ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI

SEMINARUL TEOLOGIC LICEAL ORTODOX
SF. IOSIF MĂRTURISITORUL
BAIA MARE

Lucrare de atestat
Importanţa Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite între sfintele
liturghii ale Bisericii Ortodoxe
(precizări liturgice asupra rânduielii de la Heruvic la Otpust)

ÎNDRUMĂTOR: ABSOLVENT:
Pr. Prof. Claudiu Pop Botiş Vasile

BAIA MARE
2012
 CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………....................…3
CAPITOLUL I:
Sfânta Liturghie – generalităţi şi particularităţi…………………..............……5
1.1 Instituirea Sfintei Liturghii………………………......……..................................…5
1.2 Liturghia Sfântului Iacob………………………………..........................................8
1.3 Liturghia Sfântului Vasile ce Mare………………………….........................……10
1.4 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur………………………..…...................……12

CAPITOLUL AL II-LEA:
Liturghia darurilor mai înainte sfinţite.................................................................15
2.1 Originea Liturghiei ………….................................................................................15
2.2 Autorul Liturghiei……………………………................................…...................16
2.3 Timpul săvârşirii Sfintei Liturghii………………...........…………...................…18
2.4 Rânduiala Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite de la Heruvic la Otpust..........20

CAPITOLUL AL III- LEA:

Actualitatea şi importanţa Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite …...…25
3.1 Timpul postului şi desăvârşirea personală ………………………......................…25
3.2 Rugăcinea amvonului …..........................................................................................26
3.4 Importanţa pastorală a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite...............................27
CONCLUZII........................................................................................................29
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................30
CURRICULUM VITAE.......................................................................................................33
DECLARAŢIE......................................................................................................................34

2
 Introducere

În Biserica primară, când creştinii erau foarte puţini şi foarte bine testaţi, exista
practica administrării Sfintelor Daruri credincioşilor la sfârşitul Sfintei împărtăşanii de
Duminică pentru împărtăşirea lor zilnică particulară acasă. Euharistia obştească şi plină de
bucurie a zilei Domnului a fost extinsă în totalitatea timpului şi vieţii omului. Totuşi, această
practică a fost întreruptă când creşterea membrilor Bisericii, transformarea creştinismului într-
o religie de masă au scăzut inevitabil intensitatea duhovnicească caracteristică primelor
generaţii creştine şi a forţat autorităţile bisericeşti să ia măsuri împotriva întrebuinţării greşite
a Sfintelor Daruri.1
În Apus, acest lucru a condus la apariţia Euharistiei zilnice - una din trăsăturile
caracteristice tradiţiei liturgice şi pietăţii apusene dar care, de asemenea, este izvorul unei
transformări importante a înţelegerii intime asupra Euharistiei. O dată ce Sfânta Euharistie a
fost lipsită de caracterul său festiv şi a încetat să mai fie praznic al Bisericii, devenind parte
integrantă a ciclului zilnic, uşa a fost deschisă către aşa-numitele mise (liturghii) particulare
care, la rândul lor, au alterat din ce în ce mai mult toate celelalte elemente ale cultului.
În Răsărit, totuşi, înţelegerea, iniţial eshatologică, centrată pe împărăţia lui Dumnezeu
şi plină de bucurie a Sfintei Euharistii, nu a fost niciodată înlăturată şi, cel puţin teoretic,
Sfânta Liturghie, chiar şi astăzi nu este o simplă parte a ciclului zilnic. Săvârşirea ei este
întotdeauna o sărbătoare, iar ziua săvârşirii ei întotdeauna a dobândit o conotaţie
duhovnicească a Zilei Domnului. După cum am subliniat, Sfânta Euharistie este incompatibilă
cu postul şi nu se săvârşeşte în zilele de rând ale Postului Mare. Astfel, o dată ce împărtăşania
zilnică de acasă a încetat, aceasta nu a fost înlocuită în Răsărit cu săvârşirea zilnică a Sfintei
Euharistii, ci a dat naştere la o nouă formă de împărtăşanie cu Darurile păstrate de Duminica
sau de la prăznuirea festivă. Este foarte posibil ca la început această slujbă mai înainte sfinţită
să nu fi fost limitată doar la Postul Mare, ci să fi fost comună tuturor perioadelor de post din
1
Alexander Schmemann, Postul cel mare, traducere de Andreea Stroe şi Laurenţiu Constantin, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 59.
3
Biserică. Iar apoi, deoarece numărul praznicelor - mari sau mici - crescuse şi determinase
săvârşirea Sfintei Euharistii mai des, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite a devenit o
trăsătură liturgică caracteristică Postului Mare şi, încetul cu încetul, sub influenţa duhului
liturgic al Postului, a acelei tristeţi strălucitoare de care am vorbit capătă acea frumuseţe şi
solemnitate unică care o fac să fie culmea duhovnicească a slujbelor Postului.2

CAPITOLUL I:
2
Ibidem, p. 60.
4
 Sfânta Liturghie – generalităţi şi particularităţi

1.1 Instituirea Sfintei Liturghii

Ca un evreu după trup, Mântuitorul a practicat formele cultului iudaic din vremea Sa.
Singur sau cu ucenicii, El i-a parte la mai toate actele cultului public mozaic: ţine sărbătorile şi
datinile religioase ale părinţilor cum ar fi Paştile (Matei 24,17 şi urm), cinsteşte şi respectă
templul din Ierusalim, care îl socoteşte casa Tatălui Meu şi casă de rugăciune (Matei 21, 13;
Marcu 11, 15),dar şi sinagogile din provincie (Ioan 18, 20). Mântuitorul este mai ales un
practicant frecvent al rugăciunii şi al postului, recomandând rugăciunea particulară sau pe cea
publică şi postul, ca mijloc de împotrivire la ispite (Luca 22, 46; Matei 17, 21)3.
Mântuitorul nu este numai un practicant al cultului iudaic, ci totodată şi un întemeietor
al unui nou cult: cultul Legii celei Noi aduse de El, cultul creştin. Piatra de temelie a cultului
Legii celei noi a pus-o Mântuitorul în chip formal, cu puţin înainte de Jertfa şi moartea Sa, în
seara Cinei celei de Taină, când prefigurează în chip nesângeros, jertfa sângeroasă pe care
avea s-o aducă în curând pe Golgota, instituind Sfânta Taină a Euharistie.4
Mântuitorul instituie nu numai Taina Sfintei Euharistii, ci şi celelalte Taine de
căpetenie ale vieţii religioase creştine: Botezul (Matei 8,19), Preoţia şi Pocăinţa (Matei 28,18
şi Ioan 20, 22-23),.
Ca început al cultului creştin se socoteşte, în general, ziua Cincizecimii, când Sfinţii
Apostoli – invetiţi cu puterea preoţiei încă de la Cina cea de Taină – sunt hirotoniţi în chip
văzut, adică primesc de sus sub chipul limbilor de foc, puterea supranaturală a harului
Sfântului Duh pentru exercitarea funcţiunii lor sacerdotale 5. Mântuitorul a lăsat Sfinţilor Săi
Apostoli porunca de a face şi ei ceea ce făcuse El la Cină: Aceasta faceţi întru pomenirea Mea
(Luca 22, 19 şi 1 Corinteni 11, 24). Conformându-se acestei porunci, Apostolii şi mai apoi
ucenicii lor înnoiau în fiecare duminică jertfa Mântuitorului întru continuă aducere aminte de
El. Pentru aceasta, ei imitau pe Mântuitorul însuşi, Care la Cină, înainte de a frânge pâinea şi a

3
Pr. Prof. Ene Branişte, Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin în „Ortodoxia” nr.1/1971, p. 131.
4
Pr. Liviu Streza, Originea şi sensul divin al cultului ortodox, în „Îndrumător bisericesc”, Oradea, 1988, p. 33.
5
Pr. Prof. Ene Branişte, Arhim. Prof. Ghenadie Niţoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică, Manual
pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (prescurtat
mai departe E.I.B.M. al B.O.R.), Bucureşti, 2002, p. 12.
5
o împărţi ucenicilor, a binecuvîntat, iar când le-a întins paharul, a mulţumit (vezi Matei 26, 26-
27; Marcu 14, 22-23; Luca 22, 17-18; 1 Corinteni 11, 23 ş.u.). Când se adunau deci pentru
rugăciune, Sfinţii Apostoli mulţumeau şi apoi se rugau îndelung ca Domnul să prefacă pâinea
şi vinul de pe masa lor în însuşi Sfântul Său Trup şi Sânge, cu care apoi se împărtăşeau.
Ritualul acesta sumar, imitat după modelul Cinei, constituie nucleul esenţial al Sfintei Litur-
ghii în toate riturile liturgice creştine sau sâmburele originar care a rămas constant în toate
Liturghiile şi din care a crescut şi s-a dezvoltat cu timpul rînduiala de azi a Liturghiei creştine.6
Pe baza diferitelor menţiuni şi aluzii incidentale din scrierile Noului Testament,
referitoare la săvârşirea Sfintei Euharistii şi mai ales din instrucţiunile date de Sfântul Apostol
Pavel corintenilor cu privire la aceasta (I Corinteni 11, 23-26), se poate presupune că ritualul
euharistic consta în următoarele: se aducea pâine şi vin, iar liturghisitorul făcea rugăciuni de
laudă şi mulţumire apoi, amintind de patimile şi moartea lui Hristos, pronunţa cuvintele rostite
de Mântuitorul însuşi la Cină şi binecuvânta pâinea şi vinul, după care urma frângerea pâinii şi
împărtăşirea. Se făceau şi rugăciuni pentru diferite categorii de credincioşi (I Tim. 2, 1); la
rugăciunile de laudă şi mulţumire, poporul se asocia răspunzând la sfârşit cu vechiul termen
ebraic Amin (I Corinteni 11, 16).7
Ca şi Sfinţii Apostoli, membrii primei comunităţi creştine din Ierusalim, proveniţi în
cea mai mare parte dintre evrei, păstrează la început deprinderile de cult cu care veneau din
vechea lor religie. Cultul acestei primei perioade a istoriei Bisericii creştine este deocamdată
un cult mixt, iudeo-creştin. Comunitatea de creştini a continuat să fie legată de Templul din
Ierusalim, dar ea avea manifestări de cult diferite de cele ale evreilor.
Acest cult consta din învăţătura Apostolilor, comuniune, frângerea pâinii şi rugăciuni
(Faptele Apostolilor 2, 42). Centrul noului cult este frângerea pâinii (κλάσις τοΰ άρτου) cum
se numea la început Sfânta Euharistie, şi se săvârşea în adunările creştinilor ţinute în case
particulare (Faptele Apostolilor 2, 46), deci nu la templu sau la sinagogă.
Frângerea pâinii era săvârşită de Sfinţii Apostoli după porunca Mântuitorului, în
amintirea Cinei Lui, şi se mai numea Cina Domnului. Această Cină avea un caracter sacru de
taină creştină şi nu era un ospăţ sau o masă obijnuită. Sfântul Apostol Pavel o numeşte

6
Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, manual pentru facultăţiile teologice, ediţia a treia, Editura Nemira,
2002, p. 133.
7
Ibidem, p. 133.
6
împărtăşanie cu Sângele şi Trupul lui Hristos (I Corinteni 10,16), iar Învăţătura celor
doisprezece Apostoli (Didahia) îi confirmă şi ea caracterul de taină.
În Ierusalim, adunările se ţineau în mai multe case, deoarece numărul creştinilor era
mare (peste 5000). Creştinii se adunau în toate zilele, aşa cum mergeu şi la templu (Faptele
Apostolilor 2, 46). Cu frângerea pâinii era unită o masă comună, numită agapă, care se
manifesta şi întreţinea sentimentul dragostei creştine şim servea la cadrul cultului 8. Adunările
liturgice ale primilor creştini, unite cu săvârşirea Sfintei Euharistii, aveau loc, după uzul
iudaic, atât la Ierusalim cât şi în comunităţiile de origine apostolică din diaspora, către seară şi
anume Sâmbăta seara, prelungindu-se cu învăţătura apostolilorsau predica până noaptea târziu,
sau chiar către ziuă (Faptele Apostolilor 12, 6-12). Caracterul nocturn de priveghere al
serviciului euharistic al primilor creştini a înlesnit trecerea pe nesimţite de la Sâmbăta iudaică
la Duminica creştină, prima zi a săptămânii sau ziua Domnului9.
La început, cultul era tributar iudaismului, deoarece se citea din cărţile Vechiului
Testament, iar mai apoi din scrierile Apostolilor, se cântau psalmi, spuneau rugăciuni şi imnuri
cu caracter creştin, după care se predica. Rugăciunea comună şi frecventă era Rugăciunea
Domnească, Tatăl nostru,pe care Învăţătura celor doisprezece Apostoli o recomandă creşinilor
s-o rostească de trei ori pe zi10. Rugăciunea avea mare importanţă în viaţa şi cultul creştinilor.
Din Faptele Apostolilor 20, 27, aflăm că frângerea pâinii se făcea o singură dată, în
prima zi a săptămânii (duminica). La frângerea pâinii se împărtăşeau toţi cei care erau
prezenţi, iar înainte de împărtăşanie, creştinii îşi dădeau sărutarea păcii, iar cei nebotezaţii
locaşul de cult. Creştinii îşi aduceau ofrandele, care constau în bani, veşminte, alimente şi alte
lucruri, care erau împăţite celor săraci. Absenţa de la cult mai mult de trei duminici
consecutive a fost sancţionată încă de atunci. Astfel a apărut Sfânta Liturghie.
Cultul creştin era însoţit uneori, în epoca apostolică, de manifestări cu caracter
harismatic, despre care face menţiune Sfântul Apostol Pavel în Biserica din Corint. Apostolul
neamurilor previne pe corinteni împotriva abuzului sau a degenerărilor posibile (I Corinteni
12, 8-31)11.

8
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală,
Manual pentru Institutele teologice, E.I.B.M. al B.O.R, Bucureşti, 1975, pp. 63-64.
9
Pr. Prof. Ene Branişte, Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin.,p. 133.
10
„Învăţătura celor doisprezece Apostoli”, în „Scrierile Părinţilor Apostolici” din colecţia „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti” (prescurtat mai departe PSB), Vol. 1, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 29.
11
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, op.cit., p. 52.
7
 În primele trei veacuri creştine s-a păstrat în cea mai mare parte pe întreg cuprinsul
Bisericii uniformitatea şi simplitatea iniţială a sfintei Liturghii. Elementul care a împiedicat în
primele trei veacuri creştine dezvoltarea şi îmbogăţirea sfintei Liturghii a fost lipsa de libertate
a creştinismului şi neîntreruptele persecuţii pornite împotriva Bisericii lui Iisus Hristos, Cu
toate acestea nu se poate concepe că timp de trei secole nu s-a produs nici cea mai mică
deosebire în conţinutul, forma şi modul de slujire al Sfintei Liturghii în diferitele centre
creştine din acele vremuri. Mici deosebiri în expresii, neînsemnate îmbogăţiri şi înfrumuseţări
în conţinut, cântare şi mişcări s-au produs în primele trei veacuri, datorită unor necesităţi
sufleteşti speciale diferitelor comunităţi creştine, precum şi datorită deosebirilor naţionale,
geografice, sociale, culturale, etc. Dintre Liturghiile primare este cunoscută Liturghia Bisericii
din Ierusalim, numită în general Liturghia Sfântului Iacov, fratele Domnului. Aceasta a dat
naştere tuturor Liturghiilor întrebuinţate astăzi în diferitele Biserici Răsăritene ortodoxe şi
anume: Liturghiile Bizantine atribuite Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Ioan Gură de Aur
şi Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul, numită şi Liturghia darurilor mai înainte sfinţite.12

1.2 Liturghia Sfântului Iacob

Toate Liturghiile existente azi în Bisericile răsăritene derivă din cele două Liturghii de
origine apostolică : cea a Sfântului Iacob şi cea a Sfântului Marcu. Cea dinţii a dat naştere
Liturghiilor din grupa ritului liturgic antiohian (Liturghiile de tip sirian), iar cea de a doua a
dat naştere Liturghiilor din grupa ritului liturgic alexandrin (Liturghiile de tip egiptean).13
Liturghia uzuală şi reprezentativă a vechiului patriarhat al Antiohiei a fost Liturghia
Sfântului Iacob (cel Tânăr), fratele Domnului şi primul episcop al Ierusalimului.
Alcătuită la Ierusalim, Liturghia Sfântului Iacob a trecut la Antiohia, unde a înlocuit
Liturghia mai veche a acestui oraş, adică ritul antiohian pur, oglindit în Liturghia numită
Clementină descrisă în cartea a opta a Constituţiilor apostolice. Plecând de aici, ea a devenit
apoi Liturghia întregului patriarhat al Antiohiei, adică a întregii Sirii răsăritene. Rânduiala ei
generală din epoca veche se poarte reconstitui cu ajutorul datelor din unele scrieri patristice şi

12
Pr. Prof. Dr. Spiridon Cândea, Liturghiile primare sau apostolice, în „Mitropolia Ardealului” (prescurtat mai
departe MA), nr. 1-2/1959, pp. 86-90.
13
Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 142.
8
documente din secolele IV-V, care descriu în-tîmplător momente din serviciul liturgic, sau
explică rituri şi formule din Liturghia timpului şi locului respectiv.14
Astfel, cea mai dezvoltată descriere a Liturghiei complete este cea din cartea a VIII-a a
Constituţiilor Apostolice, pe care am numit-o Liturghia Clementină şi care este de fapt o
variantă antiohiană a Liturghiei Sfântului Iacob din sec IV,; o altă variantă tot siriană, o găsim
descrisă în Testamentum Domini.
În Cateheza a V-a mystagogică, Sfântul Chiril al Ierusalimului descrie şi explică
Liturghia credincioşilor aşa cum se săvârşea la Ierusalim pe la mijlocul secolului IV (circa
348). Acelaşi lucru face Teodor al Mopsuestiei (†428) în Catehezele sale baptismale,
explicând Liturghia sirienilor răsăriteni. Date întîmplătoare şi izolate asupra formei aceleiaşi
Liturghii la Antiohia spre sfârşitul secolului IV ne furnizează şi unele din Omiliile exegetice
ale Sfântului Ioan Gură de Aur, iar pentru Asia Mică din aceeaşi vreme, unele din canoanele
sinodului local de la Laodiceea.
Liturghia Sfântului Iacob a fost cea mai răspândită dintre Liturghiile vechi. În secolele
IV şi V era folosită aproape în tot răsăritul (Siria, Palestina, Asia Mică) şi apoi în Grecia. La
sfârşitul secolului VII, părinţii sinodului quinisext (canonul 32) o pomenesc ca pe o liturghie
normală a Răsăritului creştin, alături de cea a Sfântului Vasile. Din ea au derivat toate
Liturghiile ulterioare folosite la sirienii de vest şi de est. În Asia Mică şi Grecia ea a dat
naştere Liturghiilor mai noi, a Sfântului Vasile şi cea a Sfântului Ioan (Liturghiile bizantine),
care i-au luat curând locul. În Ierusalim era încă în întrebuinţare în secolul IX, iar în restul
Orientului ortodox (Siria apuseană şi răsăriteană) s-a menţinut până prin secolul XII, când.a
început a fi treptat înlocuită de Liturghiile bizantine.15
Încă din secolul IV, Liturghia Sfântului Iacob se oficia în două limbi: greceşte la oraşe,
unde se vorbea această limbă, şi în siriacă la sate. După despărţirea Bisericilor monofizite şi
nestoriene (sec. V-redactarea greacă a rămas numai în întrebuinţarea ortodocşilor din vechile
patriarhate, al Antiohiei şi al Ierusalimului (numiţi şi melchiţi), care au tradus-o şi în limba
siriacă veche, fntrebuintând-o pînă prin secolele XII-XIII, când au adoptat ritul bizantin.
Astăzi redactarea V greacă se oficiază numai în unele biserici ortodoxe de limba greacă, o
singură dată pe an şi anume la 23 oct. (ziua Sfântului Iacob) sau în duminica cea mai apropiată

14
Ibidem, p. 143.
15
Ibidem, p. 143.
9
de această dată; iar la Ierusalim se oficiază şi în prima duminică după Crăciun, când se face
pomenire şi de Sfântul Iacob cel mic, între rudele apropiate ale Mântuitorului.16
Manuscrisele în care s-a păstrat textul grecesc al acestei Liturghii (cele mai vechi din
secolele X-XII) ne transmit însă o formă evoluată, cu dezvoltări care reprezintă influenţe ale
Liturghiilor mai noi, derivate din ea.
Aşadar din Liturghia Sfântului Iacob derivă toate Liturghiile folosite azi în diferitele
Biserici răsăritene, calcedoniene şi necalcedoniene, şi anume :
a) Liturghiile din uzul sirienilor iacobiţi (sirienii de vest) ;
b) Liturghiile bizantine (Liturghia Sfântului Vasile şi Liturghia Sfântului Ioan);
c) Liturghia Bisericii armene şi
d) Liturghiile sirienilor orientali (persanii nestorieni), numite uneori şi Liturghii de
rit chaldeian.17

1.3 Liturghia Sfântului Vasile ce Mare

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în anul 330 în Cezareea Capadochiei. În anul 370 a
ajuns episcop în oraşul său natal, unde a păstorit pînă la sfârşitul vieţii sale. El este autorul mai
multor lucrări cu caracter dogmatic, exegetic, practic, cuvântări, epistole, etc. Între lucrările lui
practice se numără şi Liturghia, care îi poartă numele. Desigur aceasta este cea mai veche
dintre Liturghiile bizantine.
Vechimea şi autenticitatea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare este pe deplin
confirmată atât de către mărturisirile contemporanilor săi, cât şi de către documente
posterioare. Sfântul Grigorie de Nazians, în cuvântarea ţinută cu prilejul morţii Sfântului
Vasile cel Mare (†379), spune - între altele - că acesta a alcătuit rânduiala altarului şi
formulare de rugăciuni. În biografia Sfântului Vasile cel Mare, atribuită episcopului Amfilohie
din Iconiu (340-400), se spune că cu prilejul hirotoniei sale ca episcop SfântulVasile cel Mare
s-a rugat timp de şase zile neîntrerupt, ca Dumnezeu să-1 ajute să poată să aducă jertfa cea fără
de sânge cu propriile sale cuvinte. După această rugăciune stăruitoare i s-a arătat Mântuitorul
în vis, împlinindu-i dorinţa. La fel Cuvântul despre predania dumnezeeştii Liturghii, atribuit

16
Pr. Iova Firca, Liturghiile ortodoxe şi misa catolică, în „Mitropolia Banatului” (prescurtat MB), nr. 7-9/1965,
p. 533.
17
Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 144.
10
patriarhului Proclu al Constantinopolului (434-446), socotit astăzi de provenienţă mult mai
târzie, atribuie această Liturghie tot Sfântul Vasile cel Mare.
Sinodul trulan, ţinut în Constantinopol la anul 692, face pomenire în canonul 32 despre
faptul că Sfântul Vasile cel Mare este autorul Liturghiei, care-i poartă numele, spunând: Vasile
arhiepiscopul (bisericii) Cezareii, al cărui renume s-a răspândit în lumea întreagă, ne-a
predanisit în scris tainica lucrare sfinţită.18
În cele mai vechi manuscrise liturgice, cunoscute până astăzi, care ne transmit textul
Liturghiilor bizantine, numele Sfântul Vasile apare, ca autor, în fruntea textului acestei
Liturghii
Contribuţia Sfântul Vasile cel Mare la alcătuirea liturghiei nu trebuie concepută ca o
creaţie integral personală. După cum vorbesc documentele, Sfântului Vasile cel Mare a
prescurtat, a orânduit, a sistematizat textul Liturghiei Sfântul Iacov, care prin intermediul şi
influenţa Antiohiei, mare centru creştin şi cultural din vremea aceea, a pătruns în Cezareea
Capadochiei. Lucrarea aceasta a săvîrşit-o Sfântul Vasile în timp ce era arhiepiscop al Cezareii
Capadochiei (370-379).
Din Cezareea Capadochiei Liturghia aceasta a trecut în Constantinopol, prin influenţa
episcopilor originari din Cezareea Capadochiei, ca de ex. Sfântul Grigorie de Nazians,
Nectarie din Tars, etc. Din Constantinopol, din capitala imperiului ea s-a răspândit apoi
pretutindeni, datorită influenţei şi autorităţii pe care o avea Constantinopolul asupra întregii
lumi creştine din vremea aceea.
Liturghia Sfîntului Vasile a fost la început Liturghia normală sau obişnuită în Biserica
Ortodoxă de aceea, în unele din cele mai vechi manuscrise ca, de exemplu, Codicele
Barberini, ea era aşezată înaintea celorlalte două Liturghii şi înscrisă sub denumirea de
Liturghia zilnică (de toate zilele). Cu timpul însă, şi anume de prin secolele IX-X, din pricina
lungimii excesive a anaforalei ei, a fost înlocuită treptat cu Liturghia, mai scurtă, a Sfântului
Ioan Gură de Aur, iar săvârşirea ei a fost limitată la un număr restrâns de zile din cursul anului
bisericesc. De aceea, astăzi ea se săvârşeşte numai de 10 ori pe an şi anume: în primele cinci
duminici ale Postului Mare; în ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie); în Joia şi Sâmbăta din
Săptămâna Patimilor, în ajunul Crăciunului (24 dec.) şi în ajunul Bobotezei (5 ian.).19

18
Pr. Dr. Spiridon Cândea, Liturghiile Bisericii Ortodoxe sau Liturghiile bizantine, în „M.A.”, nr. 3-4/1959, pp.
255-256.
19
Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 155.
11
 Atât în Joia şi Sâmbăta Patimilor, cât şi în cele două ajunuri, Liturghia Sfântului Vasile
se face unită cu Vecernia (-adică se dă binecuvântarea ca pentru Liturghie, dar începem cu
Vecernia până după Paremii sau Vohodul cu Evanghelia după care umează Liturghia, de la
Sfinte Dumnezeule înainte).
Când însă cele două ajunuri cad sâmbăta sau duminica, atunci în ziua ajunului se
oficiază Liturghia Sfântului Ioan, iar Liturghia Sfîntului Vasile se face în înseşi zilele
Praznicelor (al Naşterii şi al Bobotezei), fără să se mai combine cu Vecernia.

1.4 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur

O lucrare asemănătoare cu a Sfântului Vasile cel Mare, adică o lucrare de orânduire, de
prescurtare şi sistematizare a textului Liturghiei Sfântului Iacov, a făcut, ceva mai târziu,
Sfântului Ioan Gură de Aur.
El a trăit între anii 345-407, având o viaţă extrem de zbuciumată şi o activitate
neobişnuit de bogată. A fost cel mai mare orator creştin, cel mai mare patriarh al
Constantinopolului şi unul dintre cei mai fecunzi scriitori ai creştinismului. Manuscrisele sale,
păstrate până în zilele noastre, în limba elină, se ridică la numărul de 1917. În vasta lui operă
literară se cuprinde şi Liturghia întitulată: Dumnezeiasca Liturghie a celui întru sfinţi
Părintelui nostru Ioan Hrisostomul, arhiepiscopul Constantinopolului.20
Foarte probabil că Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur reprezintă varianta antiohiană
şi apoi constantinopolitană a Liturghiei care era în uz în orientul creştin în secolul IV-V.
Transplantarea ei din Antiohia la Constantinopol s-a făcut prin episcopi antiohieni, ajunşi
patriarhi în Constantinopol ca: Eudoxiu (360), Sfântului Ioan Gură de Aur (398), Nestorie
(428-431), etc. Din Constantinopol ea s-a răspândit apoi în întreaga lume creştină, dominată de
puterea Bizanţului.
Autenticitatea acestei Liturghii este mai puţin confirmată de mărturii contemporane sau
documente decât Liturghia Sfântului Vasile. Nu se cunosc motivele pentru care nici
contemporanii, nici istoricii, nici biografii şi nici panegiriştii marelui Hrisostom nu fac
pomenire de această Liturghie.

20
Ibidem, p. 158.
12
 Istoricul Sozomen (în veacul al V-lea) spune că Sfântului Ioan Gură de Aur, văzând că
arienii au introdus în slujbele lor cîntarea antifonică, după modelul psalmodiei, a introdus şi el
în liturghie cântarea antifonică.21
O menţiune directă despre Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur găsim tot în lucrarea
atribuită lui Proclu: Cuvânt despre predania dumnezeieştii Liturghii, în care se spune că
Sfântului Ioan Gură de Aur a orânduit, a prelucrat sau mai precis a prescurtat Liturghia din
timpul său, lucrare posterioară celei făcută de Sfântului Vasile cel Mare. Părintele nostru Ioan
Gură de Aur, îngrijit de mântuirea oilor, cum se cuvine unui păstor, văzând uşurinţa firii
omeneşti, s-a hotărît a scoate din rădăcină toată meşteşugirea satanică. Pentru aceea a si
tăiat multe şi a rânduit a se face sfântul serviciu mai scurt.22
Chiar în Codicele Barberini şi în Codicele 15 (474) din Muzeul Rumianţev din
Moscova (Fondul Sebastianov) din secolul X-XI, găsim numele Sfântului Ioan Gură de Aur
numai la începutul alor două rugăciuni şi anume: rugăciunea pentru catehumeni şi rugăciunea
proscomidiei de după vohodul mare. Numele Sfântului Ioan Gură de Aur apare la începutul
Liturghiei, deci ca autor al ei, abia în manuscrisele din secolul XI-XII încoace.23
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se deosebeşte foarte puţin de Liturghia Sfântului
Vasile cel Mare. Ea observă aceeaşi rânduială, aceeaşi succesiune a evenimentelor,
deosebindu-se numai în anumite rugăciuni rostite în mod tainic de către preot în altar şi în
câteva cântări. Deosebirea cea mai mare o găsim în textul rugăciunii sfintei jertfe (anafora),
care e mult mai scurt la Sfântului Ioan Gură de Aur decât la Sfântului Vasile cel Mare. Se
admite în general că contribuţia cea mai mare a acestor doi autori de liturghii ar consta tocmai
în alcătuirea celor două anafore personale, ambele mai scurte decât cea din Liturghia Sfântului
Iacov, fratele Domnului.
Desigur amândouă aceste Liturghii au primit în cursul veacurilor anumite adăugiri,
anumite completări, ca de ex.: Trisaghionul, Heruvicul, Simbolul credinţei, Axionul, etc. care
au fost introduse în cadrul Liturghiei după moartea acestor Sfinţi Părinţi.
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se săvârşeşte în toate Duminicile şi sărbătorile
anului bisericesc şi în toate zilele de peste an, când nu se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile

21
Pr. Dr. Spiridon Cândea, Liturghiile Bisericii Ortodoxe sau Liturghiile bizantine, pp. 257-258.
22
Pr. Iova Firca, Liturghiile ortodoxe şi misa catolică, p. 535.
23
Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 158.
13
cel Mare sau Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul. Deci ea este Liturghia care se
întrebuinţează mai mult în cuprinsul anului în cadrul Bisericilor ortodoxe.24

CAPITOLUL AL II- LEA:

24
Ibidem, p.159.
14
 Liturghia darurilor mai înainte sfinţite

2.1 Originea liturghiei

Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul, sau Liturghia darurilor mai înainte sfinţite,
prezintă din punct de vedere al apariţiei ei, un caz interesant şi deosebit de celelalte Liturghii
şi anume:
Slujba oricărei Liturghii a fost privită totdeauna ca un act solemn, ca un prilej de mare
bucurie, de mare desfătare duhovnicească pentru credincioşi, deoarece în cadrul ei are loc
împărtăşirea lor cu sfintele daruri. În timpul Liturghiei creştinii se bucură fiindcă au pe Hristos
în mijlocul lor (Ioan 6, 56). Deci credincioşii sunt la Liturghie împreună cu Iisus Hristos,
izbăvitorul şi mântuitorul lor.
Cele patru posturi din cuprinsul anului şi în special Postul Păresimilor, Postul cel mare
al Paştilor este socotit ca timp special de ajunare, de înfrânare, de pocăinţă, de întristare şi
durere pentru patimile Domnului. Zilele Postului mare sunt socotite ca zile de doliu, ca timp în
care Mirele este luat de la noi (Matei 9, 15 şi Luca 5, 34-35). De aceea, bazându-se pe o
practică veche, Sinodul din Laodiceea25, ţinut între anii 364-383, a hotărât prin canoanele 49 şi
51 ca în Postul cel Mare să nu se mai săvârşească Liturghia şi să nu se mai facă pomenirea
naşterii Sfinţilor Mucenici decât sâmbăta şi Duminica, zile în care postul era socotit mai puţin
aspru. Prin aceasta s-a limitat săvârşirea Liturghiei la aceste două zile din săptămână, s-a
limitat actul de manifestare a bucuriei. În toate celelalte zile ale Postului mare se făceau numai
slujbele obişnuite, adică ceasurile bisericeşti, vecernia, etc.26
Numărul credincioşilor care doreau să se împărtăşească cu trupul şi sângele
Mântuitorului şi în zilele de peste săptămână şi în special miercurea şi vinerea din timpul
Postului Paştilor era însă foarte mare. Biserica, având în vedere opreliştea canoanelor, dar
ţinând seamă de dorinţa maselor de credincioşi, a găsit mijlocul de a le împăca, de a le
satisface pe amândouă. S-a recurs atunci la practica de a se reţine în biserici o anumită parte
din darurile sfinţite la liturghia de sâmbăta şi Duminica, spre a fi împărtăşiţi cu acestea, în
zilele de peste săptămână, credincioşii care doreau această cuminecare. În zilele de miercuri şi

25
Pr. Iova Firca, Liturghiile ortodoxe şi misa catolică, pp.536-537.
26
Pr. Dr. Spiridon Cândea, Liturghiile Bisericii Ortodoxe sau Liturghiile bizantine, p. 260.
15
vineri din Postul cel mare, spre a nu se întrerupe ajunarea, împărtăşirea credincioşilor avea loc
numai după săvârşirea vecerniei, deci, spre seară.27
Desigur, ritualul acestei împărtăşiri a fost la început foarte simplu. El a crescut, s-a
îmbogăţit cu timpul, fiind cuprins în slujba vecerniei, primind astfel o solemnitate şi o
frumuseţe excepţională. În felul acesta a luat fiinţă aşa numita Liturghie a darurilor mai înainte
sfinţite, care a ajuns să fie una dintre cele mai frumoase şi mai impresionante slujbe din
Biserica ortodoxă.
Sinodul Trulan din anul 692 a dispus prin canonul 52 întrebuinţarea acestei Liturghii,
în întreaga Biserică creştină, în toate zilele liturgice ale Postului mare, în afară de zilele de
sîmbăta şi Duminica şi ziua în care are loc praznicul Buneivestiri, când se săvârşeşte una din
celelalte două Liturghii bizantine. Deşi această liturghie se poate servi în toate zilele amintite,
ea se practică mai cu seamă în zilele de miercuri şi vineri din Postul mare, cu excepţia Vinerii
Patimilor, care e zi aliturgică.28

2.2 Autorul Liturghiei

Liturghia darurilor mai înainte sfinţite este atribuită în general Sfântului Grigorie
Dialogul. El a trăit între anii 540-604, fiind unul din marii patriarhi ai Romei. Biserica
apuseană îl numără între cei patru mari dascăli ai ei (doctores Ecclesiae), alături de Ambrozie,
Ieronim şi Augustin.
Sfântul Grigorie Dialogul, papă al Romei, numit aşa pentru vorbele cele frumoase, s-a
născut în Roma cea veche, din tată care se numea Gordian, şi din maică, Silvia fericita,
amândoi fiind de neam bun, senatori cinstiţi şi bogaţi. Dar nu atât pentru cinstea de senator era
cinstit neamul acestui Sfânt Grigorie, cât pentru acele sfinte persoane plăcute lui Dumnezeu
care se aflau în neamul acela. Căci fericitul Felix, al treilea cu acel nume, papă al Romei, îi era
moş; iar Sfânta Tarsila, care a văzut la sfârşitul său pe Domnul venind la dânsa, asemenea, şi
fericita Emiliana, care împreună cu Tarsila, s-a învrednicit cereştii vieţi veşnice, i-a fost moaşă
lui. Însă şi Silvia, maica lui, este cinstită cu sfinţii în Biserica Romei.29

27
Pr. Prof. Ene Branişte, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, în „Studii Teologice”(prescurtat ST), nr. 3-
4/1958, p. 176.
28
Idem, Liturgica specială, p. 254.
29
*** Mineiul pe martie, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001, p. 100.
16
 Pe un neam sfânt ca acesta fericitul Grigorie l-a împodobit şi mai mult cu sfinţenia sa,
deprinzându-se din tinereţe la fapta bună şi la plăcerea de Dumnezeu. Apoi se îndeletnicea din
pruncie cu învăţătura cărţii, făcându-se filosof ales şi bărbat cuvântător, plin de înţelegere şi de
judecată. Dar, având pe părinţii săi între cei vii, amâna călugăria, până la vremea cea
cuviincioasă. Şi, deşi petrecea în lume, el era monah cu voinţa şi cu viaţa cea curată în
feciorie.
Murind tatăl său, a început a împărţi averea cea multă ce-i rămăsese în milostenii şi
spre zidirea sfintelor locaşuri. În Sicilia a zidit şase mănăstiri, îndestulându-le cu toate cele de
trebuinţă, iar a şaptea, în Roma, înăuntrul cetăţii, în cinstea Sfântului Apostol Andrei.
Prefăcându-şi în mănăstire casa sa, care era aproape de biserica Sfinţilor Mucenici Petru şi
Pavel, lângă muntele ce se numea Scvara, şi într-acea mănăstire lepădându-şi hainele mireneşti
ţesute cu aur, împreună cu perii de la tundere, s-a îmbrăcat în hainele cele de lână ale
rânduielii monahiceşti şi s-a povăţuit de iscusiţii stareţi Maximian şi Ilarion.30
După ce a murit Pelaghie, papă al Romei, toţi, cu un glas, au ales în scaunul acela pe
Sfîntul Grigorie, egumenul Mănăstirii Sfîntul Andrei. Acest mare luminător al lumii,
preasfinţitul Grigorie, a împodobit Biserica lui Hristos nu numai cu viaţa cea asemenea
îngerilor şi cu minunile, ci şi cu multe scrieri foarte trebuincioase dreptei credinţe. Păstorind
Sfîntul Grigorie Biserica lui Dumnezeu treisprezece ani, şase luni şi zece zile, s-a mutat la
Domnul pe vremea împărăţiei lui Foca Tiranul (602-610).31
Vechea tradiţie bisericească ne dă date foarte imprecise cu privire la autorul acestei
Liturghii. Unii o atribuie Sfântului Iacov, fratele Domnului, alţii o pun pe seama Sfântul Petru,
Sfântul Marcu, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Epifanie, Sfântul
Gherman, etc. Manuscrisele din secolul al XII-lea înainte atribuie această Liturghie Sfântul
Grigorie cel Mare, supranumit Dialogul. D. S. Balanos, în Patrologia sa, spune că în mod cu
totul greşit se atribuie această Liturghie Sfântul Grigorie Dialogul, deoarece nu există nici un
temei istoric şi nici o dată precisă care să confirme acest lucru. În vechile manuscrise liturgice,
ca b. o. în Codicele Barberini, etc. nu figurează nici un nume de autor. La fel nici în ediţiile
Liturghierului grecesc nu se menţionează nimeni, nici în titlu şi nici în încheiere, ca autor al

30
Ibidem, p. 101.
31
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Editura Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, pp. 205-206.
17
acestei Liturghii, aşa încât ea apare ca o lucrare anonimă. Liturghiile vechi româneşti,
întocmai ca şi cele greceşti, nu dau nici un nume de autor pentru această Liturghie. 32
Ceea ce se ştie însă precis este faptul că Sfântul Grigorie Dialogul a fost trimis la
Constantinopol ca apocrisiar (reprezentant, trimis permanent, ambasador, nunţiu) al papei
Pelagiu al II-lea. În această calitate el a rămas timp de 7 ani la Constantinopol (578-585). Aici
el a găsit în întrebuinţare o Liturghie necunoscută lui până atunci şi foarte probabil că pe
această Liturghie, cu totul necunoscută în apus, a cuprins-o el în scris. Deci el nu este autorul
propriu-zis al acestei Liturghii. Ea este creaţia pietăţii colective de mai multe secole a
clericilor, a călugărilor şi credincioşilor din răsărit, iar meritul mare al Sfântul Grigorie
Dialogul este acela că a eternizat-o, cuprinzând-o în scris, sau cel mult a şi sistematizat-o, aşa
cum au făcut odinioară Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur, cu Liturghiile
atribuite lor.33

2.3 Timpul săvârşirii Sfintei Liturghii a darurilor mai înainte sfinţite

Cea dintâi şi cea mai importantă caracteristică a Liturghiei Darurilor mai înainte
sfinţite o reprezintă faptul că ea este o slujbă de seară. Dintr-un punct de vedere formal,
aceasta este o slujbă a Sfintei Împărtăşanii ce urmează Vecerniei. La începutul dezvoltării sale
era lipsită de solemnitatea pe care o are astăzi, aşa încât legătura sa cu slujba zilnică de seară
era mai mult decât evidentă. Prima problemă se referă, deci, la caracterul vesperal al
Liturghiei. 34 Ştim deja că în tradiţia ortodoxă Sfânta Euharistie este întotdeauna precedată de
o perioadă de postire deplină. Acest principiu general explică faptul că pentru Sfânta
Euharistie, diferită ca formă de toate celelalte slujbe, nu s-a fixat o oră anume, pentru că
timpul săvârşirii sale depinde în primul rând de caracterul zilei în care ea urmează a fi
săvârşită. 35
Astfel, la un praznic mare, Tipicul rânduieşte o împărtăşire foarte matinală, deoarece
privegherea îndeplineşte rolul postului sau a pregătirii. Pentru un praznic mic, fără priveghere,
Sfânta Euharistie este mutată la o oră mai târzie, astfel încât în oricare din zilele săptămânii ea
trebuie să aibă loc la prânz. În cele din urmă, în zilele în care se rânduieşte un post aspru sau
32
Pr. Prof. Ene Branişte, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite,p. 178.
33
Ibidem, p. 179.
34
Alexander Schmemann, Postul cel mare, p. 56.
35
Pr. Prof. Petre Vintilescu, Ora sau vremea din zi pentru săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, în
„S.T.”, nr. 1-2/1952, pp. 68-69.
18
deplin de-a lungul zilei, Sfânta Euharistie - întreruperea postului - se primeşte seara. Înţelesul
acestor rânduieli, care din nefericire sunt complet uitate şi neglijate astăzi, este foarte simplu.
Sfânta Euharistie fiind întotdeauna sfârşitul pregătirii, plinirea nădejdii, îşi arc timpul său de
săvârşire corelat cu durata postului deplin. Acesta din urmă fie ia forma unui Priveghi de toată
noaptea, fie se ţine individual. în timp ce zilele de Miercuri şi Vineri ale Postului Mare sunt
zile de abstinenţă totală, slujba Sfintei împărtăşanii, care este plinirea postului, devine o
prăznuire de seară. Aceeaşi logică se aplică şi pentru ajunul Crăciunului şi cel al Bobotezei,
care sunt de asemenea zile de postire deplină, şi în care, deci, Sfânta Euharistie se săvârşeşte
după slujba vecerniei. Dacă, totuşi, ajunul acestor praznice cade Sâmbătă sau Duminică, care
în tradiţia ortodoxă sunt zile euharistice, abstinenţa totală se rânduieşte Vinerea.36
Astăzi, în Biserica Ortodoxa Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite este de fapt
Liturghia normală a Postului Paştilor. Conform principiului pus de canonul 52 al sinodului
trulan, citat mai înainte, ea se poate săvârşi de regulă în orice zi din Păresimi în care vrem sau
trebuie sa facem Liturghie, cu exceptia zilelor aliturgice (luni şi marti din prima săptamână şi
Vinerea Patimilor, când nu se face nici o liturghie) şi a zilelor când e rânduită una sau alta din
celelalte două Liturghii.37
Cât priveste momentul (ceasul) din cursul zilei, la început Liturghia Darurilor mai
inainte sfintite se oficia la vremea reglementară a Vecerniei (cu care e combinată), adică spre
seara, după citirea Ceasului al nouălea (cam ora 3-4 p.m.), când credinciosii puteau întrerupe
ajunarea spre a se împărtăşi şi a mânca, asa cum prevede încă Triodul la locurile respective şi
Tipicul cel Mare (al Sfântului Sava). Astfel, Liturghia aceasta, sâvârşită în continuarea
Vecerniei, avea odinioară caracter de priveghere sau slujba nocturna, deoarece savirsirea ei
incepea de cu seara si se termina târziu, în cursul noptii, asa cum se intâmpla şi cu celelalte
două Liturghii (a Sfântului Vasile si a Sfântului Ioan) când se uneau cu Vecernia.38
Astăzi însa, în unele biserici de enorie - si chiar în minastiri Liturghia darurilor mai
înainte sfinţite se săvârşeşte de fapt dimineaţa, adică la vremea reglementară a Liturghiei
comune, atrăgând dupa sine deplasarea Ceasului al IX-lea (care se citeşte înainte) şi a
Vecerniei (cu care e combinată), deşi acestea fac parte din ciclul Laudelor de seara.

36
Alexander Schmemann, op. cit., p. 57.
37
Pr. Prof. Ene Branişte, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, p. 180.
38
Ibidem, p. 181; Pr. Prof. Petre Vintilescu, art. cit., pp. 69-70.
19
 2.4 Rânduiala Liturghiei – de la Heruvic

Slujba începe cu Vecernia cea Mare, deşi doxologia de la început este euharistică -
Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh...- şi plasează întreaga
prăznuire în perspectiva împărăţiei, care este perspectiva duhovnicească a Postului şi a postirii.
Psalmul de seară (Psalmul 104) - Binecuvântează suflete al meu pe Domnul... - este cântat ca
de obicei, urmat apoi de Litia Mare şi de a optsprezecea parte sau catismă a Psaltirii. Această
catismă este rânduită pentru fiecare zi de rând a Postului. Ea constă din Psalmii 120-134,
numiţi Cântările Treptelor. Ele erau cântate pe treptele templului de la Ierusalim - ca imnuri
ale poporului adunat pentru slujbă, pregătindu-se pentru a-L întâlni pe Dumnezeul lor:
Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: «în casa Domnului vom merge!» (Psalmul 121,1). Iată,
acum binecuvântaţi pe Domnul toate slugile Domnului, care staţi în casa Domnului; în curţile
casei Dumnezeului nostru. Noaptea ridicaţi mâinile voastre spre cele sfinte şi binecuvântaţi
pe Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion, Cel ce a făcut cerul şi pământul (Psalmul
134).39
În timp ce aceşti psalmi sunt cântaţi, slujitorul ia Pâinea sfinţită păstrată din Duminica
de dinainte şi o pune pe Sfântul Disc. Apoi, după ce a aşezat Sfântul Disc de pe masa Sfântului
Altar pe Proscomidiar, toarnă vin în potir şi acoperă Sfintele Daruri, aşa cum face de obicei
înaintea Sfintei Liturghii. Trebuie să menţionăm că toate acestea se săvârşesc de către preot
fără să zică ceva. Această rănduială subliniază caracterul pragmatic al acestor acte, pentru
toate rugăciunile rostite la Euharistia duminicală.40
După ieşirea cu Sfânta Evanghelie şi după imnul de seară Lumină lină... se citesc cele
două pericope vechi-testamentare rânduite din Cartea Facerii şi Pildele lui Solomon. Un ritual
aparte însoţeşte citirea acestora, purtându-ne înapoi la timpul în care Postul era încă axat pe
pregătirea catehumenilor pentru Botez. În timp ce pericopa din Cartea Facerii este citită, o
lumânare aprinsă se aşază pe Sfânta Evanghelie de pe altar, iar după citirea pericopei, preotul
ia lumânarea şi cădelniţa şi binecuvântează cu ele credincioşii rostind: Lumina lui Hristos
luminează tuturor. Lumânarea este simbolul liturgic al lui Hristos - Lumina lumii. Aşezarea sa
pe Sfânta Evanghelie în timpul citirii pericopei din Vechiul Testament semnifică faptul că
toate profeţiile sunt împlinite în Hristos, Care a deschis mintea apostolilor Săi, ca ei să poată
39
***Psaltirea, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 123.
40
Pr. Prof. Ene Branişte, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, p.185.
20
înţelege Scripturile. Vechiul Testament ne conduce către Hristos, aşa cum Postul ne conduce
către luminarea Botezului. Lumina Botezului unind pe catehumeni cu Hristos va deschide
minţile acestora spre înţelegerea învăţăturii Sale.41
După citirea celei de-a doua pericope din Vechiul Testament, tradiţia rânduieşte
cântarea a cinci versete din Psalmul de seară (Psalmul 140) - începând cu versetul doi: Să se
îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta... Deoarece Psalmul 140 era deja cântat la
locul său obişnuit - înainte de Vohod - ne putem întreba care este sensul celei de-a doua
cântări a acestor versete. Se poate presupune pe baza anumitor indicaţii că această practică
trimite în urmă la primele faze ale dezvoltării Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite. Probabil
că în vremea când această liturghie nu căpătase încă solemnitatea şi complexitatea de astăzi, ci
consta doar în administrarea Sfintei împărtăşanii la vecernie, aceste versete erau cântate ca
imn al Sfintei împărtăşanii. Astăzi, ele formează, totuşi, o minunată introducere de pocăinţă
pentru a doua parte a slujbei - Liturghia propriu-zisă a Darurilor mai înainte sfinţite.42
Această a doua parte începe cu liturghia catehumenilor - adică un set de rugăciuni şi
cereri speciale pentru aceia ce se pregătesc pentru Botez. La înjumătăţirea Postului - în
Miercurea celei de-a patra săptămâni - rugăciuni şi cereri speciale sunt adăugate pentru
photizomenoi - cei pregătiţi pentru luminare. Sunt subliniate, o dată în plus, originea şi
caracterul iniţial al Postului ca pregătire pentru Botez şi Paşte.
După ce catehumenii sunt lăsaţi să plece, se citesc două rugăciuni ce introduc Liturghia
credincioşilor. Mai întâi, cerem curăţirea sufletului nostru, a trupului şi a minţii: ... şi ochiul să
fie ferit de toată vederea cea vicleană, şi auzul nestrăbătut de cuvinte deşarte, iar limba
curată de vorbe necuviincioase. Curăţeşte buzele noastre, cu care Te lăudăm pe Tine,
Doamne; fă ca mâinile noastre să fie ferite de faptele rele şi să lucreze cele bine plăcute Ţie,
toate mădularele şi gândurile noastre întărindu-le cu harul Tău43.
Cea de-a doua rugăciune ne pregăteşte pentru Ieşirea cu Sfintele Daruri: Căci iată,
Preacuratul Lui Trup şi de viaţă făcătorul Sânge, în acest ceas intrând, va să se pună înainte
pe această masă de taină, fiind înconjurat în chip nevăzut de mulţimea oştirilor îngereşti. Şi
ne dăruieşte nouă împărtăşirea cu acestea, ca printr-însele, luminându-ne cu ochiul gândului
nostru, fii ai luminii şi ai zilei să ne facem.44
41
Ibidem, pp. 186-187.
42
Ibidem, p. 188.
43
***Liturghier, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 281.
44
Ibidem, p. 282.
21
 Apoi urmează cel mai solemn moment al întregii slujbe: purtarea Sfintelor Daruri la
altar. Din punct de vedere exterior, această ieşire este similară cu Vohodul Mare a Sfintei
Euharistii, dar înţelesul său liturgic şi duhovnicesc este, desigur, total diferit. Din toată slujba
Sfintei Euharistii, aici avem procesiunea de dăruire: Biserica se aduce pe sine, viaţa sa, viaţa
membrilor săi şi chiar pe aceea a întregii Creaţii ca ofrandă lui Dumnezeu, ca restatornicire a
jertfei depline a lui Hristos. Amintindu-L pe Hristos, ea aminteşte pe toţi aceia a căror viaţă
Hristos a luat-o asupră-Şi, pentru răscumpărarea şi mântuirea lor. La Liturghia Darurilor mai
înainte sfinţite, nu este punere înainte, nu există Jertfă, nu este Euharistie, nu este sfinţire, ci
taina prezenţei lui Hristos în Biserică este descoperită şi lucrătoare.45
Este necesar să notăm aici faptul că în tradiţia liturgică ortodoxă, diferită în această
privinţă de practica latină, nu se întâlneşte venerarea Darurilor euharistice în afara Sfintei
împărtăşanii. Căci păstrarea Darurilor ca taină păstrată, folosite pentru împărtăşirea bolnavilor
sau în alte situaţii de urgenţă, este o tradiţie relevantă, care nu a fost niciodată pusă la îndoială
în Biserica Ortodoxă. Am menţionat deja că în Biserica primară există chiar o practică a auto-
împărtăşirii particulare acasă. Avem astfel prezenta permanentă a Sfintelor Daruri şi absenţa
venerării lor. Menţinând simultan aceste două atitudini, Biserica Ortodoxă a evitat periculosul
raţionalism sacramental al Apusului.46
Împinşi de dorinţa de a afirma - împotriva protestanţilor - obiectivitatea prezenţei reale
a lui Hristos în Darurile euharistice, latinii, de fapt, au separat venerarea de Sfânta
împărtăşanie. Făcând aceasta, ei au deschis uşa unei periculoase deviaţii duhovniceşti dc la
adevăratul scop al Sfintei Euharistii şi chiar al Bisericii însăşi. Deoarece scopul Bisericii şi al
tainelor sale nu este acela de a sfinţi bucăţi sau elemente de materie şi făcându-le astfel sacre
sau sfinte să le opună celor profane. În schimb, scopul ei este de a realiza comuniunea vieţii
omului cu Dumnezeu, cu cunoaşterea lui Dumnezeu, înălţarea la împărăţia lui Dumnezeu;
Sfintele Daruri sunt mijloace ale acestei comuniuni, hrana acestei noi vieţi, dar ele nu sunt
scop în sine. Pentru că împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură ci pace şi bucurie
în Duhul Sfânt.47
Întocmai cum în această lume mâncarea îşi îndeplineşte funcţiile sale numai atunci
când este consumată şi astfel transformată în viaţă, aşa şi noua viaţă a lumii ce va să vină ne

45
Alexander Schmemann, op. cit., p. 63.
46
Ibidem
47
Ibidem, p.64.
22
este dăruită prin împărtăşirea cu hrana nemuririi. Biserica Ortodoxă evită în mod consecvent
venerarea Sfintelor Taine în afara Sfintei împărtăşanii, pentru că singura venerare reală este
aceea când ne facem părtaşi Trupului şi Sângelui lui Hristos, când lucrăm în această lume aşa
cum El a făcut-o. Cât despre protestanţi, aceştia, în frica lor de orice conotaţie magică, tind să
spiritualizeze Taina atât de mult încât ajung să nege prezenţa Trupului şi a Sângelui lui Hristos
în afara Sfintei împărtăşanii.
Din nou, aici, Biserica Ortodoxă, prin practica păstrării Sfintelor Daruri, reface
adevăratul echilibru. Darurile sunt date pentru Sfânta împărtăşanie, dar realitatea Sfintei
împărtăşanii se bazează pe realitatea Sfintelor Daruri. Biserica nu speculează asupra modului
în care avem prezenţa lui Hristos în Sfintele Daruri. Ea interzice folosirea lor pentru oricare alt
act decât acela al Sfintei împărtăşanii. Ea nu dezvăluie, ca să spunem aşa, prezenţa lor în afara
Sfintei împărtăşanii, ci crede cu tărie că aşa cum împărăţia ce va să vină este deja în mijlocul
nostru, aşa cum Hristos S-a înălţat ia cer şi stă de-a dreapta Tatălui şi va fi de asemenea cu noi
până la sfârşitul lumii, aşa şi calea de împărtăşire cu Hristos şi împărăţia Sa, hrana nemuririi,
este întotdeauna prezentă în Biserică.48
Această conotaţie teologică ne duce înapoi la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi
la epifania Darurilor sfinţite, apogeul solemn al acesteia. Această mare ieşire s-a dezvoltat din
necesitatea de a aduce (la altar - n.tr.) Darurile sfinţite, întrucât la început acestea erau ţinute
nu pe altar ci într-un loc special, uneori chiar în afara Bisericii. Acest transfer va căpăta, firesc,
o mare solemnitate, deoarece el exprimă liturgic venirea lui Hristos şi sfârşitul unei zile lungi
de postire, rugăciune şi aşteptare, venirea acelui ajutor, a acelei mângâieri şi bucurii pe care
am aşteptat-o: Acum Puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc, că iată intră împăratul
slavei. Iată Jertfa tainică săvârşită de dânsele este înconjurată. Cu credinţă şi cu dragoste să
ne apropiem, ca părtaşi ai vieţii veşnice să ne facem. Aliluia, aliluia, aliluia.49
Sfintele Daruri sunt aşezate pe altar, apoi, pregătindu-ne pentru Sfânta împărtăşanie,
cerem: ...sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre ale tuturor, cu sfinţire neştearsă; ca în cuget
curat, cu faţă neînfruntată, şi cu inima luminată, împărtăşindu-ne cu aceste Dumnezeieşti şi
Sfinte Taine şi printr-însele vii făcându-ne să ne unim cu însuşi Hristosul Tău... Care a zis:
Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru el;... să ne

48
Ibidem, p. 64.
49
***Liturghier, p. 283.
23
facem Biserică a Preasfântului şi închinatului Tău Duh, izbăvindu-ne de toată uneltirea
diavolească... şi să dobândim bunătăţile cele făgăduite nouă, împreună cu toţi sfinţii Tăi...50
Urmează apoi Rugăciunea Domnească, care este întotdeauna actul nostru ultim de
pregătire pentru Sfânta împărtăşanie, pentru că fiind rugăciunea lui Hristos însuşi înseamnă că
primim înţelepciunea lui Hristos ca înţelepciune a minţii noastre, rugăciunea Sa către Tatăl
Său ca rugăciune a noastră, voia Sa, dorinţa Sa, viaţa Sa - ca a noastră. Iar apoi, Sfânta
împărtăşanie începe în timp ce credincioşii cântă imnul Sfintei Euharistii: Gustaţi şi vedeţi că
bun este Domnul!
În cele din urmă, după ce am săvârşit slujba, suntem invitaţi să mergem în pace. Ultima
rugăciune rezumă sensul acestei slujbe, a acestei Sfinte împărtăşanii de seară, a legăturii
acesteia cu nevoinţa noastră din timpul Postului.

CAPITOLUL AL III- LEA:

Actualitatea şi importanţa Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite

3.1 Timpul postului şi desăvârşirea personală

Cele 40 de zile ale Postului Mare, sunt comparate cu un stadion, dumnezeiescul stadion
al înfrânării - după cum le numeşte Sfântul Vasile cel Mare - spre care atleţi duhovniceşti se
50
Ibidem, p. 286.
24
gătesc să alerge cu bucurie, îmbrăcând panoplia virtuţilor. Stadionul virtuţilor s-a deschis!
Cei ce voiţi să vă întreceţi intraţi, încingându-vă cu nevoinţa cea bună a Postului! Căci cei ce
se întrec după lege, după dreptate se şi încununează. Luând deci toate armele Crucii, să ne
luptăm împotriva vrăşmaşului, ca un zid nestricat ţinând credinţa, ca o platoşă rugăciunea, iar
ca un coif milostenia. In loc de sabie, să ţinem postul care taie toată răutatea de la inimă. Cel
ce face acestea va primi cununa cea adevărată de la împăratul tuturor, Hristos, în ziua
judecăţii, postul fiind aşadar, arma principală care va îngădui postitorului să ajungă triumfător
în pragul Săptămânii Mari.51
Părintele Alexander Schmemann distinge cu claritate două feluri de posturi, şi anume:
postul euharistic şi postul ascetic, făcând totodată legătura între Post şi Euharistie, afirmând:
Postul şi Euharistia formează aşa-zicând doi poli complementari şi necesari ai vieţii Bisericii,
manifestând antinomia fundamentală a naturii sale: aşteptarea şi posesiunea, plinătatea şi
creşterea, eshatologia şi istoria. Sfânta Euharistie - adaugă părintele Schmemann - este
precedată întotdeauna de un post deplin, care poate varia ca durată, dar care, în Biserici
constituie o condiţie necesară pentru Sfânta împărtăşanie fiecare trebuind să aibă o stare de
pregătire şi aşteptare, o stare de meditaţie duhovnicească asupra a ceea ce va să vină.52
Astfel, scopul principal al celor 40 de zile ale Postului Mare stă în pregătirea
credinciosului, în vederea cuminecării în ziua Paştelui, care va încununa lupta s|
duhovnicească prin învierea împreună cu Hristos. Dar cuminecătura nu este suprimată cu totul
în timpul Postului Mare, pe de o parte din pricina săvârşirii obligatorii Liturghiei în zilele de
sâmbătă şi duminică, iar pe de altă parte, din pricina săvârşirii Liturghiei Darurilor, pentru a
nu-i lăsa pe credincioşi cu totul despărţiţi de hrana vitală a creştinului şi a le îngădui să meargă
astfel cu puteri înnoi le spre Cuminecătura pascală.53
De altfel, timpul ascezei Postului Mare e structural de un alt element, cum ar fi: zilele
de dezlegări, respectiv de dispense parţiale de la post, care introduc în lungul său parcurs o
varietate necesară şi fac trupul să participe la bucuria praznicelor pe care le celebrează sufletul.
În zilele de dezlegare este îngăduit untdelemnul si vinul, adică: sâmbăta şi duminica, la 24
februarie (sărbătoarea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătoru), în 9 martie (Sfinţii 40 de

51
Ieromonah Iustin Popovici, Sfânta Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite în ritul liturgic bizantin, Editura
Arhiepiscopiei Aradului, 2011, p. 192.
52
Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 61-62.
53
Ieromonah Iustin Popovici, op. cit., p. 194.
25
Mucenici), în 25 martie (Bunavestire), când este dezlegare şi la peşte, ca şi în Duminica
Floriilor.
În mod deosebit, în Rugăciunea Amvonului de la această Liturghie a Darurilor se
recomandă a se ţine Postul Patruzecimii din prima şi până în ultima săptămână, având mereu
în faţa minţii nostre acea cuprinzătoare rugăciune: Stăpâne, Atotţiitorule, Cel ce cu
înţelepciune ai zidit toată făptura şi pentru nespusa Ta purtare de grijă şi multă bunătatea Ta,
ne-ai adus pe noi întru aceste preacinstite zile, spre curăţirea sufletelor şi trupurilor, spre
înfrânarea poftelor şi spre nădejdea învierii... dă-ne şi nouă, Bunule, lupta cea bună să
luptăm, calea postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, capetele nevăzuţilor
balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără de osândă să ajungem
a ne închina şi Sfintei învieri.54

3.2 Rugăcinea amvonului

Rugăciunea amvonului, care diferă de rugăciunea de mulţumire obişnuită, este ultima
particularitate a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, având un rol hotărâtor în săvârşirea
Liturghiei. Întrucât precizează semnificaţia cuminecării în Postul Mare, precum şi lupta
împotriva patimilor şi pregătirea în vederea Paştelui: Stăpâne, Atotţiitorule, Cel ce cu
înţelepciune ai zidit toată făptura şi pentru nespusa Ta purtare de grijă şi multă bunătate a
Ta, ne-ai adus pe noi întru aceste preacinstite zile, spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor,
spre înfrânarea poftelor şi spre nădejdea învierii; care în patruzeci de zile ai dat în mâna
slujitorului Tău Moise tablele cele cu dumnezeieşti slove, dă-ne şi nouă, Bunule, lupta cea
bună să luptăm, calea postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim,capetele
nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără de osândă
să ajungem a ne închina şi sfintei învieri.55
Sfântul Nicolae Cabasila, ne spune următoarele: Hristos, Lumina unică, coboară cu
Sfânta împărtăşanie din cer pe pământ şi străţuceste.... Toate se umplu de Lumina
dumnezeiască, şi, iată, este adevărat. Această pâine sfântă, adică Trupul Domnului, din care
ne împărtăşim aici, pe Sfânta Masă, şi o purtăm în noi, îndreptaţi către împărăţia cerească,
va apărea atunci la a doua Lui slăvită venire. Cu această rază a Luminii dumnezeieşti trăiesc

54
Ibidem, p. 195.
55
***Liturghier, p. 296.
26
credincioşii, fericiţii care se împărtăşesc cu vrednicie. Ei ajung la viaţa veşnică strălucind în
această lumină neînserată, de care se bucură în tot timpul existenţei lor pământeşti.56

3.3 Importanţa pastorală a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite

Întreaga rânduială a Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite, în care cântări de mare
frumuseţe se împletesc cu ritualuri impresionante şi rugăciuni de mare profunzime, creează
ambianţa necesară întâlnirii şi împărtăşirii cu Hristos după o zi de pregătire şi aşteptare. Din
păcate, ca o concesie făcută celor care nu pot sau nu vor să ajuneze precum şi prin analogie cu
Liturghiile propriu-zise, s-a răspândit destul de mult practica slujirii Liturghiei darurilor mai
înainte sfinţite dimineaţa.
Dar împărtăşirea de seară la Liturghia darurilor mai înainte sfinţite după o zi de ajunare
descoperă adevăratul sens al postirii şi al vieţii creştine, în totalitatea ei, ca pregătire şi
aşteptare a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ostenelile duhovniceşti şi fizice din timpul zilei sunt
luminate de aşteptarea primirii Trupului şi Sângelui Domnului, toate ocupaţiile obişnuite,
gesturile, cuvintele, gândurile, capătă o importanţă deosebită în lumina viitoarei întâlniri cu
Hristos. Timpul este resimţit în mod acut ca o aşteptare a lui Hristos. Ziua de ajunare
încununată cu împărtăşirea de seară devine astfel o imagine a vieţii creştine ca pregătire şi
aşteptare a serii acestei lumi.
Nicăieri nu găsim mai bine şi mai deplin descoperit adevăratul sens al postirii şi al
Postului Mare decât în zilele Împărtăşaniei de seară - nu numai sensul Postului ci şi al Bisericii
şi al vieţii creştine în totalitatea ei. În Hristos, toată viaţa, tot timpul, toată istoria, Cosmosul
însuşi s-au transformat în aşteptare, pregătire, nădejde, înălţare. Hristos a venit; Împărăţia va
veni! În lumea aceasta putem numai să anticipăm slava şi bucuria Împărăţiei. Ca şi Biserica,
noi părăsim lumea aceasta în duh şi ne întalnim la masa Domnului, unde în taina inimii
noastre contemplăm lumina şi strălucirea Sa necreată. Aceasta pregustare ne este dăruită totuşi
pentru ca să dorim şi să iubim Împărăţia si, mai mult, pentru o comuniune harică desavârşită
cu Dumnezeu în ziua ce va sa vina. Iar de fiecare data când, anticipat, am gustat pacea şi
bucuria Împărăţiei ne întoarcem în această lume şi ne regăsim din nou pe un drum lung,
ingust si dificil. De la praznic ne întoarcem la viaţa postului – la pregătire şi asteptare. 57

56
Ieromonah Iustin Popovici, op. cit., p. 225.
57
Ibidem,
27
 Bucuria şi slava acestei Împărăţii putem să o pregustăm încă de acum tocmai pentru a
dori şi mai mult comuniunea harică desăvârşită cu Dumnezeu şi a putea duce la bun sfârşit
lupta cea bună şi a deveni biruitori asupra păcatului.

CONCLUZII

Conform canonului 49 al Sinodului de la Laodiceea: Nu se cuvine a se jertfi pâine la

patruzecime, decât numai sâmbăta şi duminica, această caracteristică fiind proprie Postului
Mare. De aceea, în timpul său nu se poate săvârşi Liturghia euharistică decât în zilele de
sâmbătă, când se săvârşeşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi de duminică, când se
săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, deoarece fiecare Liturghie euharistică, este un
praznic (a lui Hristos, al Maicii Domnului sau al unuia dintre Sfinţi), iar zilele de post, care

28
sunt zile de întristare şi de străpungere a inimii, trebuie să fie fără Liturghie, fiindcă postul şi
Cuminecătura se exclud reciproc.
Însă, cu toate acestea, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite care se săvârşeşte în
timpul Postului Mare, a dobândit totuşi un aspect euharistie, datorită faptului că erau foarte
mulţi credincioşi din primele secole, care doreau să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui
Hristos şi în celelalte zile ale Postului Mare, nu numai sâmbăta şi duminica. Săvârşirea
Liturghiei avea loc seara, când cei care doreau să se împărtăşească, o puteau face. Această
practică nu constituia o noutate, deoarece se ştie că la origine ofranda euharistică avea loc în
general seara. Odată cu trecerea timpului, cuminecarea cu Darurile mai înainte sfinţite s-a
dezvoltat, aşadar, într-o celebrare mai solemnă, după modelul săvârşirii Liturghiei Sfântului
Vasile cel Mare împreunată cu Vecernia, ajungându-se, dintr-un simplu oficiu de seară, la o
adevărată Liturghie, din care s-a suprimat numai anaforaua şi părţile legate de aceasta.
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, aşadar, nu este decât un oficiu de cuminecare
solemnă, aşa încât toate rugăciunile, aluziile, sau chiar gesturile care pot aminti de caracterul
de jertfă al Liturghiei euharistice normale au trebuit să fie suprimate.
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite este ca o cunună care completează cultul
vesperal al Bisericii noastre, în această perioadă sfântă a Postului Mare. Toate slujbele din
această perioadă sfântă, încununate de oficierea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite,
pătrund întreaga fiinţă a omului şi-l conduce prin rugăciune, pocăinţă şi mărturisirea păcatelor,
spre mântuirea în Hristos. Toţi psalmii, troparele, citirile şi rugăciunile, din această perioadă,
sunt mai bogate decât în orice perioadă din cuprinsul anului bisericesc.
În această atmosferă de seară, omul se roagă, zicând: Să se îndrepteze rugăciunea mea,
ca tămâia înaintea Ta..., ca să primească drept răspuns Lumina lină a sfintei slave a Tatălui
ceresc... care luminează întunericul în care omul a ajuns prin păcat, şi să-1 umple de Lumina
lui Hristos, care luminează tuturor!. Este acea lumină care îndepărtează întunericul,
transformându-l în lumină, iar noaptea în ziua Domnului.
Această Liturghie, atât de îndrăgită de credincioşi în această perioadă a Postului Mare,
dorim să o facem cunoscută, din punct de vedere istoric şi tipiconal, pentru o corectă săvârşire
a ei. Dorim mai apoi şi evidenţiam structura sa eclesiologică, caracterul său eshatologic, şi mai
iiles finalitatea sa, împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos.

29
 Liturghia Darurilor este una dintre cele mai frumoase slujbe de seară a Bisericii
noastre, dar în acelaşi timp este şi o permanentă invitaţie pentru a ne împărtăşi mai des cu
Sfintele Taine. Este un îndemn păstrat din tradiţia primară şi mereu vie a Bisericii. Acest
îndemn ne spune că credinciosul nu poate trăi viaţa lui Hristos dacă nu se reînnoieşte cât mai
des prin unirea cu Izvorul vieţii, Trupul şi Sângele lui Hristos; deoarece Hristos este viaţa
noastră (I Coloseni 3, 4), a creştinilor.
Prezenţa lui Hristos în Liturghie, în mod special în această perioadă a Postului Mare,
este cea care ne dă Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite în ritul liturgic bizantin
puterea ca lupta cea bună să luptăm, calea postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o
păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi
fără de osândă să ajungem a ne închina şi sfintei învieri.

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea
Sfântului Sinod, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988;
2. ***Scrierile Părinţilor Apostolici, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Vol. 1,
E.I.B.M. al B.O.R.,, Bucureşti, 1979.
3. ***Liturghier, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2000.
30
4. ***Triod, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2000.
5. *** Mineiul pe Martie, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001.
6. ***Tipic bisericesc, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003.
7. ***Psaltirea, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2004.
8. ***Catavasier, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2005.

II. Dicţionare şi Manuale

9. Branişte, Pr. Prof. Ene, Liturgica specială, manual pentru facultăţiile teologice, ediţia a
treia, Editura Nemira, 2002.
10. Branişte Pr. Prof. Ene, Niţoiu, Arhim. Prof. Ghenadie, Neda, Pr. Prof. Gheorghe,
Liturgica teoretică, Manual pentru Seminariile Teologice, E.I.B.M al B.O.R., Bucureşti,
2002.
11. Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Şesan, Pr. Prof. Milan, Bodogae, Pr. Prof. Teodor,
Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Institutele teologice, E.I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1975.
12. Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru
Seminariile teologice, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2004.

III. Lucrări
13. Branişte, Pr. Prof. Ene, Liturgica generală, ediţia a II-a revizuită şi completată,
E.I.B.M al B.O.R., Bucureşti, 1993.
14. Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, Editura Sfânta Mănăstire Dervent, 2000.
15. Popovici, Ieromonah Iustin, Sfânta Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite în ritul
liturgic bizantin, Editura Arhiepiscopiei Aradului, 2011.
16. Schmemann Alexander, Euharistia. Taina Împărăţiei, Editura Anastasia, Bucureşti,
1993.
17. Idem, Introducere în Teologia Liturgică, traducere de ierom. Vasile Bârzu, Editura
Sofia, Bucureşti, 2002.

31
 18. Idem, Postul cel mare, traducere de Andreea Stroe şi Laurenţiu Constantin, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.
19. Vintilescu, Pr. Petre, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, Editura Nemira, 2001.

IV. Studii şi articole

1. Branişte, Pr. Prof. Ene, Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin în
Ortodoxia nr.1/1971.
2. Idem, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, în Studii Teologice, nr. 3-4/1958, pp.
176-192.
3. Cândea, Pr. Dr. Spiridon, Liturghiile Bisericii Ortodoxe sau Liturghiile bizantine, în
Mitropolia Ardealului, nr. 3-4/1959, pp. 255-262.
4. Idem, Liturghiile primare sau apostolice, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-2/1959;
5. Chiţu, Magistrand Viorel, Raportul dintre cultul Vechiului Testament şi cultul creştin,
în Studii Teologice, nr. 5-6/1961, pp. 297-320.
6. Firca, Pr. Iova, Liturghiile ortodoxe şi Misa catolică, în Mitropolia Banatului, nr. 7-
9/1965, pp. 528-556.
7. Streza, Pr. Liviu, Originea şi sensul divin al cultului ortodox, în Îndrumător bisericesc,
Oradea, 1988, pp. 23-31.
8. Vintilescu, Pr. Prof. Petre, Ora sau vremea din zi pentru săvârşirea Liturghiei
Darurilor mai înainte sfinţite, în Studii Teologice, nr. 1-2/1952, pp. 66-76.
CURRICULUM VITAE

INFORMAŢII PERSONALE

Numele si prenumele: Botiş Vasile

Data si locul nasterii: 19.11.1993
Adresa: Loc. Bocicoel, Nr.6, Jud. Maramureş
Telefon: 0743572490
E-mail: Vasile_botis@yahoo.com
Nationalitate: română

32
 EDUCAŢIE ŞI FORMARE
Şcoala Generală cu cls. I-VIII, Bogdan-Vodă, perioada
Studii gimnaziale:
2000-2008
Seminarul Teologic Liceal Ortodox, Baia Mare perioada
Studii liceale:
2008-2012

Limba maternă: română

Limbi străine cunoscute: Engleză, Franceză

• abilitatea de a citi Da
• abilitatea de a scrie Da
• abilitatea de a vorbi Da
Permis de conducere: Nu

DECLARAŢIE

Subsemnatul, BOTIŞ VASILE, domiciliat în loc. Bocicoiel, jud.

Maramureş, elev în clasa a XII-a A, la Seminarul Teologic Liceal Ortodox
Sfântul Iosif Mărturisitorul din Baia Mare, declar pe proprie răspundere că
pentru redactarea lucrării de faţă nu am folosit alt material decât cel menţionat la
bibliografie şi că lucrarea îmi aparţine în întregime.

33
Baia Mare Semnătura:
12.05.2012

34