decizii, sunt exemple ale
managementului ca ştiinţă.
Managementul, la fel ca oricare altă artă (medicina, ingineria, baletul sau
contabilitatea), are nevoie de cunoştinţe ordonate (ştiinţifice) pentru a ajunge la un rezultat
concret, dezirabil. Este foarte sigur ca diagnosticarea perfectă şi folosirea în concepţii a unor
formule şi tehnici memorate să-i situeze pe astfel de manageri în afara realităţilor practice.
Iar managerii care încearcă să fie lideri fără teorie, fără cunoştinţele structurate ale acesteia,
trebuie să fie încrezători în noroc, intuiţie sau experienţa a ceea ce au făcut în trecut. Având
cunoştinţe concrete, vor avea, de departe, oportunităţi sporite să conceapă soluţii sănătoase şi
realizabile pentru problemele manageriale. Totuşi, numai cunoaşterea regulilor sau
conceptelor teoretice nu va asigura succesul practic, pentru că trebuie să ştii cum să le
foloseşti. De asemenea, ştiinţa şi arta nu sunt mutual exclusive, ci complementare.
Una din greșelile obişnuite în utilizarea teoriei şi ştiinţei este ignorarea compromisului
sau combinaţiei, în stare să asigure întregul rezultat dorit. Necesitatea de a face
compromisuri, cu nivele minime ale consecinţelor nedorite, este esenţa managementului
contextual sau situaţional.
Se spune de cele mai multe ori că ştiinţele sociale nu sunt exacte prin comparaţie cu
ştiinţele fizicii, matematicii, biologiei, considerate exacte şi că managementul este probabil
cea mai inexactă dintre ştiinţele sociale. Managementul, în mod special, se ocupă de
fenomene complexe, despre care se ştie încă puţin. Conținutul şi comportamentul atomului,
de pildă, sunt evident mult mai puţin complexe decât structura şi comportamentul unui grup
de oameni.
Cum de altfel şi în cele mai exacte dintre ştiinţe sunt încă domenii neacoperite cu
cunoştinţe ştiinţifice, specialiștii din domeniul ştiinţelor sociale nu trebuie să fie
neîncrezători. Tratarea ştiinţifică a practicii manageriale nu trebuie să aştepte până când o
ştiinţă exactă a managementului va fi disponibilă. Putem spune că dacă fizica şi biologia ar fi
aşteptat, probabil am fi în epoca de piatră.
În mod sigur, managementul este o ştiinţă inexactă. La fel de cert este însă şi faptul că
folosirea cunoştinţelor disponibile ne ajută să înţelegem mai bine managementul şi să
îmbunătățim practica actuală a acestuia.

1
4. Anticiparea obiecţiilor

În situația în care managementul se foloseşte de cunoştinţe de bază ordonate


(principii, metode, tehnici) este ştiinţă. În momentul în care acestea sunt puse în aplicare
potrivit unor condiţii specifice, pentru a obţine rezultate dorite, atunci el devine artă. Poate fi
considerat că în cazul aceloraşi cunoştinţe deţinute de două persoane aplicarea şi efectele
acestora sunt diferite, în funcţie de abilitatea fiecăruia, de tactul sau de gradul în care cunoaşte
situaţia concretă etc.
Capacitatea de a folosi metodele, tehnicile şi principiile oferite de ştiinţa
managementului, de a le aplica, de a le combina reprezintă, de fapt, tocmai arta de a conduce.
Apare, desigur, ceea ce este cunoscut sub forma raportului dintre teorie şi practică, rezultatele
obţinute de practicieni vor fi diferite în funcţie de măsura în care vor apela, potrivit cu
condiţiile existente, la elemente teoretice şi ştiinţifice de bază din management, şi mai puţin la
ceea ce au făcut, la intuiţie care, deşii importante nu pot înlocui, totuşi, ştiinţa. Vor deveni ,
astfel mai oportuni, intervenţiile lor având şanse mai mari de realizare, se pot concretiza în
rezultate mai pozitive. Este real şi faptul că simpla însuşire a metodelor, a principiilor, a
instrumentelor de management nu poate asigura succesul deoarece este necesar să se ştie când
şi cum se folosesc acestea.
Saltul la economia de piaţă impune schimbări de fond, inclusiv în ceea ce priveşte
concepţia managerială. Este nevoie de un proces de asimilare de cunoştinţe care să permită
abordări şi soluţionări pentru problemele ivite, ceea ce a fost are tot mai puţină importanţă. O
unitate cu autonomie în totalitate presupune mai multă autoritate pentru manager, dar, cel
puţin în aceeaşi măsură, şi responsabilitate faţă de deciziile proprii.
Cunoştinţele acumulate de management contribuie la realizarea a ceva care reprezintă
mult mai mult decât o simplă pricepere, adică o cultură în acest domeniu, s-ar putea spune
chiar o stare de spirit. Persoana care are în bagaj o asemenea cultură, se evidențiază într-o
lume aparte a ideilor privind organizarea, coordonarea, antrenarea şi motivarea grupurilor
umane care acţionează într-o unitate.3 El este solicitat să-i ajute pe oameni, să-i coordoneze
în atingerea scopurilor proprii şi a obiectivelor organizaţiei. Se desprinde, implicit necesitatea
de a se asigura utilizarea potenţialului uman, tehnic şi financiar de care se dispune, de a

3
Naneş M.,”Management general – fundamente teoretice”, Editura Sylvi, Bucureşti, 2003,p.96
1
combina optim aceşti factori de producţie şi, în general, de a face să funcţioneze şi să
supravieţuiască sistemul pe care unitatea îl reprezintă.
Cu trecerea timpului, alături de cunoştinţe vor creşte experienţa şi abilitatea
managerilor, ceea ce le va permite să acţioneze tot mai eficient în condiţiile economiei de
piaţă.
Relația dintre caracterul de știință și cel de arta care se atribuie managementului
constituie un domeniu de controversă intre specialiști, față de care se exprima opinii diverse.
Aceste controverse sunt generate, in principal, de conținutul termenilor cat si dintr-un conflict
de opinii.
O revenire in timp permite sa se aprecieze ca managementul este o arta veche.
Populația civilizatiei antice - sumerienii, egiptenii, babilonienii, romanii etc. - au organizat si
au coordonat diferite activitati, lucru care poate atesta caracterul de arta al managementului.
Managementul ca știinta presupune elaborarea unor concepte, proceduri, metode si
tehnici de lucru cu caracter general, a caror utilizare trebuie sa asigure folosirea optima a
potentialului uman, material si financiar din unitatatile economice.

5. Concluziile

În concluzie este clar că managementul este o artă, dar şi o ştiinţă.


Managementul, ca ştiinţă, are un domeniu de referinţă, are proceduri proprii, operează
cu metode şi tehnici specifice pentru atingerea unor obiective organizaţionale şi are un
obiect de studiu distinct.
Preocupările privind coordonarea activităţii umane au apărut odată cu primele forme de
organizare socială şi s-au mărit pe măsura progresului material şi spiritual al omenirii.
Teoria are o evoluție foarte puternică în domeniul managementului, rămâne foarte
puternică, existând o adevărată explozie a lucrărilor care îi sunt consacrate. Aprofundarea
cercetării ştiinţifice, abordarea problemelor din diverse puncte de vedere, punerea în aplicare
în studiile elaborate a unor metode de investigare din diferite ştiinţe au imprimat cercetărilor
şi concluziilor, teoriilor formulate o diferenţiere specifică, apărând adevărate şcoli de
management. Şcolile în care se face instruire cu conținut de management reflectă nivelul de
dezvoltare a ştiinţei managementului la un moment dat, gradul în care aceasta apelează la
metode din alte domenii ale ştiinţei (matematica, statistica, sociologia, psihologia etc.). De
asemenea se reflectă şi importanţa acordată unora sau altora din componentele sale. Se poate
remarca că evoluțiile în management sunt legate, într-o anumită măsură, şi de cele din

1
domeniile de ştiinţe de la care şi-a integrat diverse metode, şi pe care le foloseşte într-o
manieră specifică.
Managementul este, de asemenea, o „ ştiinţă ” pentru că a fost studiat şi s-a constatat
că are anumite legi şi reguli ca fizica: când linia de asamblare nu este aprovizionată cu
materii prime şi materiale sau cu energie pentru funcţionarea maşinilor, nu poate fi producţie;
când personalul de la desfacere nu poate să asigure desfacerea tuturor produselor se creează
un stoc şi activitatea de producţie trebuie redusă; când nu sunt resurse financiare pentru
modernizarea echipamentului sau pentru unor noi produse, uzura morală va determina
necompetitivitate.
Aşadar, studiul managementului îi poate ajuta pe cei ce vor devenii manageri să
cunoască limitele în cadrul cărora poate funcţiona întreprinderea.
Există, de asemenea, căi de a studia „arta” managementului. Una desigur este
experienţa. Managerii învaţă în mod continuu direct din munca pe care o desfăşoară şi se
folosesc de experienţa acumulată de la situaţie la situaţie.

6. Bibliografie

1. MOHAMMAD JARADAT, Suport de curs Disciplina Management General, UBV


Cluj Napoca
2. GÂF-DEAC I., BONDREA A., „Management şi marketing pentru tehnologii
moderne”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000
3. NANEŞ M., „Management general – fundamente teoretice”, Editura Sylvi, Bucureşti,
2003

S-ar putea să vă placă și