Sunteți pe pagina 1din 3

Care este legătura dintre pomenirea celor adormiţi în Biserică şi valoarea

liturgică şi culturală a cimitirelor?

Un articol de:  Pr. Asist. Dr. Silviu Tudose  -  26 Ian, 2021

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din 28 octombrie 2019, a
declarat anul 2021 în Patriarhia Română ca An omagial al pastorației românilor din afara
României  şi  An comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a
cimitirelor. Ambele teme, atât cea omagială, cât și cea comemorativă, au menirea de a
aprofunda două aspecte ale vieții și activității pastoral-misionare a Bisericii noastre, extrem
de actuale pentru contextul social în care ne aflăm. Pe de o parte, prezența tot mai
numeroasă a comunităților de români din afara granițelor țării, iar pe de alta, permanenta
preocupare pentru pomenirea și cinstirea celor adormiți în Domnul și a locurilor de veci, în
care trupurile lor așteaptă învierea cea de apoi.
Religia creştină este prin excelenţă religia iubirii. Dumnezeu Însuşi este iubire, iar cei care nu
iubesc nu pot să-L cunoască (cf. 1 Ioan 4, 8). De aceea, orice formă de manifestare a iubirii
este, în fond, nu numai o îndeplinire a poruncii pe care Dumnezeu ne-a dat-o, ci şi o
continuă cunoaştere a marii Sale milostiviri. Iubindu-i pe semenii noştri, Îl iubim pe
Dumnezeu, aşa cum, dacă-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu, inevitabil îi iubim pe semenii
noştri.

Iubirea faţă de semeni nu se manifestă numai în timpul vieţii pământeşti, ci trece dincolo de
moartea fizică. Rugăciunile pe care le facem pentru ei, după ce au trecut la cele veşnice, ne
ajută să fim în comuniune, iar îngrijirea locurilor în care sunt înmormântați este o
responsabilitate de netăgăduit. Întâlnirea cu ei în rugăciune este şi întâlnire cu Hristos
Domnul, Cel care a biruit moartea prin Răstignirea şi Învierea Sa.

E bine știut faptul că rânduiala Bisericii Ortodoxe prevede o ritmicitate a rugăciunilor sau
pomenirilor pe care le facem pentru cei adormiți. Pe lângă toate rânduielile care se
săvârșesc până la așezarea trupului în mormânt, care culminează cu slujba Înmormântării,
Biserica a rânduit multe pomeniri ulterioare.

Alături de Sfânta Liturghie la care sunt pomeniți, cea mai frecventă slujbă care se face pentru
cei adormiţi este parastasul, adică un rezumat al slujbei Înmormântării, cu rugăciunile de
dezlegare şi iertare rostite de fiecare dată. Primul parastas sau prima pomenire coincide cu
pomana care se face în ziua înmormântării. Acesta este primul soroc, la trei zile după
moarte. După aceea, se fac parastase la fiecare soroc de pomenire: la nouă zile, la 40 de zile
(şase săptămâni), la trei, şase şi nouă luni, la un an, în fiecare an până la şapte ani după
moarte şi, după aceea, în sâmbetele morţilor de peste an.

Atunci când este posibil, parastasul este urmat de o rânduială de rugăciune pe care preotul,
împreună cu cei din familie, o săvârșeşte în cimitir, la mormântul celui adormit în Domnul.

Îi numim pe cei care trec pragul către veșnicie adormiți, pentru că ei nu dispar odată cu
moartea fizică, ci, după credința noastră, moartea este considerată un somn. Mântuitorul
Însuși spune despre prietenul Său, Lazăr, când acesta era deja mort de patru zile, că „a
adormit” și merge să-l trezească (cf. Ioan 11, 11-13). Iar Apostolul Pavel le răspunde
tesalonicenilor care se întrebau ce se va întâmpla cu cei care mor înainte de Parusie sau de a
doua venire a Domnului că aceștia „au adormit” și că „prin Iisus îi va aduce Domnul
împreună cu El” (cf. 1 Tesaloniceni 4, 14). Mai târziu, momentul trecerii prin moarte a Maicii
Domnului a rămas în conștiința Bisericii ca Adormirea Maicii Domnului.

Această credință a făcut ca, în limbajul comun, să existe expresii ca: adormitul/a întru
Domnul (înainte de rostirea numelui),  adormirea în Domnul  (pentru momentul despărțirii
sufletului de trup sau moartea fizică) ș.a.

Tot considerarea stării de după moarte ca un somn din care omul se trezește la învierea cea
de apoi a făcut ca, în creștinism, sarcofagul în care erau așezate trupurile celor morți în
antichitate, adică mâncătorul de trup, să devină pentru cei adormiți în Domnul sicriu,
adică raclă sau chivot în care se așază un lucru de mare preț.

De aceea și locurile în care sunt înhumați credincioșii nu se mai numesc necropole,


adică orașe sau cetăți ale morții, ci ele au devenit cimitire, adică locuri de odihnă.
Cuvântul cimitir  provine din limba greacă veche, în
care kemeterion înseamnă dormitor sau loc de odihnă. Același înțeles îl are și
latinescul coemeterium.

La început, mormintele creștinilor erau, ca și cele ale păgânilor, în afara zidurilor cetăților,
abia mai târziu apărând ceea ce numim cimitir comun, organizate de comunități în jurul
mormintelor de martiri sau în jurul unor cimitire mai vechi, ale unor familii.
În epoca persecuţiilor, este de la sine înţeles că înmormântările erau mult mai simple, ca mai
toate formele cultului. În acelaşi timp, în jurul mormintelor celor adormiţi se desfăşurau şi
primele forme ale cultului public. Se ştie că îndeosebi Sfânta Liturghie se săvârşea pe
mormintele martirilor, în catacombe, departe de ochii persecutorilor. Odată cu libertatea de
manifestare pe care Sfântul Împărat Constantin cel Mare a oferit-o creştinilor, şi ritualul legat
de sfârşitul pământesc al omului a cunoscut o dezvoltare rapidă: cei morţi erau spălaţi,
privegheaţi cu post şi rugăciune. Pot fi găsite mărturii în scrierile patristice din acea perioadă,
care pot demonstra acest lucru. Sfântul Ioan Hrisostom, bunăoară, într-una din omiliile sale
(Omilia a IV-a la Epistola către evrei, P.G. t. LXIII, col. 43), relatează cum cei adormiţi în Domnul
erau conduşi către mormânt cu lumini şi cântări, ca expresie a mulţumirii aduse lui
Dumnezeu pentru faptul că au fost încununaţi asemenea unor atleţi. Atitudinea cu care
creştinii întâmpinau trecerea la cele veşnice a vreunui confrate nu era nicidecum una de
întristare, ci se manifesta ca un răspuns la îndemnul Apostolului Pavel, care-i îndemna pe
tesaloniceni ca, în astfel de momente, să nu se întristeze asemenea celor care sunt lipsiţi de
nădejde (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13). În anumite zone era interzisă jelirea morţilor sau purtarea
hainelor de doliu, considerate manifestări contrare credinţei în moarte ca trecere la viaţa cea
veşnică, lipsită de întristare şi plină de bucurie.

În lumea greco-romană locurile de îngropăciune erau protejate prin lege, iar profanarea
acestora era pedepsită aspru, pentru că orice mormânt era socotit un loc sfânt (locus sacer).
În creștinism, cu atât mai mult aceste locuri au fost și sunt considerate locuri sfinte sau sacre
deoarece în ele se desfășoară o importantă parte a ceea ce numim cultul morților. Așezate
de multe ori în jurul sau în imediata apropiere a unui locaș de cult, cimitirele au, așadar, în
primul rând o valoare religioasă sau cultică, la care se adaugă celelalte valori cultural-
identitare, despre care se vor scrie cu siguranță multe lucruri în cadrul rubricii care
debutează acum în paginile „Ziarului Lumina”, ca răspuns la îndemnul Sfântului Sinod, dar și
ca o umilă formă de cinstire a celor adormiți în Domnul și care odihnesc aici și pretutindeni.

Rubrică realizată de  pr. Ciprian Bâra

S-ar putea să vă placă și