FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

SUPORT DE CURS
2020-2021
 1. Obiectul Psihologie

Cuvântul ,,psihologie” provine din limba greaca unde “psyche” are sensul de psihic, iar “logos” pe cel de
ştiinţă, Psyche fiind în mitologie o tânără deosebit de frumoasă, care personifică sufletul.
Termenul psihologie se pare că a fost utilizat prima oară în 1533 de către Rudolf Goclenius într-o lucrare de
morală; sensul actual apare în titlul tratatelor lui Christian Wolff “Psihologia empirică” (1732 ) şi “Psihologia
raţionalistă” (1734), scrise în limba latină, ambele cu un succes răsunător în epocă.
Statutul de ştiinţă se consolidează începând cu anul 1879, când se înfiinţează la Leipzig (Germania) primul
laborator de psihologie din lume, de către fiziologul Wilhelm Wundt. Pentru prima dată, fenomenele vieţii psihice erau
scoase din sfera simplelor descrieri şi speculaţii filosofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice sistematice,
aplicându-li-se operaţiile măsurării, cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi cauzalităţii.
Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi însuşirilor psihice verificabile (A.
Cosmovici).
De la constituirea ei ca ştiinţă, psihologia a cunoscut o dezvoltare progresivă, nu numai în ceea ce priveşte
studierea proceselor psihice, dar şi în privinţa ramurilor sale şi a metodelor psihoterapeutice ce pot fi utilizate
de către psihologi.
Ca să nu amintim şi creşterea numărului de probe psihologice capabile să măsoare diferite procese psihice
şi care, în zilele noastre, atinge peste 10.000 de probe.
Astăzi, psihologia şi-a dovedit utilitatea în nenumărate domenii practice ale vieţii umane şi sociale,
pornind de la domeniul medical şi terminând cu domeniul managementului şi liderilor. Cu atât mai mult,
psihologia şi rezultatele cercetărilor ei sunt de un real folos în procesul educaţional, unde se lucrează cu fiinţe
umane, care fiecare au particularităţile lor specifice.
Procesele psihice constituie un tot unitar care cu greu poate fi separat în părţi singulare. De aceea
împărţirea în senzaţii, percepţii etc., este strict de ordin didactic, deoarece în realitate ele nu sunt separate, aşa
cum nici un proces psihic nu poate fi separat de limbaj. Este una din dificultăţile des întâlnite în studierea
psihologiei, alături de caracterul său abstract - procesele psihice nu sunt palpabile, nu au nimic concret şi deci
sunt mai dificil de înţeles în esenţa lor.
Psihologia se defineşte ca ştiinţa care studiază, cu ajutorul unor metode obiective specifice, organizarea psiho-
comportamentală sub aspectul determinismului, mecanismelor şi legilor devenirii şi funcţionării ei, în plan animal şi
uman, în unitatea contradictorie a individualului, particularului şi generalului, universalului.

2. Noţiunea de Psihic uman

Probabil că în istoria ştiinţei nu există un alt concept a cărui definire să fi suscitat atâtea dispute şi
controverse ca cel de ,,psihic”. Tocmai pe tărâmul lui s-a produs scindarea gândirii filosofice în materialistă,
(care va subordona psihicul determinaţiilor şi însuşirilor materiei) şi idealistă, care va lega psihicul de
determinaţiile pur spirituale, extra-materiale, transcendentale.
Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principii materialiste, considerând psihicul ca
fenomen natural, care se individualizează prin atribute calitative specifice, ireductibile la atributele altor
fenomene naturale. Definirea lui se realizează printr-o serie de raportări corelate, şi anume:
- raportarea la lumea externă, din care rezultă natura sa existenţială de formă subiectivă, ideală de reflectare şi
de formă particulară de informaţie la nivelul organismelor animale, bazată pe semnalizare-designare-
reprezentare;
- raportarea la sistemul nervos, la creier , din care rezultă statutul lui de funcţie specifică a creierului realizată
în cadrul comunicării informaţionale a individului cu lumea externă;
raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale organismului animal, din care decurge statutul său de
formă specifică, calitativ superioară, a vieţii de relaţie, şi rolul instrumental-reglator în desfăşurarea
comportamentului.

2
 Psihicul, atât de diferit comparativ cu alte fenomene existente în univers atât de complex în structura şi
funcţionalitatea sa concretă, atât de admirat, dar şi contestat ca obiect de sine stătător al unei ştiinţe, a suscitat şi
suscită în continuare discuţii contradictorii care depăşesc cu mult cadrul propriu-zis al obiectului psihologiei.
De abordarea problematicii psihicului fiind interesate şi alte domenii cum ar fi religia, filologie, mitologia
etc.Complexitatea psihicului provine din natura sa contradictorie din ipostazele diferite sub care apare, dar mai
ales din dinamica funcţionalităţii sale. El este interiorizat, adică ascuns latent virtual, dar este şi exteriorizat
adică manifest real. Dispune de desfăşurări normale specifice fireşti, dar şi de desfăşurări surprinzătoare,
patologice (vise, halucinaţii, evocări spontane, stări emoţionale bizare). El este determinat, produs al
împrejurărilor, propagându-şi forţa de inteligenţă şi acţiune, experienţă şi voinţă.
Psihicul este locul de organizare a tuturor proceselor care intervin între stimul şi reacţie. El există şi la
animal, dar la om el se diferenţiază prin:
- apariţia funcţiei simbolice,
- priza de conştiinţă.
La om psihicul conduce şi influenţează viaţa, mijloceşte depăşirea naturii prin cultură. În aceste condiţii
era firesc să apară concepţii, teorii, orientări contradictorii cu privire la psihicul uman, în acest context cercetării
lungi şi minuţioase au reuşit să descifreze complexitatea psihicului stabilind o serie de caracteristici ale
acestora:
Psihicul ca formă a vieţii de relaţie,
Psihicul ca fenomen inseparabil de structurile materiale cuantice şi energetice,
Psihicul ca formă de reflectare ideal subiectivă şi constructivă a realităţii,
Psihicul ca fenomen condiţionat şi determinat social – istoric.

a.Psihicul ca formă a vieţii de relaţie

Organismele vii există în virtutea legii adaptării, este important să înţelegem că numai în relaţie cu ceva
omul aude vede, elaborează gânduri, face mişcării, elaborându-şi şi construindu-şi în felul acesta propria sa
interioritate psihică, acest lucru fiind demonstrat atât teoretic, verbal, dar şi experimental, anume faptul că
psihicul este o formă a vieţii de relaţie.
Acest lucru a fost demonstrat de către Bexton Heron şi Scott, în 1954, în laboratorul lui Hebb, prin
intermediul experimentelor de izolare şi privare senzorială. Subiecţilor li s-a cerut să nu facă nimic, ci să stea
culcaţi confortabil pe un divan, într-o cameră în care s-a întrerupt orice contact senzorial cu realitatea
înconjurătoare. După 20 de ore de absenţă a contactului cu lumea exterioară, erau tulburaţi, nefiind capabili să
gândească şi să se comporte normal, ca rezultat al acestui experiment subiecţii prezentau tulburări emoţionale,
scăderea performanţelor intelectuale şi apariţia halucinaţiilor.
Prin acest experiment s-a constat că suspendarea relaţiei cu ambianţa duce la perturbarea vieţii psihice
făcând viaţa imposibilă în general. Ca atare putem spune că psihicul nu există şi nu funcţionează normal decât
în relaţie cu exteriorul, cu lumea obiectelor, fiind expresia vieţii de relaţie.
Psihicul nu este în relaţie numai cu lumea fizică, cu lumea obiectelor ci şi cu universul uman, lumea
oamenilor. Suspendarea relaţiei dintre psihic şi social duce la conservarea structurilor biologice ale omului chiar
la accentuarea acestora în timp ce atributele sociale ale omului nici nu apar. Aşadar lipsa relaţiei cu semenii se
repercutează negativ asupra dezvoltării psihicului ceea ce înseamnă că psihicul este produsul acestor relaţii.

b.Psihicul ca fenomen inseparabil de structurile materiale, cuantice şi energetice

Raportat la substratul său material, psihicul apare ca având origine materială, fiind un produs al materiei,
dar neidentificându-se cu ea ca fiind un rezultat, un produs al materiei superior organizate.
Identitatea structurilor informaţionale şi de conştiinţă ale psihicului nu poate exista şi persista în afara
raportului material energetic, fizico-chimic, electro-fiziologic. Legătura dintre psihic şi creier a fost foarte bine
argumentată astfel încât la ora actuală ea nu mai este contestată însă apar divergenţe în modul de interpretare a
naturii acestei legături. Ca atare, au apărut o serie de orientări care încearcă să descifreze natura acestei legături,
prin care putem enumera sau aminti:
- orientarea dualismului sau paralelismului: W. Pentfield; J.C. Ecclesi.

3
Consideră că procesele de conştiinţă şi procesele neuronale se desfăşoară în paralel. Ei consideră că studiul
creierului nu este de nici un folos în înţelegerea psihicului, cum nici înţelegerea psihicului nu ajută la
înţelegerea funcţionării creierului.
-orientare monist-ionistă: Lashley; Sperry.
Monist-ionişti reduc psihicul la creier, psihologia la fiziologie. Se consideră că psihicul este generat de structura
celulară a creierului şi că el ar putea fi descris cu ajutorul formulelor transformărilor chimice.
- modelul interacţionist-sistemic: M. Golu.
Întrucât aceste modele sunt delimitate, se conturează un al treilea, modelul interacţionist-sistemic care
presupune următoarele supoziţii:
- creierul apare şi se dezvoltă ca organ al psihicului, iar psihicul este funcţia lui,
- creierul şi psihicul nu sunt entităţi corelate din afară ci formează o entitate dinamică evolutivă,
- creierul nu poate genera psihic în virtutea organizării lui celulare şi a activismului său bioelectric; izolat de
sursele sale de informaţii oricât de bine ar fi programat din punct de vedere genetic,
prin structura sa, creierul posedă competenţă primară (este mecanism al psihicului).

c. Psihicul ca formă de reflectare ideal subiectivă şi constructivă a realităţii

Modul de înfiinţare a psihicului este imaginea, ca proces primar, constructorul generalizat abstract, ca
produs secundar, trăirea ca vibraţie a întregului organism, efortul, încadrarea, ca mobilizare a resurselor
neuropsihice. Psihicul are proprietatea de a reproduce obiectivul în subiectiv, realitatea înconjurătoare în plan
ideal.
Reflectarea este o calitate generală a întregii materii, fie ea organică sau anorganică. Reflectarea psihică se
distinge de alte forme de reflectare întâlnite la alte niveluri, prin caracterul său ideal, activ şi subiectiv.
Înţelegerea caracterului reflectoriu al psihicului, reprezint un câştig important al psihologiei. A rămâne însă
doar la acest nivel ar fi insuficient deoarece psihicul dispune doar de capacitatea de a oglindi, de a reproduce
realitatea şi de a o crea, oferind ca output mai multe informaţii decât s-au constat la intrare.
Concluzionând, putem afirma faptul că psihicul este un model informaţional intern al lumii externe cu
rol adaptativ specific. Apariţia lui se înscrie ca un moment de apogeu pe scara evoluţiei animale, psihicul se
supune legii generale a dezvoltării, modificându-şi de-a lungul timpului organizarea şi funcţiile, esenţa
psihicului care nu posedă nici o proprietate substanţială (greutate, volum, miros, gust) rămâne de natura
ideală. El este o entitate de ordin raţional, comunicaţional şi informaţional.

d.Psihicul ca fenomen condiţionat şi determinat social-istoric

Dat fiind faptul că omul este prin excelenţă o fiinţă sociabilă, relaţionară, trăind şi acţionând alături de
alţi oameni, înseamnă că împrejurările şi contextele situaţionale în care este implicat îi modelează simţirea
gândirea, voinţa şi comportamentul. La om nu există un biologic pur ci filtrat prin social. Societatea îi
furnizează omului nu doar mijloace ce urmează a fi asimilate, interiorizate, preluate ci şi conţinuturile cu care
acesta va opera.
Comportamentul individual este impregnant de obiceiuri, tradiţii, mentalităţi, prejudecăţi, treptat
comportamentul individului şi implicit procesele psihice, se instituţionalizează, devin norme
comportamentale larg acceptate de membrii grupului şi ai societăţii.
Fenomenele psihice sunt inegal influenţate social, acesta înseamnă că cele primare comune şi pentru om
şi animale sunt doar condiţionate social-istoric, în timp ce cele superioare umane sunt determinate social-
istoric. Primele se pot dezvolta doar până la un anumit nivel calitativ şi în afara influenţelor lor sociale pe
când celelalte nu pot fi concepute indiferent de factorii socio-istorici. Ca exemplu putem da cazul copiilor lup.

4
 CLASIFICAREA MECANISMELOR PSIHICE

Întotdeauna când se vorbeşte de procesele psihice şi, mai cu seamă, în epoca actuală, trebuie făcută o
diferenţiere între abordarea tradiţională şi cea actuală a fenomenelor psihice.
În abordarea tradiţională fenomenele psihice erau grupate în trei mari categorii: procese psihice, activităţi
psihice şi însuşiri psihice. Acestea cuprind, la rândul lor, mai multe aspecte.
Astfel reprezentarea grafică ar fi:

Fig. 1. Clasificarea tradiţională a proceselor psihice

Pare o clasificare puţin forţată, mai ales că unele fenomene psihice nu pot fi incluse în cele trei categorii şi
au fost menţionate separat ca şi condiţii care facilitează sau perturbă celelalte procese, activităţi sau însuşiri. În
această categorie sunt incluse motivaţia, deprinderile şi atenţia.
Toate cele trei categorii ale vieţii psihice se inercondiţionează reciproc şi sunt interdependente între ele,
creând un tot unitar şi specific fiecărui individ, tot care poate fi denumit personalitate.
În perioada actuală, ca urmare a noilor descoperiri ale neurociberneticii şi a altor ramuri ale psihologiei,
se consideră că este vorba de mecanisme psihice şi nu de procese şi însuşiri (Zlate, 2000).

Fig. 2. Clasificarea actuală a fenomenelor psihice

5
 Această abordare sistemică a psihicului uman a constituit calea de înţelegere mai adecvată a psihismului şi a
modului lui de manifestare în diverse comportamente.
Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi însuşirilor psihice
verificabile (Cosmovici, 1996).
Psihologia este ştiinţa care studiază, cu ajutorul metodelor obiective specifice, organizarea psiho-
comportamentală sub aspectul determinismului şi legilor devenirii şi funcţionării ei, în plan animal şi uman, în
unitatea contradictorie a individualului, particularului şi generalului, universalului (Moldovan, Ignat, Bălaş, -
Timar, 2009, p. 17).
Din această perspectivă sunt suprinse diferenţele care există între psihologia animală şi psihologia umană
(pentru că, trebuie recunoscut, că o ramură importantă a psihologiei, psihologia animală se ocupă de cercetarea
manifestărilor psihice în lumea animală). Psihologia umană are la rândul ei două mari laturi: una generală care
studiază fenomenele psihice ale fiinţei umane normale, fără să ia în considerare şi factorii care produc diferenţe
(sex, vârstă, mediu, etc.) Vorbim de psihologia generală.
Cea de-a doua latură este cea particular diferenţială care analizează condiţiile concrete ale dezvoltării psiho-
comportamentale, ţinând cont de toţi factorii care o pot influenţa şi în care sunt cuprinse ramurile psihologiei:
psihologia genetică, psihologia vârstelor, psihologia dezvoltării, psihologia diferenţială, psihologia şcolară,
psihologia socială etc.
La sfârşitul secolului XIX, psihologia ajungea să îşi delimiteze statutul de ştiinţă, punând la punct o serie
de metode de cercetare şi circumscriind problemele de crecetare. În secolul XX, au început să apară o serie de
curente, şcoli şi teorii care au stat la baza marilor orientări psihologice: psihanaliza, behaviorismul,
pozitivismul etc. Fiecare dintre ele încerca să se impună şi considera că este singura care deţine adevărurile
despre psihicul uman. În realitate, fiecare dintre aceste teorii şi curente au limitele lor şi ating sau accentuează
numai o parte a psihicului uman.
Există tendinţe, în momentul de faţă, pentru crearea unei ştiinţe psihologice unitare, bogată în resurse
conceptuale, metodologice şi aplicaţii practice.

6
 MECANISME INFORMAŢIONAL-OPERAŢIONALE

1.Mecanisme de prelucrare primară a informaţiei

1.1.SENZAŢIILE

Definiţie:
sunt procese psihice elementare prin care se semnalizează separat, în forma unor imagini simple şi primare,
însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a stimulilor asupra organelor de
simţ (analizatorii) (Atkinson şi col. 2005).

Precizări generale
O primă precizare care trebuie făcută este că senzaţiile există rareori separat de percepţii. Împărţirea în
senzaţii şi percepţii este pur teoretică. De exemplu dacă privim o masă – aceasta este o percepţie, dar culoarea
mesei respective este o senzaţie vizuală produsă de lungimea de undă a culorii respective. La fel, dacă atingem
masa simţim că este tare (senzaţie tactilă) şi rece (senzaţie termică)
O analiză a acestei definiţii ne arată că senzaţiile semnalizează însuşirile obiectelor în mod separat. Tocmai
exemplul dat mai sus relevă faptul că însuşirile obiectelor sunt reflectate în mod separat de către senzaţii.
Imaginile sunt considerate simple şi primare, deoarece durează doar atât cât acţionează stimulul asupra
analizatorului. Ele nu apar în absenţa stimulului.
Totuşi, de la acţiunea stimului şi până la răspunsul organismului au loc o serie de etape care se desfăşoară
în intervale foarte scurte de timp, de ordinul fracţiunilor de secundă.
Analizatorul este un ansamblu structural funcţional care face posibilă producerea senzaţiilor. Fiinţa umană
este dotată cu 5 analizatori (sau simţuri): vizual, auditiv, gustativ, olfactiv şi cutanat.
Să vedem ce se întâmplă din momentul când punem mâna deasupra unei lumânări aprinse şi până în
momentul în care ne retragem mâna.
Analizatorii termici din ţesutul cutanat primesc informaţia. La nivelul analizatorului are loc o codare a
informaţiei termice în impuls nervos. Această codare este necesară pentru a putea transmite informaţia la creier.
Prin intermediul căilor eferente (nervii) informaţia ajunge, sub formă la impulsuri nervoase, la veriga
centrală – porţiunea din creier ocupată de proiecţia fiecărui analizator.
La nivel cerebral are loc o decodificare a impulsului nervos în informaţie. Apoi informaţia este
prelucrată, în sensul că este comparată cu alte informaţii din aceeaşi categorie, pentru a o putea include într -o
anumită categorie şi pentru a putea stabili natura ei. Informaţiile cu care este comparată ţin de experienţa
noastră anterioară şi sunt stocate în memorie.
Compararea se face cu ajutorul proceselor de gândire, care vor contribui şi la luarea deciziei – stimulul
este sau nu periculos pentru integritatea organismului. În exemplul nostru creierul stabileşte că este vorba de un
pericol şi decide ca subiectul să îşi tragă mâna. Această decizie este, la rândul ei, codificată sub formă de
impulsuri nervoase şi transmisă prin intermediul căilor aferente la muşchi, care execută reacţia de răspuns –
retragerea mâinii.
Toate aceste faze se desfăşoară foarte repede în câteva miimi de secundă. Orice întrerupere a acestui
traseu la oricare dintre nivelurile lui, face să devină imposibilă apariţia senzaţiei.
Exemplul de mai sus ne-a ilustrat nu numai modul în care se realizează o senzaţie, ci şi legătura strânsă
dintre toate mecanismele psihice: senzaţiile au legături cu gândirea, cu memoria, cu limbajul, ca nu mai vorbim
de afectivitate (neplăcerea resimţită).

7
Clasificare
Există o multidunine de criterii de clasificare a senzaţiilor, dintre care s-au impus două:
a) din punct de vedere al aparatului specializat pentru receptarea stimulului:
- senzaţii vizuale
- senzaţii auditive
- senzaţii olfactive
- senzaţii gustative
- senzaţii tactile
Senzaţiile vizuale sunt cele mai numeroase – 90% din informaţia primită o primim prin intermediului
văzului - şi sunt produse de undele electromagnetice care acţionează asupra receptorului vizual. Practic omul
vede intre lungimele de undă corespunzătoare culorilor roşu şi violet. Dincolo de acestea (sub roşu sunt
lungimele infraroşii şi peste violet lungimile ultravilete) ochiul uman nu poate percepe (Buzdugan, 2008).
Culoarea unui obiect este dată de lungimea de undă a culorii reflectate de către acesta. Un obiect care absorbe
toate lungimile de undă va fi negru, iar unul care respinge toate lungimile de undă va fi alb.
În mod normal, ochiul uman poate percepe aproximativ 500 de nuanţe diferite, dar prin specializare şi educare
se pot distinge mult mai multe nuanţe (de exemplu pictorii, care pot distinge zeci de nuanţe de negru).
Senzaţiile vizuale dispun de anumite proprietăţi, date de caracteristicile lungimii de undă:
-tonul cromatic, care diferenţiază culorile una de alta şi este dat de lungimea de undă corespunzătoare
-luminozitatea – exprimată prin locul pe care îl ocupă culoarea pe o scară de la alb la negru.
-saturaţia –sau puritatea culorii care exprimă gradul de amestec al culorii respective cu alte culori. În realitate,
marea majoritate a culorilor nu sunt pure (Golu, 2000).
Senzaţiile auditive se produc ca urmare a acţiunii undelor sonore cuprinse între 16 şi 20.000 de cicli
/secundă. La rândul lor şi senzaţiile auditive au anumite caracteristici specifice:
- înălţimea sunetului- exprimată prin frecvenţa vibraţiilor sau numărul de vibraţii pe secundă. Cu cât sunt mai
multe vibraţii într-o secundă, cu atât sunetul este mai ascuţit şi, invers, la un număr redus de vibraţii sunetul este
mai grav.
- intensitatea sunetului – este dată de amplitudinea undei sonore şi măsoară gradul în care aceasta se
îndepărtează faţă de poziţia de echilibru.
- timbrul sunetului – care este determinată de sursa undei sonore- de exemplu altfel va fi sunetul unui pian şi
altfel va fi sunetul unei trompete (Golu, 2004).
Datorită calităţilor lor şi influenţei lor neurofuncţionale sunetele şi, în special, muzica stau la baza unor forme
de psihoterapie (meloterapia).
Senzaţiile olfactive sunt mai puţin studiate şi au rolul de a semnaliza proprietăţile chimice ale obiectelor
volatile. Ele au un rol important în reglarea apetitului şi cunoaşterea proprietăţilor obiectelor şi sunt implicate şi
în mecanismele de apărare ale organismului semnalizând toate mirosurile care indică substanţe nocive pentru
organism. De obicei, senzaţiile olfactive sunt însoţite şi de trăiri afective pozitive sau negative (mirosuri
plăcute sau neplăcute), putând influenţa dispoziţia subiectului uman (Golu, Dicu, 1972).
Senzaţiile gustative reflectă calităţi chimice ale substanţelor solubile şi includ patru senzaţii fundamentale:
 acru
 amar
 dulce
 sărat
 uami
 calciu
 ! picant
Ele servesc, ca şi cele olfactive, la reglarea apetitului, la semnalizarea proprietăţilor obiectelor şi sunt implicate,
la rândul lor, în mecanismele de apărare.
Senzaţiile cutanate prezintă două modalităţi de manifestare în funcţie de receptorii respectivi. Vom avea:
 senzaţii tactile - ca urmare a atingerii şi a presiunii cutanate
 senzaţii termice – determinate de gradul de căldură al obiectului comparativ cu corpul uman.
8
b) din punct de vedere al conţinutului informaţional senzaţiile sunt clasificate în:
- senzaţii exteroceptive – care oferă informaţii despre mediul extern
- senzaţii proprioceptive - furnizează informaţii despre poziţia şi mişcările propriului corp
- senzaţii interoceptive – oferă informaţii despre modificările mediului intern al subiectului
1.Senzaţiile exteroceptive – cuprind, practic, toate senzaţiile incluse în clasificarea bazată pe analizatori:
senzaţii vizuale, auditive, tactile, gustative, olfactive şi de aceea nu le mai detaliem aici.
2.Senzaţiile proprioceptive - vor furniza informaţii despre mişcările capului şi a diferitelor segmente ale
corpului şi sunt produse de tonusul muscular al grupărilor de muşchi implicaţi în mişcare. Pot fi:
- senzaţii chinestezice – informează despre mişcările segmentelor corpului, durata mişcării, direcţia şi
amploarea ei. De asemenea, sunt un indiciu pentru evaluarea efortului necesar pentru efectuarea respectivei
mişcări.
- senzaţii de echilibru – oferă informaţii despre schimbarea poziţiei capului faţă de trunchi şi a corpului, în
ansamblu, atunci când au loc rotiri sau balansări. Au rol în stabilirea centrului de greutate şi restabilirea
echilibrului vertical şi al direcţiei de deplasare (Parot, Richelle, 1995).
3.Senzaţiile interoceptive sau organice sunt produse de modificarea homeostaziei organismului, adică a
chimismului intern (senzaţii de foame, de sete etc.). Ele au o funcţie adaptativă certă prin semnalizarea unor
deficite interne, contribuind la menţinerea stării de sănătate.
Tot aici intră senzaţiile de durere, care semnalizează tulburarea funcţională sau distrigerea parţială a ţesutului
organic.

Legile generale ale sensibilităţii

1. Legea pragurilor diferenţiale şi absolute este cea mai importantă şi constituie una dintre primele legi
descoperite în psihologie. Există trei tipuri de praguri senzoriale:
- pragul minimal absolut - definit ca intensitatea cea mai mică a unui stimul care produce o senzaţie
specifică
- pragul maximal absolut – definit ca cea mai mare cantitate dintr-un stimul care încă mai produce o
senzaţie specifică. Dincolo de el senzaţia specifică se transformă în senzaţie de durere.
Între mărimea pragurilor senzoriale şi sensibilitate există un raport invers: cu cât pragul senzorial este mai
ridicat cu atât sensibilitatea este mai scăzută şi invers (Radu, 1991).
- pragul diferenţial – este definit ca acea cantitate minimă dintr-un stimul, care adaugată stimulului iniţial
produce o nouă senzaţie. În timp ce sensibilitatea creşte în progresie aritmetică, stimulul creşte în progresie
geometrică.
2. legea contrastului senzorial - este ilustrată de scoaterea reciprocă în evidenţă a doi stimului cu caracteristici
opuse (lumini şi sunete de exemplu).
3. legea adaptabilităţii - exprimă modificarea sensibilităţii analizatorului. Cel mai adaptabil dintre simţuri este
cel tactil, la care adaptarea se realizează după 3 secunde (la câteva secunde după ce ne-am pus ceasul pe mână
nu îl mai simţim ca apăsare sau greutate). Cel mai dificil se adaptează simţul auditiv.
4. legea interacţiunii analizatorilor – are ca şi caracteristică faptul că o senzaţie produsă într-un analizator,
poate influenţa senzaţiile produse în alt analizator.
5. legea semnificaţiei- semnificaţia deosebită a unui stimul pentru persoana în cauză poate să crească
sensibilitatea faţă de el şi să fie mai repede discriminat (Albu, 2007).

9
1.2. PERCEPŢIILE
Definiţie:
sunt procese psihice senzoriale complexe şi totodată imagini primare, conţinând totalitatea informaţiilor despre
însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor, în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor
(Sillamy, 1996).

Caracterizare:
Percepţiile se referă la obiecte în totalitatea însuşirilor lor, reflectate în mod unitar şi integral. Ele nu pot fi
reduse la o simplă sumă de senzaţii, deoarece conţin şi proprietăţi care nu aparţin părţilor componente ale
obiectului (de exemplu configuraţia sau structura). Totuşi, percepţiile nu se pot realiza în absenţa senzaţiilor.
Sunt considerate imagini primare dat fiind faptul că apar numai în relaţia directă dintre subiect şi obiect.
Ca o consecinţă durata percepţiei va fi egală cu durata cât stimulul acţionează.
Percepţiile sunt bogate în conţinut, incluzând, în acelaşi timp, atât proprietăţi sau calităţi fundamentale, cât
şi altele, mai puţin importante sau de detaliu.
Ele îndeplinesc o funcţie informaţională specifică şi au un rol puternic în reglarea activităţii umane (Miuţ,
2001).
Trebuie menţionat şi faptul că percepţiile au o strânsă legătură cu limbajul şi cu experienţa anterioară a
subiectului.

Fazele percepţiei
Percepţiile se desfăşoară în mai multe faze sau etape de foarte scurtă durată, dar strâns legate între ele
(Hayes, Orrell, 2007):
- detecţia - este faza în care are loc detecţia şi conştientizarea prezenţei stimulului în câmpul perceptiv.
Această sesizare are loc, însă, fără a putea preciza ceva despre caracteristicile stimului. Este faza care mai
poartă denumirea de mimimum vizibile.
- discriminarea – este reprezentată de detaşarea stimului de fondul pe care apare şi de remarcarea acelor
caracteristici care îl deosebesc de alţi stimuli asemănători. Faza mai poartă denumirea de minimum separabile.
- identificarea – care înseamnă cuprinderea, într-o imagine unitară, a informaţiilor obţinute şi raportarea
lor la modelele perceptive existente, având loc recunoaşterea obiectului. Faza se mai numeşte şi minimum
cognoscibile.
- interpretarea este faza finală a percepţiei şi depăşeşte procesul perceptiv propriu-zis, datorită integrării
verbale a stimulului şi stabilirii semnificaţiei acestuia.

Legile percepţiei
Ca şi senzaţiile, percepţiile dispun de mai multe legităţi care le guvernează organizarea. Acestea sunt:
1. legea integralităţii percepţiei - reflectă faptul că însuşirile stimuluilor sunt reflectate în mod integral,
formând o imagine unitară, care include caracteristici esenţiale şi neesenţiale (Hayes, 2003).
2. legea structuralităţii percepţiei – se exprimă prin faptul că însuşirile esenţiale se situează în primul plan al
câmpului perceptiv, iar cele secundare sau de detaliu, trec în plan secundar. Se poate afirma că percepţia
dispune de o organizare ierarhică, explorarea obiectelor şi fenomenelor concentrându-se în punctele care conţin
un maximum de informaţie (de exemplu in perceperea unui portret, punctele de maximă informaţie sunt ochii şi
gura, care exprimă expresia persoanei din tablou) (Chircev şi col., 1999).
3. legea selectivităţii percepţiei - din multitudinea de stimuli care acţionează asupra fiinţei umane, în
permanenţă, omul selectează numai aspectele care au legătură cu acdtivitatea sa. Selectivitatea este influenţată
de o serie de factori ca:
- interesele persoanei (din marea de oameni care coboară din tren, sesizezi imediat persoana care reprezintă
pentru tine un interes deosebit – mama, prietena etc);
- conturarea specifică – un stimul este mai uşor perceput dacă este pus într-un cadru de contur – de exemplu o
ramă pentru un tablou;

10
- contrastul cromatic – stimulii care sunt în contrast cromatic cu fondul sunt percepuţi mai uşor: un iepure alb
pe fond negru este perceput mai uşor decât un iepure alb pe fond alb;
- mişcarea obiectelor – un obiect în mişcare este mai repede perceput decât unul care este static (Munteanu,
2009).
4. legea constanţei percepţiei – susţine că în ceea ce priveşte mărimea obiectelor, culoarea şi distanţa, trebuie să
intervină mecanisme corectoare care să menţină proporţiile normale. De exemplu, un om aflat în prim plan este
perceput ca fiind mai mare decât un copac sau un bloc aflat în planul secund. Experienţa anterioară a fiecăruia
intervine cu mecanismele corectoare necesare pentru restabilirea proporţiilor.
5. legea semnificaţiei percepţiei – toate obiectele, şi fenomenele care au semnificaţie pentru subiect sunt
percepute mai repede şi mai clar decât celelalte obiecte şi fenomene.
6. legea proiectivităţii percepţiei – este o caracteristică particulară, specifică numai percepţiei. Deşi, percepţia
din punct de vedere neurofuncţional se realizează la nivelul scoaţei cerebrale, ea este proiectată, din punct de
vedere psihologic, asupra obiectului care o determină (Roşca, 1976).

Formele percepţiei
Aşa cum am menţionat percepţiile sunt foarte numeroase, dar vom prezenta în continuare câteva tipuri
mai importante şi modul lor de producere:
- perceperea formei – se realizează cu ajutorul analizatorilor vizual, tactil şi chinestezic.
- perceperea mărimii – are nevoie de imaginea retiniană, de experienţa tactilă şi de chinestezia globilor oculari
- tridimensionalitatea – este dată de disparitatea între imaginile realizate pe retinele celor doi globi oculari. Prin
suprapunerea celor două imagini, uşor diferite, la nivel cerebral, se obţine imaginea tridimensională (Smith şi
col., 2005).
- perceperea poziţiei obiectelor –se realizează prin utilizarea unor repere specifice cum ar fi sus, jos, înainte,
înapoi, deasupra, dedesubt, stânga, dreapta etc.
- perceperea distanţei – se realizează prin mărimea imaginii retiniene, şi prezenţa sau absenţa detaliilor de
structură (cu cât un obiect se află la o distanţă mai mare, detaliile vizibile sunt mai puţine).
- percepţia mişcării – este dată de obiectele în mişcare şi se realizează cu ajutorul memoriei iconice, adică
păstrarea imaginilor retiniene câteva fracţiuni de secundă până la imaginea următoare, creând astfel, senzaţia
de continuitate (Miclea, 1999).
- percepţia timpului. Ni se pare cea mai interesantă, având în vedere că timpul poate fi privit din mai multe
perspective: avem sistemul fizic al timpului, care se măsoară cu ajutorul ceasurilor şi mecanismelor electronice;
avem sistemul biologic al timpului (ceasul biologic ne spune că este amiază atunci când ni se face foame, sau că
este seară atunci când suntem obosiţi). În fine, timpul poate fi privit şi ca un sistem socio-cultural, măsurându-
se prin activitatea depusă de om. Fiecare persoană are un mod individual de percepţie a timpului: activităţile
interesante par că se desfăţoară într-un timp foarte scurt, pe când cele plictisitoare par că nu se mai sfârşesc,
deşi ca durată fizică ele au fost egale (Zlate, 2000).
Mai trebuie amintite la acest capitol două aspecte: spiritul de observaţie şi iluziile.
Spiritul de observaţie este aptitudinea care permite sesizarea cu uşurinţă şi precizie a unor aspecte slabe,
ascunse, nerelevante ale obiectului, dar cu semnificaţie pentru scopul subiectului observator. Percepţia, în care
intervine efortul voluntar poartă numele de observaţie dirijată. În cadrul acesteia spiritul de observaţie este
esenţial pentru ca subiectul să poată duce la îndeplinire sarcinile cu care se confruntă.
Iluziile perceptive
Sunt un aspect pe care îl amintim aici, mai mult ca şi o curiozitate. Iluziile sunt percepţii deformate, care
denaturează realitatea.

11
 Figura 1.1. Modele de iluzii

Ele pot fi datorate unor factori externi (luminozitate scăzută, ceaţă etc.) sau interni (oboseală, surmenaj,
convalescenţă consum de droguri etc.)

1.3. REPREZENTĂRILE

Definiţie:
sunt procese psihice cognitiv senzoriale de semnalizare sub forma unor imagini unitare, dar schematice, a
însuşirilor concrete şi caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor, în absenţa acţiunii directe a acestora asupra
analizatorilor (Popescu-Neveanu, 1978).

Caracterizare generală
Ontogenetic, reprezentările apar mai târziu decât percepţiile, atunci când maturizarea creierului şi
operaţiile mintale ating un anumit grad de dezvoltare.
Ele presupun construcţii şi reconstrucţii mintale ale obiectelor, organizări şi reorganizări ale informaţiei în
funcţie de activitatea umană în care sunt necesare.
Reprezentările sunt imagini mintale cu un grad mare de generalitate, care, ulterior, vor contribui la
formarea noţiunilor şi conceptelor (Creţu, 2001).
Există o relaţie indisolubilă între reprezentare şi limbaj, prin faptul că limbajul (cuvântul) îndeplineşte o funcţie
reglatoare ce se manifestă prin:
 evocarea reprezentărilor deja formate şi care sunt cerute de activitatea umană;
 dirijarea construirii unor imagini mai bogate sau mai schematice în funcţie de necesităţi;
 asigură înlănţuirea şi organizarea unei serii de imagini
 cuvântul devine instrument de organizare şi transformare a imaginilor
 prin cuvânt reprezentările sunt integrate în procesele de gândire şi imaginaţie.
12
În ansamblu, reprezentarea se aseamănă cu percepţia sub aspectul conţinutlui, dar prin modul ei de producere
se apropie de gândire. Acest ultim aspect este reflectat de faptul că în reprezentare se împletesc analiza şi
sinteza senzorială pe de o parte, cu operaţiile intelectuale şi funcţia reglatoare a limbajului pe de altă parte. În
acest sens, reprezentarea capătă o dublă natură: intuitiv figurativ şi operaţional-intelectivă (Atkinson şi col.,
2002).

Caracteristici specifice
 reprezentarea este o imagine panoramică deoarece descrie integral obiectele sub aspectele lor esenţiale şi
caracteristice;
 este figurativă – dat fiind faptul că evocă, în mod obligatoriu, însuşirile intuitive caracteristice obiectelor
şi fenomenelor;
 există conştiinţa absenţei obiectului;
 în reprezentări se reţin numai culorile fundamentale;
 reflectă schema structurală a obiectului individual;
 au un nivel ridicat de generalizare – reprezentarea reţine însuşirile configurative caracteristice unui grup
de obiecte (Radu, 1991).

Clasificare
La fel ca şi celelalte procese psihice studiate până acum şi în clasificarea reprezentărilor există o
multitudine de criterii de clasificare, dintre care noi vom prezenta, în continuare, doar trei:
a) după analizatorul dominant în producerea lor avem (Birch, 2000):
- reprezentări vizuale – care sunt cele mai numeroase. Ele sunt absolut necesare în profesii ca: pictor,
arhitect, inginer proiectant.
- reprezentări auditive – care includ zgomotele şi sunetele muzicale şi verbale. Acestea sunt utile în
învăţarea limbilor străine, la dirijat sau la compoziţii muzicale.
- reprezentări chinestezice – care oferă imagini despre mişcările propriului corp. Se utilizează în
antrenamentul videomotor – când sportivul întins pe o canapea îşi imaginează mişcările necesare pentru alergat
sau săritură. Înregistrările electromiografice indică activitate musculară în grupurile de muşchi implicaţi în
respectiva activitate sportivă.
b) după gradul de generalitate pot fi (Bonchiş, 2000):
- reprezentări individuale – ale unor obiecte şi fenomene care au o semnificaţie deosebită pentru fiecare
persoană în parte şi, deci, sunt specifice acelei persoane;
- reprezentări generale – care includ în structura lor, în mod esenţial, însuşirile comune pentru o întreagă
clasă de obiecte. Gradul de generalitate este diferit şi ele stau la baza recunoaşterii şi includerii într -un grup a
oricărui nou exemplar.
c) după nivelul operaţiilor implicate în formarea lor avem (Miuţ, 2001):
- reprezentări reproductive – sunt cele care evocă obiecte şi fenomene percepute anterior de subiect. La
rândul lor acestea pot fi:
- statice – reflectă obiecte imobile;
- cinetice – reflectă obiecte în mişcare;
- de transformare – reflectă schimbările pe care le suferă obiectul.
Reprezentările cinetice şi de transformare sunt posibile de la vârsta de 7-8 ani.
- reprezentări anticipative - care sunt mai complexe şi reflectă mişcări sau schimbări care nu au fost
percepute anterior. În realizarea lor intervin operaţiile gândirii şi imaginaţia. Ele pot fi cinetice şi de
transformare şi apar tot în jurul vârstei de 7-8 ani.
Alte crireii de clasificare, pe care doar le amintim, fără a le detalia sunt (Buzdugan, 2008):
- în funcţie de tipul de activitate în care se integrează, avem: reprezentări geografice, istorice, literare,
matematice etc.

13
- în funcţie de procesele psihice complexe în care se integrează pot fi: reprezentări ale memoriei şi reprezentări
ale imaginaţiei. De fapt reprezentările reproductive sunt reprezentări ale memoriei, iar reprezentările
anticipative sunt reprezentări ale imaginaţiei.
- în funcţie implicarea efortului voluntar avem: reprezentări voluntare şi reprezentări involuntare.

Reprezentările şi activitatea mintală

1. au funcţie de prezentare – readuc în minte imaginile obiectelor şi fenomenelor
2. constituie sprijinul necesar pentru construirea sensului cuvintelor
3. pregătesc şi uşurează generalizarea în gândire
4. sunt punct de plecare şi suport intuitiv pentru desfăşurarea raţionamentelor
5. au rol în imaginaţie (Moldovan, Ignat, Bălaş-Timar, 2009).

2.MECANISME DE PRELUCRARE SECUNDARĂ A INFORMAŢIEI

2.1. Gândirea

Definiţie:
procesul psihic de însemnătate centrală în reflectarea realităţii care prin intermediul abstractizării şi
generalizării coordonate în acţiuni mintale, extrage şi prelucrează informaţiile despre relaţiile categoriale şi
determinative sub forma conceptelor, judecăţilor şi raţionamentelor (Popescu-Neveanu, 1978).

2.2.Teorii despre gândire şi inteligenţă

1. Modelul tridimensional al lui Guilford (cubul lui Guilford)
Guilford oferă un model multifactorial de clasificare a componentelor intelectului uman, după trei criterii
simultan.
Criteriile sau factorii componenţi cu care operează gândirea sunt:
 operaţiile, în număr de 5 – evaluare, gândire convergentă (sau inteligenţa), gândire divergentă (sau
imaginaţia), memoria şi cunoaşterea
 conţinuturile, care sunt în număr de 4: figural, semantic, simbolic şi comportamental
 produsele care sunt în număr de 6 – unităţi, clase, relaţii, sisteme, transformări şi implicaţii (Guilford,
1979).
În total se obţin 120 de cuburi mai mici care formează cubul mare. Pentru fiecare din aceste cuburi
mici trebuie descoperite teste specifice care să le evidenţieze. Cubul lui Gulford a fost asemănat cu tabelul
elementelor chimice al lui Mendeleev, în care sunt elemente cunoscute şi altele care urmează a fi descoperite.

Fig. 1.2. Modelul tridimensional al lui Guilford

14
 Iniţial au fost identificate 60 de componente pentru ca cercetările ulterioare să evidenţieze până la 100 de
componente. Mai rămân, totuşi, 20 de componente care urmează a fi descoperite.
Prezentându-şi modelul tridimensional, Guilford stabileşte şi patru caracteristici de ansamblu ale modului
de funcţionare a gândirii, care este principalul proces intelectual. Caracteristicile specificate de Gulford sunt:
- flexibilitatea – reprezentată de restructurarea sau schimbarea promptă a direcţiei gândirii;
- fluiditatea – adică gradul de cursivitate al gândirii;
- originalitatea – este manifestarea unui stil cognitiv orientat spre nou şi care renunţă la tot ce este banal sau
obişnuit;
- elaborarea – reprezentată de susţinerea consecventă de efort voluntar necesar pentru îndeplinirea sarcinii
(Guilford, 1979).
Combinarea caracteristicilor respective determină atitudini intelectuale a căror structurare specifică
reflectă stilul intelectual al personalităţii.

2. Teoria genetică a lui Piaget

Piaget este primul psiholog care vorbeşte despre dezvoltarea stadială a inteligenţei. Un anumit stadiu de
dezvoltare este caracterizat prin structuri formate din acţiuni şi operaţii mintale specifice.
În modelul genetic piagetian, dezvoltarea inteligenţei se realizează între 0 şi 16 ani în 4 stadii (Piaget, 2005):
a) stadiul inteligenţei senzorio-motorii – caracterizează perioada cuprinsă între 0 şi 2 ani.
Piaget susţine că există interacţiune inteligentă cu obiectele, chiar înainte de apariţia gândirii ca
succesiune de operaţii mintale cu reprezentări şi simboluri figurative sau semnatice.
Acest stadiu cuporinde 6 etape de evoluţie pe care le vom menţiona fără a le detalia, deoarece vor fi
studiate amănunţit la psihologia copilului. Etapele de evoluţie sunt: exersarea reflexelor necondiţionate;
reacţiile circulare primare; reacţiile circulare secundare; coordonarea schemelor de acţiune; reacţiile circulare
terţiare; şi trecerea la reprezentări.
b) stadiul preoperaţional sau al gândirii intuitive caracterizează perioada de vârstă cuprinsă între 2 şi 7 ani. El
are următoarele particularităţi:
- are loc o generalizare timpurie a conceptelor;
- este perioada egocentrismului copilului;
- concentrarea numai pe unul sau pe puţine aspecte ale realităţii;
- inconsecvenţă în urmarea unui criteriu;
- centrarea pe situaţie;
- mobilitate mintală limitată;
- integrarea defectuoasă a claselor Piaget, 2005a).
c) Stadiul operaţiilor concrete – caracterizează vârsta de la 7 la 11 ani. Sistemele de operaţii mintale specifice
acestei perioade sunt: compunerea aditivă a claselor; serierea relaţiilor asimetrice; multiplicarea claselor.
Trebuie menţionat aici că în această perioadă apare şi capacitatea de conservare, astfel:
- conservarea materiei – în jurul vârstei de 7-8 ani
- conservarea greutăţii –la 9 ani
- conservarea volumului la 11-12 ani
d) Stadiul operaţiilor formale sau logice – care ţine de la 12 ani până la maturitate. În acest stadiu se depăşeşte
câmpul informaţional oferit de percepţiile directe, prin elaborarea unor informaţii noi pe baza şi cu ajutorul
informaţiilor anterior dobândite.
Caracteristic pentru gândirea formală este:
- capacitatea de a formula ipoteze – adică de a exprima nişte relaţii posibile între elemente care nu sunt
accesibile observării directe
- capacitatea elaborării unui demers adecvat pentru verificarea ipotezelor enunţate (Piaget, 1965).
Cea mai semnificativă construcţie intelectuală a acestei perioade este raţionamentul ipotetico-deductiv
(pe modelul dacă .... atunci ....) care presupune trecerea la operarea asupra posibilului.

15
3. Teoriile inteligenţelor multiple
Primul reprezentant în această direcţie este E.L. Thorndike, care susţine că există trei tipuri de inteligenţă:
 inteligenţa abstractă sau conceptuală – care este întâlnită în folosirea limbajului şi a simbolurilor
 inteligenţa practică – se întâlneşte în planul concret al manipulării obiectelor;
 inteligenţa socială – care ar fi speifică relaţiilor interumane (apud Papalia, Olds, Feldman, 2010).
Mai târziu, Howard Gardner vorbeşte de inteligenţe multiple şi stabileşte 7 tipuri de inteligenţă
(Gardner, 1962):
- inteligenţa muzicală
- inteligenţa chinestezică sau a corpului
- inteligenţa logico-matematică
- inteligenţa spaţială
- inteligenţa lingvistică
- inteligenţa intrapersonală şi
- inteligenţa interpersonală.
În zilele noastre se vorbeşte tot mai mult despre inteligenţa emoţională care ar sta la baza relaţiilor
interumane, a capacităţii de a stabili şi menţine aceste relaţii, precum şi a capacităţii de rezonanţă afectivă
adecvată cu fenomenele şi obiectele întâlnite.

3.2.Modalităţi de operare a gândirii

Procesul de gândire dispune de mai multe modalităţi de operare cu funcţii diferite şi grade de
generalitate diferite:
1. Analiza şi sinteza superioară:constau în operaţii de descompunere a întregului în părţi (analiza) şi de
recompnere a întregului din părţile componente (sinteza). Uneori recompunerea poate avea loc într-o altă ordine
sau după scheme radical diferite de schema iniţială. Analiza şi sinteza se realizează cu ajutorul mijloacelor
verbale care permit separări, disocieri şi reasocieri pentru a compune o altă structură într-o altă organizare
(Buzdugan, 2008).
2. Comparaţia:constituie fundamentul oricărui proces de cunoaştere, constând în stabilirea asemănărilor şi
deosebirilor dintre obiecte şi fenomene pe baza unor criterii stabilite anterior.
3. Abstractizarea:este o formă superioară de analiză constând în extragerea pe verticală a unor trăsături de la
grade mari de variabilitate, până la grade mari de constanţă. Procesul de abstractizare se aplică atât concretului,
cât şi abstractului, extragându-se dintr-o mulţime de trăsături şi caracteristici, un fel de factor comun, un fapt
esenţial, care caracterizează o categorie de obiecte şi fenomene (Creţu, 2001).
4. Generalizarea:este o operaţie predominant sintetică, prin care însuşirile abstractizate sunt reunite într-un
model teoretic care defineşte o întreagă clasă de obiecte şi fenomene.
5. Concretizarea:este operaţia opusă generalizării şi abstractizării care se bazează pe un demers descendent al
gândirii de la general la particular.
În realitate, aceste operaţii nu sunt izolate ci apar în cupluri interacţionale, oferind gândirii umane
propietatea de a opera simultan în mai multe direcţii, proprietate care este specific umană.
Ca o formă particulară a operaţiilor gândirii trebuie amintit aici algoritmul şi eiuristica.
Algoritmul este o serie strict ordonată de paşi care trebuie urmaţi succesiv, până la rezolvarea sarcinii, sau
altfel spus, o structură standardizată ce se exprimă printr-o regulă precisă.
Euristica este ştiinţa care reuneşte procedeele destinate să ducă la descoperire şi invenţie. Procedeele
euristice sunt sisteme operaţionale plastice şi deschise de tipul punerii de întrebări şi ridicării de noi probleme
(Miuţ, 2001).

2.4.Formarea noţiunilor

Noţiunea sau conceptul este unitatea de bază a gândirii şi constă dintr-o condensare selectivă şi integrată
de informaţii despre însuşirile generale şi esenţiale ale anumitor clase de obiecte şi fenomene.

16
 Ele se formează pe parcursul dezvoltării gândirii, pe baza experienţei acumulate de subiect în activităţi
sociale şi prin însuşirea limbajului şi culturii. Noţiunile au diverse grade de generalitate şi se situează la diferite
nivele de abstractizare.

Figura 1.3. Piramida conceptelor

După cum se observă în figură se porneşte de la nivelele de jos care corespund trăsăturilor individuale
pentru a parcurge un drum vertical în care gradul de abstractizare este tot mai mare, ajungându-se, în final, la
conceptul sau noţiunea care le include pe toate celelalte (Cosmovici, 1996).

2.5.Rezolvarea de probleme
Rezolvarea de probleme este activitatea umană în care se oglindeşte cel mai bine inteligenţa, prin
problemă înţelegând aici, nu numai strict problemele matematice, ci orice situaţia sau obstacol cu care omul se
confruntă.
Reitman (apud Golu, 2000) propune o tipologie a problemelor din perspectivă cirbernetică, având la bază
trei criterii: datele iniţiale ale problemei, scopul acesteia şi necesitatea operaţiilor de transformare. Rezultă din
combinarea lor cinci tipuri de probleme:
- probleme reproductiv-creative - care nu necesită un demers cognitiv creator, ci rezolvarea lor se bazează
numai pe o gândire reproductivă. Rezolvarea se face urmărind anumiţi algoritmi.
- probleme demonstrativ- explicative şi probleme inovativ creative – pentru care starea finală este bine precizată
şi se cere demonstrarea paşilor prin care se ajunge la ea, explicitarea acesteia şi găsirea cauzalităţilor (Hayes,
Orrelll, 2007).
- probleme euristic-creative – în care atât începutul, cât şi finalul sunt slab determinate, prezintă un grad mare
de ambiguitate şi solicită, în cel mai înalt grad, capcităţile cognitive ale persoanei.
- probleme inventiv-creative – sunt asemănătoare cu cele anterioare, diferenţa constând într-o stare iniţială mai
bine precizată. Sunt specifice pentru creaţia tehnică actuală.
- probleme de optimizare – cu starea iniţială bine delimitată, dar cu finalul necunoscut, presupun reproiectări
creative şi parcurgerea căii de rezolvare pe un drum nou, necunoscut (Iovan, 1999).

A.Procesul de rezolvare a problemelor presupune trei faze care se succed într-o ordine logică:
 prima fază este punerea problemei – care constă în identificarea problemei, reformularea ei şi stabilirea
elementelor cunoscute şi necunoscute (este o etapă analitică);
 cea de a doua etapă este formularea ipotezelor – ceea ce înseamnă presupunerea unei relaţii cauză- efect
între variabilele existente. De asemenea, se fac presupuneri în legătură cu eventualele soluţii şi cu
rezultatele obţinute în urma aplicării lor.

17
  a treia etapă – este constituirea modelului de rezolvat, care este o etapă sintetică;
 a patra etapă este cea executivă în care se trece efectiv la rezolvarea problemei şi la evaluarea rezultatului
obţinut (Zlate, 2004).

2.2. Memoria

Definiţie:este procesul psihic de întipărire, stocare şi reactualizare a informaţiilor.

Caracterizare generală
Memoria este un mecanism psihic structurant, constructiv, uneori chiar creativ. Aceasta deoarece
informaţiile nu rămân stocate aşa cum au fost memorate, ci sunt organizate şi reorganizate după diverse criterii.
Este o capacitate generală a întregii materii vie şi nevie. Pentru materia vie vorbim de memorie nu numai
la oameni, ci şi la animale. Unele cercetări făcute de americani susţin că ar exista memorie şi la nivelul regnului
vegetal. În ceea ce priveşte materia nevie, este vorba de memoria computerelor – care, în multe privinţe, o
depăşeşte pe cea a omului.
Memoria este o capacitate psihică absolut necesară, fără de care viaţa umană ar fi imposibilă. Acest fapt
se datorează implicării ei în principalele comportamente ale vieţii: învăţarea, cunoaşterea, rezolvarea de
probleme, creativitatea etc. (Smith şi col., 2005)
Ea asigură continuitatea vieţii psihice a omului. Fără existenţa memoriei în fiecare zi ne-am trezi fără să
ştim cine suntem, ce avem de făcut şi la ce servesc obiectele din jurul nostru.
Ca şi celelalte procese psihice prezentate anterior memoria este în strânsă interacţiune şi interdependenţă
cu toate celelalte procese psihice, însuşiri sau capacităţi psihice ale omului. Astfel
 cu procesele psihice senzoriale – senzaţiile şi percepţiile oferă memoriei informaţiile pe care aceasta le
stochează şi care, ulterior, se organizează în experienţa anterioară a fiecărei persoane;
 cu gândirea – prin faptul că organizarea şi reorganizarea informaţiilor, despre care am vorbit, se face cu
ajutorul unor operaţii ale gândirii (Moldovan, Inat, Bălaş-Timar, 2009)
 cu procesele afectiv-motivaţionale – prin faptul că informaţiile stocate sunt, în mare măsură, însoţite de o
coloratură afectivă, de plăcere sau neplăcere;
 cu voinţa – procesele memorei sunt legate de implicarea efortului voluntar pentru o mai bună memorare,
stocare sau reactualizare;
 cu trăsăturile temperamentale – fiecare persoană memorează, stochează şi reactualizează informaţia în
mod diferit, fiind influenţată de temperamentul pe care îl are. Astfel, un temperament sanguinic sau
coleric va memora repede, dar probabil stocarea va fi de scurtă durată, iar actualizarea deficitară. Un
temperament flegmatic sau melancolic va memora mai încet, dar stocarea informaţiei va fi mai
îndelungată şi reactualizarea va fi mai fidelă (Cole, Cole, 2001).

Caracteristici specifice
Memoria dispune de anumite caracteristici specifice, care o definesc ca proces psihic:
 activă – adică aduce modificări nu numai în materialul memorat, ci şi în subiectul care memorează;
 selectivă – se reţin şi se reactualizează numai o parte din solicitările cu care subiectul se confruntă.
Persoana nu va reţine tot ceea ce se întâmplă de-a lungul unei zile, ci numai informaţiile care îl
interesează, sau informaţiile cu caracter puternic. De asemenea, el nu va reactualiza toate informaţiile pe
care le deţine stocate în memorie, ci numai pe acelea care îi sunt utile în momentul respectiv în
activitate. Selectivitatea memoriei depinde de sexul, vârsta cultura şi starea subiectului (Chircev, 1999).
 situaţională - adică este în concordanţă cu particularităţile de timp şi spaţiu ale situaţiei sau cu starea
internă a subiectului.
 relativ fidelă- memoria nu este o copie fotografică a situaţiilor sau obiectelor; informaţiile despre un
obiect sau fenomen nu se reţin şi nu se reactualizează exact în forma în care au fost prezentate
subiectului, ci cu oarecare aproximaţie.
18
  mijlocită – pentru a memora mai bineşi pentru a reproduce mai uşor, persoana utilizează diverse
mijloace, servindu-se de o serie de instrumente care joacă rolul unormijloace de memorare
 inteligibilă - această caracteristică presupune că materialul memorat este înţeles de subiect şi, de
asemenea, organizarea materialului în funcţie de diferite criterii de semnificaţie (Bnuzdugan, 2008).
Memoria are o mare valoare adaptativă prin rolul jucat în echilibrarea organismului cu mediul, fiind o
condiţie fundamentală a vieţii psihice.

Procesele şi formele memoriei

Memoria presupune o anumită desfăşurare în timp, în etape şi faze succesive.

1. Întipărirea, encodarea, engramarea informaţiilor: este procesul prin care se realizează întipărirea, fixarea
sau engramarea. Procesul de memorare poate fi clasificat în funcţie de diverse criterii (Creţu, 2001), dintre care
noi vom menţiona două :
a) după prezenţa sau absenţa scopului, a intenţiei de a memora şi a efortului voluntar avem:
- memorare involuntară sau neintenţionată
- memorare voluntară sau intenţionată
Caracteristicile lor:
- memorarea involuntară
deşi este mai puţin organizată şi sistematizată decât cea voluntară, totuşi are o structură complexă;
depinde de particularităţile mai puternice sau deosebite ale stimulilor care se impun;
are un rol mare în viaţa omului deoarece experienţa achiziţionată i se datorează, în cea mai mare parte;
în memorarea involuntară un rol important este jucat de gradul de interacţiune al subiectului cu obiectele,
modul de implicare şi angajare a subiectului şi gradul de interes pe care acesta îl are, grad care, de multe ori,
este influenţat de necesităţile profesionale (Iovan, 1999).
- memorarea voluntară
- este organizată, sistematică şi productivă;
- în realizarea ei este forate importantă stabilirea conştientă a scopului;
- depinde de efortul conştient depus de subiect în atingerea scopului propus;
- se utilizează diverse procedee speciale pentru a facilita memorarea (sublinieri colorate, scheme,
etc.).
b) după prezenţa sau absenţa gândirii sau a înţelegerii materialului memorat, avem:
- memorarea mecanică
- este lipsită de înţelegere;
- învăţarea bazată pe ea este mai mult o învăţare formală (reţinându-se doar formele verbale, dar nu
şi conţinutul logic);
- are efecte de suprafaţă şi durabilitate mică în timp (Iordan, 2007).
- memorarea logică
- se realizează pe baza înţelegerii şi descifrării sensului materialului;
- învăţarea bazată pe ea este autentică, cu informaţii utilizabile în practică.
Este superioară memorării mecanice prin:
- autenticitate – aici memorarea se realizează ca un tot unitar, incluzând atât forma verbală, cât şi
conţinutul;
- economicitate – învăţarea bazată pe memorare logică necesită mai puţine repetiţii decât cea
mecanică;
- productivitate – frazele se reţin cu o productivitate de 25 ori mai mare decât cuvintele luate izolat
(Radu, 1991).
Toţi autorii şi toate cărţile de psihologie sunt de acord în a susţine că toate formele de memorare
sunt utile în funcţie de scopul propus şi de materialul de memorat (de exemplu, memorarea unui număr de
telefon sau a codului PIN de la cardul de credit ţin de memorarea mecanică); de asemenea, toate formele de

19
memorare au o anumită productivitate, diferită ca şi grad de intensitate, procesele de memorare nefiind separate
între ele, ci aflându-se într-o strânsă legătură.

2. Păstrarea informaţiei
- se mai numeşte şi stocare sau conservare;
- este procesul memoriei care presupune reţinerea pentru un anumit interval de timp a informaţiilor
memorate.
Păstrarea este un proces activ şi dinamic, deoarece în timpul lui informaţiile nu rămân exact în
forma în care au fost memorate, ci se restructurează şi reorganizează în funcţie de noile informaţii primite
(Atkinson şi col. 2002).
Păstrarea poate avea şi ea mai multe forme:
- în funcţie de timp avem:
- păstrare de scurtă durată – pentru aproximativ 10 minute;
- păstrare de lungă durată – informaţiile sunt păstrate luni şi chiar ani de zile.
- în funcţie de forma păstrării avem
- păstrare identică cu materialul memorat (de exemplu în cazul poeziilor sau al formulelor
matematice sau chimice);
- păstrare supusă unui proces de diminuare sau de amplificare (în cazul în care informaţiile nu mai
interesează persoana, acestea sunt supuse procesului de diminuare; când informaţiile sunt de interes pentru
persoană, ele vor suferi un proces de amplificare adăugându-se orice elemente noi care ar putea fi utile) (Radu,
1991).
Durata şi forma păstrării sunt strâns dependente de particularităţile materialului de memorat şi de
condiţiile memorării. Astfel materialele inteligibile se păstrează pentru o durată mai mare de timp decât cele
neinteligibile.

3. Reactualizarea informaţiei
-înseamnă scoaterea la suprafaţă a celor memorate şi păstrate, cu scopul utilizării lor în diverse
situaţii.
Reactualizarea are şi ea două forme:
- recunoaşterea – care este mai simplă şi se realizează, întotdeauna, în prezenţa obiectului;
- ea presupune procese perceptive şi implică suprapunerea modelului actual peste cel care există
deja în mintea subiectului.
- reproducerea – este mai complexă şi se realizează în absenţa obiectului.
- ea presupune intervenţia unor operaţii ale gândirii şi în special compararea modelelor pentru a-l
extrage pe cel optim.
Ambele tipuri de reactualizare au forme voluntare şi involuntare. Ele dispun de grade diferite de
precizie, în funcţie de calitatea memorării şi a păstrării materialului. (Moldovan, Ignat, Bălaş-Timar, 2009)

Factori care influenţează memoria

Procesul mnezic poate fi influenţat de o serie de factori care se pot grupa în trei mari categorii:
 particularităţile materialului de memorat
 caracteristicile ambianţei în care are loc memorarea şi reactualizarea
 trăsăturile psihofiziologice ale subiectului.

În ceea ce priveşte particularităţile materialului de memorat trebuie ţinut cont de mai multe aspecte:
- natura materialului - adică dacă acesta este intuitiv sau abstract, dacă este descriptiv sau
explicaticv, dacă are semnificaţie sau este lipsit de semnificaţie, dacă are utilitate sau nu pentru
subiect. În general, imaginile se reţin mai bine decât cuvintele, cuvintele se reţin mai bine decât
silabele şi cuvintele asociate în propoziţii se reţin mai bine decât cuvintele izolate (Miuţ, 2001).

20
- organizarea şi omogenitatea materialului - materialul organizat şi structurat logic se reţine mai bine decât
materialul nestructurat şi neorganizat. Materialele omogene cu structuri similare se reţin mai greu decât cele
neomogene cu structuri diferite. Aceasta datorită faptului că în primul caz intervine fenomenul de interferenţă
dintre cele două materiale (Cosmovici, 1996).
- volumul materialului - materialele mai voluminoase au nevoie de număr mai mare de repetiţii pentru a fi
reţinute. O lege a memorării susţine că dacă materialul de memorat creşte în ordine aritmetică, timpul necesar
memorării creşte în progresie geometrică
- familiaritatea materialului – materialele care sunt familiare subiectului sunt reţinute mai uşor de către acesta
decât materialele nefamiliare (Golu, 2000).
- modul de prezentare al materialului – materialele prezentat serial sau secvenţial se reţin mai uşor decât
materialele prezentate simultan.
- locul ocupat de material în structura activităţii – materialele care constituie scopul principal al activităţii se
reţin mai bine decât materialele care sunt numai mijloace pentru atingerea scopului. Materialul ca mijloc de
realizare a scopului se reţine mai bine dacă are semnificaţie pentru subiect.
- poziţia materialului în serie – începutul şi sfârşitul seriei se reţin mai repede pentru că nu trebuie diferenţiate
decât de un singur element fiecare, pe când cele de la mijlocul şirului trebuie diferenţiate şi de elementele care
îl preced şi de cele care îl urmează (Chircev, 1999).
A doua categorie de factori care influenţează memorarea şi actualizarea informaţiei este ambianţa
în care se prezintă stimulul. Performanţele mnezice diferă în funcţie de caracteristicile ambianţei: dacă este
stimulativă, inhibitivă sau indiferentă. Rezultatele cele mai bune se obţin într-o atmosferă stimulativă.
Ultima categorie de factori care influemţează memorarea şi actualizarea informaţiei este dată de
starea generală a subiectului: dacă subiectul este odihnit sau obosit (în stare de oboseală randamentul mnezic
este mai mic); depinde de experienţa anterioară a subiectului, de motivaţia lui, interesele pe care le are şi
atitudinile intelectuale personale (Roşca, 1976).

Calităţile memoriei
- volumul – este cantitatea de material cu care subiectul poate opera.
- elasticitatea sau mobilitatea – reprezentată de capacitatea de a acumula cunoştinţe mereu noi, de a le organiza
şi reorganiza pe cele vechi şi de a le depăşi pe cele necorespunzătoare.
- rapiditatea întipăririi – reflectată de faptul că engramarea se realizează repede, cu mare econimicitate de timp
şi un număr redus de repetiţii (engrama = urma lăsată la nivelul creierului de o unitate de informaţie).
- trăinicia păstrării - evidenţiată prin corectitudinea conservării materialului într-o formă acceptabilă şi
pentru o perioadă mai lungă de timp;
- exactitatea sau fidelitatea reactualizării – este dată de gradul de precizie şi acurateţă a reproducerii şi
recunoaşterii.
- promptitudinea reactualizării – semnifică realizarea rapidă, promptă a recunoaşterii şi reproducerii, imediat
după acţiunea stimulului (Adams şi col., 2009).

Uitarea
Este considerată în psihologia tradiţională ca un fenomen natural şi normal. Psihologia cognitivă,
susţine că nu uităm nimic, că toate amintirile şi evenimentele sunt stocate în creierul uman ca într-un computer,
numai că nu sunt activate (Miclea, 1994; Iordan, 2007; Zlate, 1999).
Se consideră, în psihologia tradiţională, că sunt uitate informaţiile care îşi pierd actualitatea,
amănuntele, detaliile şi informaţiile neesenţiale.
Există mai multe forme ale uitării: uitarea totală sau amnezie, care are la rândul ei diferite forme şi
care este un simptom semnificativ în psihopatologie; uitare parţială - reprezentată de recunoaşteri şi
reproduceri parţiale şi lapsusul care reprezintă o uitare de moment.
Ritmul uitării - H. Ebbinghaus (apud, Smith şi col, 2005) stabileşte legea uitării- arătând că aceasta
este mai mare imediat după învăţare pentru ca aceasta să diminueze apoi treptat (vezi figura 1.4.)

21
 Figura 1.4. Curba uitării după Ebbinghaus

Ritmul uitării este influenţat de materialul de memorat, de vârsta subiectului şi de particularităţile

psihoindividuale ale persoanei. Uitarea este influenţată de starea personală a subiectului – oboseală, surmenaj,
anxietate, diverse afecţiuni ale creierului, sau de învăţarea neraţională.
Uitarea poate fi combătută prin repetiţii suplimentare şi prin corecta eşalonare a lor în timp.
Repetarea activă independentă este superioară celei pasive, de simplă recitire a textului. De asemenea
repetareea cu semnificaţie dă rezultate mult mai bune decât sim pla repetare mecanică.

2.3. Imaginaţia

Definiţie:
Imaginaţia este definită ca procesul cognitiv complex de elaborare a unor imagini şi proiecte noi, pe baza
combinării şi transformării experienţei.

Caracterizare
Omul se adaptează condiţiilor de mediu în continuă schimbare în mod activ, transformativ şi creator. Din acest
punct de vedere imaginaţia joacă un rol important în adaptarea persoanei, deoarece cu ajutorul ei omul poate „să-şi
elaboreze mental, scopul acţiunii şi planul desfăşurării ei, iar pe baza acestora să o desfăşoare orientat şi permanent
reglat cu minimum de erori şi maximum de eficienţă” (Miuţ, 2001).
Imaginaţia este un proces psihic complex, specific numai omului şi apare şi se manifestă numai pe o anumită
treaptă a dezvoltării psihice a acestuia. Abia după dezvoltarea reprezentărilor şi achiziţia limbajului, după dezvoltarea
inteligenţei şi îmbogăţirea experienţei de viaţă a subiectului, imaginaţia se poate manifesta în deplină plenitudine.
Ca şi celelate procese psihice, imaginaţia interacţionează cu toate celelalte procese şi funcţii psihice, dar are o
relaţie deosebită cu gândirea, memoria şi limbajul:
- cu memoria: se deosebeşte de memorie prin faptul că aceasta este considerată cu atât mai eficientă cu cât
este mai fidelă, pe câtă vreme imaginaţia este apreciată ca fiind mai eficientă atunci când produce lucruri noi, originale
care se deosebesc de ceea ce exista înainte în experienţa subiectului. Totuşi, imaginaţia nu ar putea exista fără memorie
care, pe de o parte, îi oferă informaţiile de care are nevoie pentru a crea ceva nou, iar pe de altă parte îi fixează şi îi
evocă apoi rezultatele.
- cu gândirea: cu ajutorul gândirii, omul cunoaşte şi înţelege realitatea înconjurătoare, rezolvă problemele care
apar în viaţa cotidiană. Cu ajutorul imaginaţiei omul poate explora, în mod nelimitat, necunoscutul, posibilul şi viitorul.
Gândirea şi inteligenţa contribuie la orientarea şi coordonarea proceselor imaginative, iar imaginaţia, la rândul ei, are

22
un rol important în formularea ipotezelor de cercetare şi stabilirea unor strategii adecvate pentru rezolvarea
problemelor.
- cu limbajul: nu există proces psihic care să nu fie legat de limbaj, prin simplul fapt, că tot ceea ce simţim,
gândim sau imaginăm este exprimat prin cuvinte. Cuvântul permite actualizarea din memorie a unor informaţii
necesare în procesul imaginativ şi, tot în cuvinte, se exprimă şi rezultatele acestui proces. Tocmai de aceea, imaginaţia
este dependentă de atingerea unui anumit nivel de dezvoltare a limbajului.
În afara acestei strânse legături şi interdependenţe cu procesele psihice cognitive, nu trebuie neglijate relaţiile
imaginaţiei cu procesele afective, cu motivaţia, voinţa, dorinţele şi aspiraţiile persoanei, experinţa anterioară a fiecăruia
etc.
Procesul imaginativ se concretizează în produse ale imaginaţiei care sunt, de fapt, o expresie a gradului de
originalitate a individului, fie în raport cu experienţa sa individuală, fie în raport cu experienţa socială a unei
comunităţi, la un moment dat.

Procedeele imaginaţiei
Procedeul imaginativ este definit ca modul de operare mintală ce presupune o „succesiune mai mult sau mai
puţin riguroasă de compuneri, descompuneri şi recompuneri, de integrări şi dezintegrări” (Golu, 2004) care duc, în
final, la un produs ce diferă cantitativ şi calitativ de cele de la care a pornit iniţial.
Totalitatea acestor procedee alcătuieşte combinatorica imaginativă, care dispune de o mare libertate de
organizare a desfăşurării procedeelor şi este susţinută de resursele motivaţional-afective ale persoanei.
Cele mai frecvent folosite şi, în acelaşi timp, cele mai cunoscute procedee ale imaginaţiei sunt:
1. Aglutinarea - constă din organizarea într-o manieră nouă a unor părţi uşor de identificat ce au aparţinut unor obiecte
sau fenomene diferite. Utilizată în:
- mitologie (centaurul, sirena etc.),
- azi, în creaţia tehnică (robotul de bucătărie, radiocasetofonul etc.)
2. Amplificarea şi diminuarea – înseamnă modificarea proporţiilor sau a dimensiunilor unui obiect sau structuri iniţiale,
obţinându-se noi efecte. Se utilizează în:
- literatura pentru copii (Setilă, Flămânzilă etc.)
- literatura ştiinţifico-fantastică (extratereştrii care au anumite caracteristici fizice sau psihice amplificate)
- în tehnică – miniaturizarea unor componente ale aparaturii electronice
3. Multiplicarea sau omisiunea – reprezintă modificarea numărului de elemente structurale, păstrându-se, însă,
identitatea acestora. Utilizată în:
- basme – zmeul cu 3, 7 sau 12 capete (multiplicare)
- mitologie – ciclopul (diminuare)
- în tehnică – vehiculele pe pernă de aer (diminuare).
4. Diviziunea şi rearanjarea - se pot realiza idependent sau corelat asupra aceloraşi elemente iniţiale. Modelele
existente în realitatea obiectivă sunt divizate după alte criterii şi rearanjate, apoi, într-o altă structură pentru a obţine
ceva nou. Utilizate în:
- tehnică – braţul mecanic;
- informatică – computerul (realizat pe baza modelului creierului uman).
5. Adaptarea – se realizează prin utilizarea unui obiect, a unui element sau a unui principiu funcţional într-o situaţie cu
totul nouă. Se utilizează în:
- artă şi tehnică.
6. Substituţia – constă în înlocuirea într-o structură existentă, a unui element, a unei funcţii sau a unei substanţe pentru a
obţine acelaşi efect. Se utilizează:
- tehnică – înlocuirea materialelor tradiţionale cu altele noi, de o calitate mai bună şi mai puţin costisitoare.
7. Modificarea – înseamnă păstrarea unor elemente din structurile cunoscute şi schimbarea altor elemente, cu scopul
obţinerii unor noi efecte. Utilizată în:
- domeniul bunurilor de larg consum – se schimbă forma, culoarea, volumul obiectului;
- în botanică – laleaua neagră sau trandafirii negri (modificarea culorii).
8. Schematizarea – constă în selectarea numai a unor însuşiri ale obiectului şi omiterea, intenţionată, a celorlalte. Se
utilizează în:
- proiectare tehnică, arhitectură, grafică;
23
- ştiinţele naturii – reprezentarea grafică a structurii unor plante sau a organelor interne în anatomie.
9. Tipizarea – presupune identificarea trăsăturilor generale şi apoi transpunerea acestora într-un produs nou care îmbină
generalul cu fenomenalul. Utilizată în:
- creaţia literară – personaje literare tipice, situaţii tipice.
10. Analogia – înseamnă identificarea elementelor comune la două obiecte, fenomene sau serii de obiecte. Pe baza
similarităţii trăsăturilor comune se poate cerceta şi ceea ce este necunoscut sau greu accesibil la una din serii, prin
analogie cu cealaltă serie. Utilizată în:
- ştiinţă – modelul cosmic al atomului;
- tehnică – maşinile inteligente.
11. Empatia – reprezintă transpunerea imaginară în plan perceptiv, afectiv şi intelectiv în altcineva sau altceva uşurând
în acest fel înţelegerea fenomenului şi descoperirea de noi semnificaţii. Se utilizează în:
- artă – creaţia actoricească;
- educaţie – activitatea educatorului;
- tehnică.

Formele imaginaţiei
În literatura de specialitate, sunt menţionate mai multe criterii de clasificare a formelor imaginaţiei:
a) după gradul de activism al persoanei în procesul imaginaţiei, distingem:
- forme pasive – includ visul şi reveria; şi
- forme active – imaginaţia reproductivă şi cea creatoare.
b) după calitatea construcţiei imaginative avem:
- forme absurde – visul şi reveria
- forme uşor constructive – imaginaţia reproductivă
- forme foarte constructive – imaginaţia creatoare.
c) după tipul de activitate în care se integrează există mai multe forme: artistică, literară, muzicală, tehnico-ştiinţifică,
etc.
d) după tipul de reprezentări dominante utilizate avem:
- imaginaţie plastic-vizuală
- imaginaţie auditiv-motrică etc.
Dintre toate criteriile de clasificare existente s-a impus, în mod deosebit, implicarea voinţei în procesele imaginative.
e) În funcţie de prezenţa sau absenţa intenţionalităţii în procesul imaginativ avem:
- imaginaţie involuntară – care include visele din timpul somnului şi reveria;
- imaginaţie voluntară – care, la rândul ei, poate fi reproductivă, creatoare şi visul de perspectivă.
Vom analiza, pe rând, fiecare din aceste forme, în continuarea expunerii noastre.

Imaginaţia involuntară

1.Visul din timpul somnului

„Presupune o înlănţuire de imagini, emoţii, reflecţii care apar în starea de somn paradoxal (somn REM, prescurtare din
limba engleză însemnând rapid eyes mouvements = mişcări rapide ale globilor oculari) şi faţă de care subiectul este mai
mult spectator, neputându-le dirija şi nici înţelege imediat şi care apar, de cele mai multe ori, ca absurde şi haotice”.
Visele nu pot fi dirijate conştient şi voluntar.
Se ştie că pe durata unei nopţi, persoana prezintă cam 5-6 etape de somn paradoxal sau REM. Acestea au o durata de
maximum 10 minute şi sunt urmate de perioade de somn profund cu durata de aproximativ o oră. Deci, pe durata unei
nopţi persoana visează de 5-6 ori. Dacă trezirea se face imediat după perioada de somn REM, visul va fi ţinut minte;
dacă între trezire şi somnul REM intervine o perioadă de somn profund persoana nu mai reţine ceea ce a visat. Dar, de
visat, visează fiecare om, în fiecare noapte. Cercetările psihologilor americani au arătat că visul este absolut necesar
pentru echilibrul psihic al persoanei. Subiecţii unei cercetări, care au fost privaţi de vise (somn REM) timp de o
săptămână, au ajuns să prezinte halucinaţii şi alte tipuri de tulburări psihice.
24
Imaginile din vise sunt legate de dorinţele şi aspiraţiile persoanei sau de anumite evenimente sau situaţii care au avut un
impact deosebit asupra persoanei. Visele pot avea un caracter scenic, în sensul că se derulează coerent, ca şi când
persoana ar asista la o piesă de teatru. Psihologii susţin că visele au şi un caracter simbolic iar descifrarea acestuia se
face prin analiza acţiunilor, relaţiilor şi preocupărilor persoanei în stare de veghe.
În timpul visului, informaţiile deţinute de subiect sunt reordonate şi resistematizate şi, ca urmare, apar imagini noi,
originale şi uneori, chiar soluţii ale problemelor care preocupă persoana.

2. Reveria
Are loc în stare de veghe şi este ca un fel de experiment mintal privind îndeplinirea dorinţelor şi a tendinţelor. Pe
un fond de relaxare, persoana îşi lasă fantezia să vagabondeze. Reveria poate reprezenta, în anumite limite, o
satisfacere a acestor dorinţe şi tendinţe, reducând în felul acesta tensiunea psihică apărută ca urma a nesatisfacerii lor.
În acelaşi timp, reveria poate să ducă la noi combinaţii originale, care ulterior pot fi utilizate de formele superioare ale
imaginaţiei.
Reveria, dacă se prelungeşte dincolo de anumite limite, poate fi dăunătoare dezvoltării armonioase a
personalităţii, deoarece persoana ajunge să confunde realitatea cu imaginaţia, ceea ce determină apariţia unor tulburări
de personalitate.

Imaginaţia voluntară

1.Imaginaţia reproductivă
Este o formă activă, conştientă şi voluntară, constând în construirea mentală a imaginii unor realităţi, din trecut
sau prezent, dar care nu pot fi percepute în mod direct. Trebuie să facem diferenţa între imaginaţia reproductivă şi
memoria imaginilor. Spre deosebire de memoria imaginilor, care întotdeauna are un corespondent în experienţa
anterioară, imaginaţia reproductivă are produse care nu au un corespondent în experienţa anterioară a subiectului şi
care sunt rezultatul unor procedee de combinatorică imaginativă.
Combinarea se poate realiza pe baza unor scheme, a unor indicaţii concrete sau verbale.
Imaginaţia reproductivă are un rol însemnat în lărgirea câmpului de acţiune a minţii umane şi, în plus, întreţine
interesul şi atenţia necesare lecturării unui text.

2. Imaginaţia creatoare
Este cea mai complexă şi mai valoroasă formă a imaginaţiei voluntare active. Este orientată spre ceea ce este posibil,
ceea ce ţine de viitor sau ceea ce este nou şi prin aceasta se deosebeşte de imaginaţia reproductivă.
Combinatorica sa este deosebit de complexă şi se manifestă prin mai multe caracteristici: bogăţia procedeelor, ineditul
utilizării lor, valorificarea combinaţiilor inconştiente, unificarea tuturor disponibilităţilor personalităţii, susţinere
afectiv-motivaţională valoroasă..
Este implicată în taote activităţile fiinţei umane şi favorizează apariţia unor ipoteze, inventarea unor căi şi metode noi, a
unor construcţii tehnice sau a unor creaţii artistice.

3. Visul de perspectivă
Este o formă activă şi voluntară a imaginaţiei şi se referă la proiectarea mentală a propriului drum de dezvoltare, în
funcţie de propriile disponibilităţi şi de cerinţele societăţii. Are o funcţie importantă în motivarea acţiunilor actuale, a
opţiunilor profesionale, în autoeducaţia şi autoformarea persoanei pentru atingerea scopului propus: idealul de viaţă.

Imaginaţia şi creativitatea
Prin modul ei de desfăşurare, imaginaţia depăşeşte cadrele clasice ale gândirii şi raţionalului, explorând
necunoscutul, inexistentul şi contribuie la lărgirea câmpului cunoaşterii umane, prin invenţii, inovaţii şi generarea
noului. În actul de creaţie imaginaţia are o strânsă legătură cu gândirea (în cele două forme ale ei productivă şi
reproductivă) pe care o completează şi chiar o depăşeşte.
În relaţia dintre imaginaţie şi creaţie, se disting trei caracteristici principale determinate de trăsăturile centrale ale
imaginaţiei. Aceste caracteristici sunt:

25
 În primul rând, imaginaţia prelucrează un material cognitiv complex reprezentat de imagini, idei şi concepte. În
acest fel se realizează o legătură unitară între intuitiv şi general, ducând la elemente mai bogate informaţional şi cu un
potenţial mai mare de asociere.
În al doilea rând, procesul de imaginaţie valorifică toate combinările care apar la nivelul subconştientului şi al
inconştientului, determinând astfel o amplificare a potenţialităţii creatoare a persoanei.
În al treilea rând, să nu uităm că imaginaţia este susţinută de procese afectiv-motivaţiole care se centrează pe Eu.
Aceasta conferă o perspectivă umană transformărilor imaginative şi o mai mare implicare a personalităţii, ducând la
amplificarea originalităţii rezultatului.
Gândirea ca şi imaginaţia sunt absolut necesare procesului de creaţie. Ele sunt strâns legate între ele şi fără
gândire imaginaţia ar putea să ducă la erori. Gândirea este cea care fundamentează, verifică şi evaluează rezultatele
imaginaţiei.

MECANISME ENERGIZANTE
1. Motivaţia

Definiţie:
Motivaţia este reprezentată de ansamblul stărilor de necesitate ce se cer a fi satisfăcute şi care determină
persoană să acţioneze în vederea satisfacerii lor.

Funcţii
În structura psihicului uman, motivaţia îndeplineşte mai multe funcţii:
- funcţia de activare difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic;
- funcţia de mobil sau declanşator al acţiunilor umane;
- funcţia de autoreglare a acţiunii, prin care se imprimă conduitei umane un caracter activ şi selectiv
(Landsberg, 2005).

Modalităţi şi structuri ale motivaţiei

1. Trebuinţele – sunt structuri motivaţionale de bază şi, în acelaşi timp, fundamentale pentru personalitate,
constituie forţa motrice cea mai puternică a personalităţii, reflectând în mod pregnant echilibrul biopsihosocial
al omului în condiţiile solicitărilor mediului extern.
În funcţie de geneza lor pot fi împărţite în (Pânişoară, Pânişoară, 2005):
- trebuinţe primare – sau înnăscute, care au rol în asigurarea integrităţii fizice şi psihice a organismului (de
exemplu, trebuinţa de foame, sete, activitate sexuală etc.);
- trebuinţe secundare – care se formează de-a lungul vieţii persoanei şi care au rol de asigurare a integrităţii
psihice şi sociale a individului (de exemplu, trebuinţele materiale şi cele spirituale).
Una din cele mai cunoscute clasificări ale trebuinţelor este cea făcută de Maslow, care poartă numele de
piramida trebuinţelor.

Trebuinţa de autorealizare
(relizarea potenţialului propriu)

Trebuinţa de-a fi stimat (Competenţă, recunoaştere)

Trebuinţa de afiliere şi apartenenţă la grup (Acceptare, dragoste)

Trebuinţa de siguranţa (Securitate şi siguranţă)

Trebuinţe fiziologice
(Foamea, setea, trebuinţa sexuală)

26
 Figura 2.1. Piramida trebuinţelor după Maslow

Trebuinţele primare se subîmpart, la rândul lor, în:

- trebuinţe biologice sau organice (foame, sete) şi
- trebuinţe fiziologice (de mişcare, de relaxare etc.).
Trebuinţele primare sunt comune atât oamenilor, cât şi animalelor.
Cea de a doua categorie, cea a trebuinţelor secundare, include:
- trebuinţele materiale (locuinţă, confort, unelte, instrumente);
- trebuinţele spirituale (de cunoaştere, estetice, etice, de realizare a propriei persoane) şi
- trebuinţele sociale (de comunicare, de anturaj, de integrare socială, de cooperare).
Tot Maslow susţine că trebuinţele superioare nu pot fi realizate dacă trebuinţele de la nivelele inferioare nu au
fost satisfăcute. Satisfacerea trebuinţelor duce la scăderea tensiunii psihice interioare a fiinţei umane, iar
nesatisfacerea lor determină creşterea acestei tensiuni. Nesatisfacerea trebuinţelor o perioadă mai îndelungată
de timp poate pune în pericol existenţa fizică şi psihică a persoanei (Zlate, 2000).

2. Motivele - constituie reactualizări şi transpuneri în plan subiectiv a stărilor de necesitate. Ele reprezintă
mobilul care declanşează acţiunea, susţin energetic şi orientează acţiunea umană.
Motivele sunt compuse din două segmente motivaţionale care interacţionează strâns între ele – primul segment
este energizant şi dinamogen şi al doilea segment este orientativ şi direcţional (Radu, 1991).

3. Interesele – sunt orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de activitate. Ele pot fi
împărţite, la rândul lor, în funcţie de diverse criterii de clasificare în interese generale şi interese personale;
interese pozitive şi interese megative; interese profesionale şi interese extraprofesionale. În structura lor psihică
intră elemente cognitive, afective şi volitive (Chircev, 1999).

4. Convingerile - sunt idei puternic implantate în structura personalităţii, puternic trăite din punct de vedere
afectiv, care impulsionează omul spre acţiune. Nu orice idee este convingere, ci numai ideile puternice, ideile
valoroase (Iovan, 1999).

5. Idealurile - sunt proiecţii ale persoanei în sisteme de imagini şi idei care îi ghidează întreaga existenţă. Ele
reflectă experienţa proprie şi experienţa semenilor, devenind anticipative (Iluţ, 2004) .
Psihologii români susţin că idealul include trei elemente fundamentale
– sensul şi semnificaţia vieţii, adică direcţia spre care se orientează o persoană în funcţie de modul de
existenţă socială şi culturală, în funcţie de valorile morale;
– scopul vieţii, ca obiectiv suprem, personal al vieţii unui om şi care constituie componenta intelectual
voluntară şi axiologică a idealului
– modelul de viaţă care este ghidul propus a fi urmat de către persoană, ca un fel de Eu ideal spre care
tinde persoana (Golu, 2004).
Concepţia despre lume şi viaţă constituie o formaţiune motivaţională cognitiv-valorică de maximă generalitate,
ce cuprinde ansamblul de păreri, idei, teorii despre on, natură şi societate a unei persoane (Bogatu, 2002).

Formele motivaţiei
Sunt, de obicei, clasificate în perechi opuse şi contrare.

- Motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă

Motivaţia pozitivă este determinată de stimulările premiale (cum ar fi diplome, laude, încurajări) care au efecte
benefice asupra persoanei, determinând-o să se implice mai mult şi să obţină rezultate şi mai bune. Motivaţia
negativă este rezultatul utilizării unor stimuli aversivi (pedepse, ameninţări, blamare) şi are ca rezultat evitarea
sau refuzul unor anumite activităţi (Reuchlin, 2005).

27
 - Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă
Motivaţia intrinsecă este cea care provine din interiorul subiectului, din nevoile şi trebuinţele lui personale şi
susţine activitatea acestuia. Motivaţia extrinsecă este cea care provine din exterior, fiind sugerată sau impusă de
altcineva. În procesul de învăţare, motivaţia copilului este iniţial extrinsecă (învaţă ca să nu-şi supere părinţii,
sau pe doamna) pentru ca ulterior să se interiorizeze şi să devină intrinsecă. Cercetările arată că învăţarea bazată
pe motivaţie intrisecă este mai performantă decât cea bazată pe motivaţie extrinsecă (Verza, 1993).
- Motivaţia cognitivă şi motivaţia afectivă
Motivaţia cognitivă îşi are sursa în dorinţa subiectului de a cunoaşte, de a şti, de a explora, având ca formă
tipică curiozitatea pentru nou. Motivaţia afectivă este determinată de nevoia persoanei de a obţine aprobare şi
recunoaştere din partea celorlalţi (Landsberg, 2005).

Motivaţie şi performanţă.
Pentru ca o persoană să obţină performanţe maxime în activitatea ei este nevoie de un anumit grad de
motivaţie care să o împingă şi să o susţină în realizarea acestor performane.
Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei este dependentă de complexitatea sarcinii pe care
subiectul trebuie să o realizeze.
În sarcinile simple, pe măsură ce intensitatea motivaţiei creşte, va creşte şi nivelul performanţei.
În sarcinile complexe creşterea intensităţii motivaţiei se asociază numai până la un punct cu performanţe
crescute. Dincolo de acesta, creşterea intensităţii motivaţiei nu mai duce la creşterea performanţei, ci la
stagnarea ei şi chiar la diminuare ei. Acest punct poartă, în psihologie, numele de optimum motivaţional, adică
intensitatea optimă a motivaţiei care să permită obţinerea unor performanţe înalte (Hayes, 2003).
Stimulul motivaţional care împinge spre realizarea unor progrese şi autodepăşiri evidente poartă numele
de nivel de aspiraţie şi el trebuie să se situeze cu puţin peste posibilităţile de moment ale persoanei. Nivelul de
aspiraţie, diferă de la persoană la persoană şi este influenţat, în mare măsură, de sistemul individual de valori al
persoanei în cauză (Iluţ, 2004).
Discrepanţa prea mare dintre capacităţile persoanei şi aspiraţiile sale poate duce frecvent la dezechilibre
psihice.

2. Afectivitatea

Definiţie:
Procesele psihice care reflectă relaţiile dintre obiect şi subiect sub formă de trăiri poartă numele de
procese afective (Popescu-Neveanu, 1978).

Specificul proceselor afective:

- este deosebit de importantă valoarea şi semnificaţia pe care obiectul o are pentru subiect;
- relaţia dintre obiect şi subiect prezintă o valenţă deosebită deoarece numai într-o astfel de relaţie obiectul
ajunge să dobândească semnificaţie pentru subiect, în strânsă legătură cu gradul şi durata satisfacerii
trebinţelor;
- procesele afective sunt reprezentate de tensiuni ale întregului organism, deoarece omul rezonează la ceva cu
întreaga sa fiinţă biologică, psihologică şi comportamentală (Miuţ, 2001)
Afectivitatea este o componentă bazală a infrastructurii psihicului, dar şi nota definitorie a lui, care de
fapt deosebeşte omul de maşină.

Proprietăţile proceselor afective

a) polaritatea - este tendinţa de a gravita în jorul celor doi poli (pozitiv sau negativ) şi este determinată de
gradul de satisfacere al trebuinţelor. În general, procesele afective sunt grupate câte două, în perechi, având
caracteristici total opuse: bucurie-tristeţe, furie-calm etc.

28
 Polaritatea se exprimă prin caracterul plăcut sau neplăcut a stării afective, prin caracterul stenic sau
astenic al acesteia (Schwartz, Kelemen, Moldovan, 2009).
b) intensitatea - este proprietatea care indică forţa, tăria şi profunzimea procesului afectiv. Se pot întâlni stări
foarte intense, intense şi mai puţin intense în funcţie de valoarea afectivă a obiectului respectiv pentru subiect,
de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului şi de capacitatea afectivă a subiectului.
c) durata - constă în persistenţa în timp a procesului afectiv, indiferent dacă persoana sau obiectul care l-a
provocat este prezent sau nu. Această proprietate are importanţă practică, deoarece alimentând în permanenţă
semnificaţia afectogenă a unui stimul, se poate ţine mereu trează starea afectivă legată de el (Iovan, 1999).
d) mobilitatea proceselor afective – înseamnă capacitatea acestora de a se exterioriza, prin intermediul unor
semne exterioare care poartă denumirea de expresii emoţionale. Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt:
mimica, pantomimica, modificările vegetative, schimbarea vocii.
Expresiile emoţionale corelează şi sunt subordonate stărilor afective şi din combinarea lor rezultă conduita
emoţional-expresivă a persoanei.
Expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă prin imitaţie şi efort voluntar. Ele pot fi controlate în mod
conştient şi dirijate voluntar, sau pot fi simulate şi folosite convenţional (Buzdugan, 2008).
În strânsă legătură cu condiţiile socialeîn care fiinţa umană trăieşte au apărut şi s-au întărit expresii
emoţionale noi, specific umane cum este zâmbetul.

Rolul expresiilor emoţionale

1. rol de comunicare - prin intermediul lor se face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de o persoană, la
un moment dat.
2. rol de influenţare a conduitei altora - acest rol este reflectat de utilizarea socială a conduitelor emoţionale în
vederea obţinerii sau cu scopul de a obţine anumite avantaje.
3. rol de autoreglare - expresiile emoţionale sunt utilizate de către subiect cu scopul de a se adapta mai bine la
cerinţele vieţii sociale.
4. rol de contagiune - este întâlnit atunci când subiectul încearcă să transmită şi altora reacţii similare cu ale
lui, contribuind astfel la crearea unor stări afective colective.
5. de accentuare sau diminuare a stării afective - de exemplu în cazurile în care subiectul plânge până la
epuizare. Această epuizare are un efect catharctic, de descărcare a tensiunilor intrapsihice (Radu, 1991).
În viaţa socială, societatea întăreşte exprimarea anumitor conduite afective şi expresii emoţionale şi inhibă
alte conduite sau expresii.

Clasificarea stărilor afective:

Ca şi pentru celelalte procese psihice multitudinea criteriilor de clasificare a proceselor afective este şi ea
semnificativă. Procesele afective pot fi clasificate în funcţie de proprietăţile de care dispun (intensitate, durată,
mobilitate, expresivitate); în funcţie de gradul lor de conştientizare, sau în funcţie de nivelul calitativ al
formelor motivaţionale din care izvorăsc. Luând în considerare, simultan, toate cele trei criterii, procesele
afective au fost împărţite în:
- procese afective primare
- procese afective complexe
- procese afective superioare (Comsovici, 1996).

Procesele afective primare

Au un caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai apropiate de reacţiile biologice şi mai puţin
elaborate cultural, au tendinţa de a scăpa de sub controlul conştient şi raţional. Ele includ:

a) tonalitatea afectivă a proceselor cognitive - se referă la reacţii emoţionale care însoţesc şi colorează afectiv
orice cunoaştere;

29
b) trăirile afective de provenienţă organică - în această categorie sunt incluse trăirile afective determinate de o
boală somatică cronică şi care sunt studiate în amănunt de ramura psihologiei denumită psihosomatica. Trăirile
afective sunt determinate de buna sau proasta funcţionare a organelor interne şi prezintă specificitate în funcţie
de boala somatică. Astfel la pacienţii cu cardiopatii – trăirile afective sunt de alarmă afectivă; pentru pacienţii
cu ulcer – trăiri afective de iritare şi mohorală; pentru pacienţii cu afecţiuni hepatice – stări de euforie
(Reuchlin, 2005).

c) afectele – sunt forme afective simple, primare, primitive şi impulsive, foarte intense şi violente, de scurtă
durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare impetuoasă, care scapă de sub controlul conştient (de exemplu: groaza,
mânia, frica, spaima, plânsul zgomotos, râsul în hohote). Ele sunt însoţite, întotdeauna, de o expresivitate
bogată şi, datorită controlului conştient absent, pot duce la săvârşirea unor acte necugetate (Golu, 2004).

Procesele afective complexe

Beneficiază de un grad mai mare de conştientizare şi control intelectual. Ele cuprind:

a) emoţiile curente – sunt forme afective de scurtă durată, active, intense şi sunt provocate de însuşiri separate
ale obiectelor. Au un caracter situativ, desfăşurarea lor poate fi impetuoasă sau calmă şi au o orientare bine
determinată, în sensul că sunt provocate sau îndreptate spre un obiect sau o persoană (de exemplu, bucuria,
tristeţea, simpatia, antipatia, entuziasmul, dispreţul etc.).
Ele sunt mai variate, manifestându-se comportamental mai nuanţat şi mai rafinat sub influenţa tiparelor şi
convenienţelor socio-culturale (Iovan, 1999).

b) emoţiile superioare - sunt legate nu atât de obiecte ca atare, ci mai ales de activităţile care sunt desfăşurate
cu acele obiecte. Ele pot să apară în activităţi intelectuale (bucuria de a cunoaşte şi descoperi ceva nou), în
reflectarea frumosului din ambianţă, în realizarea comportamentelor morale. De obicei, presupun evaluări şi
acordări de semnificaţii valorice activităţilor depuse de subiect (Moldovan, Bălaş-Timar, 2010).

c) dispoziţiile afective - sunt stări difuze, cu intensitate variabilă şi durabilitate relativă. Sunt mai vagi, dar
repetarea lor le poate transforma în trăsături de caracter (Miuţ, 2001).

Procesele afective superioare

Sunt caracterizate printr-o mare structurare. Raportarea valorică se face nu la obiect (ca în cazul celor
primare), nici la activitate (ca în cazul celor complexe), ci la nivelul personalităţii, depăşind, astfel, prin
conţinutul şi structura lor, stările afective tranzitorii şi disparate.

a) Sentimentele - sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane şi condiţionate
social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate şi generalitate iau forma unor atitudini afective care se păstrează
vreme îndelungată. Sentimentele pot fi:
- intelectuale (curiozitate, uimire, îndoială) - apar în procesul cunoaşterii şi reflectă relaţia faţă de ideile proprii
sau ale altora;
- estetice – apar în procesul reflectării frumosului, din viaţă, natură sau societate;
- morale – reflectă atitudini de bine sau rău, de corect sau incorect, de adevăr sau minciună faţă de conduita
personală şi a altora;
- sentimentele Eului – aici intră amorul propriu, sentimentele de inferioritate sau de superioritate;
- sentimente sociale şi psiho-sociale – cum ar fi vanitatea, demnitatea, sociabilitatea (Bunescu, 1991).

b) Pasiunile - sunt sentimente cu un grad de organizare, stabilitate, intensitate şi generalitate foarte ridicat şi
care antrenează întreaga personalitate a subiectului (Iluţ, 2004). Există două mari categorii de pasiuni: pasiunile
lucide,nobile şi pasiunile oarbe, care pot organiza sau dezorganiza întreaga activitate umană.

30
 MECANISME REGLATOARE

1. Comunicarea

Definiţie:
Comunicarea este procesul de transmitere a informaţiilor, de la o sursă la unul sau mai mulţi receptori.
Într-o altă definiţie, comunicarea este privită ca o formă particulară a relaţiei de schimb între două sau
mai multe persoane, două sau mai multe grupuri (Moldovan, Ignat, Bălaş-Timar, 2010, p.42).

Caracterizare:
Cea mai simplă schemă de comunicare cuprinde următoarele elemente:
- emiţătorul
- codul
- canalul de comunicare
- mesajul
- receptorul sau destinatarul
- conexiunea inversă (răspunsul) de la destinatar la receptor.

Esenţiale pentru o bună comunicare sunt următoarele aspecte:

- relaţia dintre persoane sau dintre grupuri;
- schimbul care are loc, adică transmiterea şi receptarea informaţiei
- modificarea comportamentelor celor angajaţ iîn comunicare (Anzieu şi Martin, apud Golu, 2002).

În orice comunicare se recurge la un cod, care este un sistem de semne prin care se semnifică ceva, adică, prin
care se transmite sau se receptează un mesaj informaţional.

Conţinuturile care sunt transmise în timpul comunicării pot fi de mai multe tipuri:
- conţinut informaţional – se vehiculează imagini, noţini sau idei;
- conţinut afectiv-emoţional - comunicarea permite manifestarea conduitelor afective (acceptare, respingere,
concordanţă etc.)
- conţinut motivaţional – se transmit trebuinţe, aspiraţii, idealuri, îndemnuri spre acţiune.
- conţinut volitiv - se iniţiază, se declanşează sau se stopează activităţile, se manifestă rezistenţa la eforturi
(Pânişoară, 2004).

Diferenţa dintre semnalizarea senzorială şi cea intelectivă sau semantică se realizează la om, care
utilizează semnificaţii de nivel conceptual, construite cu ajutorul unui sistem complex de coduri care este limba.
Comunicarea este, în aceaşi timp, relaţie şi proces, dispunând de anumite caracteristici:
- completitudinea – este dată de diferenţa dintre cantitatea de informaţie emisă şi cea real transmisă
destinatarului; cu cât această diferenţă este mai mică, cu atât comunicarea este mai completă.
- promptitudinea se măsoară prin durata necesară dintre momentul apariţiei unui mesaj şi momentul receptării
lui. O comunicare este considerată promptă dacă mesajele pe care le vehiculează pot fi folosite încă pentru
atingerea obiectivului reglării (Abric, 2002).
- fidelitatea exprimă gradul de corespondenţă pe elemente de conţinut între mesajul emis şi cel real transmis şi
recepţionat de către destinatar.
După contextul spaţio-temporal în care se desfăşoară, comunicarea poate fi directă (faţă în faţă) şi indirectă
(există un mediator) (Dinu, 1997).

31
Rolurile comunicării
Comunicarea îndeplineşte mai multe roluri:
- descoperirea personală (în timpul comunicării învăţăm despre noi şi despre alţii, ne descoperim, mai ales prin
intermediul comunicării sociale, care constă în raportarea la alţii şi, în final, în propria noastră evaluare);
- descoperirea lumii externe (comunicarea dă o mai bună înţelegere a realităţii exterioare, a obiectelor şi
evenimentelor) (McQuaid, 1999);
- stabilirea relaţiilor cu sens (prin comunicare dobândim posibilitatea de a stabili şi a menţine relaţii strânse cu
alţii, deoarece ne place să ne simţim iubiţi şi plăcuţi de alţii);
- schimbarea atitudinilor şi comportamentelor (comunicarea, mai ales cea realizată prin mass-media,
excelează în schimbarea atitudinilor şi comportamentelor noastre şi ale altora);
- joc şi distracţii (comunicarea este mijloc de destindere, de a face glume, de a ne simţi bine) (Moldovan, Ignat,
Bălaş-Timar, 2010, p.78).
Comunicarea include în cadrul ei nu numai comunicarea vebală (care este utilizarea limbajului), ci şi
comunicarea non verbală (realizată prin mijloace nonverbale mimică, gestică, pantomimă, imagini etc.).
Cum de limbaj ne vom ocupaîn subcapitolul următor, vom prezenta aici mai mult comunicarea non-
verbală.
- Gesturile reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace care dau acces la o persoană; Jean Stoetzel
(apud. Creţu, 2001) le clasifică în trei categorii:
- gesturi autice (care nu au nici o legătură cu comunicarea, dar care trădează o anumită stare afectivă a
individului, de exemplu, la un examen, o persoană îşi frământă mâinile, ţine creionul între dinţi, mişcă
picioarele sub bancă);
- gesturi obişnuite (reverenţa diplomatului, degetele ridicate ale elevilor care vor să răspundă la lecţie etc.);
- gesturi simbolice (prin care se exprimă aprobarea, indiferenţa, entuziasmul; pentru a chema pe cineva se
face un semn cu degetul, pentru a aproba se dă din cap).

Pe lângă rolurile comunicării amintite mai sus şi care se identifică cu funcţiile comunicării în raport cu
individul, mai există o serie de funcţii ale comunicării în raport cu grupul (Ilica, 2005):
- funcţia productiv-eficientă (permite realizarea sarcinilor, mai ales în situaţia în care acestea implică un înalt
grad de cooperare între membrii grupului, ajută "locomoţia" grupului spre atingerea scopurilor fixate);
- funcţia facilitatoare a coeziunii grupului (prin comunicare se naşte şi subzistă un grup; încetarea sau
perturbarea ei se soldează fie cu moartea grupului, fie cu apariţia unor disfuncţionalităţi grave) (McQuaid,
1999);
- funcţia de valorizare a grupului (aproape identică cu cea întâlnită şi la nivelul individului; prin comunicare
grupul îşi afirmă prezenţa, se pune în evidenţă, îşi relevă importanţa, originalitatea, îşi justifică existenţa) (Ilica,
2006);
- funcţia rezolutivă a problemelor grupului (comunicarea salvează onoarea grupului, iar când acesta se
degradează trece prin perioade dificile, poate fi utilizată ca mijloc terapeutic; sociodrama este poate cel mai bun
exemplu în susţinerea acestei funcţii) (Moldovan, Ignat, Bălaş-Timar, 2010, p.98).

2. Limbajul

Definiţie:
Limbajul poate fi definit ca activitatea de comunicare interumană realizată prin intermediul limbii şi a tuturor
resurselor ei.

Caracterizare:
Psihologia studiază procesul de însuşire allimbajului, în condiţii concrete. Ea relevă stadiile la care a ajuns
persoana în însuşirea limbajului, semnalează dificultăţile întâmpinate de aceasta în însuşirea limbajului şi
schiţează modalităţile de depăşire ale acestor dificultăţi (Radu, 1991).

32
Limbajul verbal se însuşeşte treptat, prin imitare şi învăţare, necesitând numeroase exersări şi corectări de-a
lungul însuşirii lui corecte. Acest proces de învăţare începe în copilăria mică şi durează toată viaţa (chiar şi la
vârsta adultă omul ajunge să înveţe cuvinte noi, în funcţie de progresul tehnologiilor contemporane).
Limbajul şi gândirea se află într-o strânsă legătură şi se intercondiţionează reciproc. Pe de o parte normele
gramaticii şi normele logicii formale sunt solidare şi simetrice, iar pe de altă parte între comunicaţional şi
cognitv se instituie un raport de unitate (Pânişoară, 2004).
Toate procesele psihice, de la cele mai simple, până la cele mai complexe sunt strâns legate de limbaj şi putem
chiar afirma că nu ar exista fără exprimarea lor în cuvinte.

Funcţiile limbajului:
Ca şi comunicarea, şi limbajul are mai multe funcţii multe dintre ele fiind similare pentru cele două
procese:
- funcţia de comunicare – prin intermediul limbajului se transmit informaţii, sau conţinuturi
informaţionale de la o persoană la alta;
- funcţia cognitivă – se manifestă prin integrarea conceptualizarea şi elaborarea gândirii. Limbajul
fixează rezultatele activităţii de cunoaştere; prin intermediul lui sunt facilitate operaţiile de generalizare şi
abstractizare. În acelaşi timp, limbajul permite explorarea realităţii şi clasificarea cunoştinţelor dobândite (Ilica,
2005).
- funcţia simbolică – înseamnă substituirea unor obiecte, fenomene sau relaţii prin formule verbale sau
prin intermediul altor semne;
- funcţia expresivă – se reflectă în manifestarea complexă a unor idei sau imagini nu numai prin cuvânt,
ci şi prin intonaţie, mimică, pantomimă, gestică.
- funcţia persusivă – se evidenţiază atunci când se încearcă convingerea celorlalţi, când se încearcă
inducerea la o altă persoană a unor idei sau stări emoţionale. Datorită acestei caracteristici funcţia persuasivă
are mare importanţă în psihoterapie;
- funcţia reglatorie – constă în determinarea şi conducerea conduitei proprii şi a conduitei altor persoane
(Ilica, Herlo, 2006).
- funcţia ludică – sau de joc, presupune utilizarea limbajului în scop de joc sau distracţie făcând asocieri
verbale de efect şi consonanţă, utilizând ritmica etc.;
- funcţia dialectică - considerată una dintre cele mai importante funcţii ale limbajului, contribuie la
formularea şi rezolvarea problemelor, a conflictelor şi a oricărui tip de situaţii problematice (Abric, 2002).

Clasificare
Limbajul poate fi clasificat în funcţie de mai multe criterii:
1.după gradul de participare vom avea:
- limbajul activ – este iniţiat de comunicare, prin procesul de pronunţare a cuvintelor sau de fixare a
cuvintelor prin scris. El presupune exersare şi cultivare sistematică.
- limbajul pasiv - manifestat prin recepţionarea, înţelegerea limbajului; cititul este o variantă a limbajului
pasiv. El precede limbajul activ şi este mai bogat decât acesta (în limbajul pasiv intră o serie de cuvinte pe care
persoana le cunoaşte, dar pe care nu le utilizează în mod obişnuit, în conversaţiile zilnice) (Pânişoară, 2004).
2. după modul de producere avem:
- limbaj oral
- limbaj scris
- limbajul intern

a) limbajul oral
Este cea mai importantă formă a limbajului de la care pornesc şi celelalte forme ale acestuia. Este
considerat ca fiind forma fundamentală a limbajului, fiind o formă vie, dotată cu un ansamblu de mijloace de

33
expresivitate. Comunicarea orală se desfăşoară în anumite condiţii concrete, fiind dependentă de situaţii şi
servindu-se de elemente situative.
Limbajul oral poate fi de mai multe feluri:
- limbajul colocvial - are un caracter adresativ pregnant, ceea ce duce la creşterea eficienţei comunicării;
- limbajul dialogat – are şi el caracter adresativ, dar pot interveni în cadrul lui prescurtări, comutări de sens
datorită expresiilor utilizate; emiţătorul şi receptorul se schimbă alternativ;
- limbajul monologat - este mai dificil şi presupune cursivitate, organizare şi efort intelectual susţinut (Abric,
2002).
Limbajul oral dispune de mijloace de expresivitate multiple. Variaţiile de intensitate şi în special de înălţime a
sunetelor pronunţate au valoare mare în delimitarea concretă a sensului şi semnificaţiei celor comunicate. De
exemplu:
- diapazonul vocii poate indica o situaţie excepţională sau una obişnuită, poate fi indice al autorităţii,
poate semnala echilibrul sau dezechilibrul persoanei, starea de oboseală etc.
- accentul – pune în evidenţă anumite idei sau relaţii. În funcţie de cuvintele accentuate în cadrul ei, o
frază poate să aibă înţelesuri diferite.
- intonaţia – face ca fraza să fie corectăşi adaptată situaţiei şi intenţiilor persoanei; ea sporeşte, reduce
sau deviază sensul comunicării (Ilica, Herlo, 2006).
Limbajul oral dispune şi de mijloace extralingvistice de expresivitate: de exemplu, gesturile care subliniază
anumite cuvinte, mimica care concordă cu sensul general al frazelor etc.
În limbajul oral chiar şi lungimea frazelor şi modul lor de structurare au o semnificaţie specifică. Astfel pentru a
imprima vorbirii ritm şi claritate se folosesc fraze scurte, cu epitete puţine. În situaţii solemne, sau în povestiri
se utilizează fraze mai lungi, încărcate de epitete (Moldovan, Ignat, Bţlaş-Timar, 2012).

b) limbajul scris
Este mai pretenţios decât limbajul oral, necesitând o elaborare a frazelor în raport cu un plan dinainte
stabilit. El nu dispune de context situaţional şi nici de ajutor extralingvistic.
Limbajul scris este strict reglementat de regulile gramaticale şi trebuie să se conformeze la maximum
regulilor de sisttematizare şi claritate, precum şi cerinţelor de conciziune.
Este forma limbajului care pune mai bine în evidenţă capacitatea de gândire a persoanei. În realizarea
formei scrise a limbajului trebuie să se ia în considerare şi destinatarul acestuia: altfel va fi limbajul utilizat într-
o scrisoare către părinţi sau prieteni, altfel limbajul scris al unei lucrări ştiinţifice (Iovan, 1999).

c) limbajul intern
Se desfăşoară în sfera interioară a fiecărui om, pe plan mintal contribuind la determinarea lumii subiective
a acestuia. Mai este denumit şi vorbire cu sine însuşi sau pentru sine însuşi.
Cu toate că se desfăşoară pe plan mintal, nu este lipsit de orice participare motrică. Cercetările au
evidenţiat micromişcări la nivelul muşchilor corzilor vocale, în momentul utilizării limbajului intern (Reuchlin,
2005).
Este o formă de limbaj asonoră, centrată mai mult pe imagini, idei şi înţelesuri. Prezintă un maximum de
economicitate deoarece utilizează prescurtări, condensări, substituiri de cuvinte cu imagini, accentuând mai
mult calităţile şi acţiunile.
Limbajul intern are o mare viteză de lucru întrucât reduce succesivitatea (din cadrul limbajului scris sau
oral) la simultaneitate (gândirea putând opera simultan în mai multe direcţii).
Pe măsură ce se constituie, el îndeplineşte funcţii de anticipare şi proiectare, conducând din interior şi
coordonând limbajul oral şi cel scris.
Limbajul intern are mai multe forme:
- forma automatizată – care se desfăşoară pe baza deprinderilor
- forma pasivă – care este prezentă în ascultare şi înţelegere

34
- forma anticipativă – de planificare a vorbirii şi scrierii;
- vorbirea internă – ca formă de manifestare a limbajului intern (Zlate, 2000).

3. Atenţia

Definiţie:
Este fenomenul psihic de activare selectivă, concentrare şi orientare a energiei psihonervoase în vederea
desfăşurării optime a activităţii psihice, în special a celei senzoriale şi cognitive (Radu, 1991).

Caracterizare:
Atenţia susţine energetic activitatea, modelând tonusul nervos necesar pentru desfăşurarea celorlalte
procese şi structuri psihice. Ea presupune dinamism, desfăşurare în timp paralel cu organizarea şi structurarea
mecanismelor neurofuncţionale:
- starea de veghe – presupune o activare difuză a scoarţei cerebrale
- starea de vigilenţă – dispune de o activare crescută în vederea explorării mediului ambiant.
Atenţia este selectivă, presupunând orientarea spre ceva anume şi concentrarea optimă a energiei
psihonervoase spre obiectul ei. În acelaşi timp, are loc inhibarea relativă a altor zone corticale, pentru ca
persoana să se poată concentra pe obiectul ales. Reglările şi autoreglările fenomenului prosexic (al atenţiei) se
realizează la nivele diferite (Moldovan, Ignat, Bălaş-Timar, 2012).

Formele atenţiei
În funcţie de prezenţa sau absenţa efortului voluntar şi al intenţiei de a fi atent, avem:
a) atenţie involuntară – este forma cea mai simplă, care apare atât la animale, cât şi la om. Apariţia ei este
spontană şi se află sub influenţa a două categorii de factori:
- factori externi – reprezentaţi, în principal, de intensitatea stimulului, noutatea sau mobilitatea lui, apariţia
sau dispariţia bruscă a stimulului; mobilitatea unui stimul pe un fond fix şi gradul de complexitate a stimulului.
- factori interni – determinaţi de interesul pe care stimulul îl prezintă pentru subiect şi de actualizarea unor
motive şi trăiri afective pozitive legate de obiectul respectiv (Buzdugan, 2008).
b) atenţia voluntară – este superioară celei involuntare nu numai prin mecanismele de producere, ci şi prin
efectele pe care le are asupra activităţii umane. Ea nu apare spontan, fiind intenţionată şi autoreglată conştient.
În producerea atenţiei voluntare un rol deosebit îl au mecanismele verbale şi, în special, lobii frontali.
Autoreglajul voluntar se exprimă prin orientarea intenţionată spre obiect; intensificarea activităţii psihice şi
inhibarea unor preocupări perturbatoare; izolarea sau limitarea agenţilor perturbatori şi menţinerea concentrării
pe durata necesară îndeplinirii activităţii (Golu, 2004).
Atenţia voluntară este favorizată de îndeplinirea următoarelor condiţii: stabilirea cât mai clară şi precisă a
scopului activităţii; accentuarea semnificaţiei activităţii cu sublinierea efectelor ei pozitive; stabilirea
momentelor activităţii şi evidenţierea celor care necesită o atenţie mai concentrată; crearea intenţionată a unei
atmosfere favorabile desfăşurării activităţii; eliminarea sau diminuarea efectelor factorilor perturbatori.
După direcţia principală de orientare a atenţiei avem (Creţu, 2001):
- atenţie internă – centrată peschimbări şi modificări interioare;
- atenţie externă – centrată pe stimuli proveninţi din mediul ambiant.
Atenţia voluntară utilizată în mod constant şi repetat duce la formarea unor deprinderi care constituie
atenţia postvoluntară. Pentru desfăşurarea activităţii omului, atenţia postvoluntară este considerată ca fiind
optimă. Apare în cursul dezvoltării persoanei umane, la vârstele şcolare mari (Schwartz, Kelemen, Moldovan,
2009).

35
Calităţile atenţiei
Toate calităţile atenţiei pot fi educate şi îmbunătăţite pe baza unor antrenamente specifice şi în funcţie de
experienţa profesională.

1. Volumul atenţiei – este reprezentat de cantitatea de elemente asupra cărora se orientează şi se concentrează
atenţia în mod simultan. De obicei, volumul mediu este de 5-7 elemente.
Volumul atenţiei este dependent de o serie de factori dintre care amintim: organizarea în structuri cu sens
a elementelor respective; gradul de complexitate a elementelor ce trebuie recepţionate; interesul subiectului
pentru elementele în cauză; antrenamentul specific şi experienţa profesională.
Volumul atenţiei este o calitate absolut necesară în profesii ca: operatori la panoul de comandă,
conducători auto, piloţi de avioane (Zlate, 2000).

2. Stabilitatea atenţiei –se exprimă prin persistenţa în timp a posibilităţii de a menţine atenţia asupra unui
obiect, fenomen sau activitate.
Stabilitatea atenţiei creşte cu vârsta: ea este de 12-15 minute la vârsta preşcolară, pentru a ajunge la 40-50
minute la vârsta adultă. Acesta este şi motivul pentru care orele de curs din sistemul de învăţământ au fost
stabilite la 50 de minute după care urmează o pauză.
Sabilitatea este condiţionată de factori cum ar fi complexitatea şi bogăţia stimulului; natura sarcinii cu
care se confruntă subiectul; motivaţia subiectului pentru activitate; modul de desfăşurare a activităţii (Iovan,
1999).

3. Concentrarea atenţiei – are mai mult o explicaţie neurofiziologică, constând din delimitarea între o zonă
cortiucală activată sau dominantă şi zonele învecinate care sunt inhibate.
Capacitatea de concentrare depinde de: importanţa activităţii pentru subiect; interesul acestuia pentru
activitatea respectivă; structurarea optimă a activităţii şi antrenamentul specific de rezistenţă la factorii
perturbatori (Golu, 2002).

4. Distributivitatea atenţiei – este calitatea care permite desfăşurarea concomitentă a două sau mai multe
activităţi, cu condiţia ca unele dintre ele să fie parţial sau total automatizate.

5. Mobilitatea şi flexibilitatea atenţiei – constă în deplasarea şi reorientarea atenţiei de la un obiect la altul în

funcţie de cerinţele activităţii (Golu, 2004).
Posibilitatea de deplasare a atenţiei trebuie să fie de minimum o şesime de secundă pentru a satisface
necesităţile activităţii. Dacă acest interval se prelungeşte apare o inerţie a atenţiei.
Flexibilitatea atenţiei este o calitate cerută în profesia de pilot de avion.

4. Voinţa

Definiţie:
Este procesul psihic complex de reglaj superior realizat prin mijloace vebale şi constând în acţiuni de
mobilizare şi concentrare a energiei psiho-nervoase în vederea depăşirii obstacolelor cu care se confruntă
subiectul uman şi atingerii scopurilor propuse (Sillamy, 1996).

Caracterizare
Voinţa reprezintă modalitatea superioară de autoreglaj verbal. Reglajul voluntar se realizează în două
moduri:
 pe de o parte, ca iniţiere şi susţinere a acţiunilor şi activităţilor persoanei;
 pe de altă parte, ca frânare sau amânare a unor activităţi care pot perturba activitatea centrală.

36
Ambele modalităţi necesită efort voluntar susţinut (Creţu, 2001).
Efortul voluntar este caracteristica specifică cea mai importantă prin care voinţa se deosebeşte de toate
celelalte procese psihice. El constă din mobilizarea resurselor fizice, psihice şi emoţionale prin intermediul
mecanismelor verbale.
Din perspectivă neurofuncţională, efortul voluntar înseamnă organizarea activităţii nervose în jurul unui
centru dominant şi inhibarea zonelor învecinate cu acesta. Centrul dominant din neurofiziologie este transpus în
plan psihic prin scopul pe care persoana vrea să îl atingă.
Efortul voluntar este trăit subiectiv ca o stare de încordare internă, de tensiune ce determină mobilizarea
amplă a resurselor individuale pentru atingerea scopului. Intensitatea efortului voluntar este dependentă de
particularităţile obstacolului (Cosmovici, 1996).
Voinţa este una din condiţiile subiective cele mai importante în realizarea cu succes a activităţilor umane,
deoarece ea asigură energia necesară desfăşurării activităţii respective şi, în plus, o dirijează şi concentrează
într-o singură direcţie – atingerea scopului.
Această mobilizare masivă de neregie psihonervoasă este costisitoare pentru organism şi duce la stări de
oboseală nu numai fizică, ci şi psihică.

Particularităţile obstacolului
Trebuie să subliniem că obstacol nu înseamnă un obiect sau un fenomen din realitatea înconjurătoare, ci
orice situaţie care ridică dificultăţi pentru subiect şi necesită o rezolvare. Din punct de vedere valoric,
obstacolele nu sunt percepute identic de către persoane diferite: acelaşi obstacol poate fi de netrecut pentru o
persoană şi poate avea dificultate medie sau mică pentru o alta. Când obstacolele sunt sub- sau supra-apreciate
se poate ajunge fie la efort voluntar insuficient pentru depăşirea obstacolului, fie la consumul prea mare de
energie şi oboseală prematură.
Reglarea voluntară a activităţii este legată de toate celelalte procese psihice şi în primul rând cu gândirea
şi imaginaţia:
- acţiunile voluntare sunt planificate în mod raţional (relaţia cu gândirea) şi orientate spre scop (care este
proiectat imaginar – relaţia cu imaginaţia) (Smith şi col., 2005)
Relaţia dintre voinţă şi toate celelalte procese este bilaterală, de intercondiţionare: pe de o parte toate
componentele activităţii voluntare sunt orientate spre atingerea scopului, iar pe de altă parte, voinţa intervine în
organizarea şi dirijarea tutror proceselor şi stărilor psihice care intervin în activitatea volu ntară.
Prin intervenţia voinţei
- percepţia spontană devine observaţie dirijată;
- memoria involuntară – devine memorie voluntară
- iar relaţia cu gândirea şi imaginaţia a fost deja menţionată .

Reglajul voluntar se realizează şi asupra proceselor afective, acţionând în două direcţii:

- pe de o parte în concentrarea energiei afective şi unificarea ei cu cea voluntară, ca să se obţină o convergenţă
de sens;
- pe de altă parte, în rezolvarea unor conflicte emoţionale, reprimând unele tendinţe afective, în favoarea
tendinţei care merge în direcţia scopului (Roşca, 1976).
O ultimă relaţie pe care dorim să o amintim este cu deprinderile, care intră, în mare măsură, în structura
unei activităţi. Deşi deprinderile sunt parţial automatizate, reglajul voluntar se manifestă prin alegerea acelor
deprinderi care sunt cele mai adecvate pentru atingerea scopului şi înlăturarea deprinderilor care nu se
încadrează în activitatea respectivă.

Structura şi fazele actului voluntar

Orice activitate umană este alcătuită din mai multe acţiuni, care au importanţă deosebită în conducerea
activităţii spre finalizare.
Acţiunile voluntare pot fi:
- simple şi de scurtă durată – atunci când obstacolele sunt minime

37
- complexe şi de durată mai lungă, atunci când apar mai multe obstacole sau când persoana nu are încă
experienţa depăşirii lor (Hayes, 2003).
Acţiunile voluntare complexe se desfăşoară în mai multe faze sau momente, în care reglajul voluntar este
diferit în funcţie de specificul situaţiei. Fazele acţiunilor voluntare sunt:

1. Actualizarea motivelor - este prima fază şi ea constă în generarea anumitor scopuri şi orientarea preliminară
spre ele. În această fază, la început, reglajul voluntar este încă incipient şi se manifestă doar ca orientare a
subiectului spre scop, pe baza legăturilor dintre motive şi scop.
Pasul următor al acestei faze este intenţia de a realiza scopul – care, de obiecei, este formulată verbal,
prin mecanismele limbajului intern şi care este susţinută de evaluarea modalităţilor concrete de desfăşurare a
acţiunilor necesare atingerii scopului. Toate acestea duc la formularea planului mental pentru rezolvarea
situaţiei respective (Chircev, 1999).

2. Lupta motivelor – este generată de apariţia mai multor motive şi, deci, a mai multor scopuri. Dintre acestea
unele pot fi mai atractive, dar mai puţin importante pentru evoluţia subiectului, altele par mai puţin atractive dar
au importanţă maximă în evoluţia acestuia.
Reglajul voluntar se manifestă prin deliberarea asupra alegerii motivului principal. Deliberarea implică
efort voluntar suplimentar pentru că este necesară cunoaşterea condiţiilor de îndeplinire a fiecărui motiv; este
necesară analiza conştientă a urmărilor pe care poate să le aibă alegerea unui motiv sau a altuia; şi evaluarea
urmărilor posibile (Buzdugan, 2008).

3. Luarea deciziei - este urmarea unei acţiuni de alegere a unui motiv şi a unui scop anume şi de inhibare a
celorlalte, pentru moment. În felul acesta, se asigură concentrarea energiei psihonervoase numai asupra
motivului şi scopului ales.
Momentul deciziei are întotdeauna o coloratură afectivă, deoarece omul nu prelucrează numai informaţii,
ci trăieşte afectiv situaţiile implicate în satisfacerea unor motive şi amânarea altora.
Lupta motivelor solicită un efort voluntar susţinut cu atât mai mult, cu cât în acţiunea de luare a deciziei sunt
implicate şi trăsături de personalitate cum ar fi: nivelul de aspiraţii, caracteristicile temperamentale, dorinţa de
autorealizare, sistemul propriu de valori (Cosmovici, 1996).

4. Executarea deciziei - înseamnă realizarea efectivă a planului şi atingerea reală a scopului, sau trecerea
efectivă la acţiune. Desfăşurarea etapelor acţiunii este controlată prin confruntarea permanentă a planului mintal
elaborat cu condiţiile practice de desfăşurare, realizându-se modificări şi corectări ale planului, dacă
împrejurările solicită acest lucru (Iordan, 2007).
Pentru acţiunile mai complexe există şi o a cincea fază, cea de verificare a rezultatelor obţinute şi de
formulare a unor concluzii valoroase pentru activitatea viitoare.
Toate fazele unei acţiuni complexe necesită efort voluntar, mai mare sau mai mic, în funcţie de noutatea
activităţii, de experienţa personală şi de condiţiile şi circumstanţele în care ea se desfăşoară. Durata fazelor
acţiunii voluntare poate fi şi ea diferită în funcţie de situaţie. Unii autori (Hayes, 2003) le sintetizează numai în
două etape:
 una de preparare – care le cuprinde pe primele trei menţionate de noi: actualizarea motivelor, lupta
motivelor şi luarea deciziei
 una de execuţie – care încheie şi confirmă atingerea scopului, deci a eficienţei reglajului voluntar.

Calităţile voinţei
Vom prezenta în continuare calităţile voinţei şi opusul fiecăreia dintre ele, deoarece ele constituie perechi
contrare:
- puterea voinţei - se exprimă prin intensitatea efortului voluntar pe care subiectul îl depune în confruntarea cu
obstacolele în vederea atingerii scopului. Un rol important în manifestarea puterii voinţei îl are semnificaţia
valorică a scopului pentru persoană.

38
Opusul – slăbiciunea voinţei- exprimată prin imposibilitatea de realizare a efortului voluntar, chiar dacă
subiectul este conştient de importanţa atingerii scopului pentru evoluţia sa (Golu, 2004).
- perseverenţa - presupune realizarea de efort voluntar pentru o perioadă îndelungată de timp, chiar şi în
condiţii în care, aparent, nu ar fi posibilă continuarea activităţii. Ea este susţinută de valoarea scopului pentru
persoană şi de încrederea pe care acesta o are în forţele proprii. În plus, persoana trebuie să facă dovada unei
lucidităţi în aprecierea împrejurărilor şi în descoperirea tuturor condiţiilor favorabile desfăşurării activităţii.
Opusul – încăpăţânarea - care este o însuşire negativă a voinţei, însemnâţnd urmărirea unui scop chiar şi
atunci când este limpede că împrejurările nu oferă nici o posibilitate de atingere a lui. Încăpăţânarea se poate
explica prin inerţia şi lipsa de flexibilitate în gândire şi prin prejudecăţi. De obicei, prejudecăţile sunt rezultatul
unor carenţe educaţionale (Moldovan, Ignat, Bălaş-Timar, 2012).
- independenţa voinţei - reflectă tendinţa constantă de a lua hotărâri pe baza propriei gândiri, de a cunoaşte mai
exact condiţiile activităţii, concecinţele acesteia şi responsabilităţile care îi revin. Este însoţită, întotdeauna, de
adoptarea unor atitudini critice faţă de propriile idei şi acţiuni, precum şi faţă de ale celorlalţi.
Opusul – sugestibilitatea - sau adoptarea necritică a ideilor şi influenţelor exterioare, însoţită de anihilarea
propriei poziţii şi diminuarea implicării în activitate, precum şi cu o responsabilitate scăzută faţă de aceasta
(Zlate, 2000).
- promptitudinea deciziei - înseamnă rapiditatea cu care persoana deliberează într-o situaţie complexă şi
urgentă şi rapiditatea cu care ia decizia cea mai potrivită situaţiei respective. Este susţinută de rapiditate şi
profunzime în gândire, încredere în forţele proprii, experienţă personală în confruntarea cu diferite situaţii, curaj
în abordarea problemelor.
Opusul – nehotărârea – este echivalentă cu oscilarea îndelungată în luarea deciziei sau chiar amânarea ei
pentru o perioadă de timp. Aanaliza motivelor nu este corect efectuată şi persoana tergiversează între alegerea
unui motiv central şi a unui scop unic (Miuţ, 2001).
Calităţile voinţei, integrate în structuri mai complexe, devin trăsături voluntare de caracter.

5. Activitatea

Definiţie:
Noţiunea de activitate poate fi definită în două accepţiuni (Radu, 1991):
- în sens larg – activitatea este un raport sau o relaţie între organism şi mediu în cadrul căreia are loc un consum
energetic realizat în scop adaptativ.
- în sens restrâns – activitatea cuprinde totalitatea manifestărilor de conduită externă şi mintală care duc la
rezultate adaptative.

Caracterizare:
Activitatea umană este determinată de acţiunea mediului, dar ea, la rândul ei se răsfrânge asupra mediului,
ducând la modificări în condiţiile externe, obiective.
Unele din formele activităţii psihice au şi componentă motrică implicând efectuarea ei concretă, dar alte
activităţi psihice au componenta motrică inhibată, ele desfăşurându-se numai la nivel mintal.
Specificul activităţii umane constă în faptul că ea dispune de un scop formulat în mod conştient, că este
profund motivată, că operează cu instrumente create de om şi că este, în permanenţă, perfectibilă devenind
creativă.
Activitatea are o importanţă deosebită pentru viaţa umană fiind, în acelaşi timp, cauză şi efect a
dezvoltării biopsihosociale a omului. De-a lungul dezvoltării ontogenetice, ea ajunge să fie resimţită ca o
cerinţă imperioasă a integrităţii fiinţei şi ca o nevoie psihică puternică (Munteanu, 2009).

Structura activităţii
Activitatea este alcătuită dintr-o serie de elemente structurale, organizate ierarhic a căror funcţionalitate
corectă permite satisfacerea trebuinţelor umane.
Se obţine un sistem funcţional ierarhic alcătuit din acţiuni, operaţii şi acte sau mişcări:

39
 Figura 3.1. Structura activităţii

Este o reprezentare grafică asemănătoare cu piramida concenptelor, numai că la nivelul maxim (triunghiul
din schemă) avem activitatea. Orice activitate este compusă din mai multe acţiuni (pătratele mari din schemă);
la rândul ei, orice acţiune este alcătuită din mai multe operaţii (pătratele mijlocii din schemă) şi, în fine, orice
operaţie este formată din mai multe acte sau mişcări (pătratele de pe ultimul rând al schemei).

1. Mişcările sau actele sunt cele mai simple elemente constitutive ale activităţii şi sunt, în principiu, acte de
răspuns la influenţele mediului.

2. Operaţiile – reprezintă mijloace de realizare a acţiunilor şi sunt subordonate acestora. Pentru a realiza o
acţiune trebuie efectuate diferite operaţii (de apucare, de separare, de eliminare etc.).
Din perspectivă psihologică, operaţia nu dispune nici de scop propriu, nici de motivaţie proprie, ci le preia
pe acestea de la acţiune, căreia îi este subordonată (Papalia, Olds, Feldman, 2010).

3. Acţiunile - sunt subunităţile cele mai mari ale activităţii fiind alcătuite din serii de operaţii şi mişcări. Sunt
întotdeauna subordonate activităţii şi nu dispun decât de o independenţă relativă faţă de ea.
Din perspectivă psihologică acţiunile sunt caracterizate de lipsa de coincidenţă între scop şi motiv, adică
ele au scop propriu, dar nu au motivaţie proprie, pe care o preiau de la activitate.
Rezultatele pe care persoana le obţine în urma unei acţiuni nu reprezintă scopul final, ci doar unul parţial
sau intermediar în realizarea celui final.
Pentru că acţiunile au scop propriu, ele sunt întotdeauna voluntare. Gradul de participare a conştiinţei la
realizarea acţiunii este însă diferit, de unde pot apărea o serie de acţiuni impulsive (la care gradul de participare
a conştiinţei este redus).
După gradul lor de complexitate acţiunile se pot împărţi în simple şi complexe (Popescu -Neveanu, 1978).

4. Activitatea - este sistemul ierarhic superior, cu o structură proprie şi specifică.

Din perspectivă psihologică activitatea dispune atât de scop, cât şi de motivaţie proprie. La acest nivel se
întâlneşte coincidenţa dintre scop şi motiv.
Activitatea este întotdeauna voluntară deoarece are scop şi motiv propriu.
Caracteristic pentru activitatea umană este faptul că elementele ei componente au un caracter foarte mobil,
putând trece cu uşurinţă unele în altele. Cel mai mobil element este acţiunea, care se poate transforma în:
- activitate – atunci când preia motivaţia activităţii şi o transformă în motivaţie proprie;
- operaţie – atunci când se automatizează şi se transformă într-un procedeu subordonat realizării unei acţiuni
mai complexe (Creţu, 2001).
De-a lungul evoluţiei individuale a omului, adică în ontogeneză, activitatea este supusă unor transformări
şi schimbări cu sens ascendent, adică de perfecţionare. Astfel se trece:

40
  de la mişcări neadecvate la mişcări adecvate;
 de la mişcări reproduse prin imitaţie, la mişcări reproduse în absenţa modelului, numai pe baza
instrucţiunii vebale;
 de la mişcări şi operaţii involuntare la cele voluntare
 şi de la elemente simple, la elemente din ce în ce mai complexe (Iovan, 1999).

Formele activităţii
Structurarea şi funcţionarea diferitelor alemente ale activităţii, fac ca ea să apară în forme diverse care pot
fi clasificate după mai multe criterii:
1. după natura produsului rezultat în urma ei activitatea poate fi:
- predominant spirituală
- predominant materială
2. după procesul psihic implicat în desfăşurarea ei avem:
- activitate cognitivă
- activitate volitivă
- activitate afectivă
3. după locul ocupat de ea în sistemul relaţiilor persoanei:
- activitate principală (dominantă)
- activitate secundară (subordonată)
(Moldovan, Ignat, Bălaş-Timar, 2012)
4. după evoluţia sa ontogenetică, avem:
- jocul
- învăţarea didactică
- munca productivă
- creaţia
5. după gradul de conştientizare a componentelor:
- activitate în întregime conştientă
- activitate cu componenete automatizate (deprinderi) (Golu, 2004).
Toate formele de activitate rezultate în urma clasificărilor menţionate, în realitate, nu sunt pure, ci
predominant de un fel sau altul.
Activitatea este cea mai clară expresie a aspiraţiilor individuale, a atitudinilor şi aptitudinilor persoanei, o
reflectare a trăsăturilor sale temperamentale, deci, am putea spune că activitate este o manifestare a întregii
personalităţi.

MECANISME INTEGRATOARE

1. Personalitatea
Capitolul despre personalitate va fi unul tratat în mod schematic, deoarece studenţii beneficiază de un
curs separat de psihologie a personalităţii şi nu dorim suprapunerea informaţiilor celor două cursuri.

Definiţie:
Personalitatea reprezintă îmbinarea unitară, non-repetitivă a însuşirilor psihice care caracterizează
pregnant şi cu mai mare grad de stabilitate omul concret şi modalităţile sale de conduită (Radu, 1991).
Într-o accepţiune mult lărgită, personalitatea desemnează fiinţa umană, considerată în existenţa ei socială
şi înzestrarea ei culturală. În ea sunt integrate ca într-un sistem unitar organismul individual, structurile psihice
ale acestuia, relaţiile sociale pe care le stabileşte şi mijloacele culturale de care dispune (Allport, 1981).

41
Caracterizare
Personalitatea este considerată un sistem bio-psiho-socio-cultural, care se construieşte de-a lungul
existenţei umane prin intermediul activităţilor desfăşurate de persoană de-a lungul dezvoltării sale.
Nucleul psihologic al persoanei constituie, simultan, atât rezultatul, cât şi premisa dezvoltării umane. Din
această perspectivă psihicul conştient este legat de toate celelalte compartimente ale personalităţii (Dafinoiu,
2002).
În studierea personalităţii trebuie să se ţină cont de cele trei ipostaze ale subiectului uman:
- subiectul pragmatic – care este subiectul acţiunii, al transformărilor din lumea exterioară,şi care tinde să
domine mediul ambiant – homo faber
- subiectul epistemic – al cunoaşterii, este subiectul care ajunge la conştiinţa despre sine şi despre lume, doarece
dispune de cunoştinţe şi participă permanent la procesul de cunoaştere care este nelimitat – homo sapiens;
- subiectul axiologic – care este nu numai purtător, dar şi generator de valori (adevăr, bine, dreptate, frumos), şi
care se ghidează după semnificaţii, credinţe şi idealuri, conferind un sens valoric propriei vieţi – homo valens
(Hayes, 2003).
Personalitatea este, aşa cum am arătat şi în definirea ei, unică şi originală. Nu există două personalităţi
identice şi nici nu se pot repeta. Fiecare persoană porneşte de la o zestre genetică care este unică şi singulară. În
acelaşi timp, fiecare se dezvoltă în condiţii aparte, care implică experienţe, relaţii şi activităţi specifice.
Combinarea acestor două elemente conferă unicitate şi originalitate personalităţii umane.
Însuşirile şi sistemul general-uman de personalitate sunt proprii tuturor oamenilor, indiferent de spaţiu,
timp, societate sau cultură. Modelul general uman al personalităţii este unul dintre conceptele de maximă
generalitate cu care operează gândirea umană. În componenţa acestui model intră, în mod obligatoriu,
următoarele caracteristici:
 apartenenţa la specia umană;
 calitatea de fiinţă socială, adică de membru al societăţii;
 calitatea de fiinţă conştientă, dotată cu gândire şi voinţă;
 participarea la cultură, dotarea cu valori şi orientarea după aceste valori;
 potenţialul creativ (Zlate, 2000).
Din perspectivă psihologică, personalitatea se identifică, în linii generale, cu sistemul psihic uman. În sens mai
restrâns studiul psihologic al personalităşii cuprinde numai programele, structurile profunde şi organizarea de
ansamblu a sistemului psihic uman.

Teorii despre personalitate

Rămânând fideli ideii de schiţă a acestui capitol, din multitudinea de teorii care există în ziua de azi
asupra personalităţii, vom prezenta doar două: teoria constructelor personale a lui Kelly şi teoria factorilor de
personalitate (Eysenck şi Cattell) (Ewen, 2012).

Teoria constructelor personale –(Kelly)

Autorul susţine că la baza personalităţii s-ar afla constructele personale. Constructele se elaborează pe
baza experienţei proprii a fiecărei persoane şi sunt implicate, în mod direct, în luarea deciziilor. Ţinând cont de
criterii diferite, constructele s-ar putea clasifica în : în funcţie de gradul de generalitate – constructe generale şi
constructe personale; în funcţia de ierarhizarea sistemului – constructe subordonate şi constructe supraordonate.
În ansamblu, afirmă Kelly, personalitatea apare ca un sistem de constructe care se integrează unele pe
altele, la diferite niveluri ierarhice (Hayes, Orrell, 2007).

Teorii ale factorilor de personalitate

Există mulţi psihologi care susţin şi dezvoltă teoriile factorilor de personalitate. Cei mai cunoscuţi sunt
Eysenck şi Cattell. Caracteristicile factorilor de personalitate sunt următoarele::
1. factorii (indiferent că sunt trăsături, structuri sau constructe) sunt formaţiuni integrate şi integratoare
sintetice, în sensul că ei reunesc sau condensează funcţii şi procese psihice;

42
2. dispun de o stabilitate relativă, se manifestă în mod constant în conduită, fără a putea fi radical modificaţi de
situaţiile tranzitorii sau accidentale;
3. tind spre generalitate şi caracterizează persoana în ansamblul său, nu numai într-o anumită direcţie;
4. factorii dominanţi în sistemul de personalitate al subiectului sunt caracteristici şi definitorii pentru el, îl
exprimă în ceea ce are el caracteristic şi esenţial (Eysenck, Eysenck, 1998).

Precizarea termenilor
Individ - este o unitate vie care nu poate fi dezmembrată fără a-şi pierde identitatea. Individ este orice tip
de organism (animal, vegetal), inclusiv omul.
Termenul, în sine, desemnează în primul rând caracteristicile de sistem ale organismului uman pe latura
indivizibilităţii sale (Sillamz, 199.
Individualitate - este termenul care desemnează un individ luat în ansamblul proprietăţilor sale distinctive şi
originale.
Persoană – este un termen care se foloseşte numai în legătură cu oamenii. El este utilizat mai mult în statistica
psihologică, unde se pierd caracteristicile individuale (de vârstă, sex, şcolaritate etc.). În conţinutul lui este
inclusă ideea că persoana îndeplineşte roluri şi dispune de statusuri sociale (Mtthews, Deary, Whiteman, 2012).
Personalitatea – concept care cuprinde întreg sistemul de atribute şi valori de care dispune o persoană.
Termenul de personalitate implică şi evaluări privind calitatea persoanei, rolurile şi statusurile de care dispune
persoana în cauză (Macsinga, 2000).
Fiecare persoană îndeplineşte, în acelaşi timp, mai multe statusuri şi roluri sociale. În mod concret,
personalitatea se manifestă în diversele ei relaţii şi acţiuni, prin intermediul rolurilor sociale îndeplinite şi în
conformitate cu statusul său.
Analiza personalităţii se poate face din diverse unghiuri de abordare, dar în psihologia clasică se consideră
că triada – temperament, deprinderi, caracter - ar constitui modalităţile esenţiale de manifestare a personalităţii,
fiind într-o continuă interacţiune.

1.1. Temperamentul

Definiţie:
Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii, exprimată prin dinamica exterioară
a acţiunilor sale.
Din această definiţie rezultă că temperamentul are două laturi esenţiale:
- latura energetică – reflectată în nivelul energetic al acţiunii, precum şi în modul de acumulare sau descărcare
a energiei;
- latura dinamică – exprimată prin lentoarea sau rapiditatea acţiunilor întreprinse.
Temperamentul a suscitat interesul oamenilor de ştiinţă încă din antichitate şi a continuat să fie un
domeniu de cercetare şi în zilele noastre. Aceste cercetări au început cu Hippocrate (în atichitatea greacă) şi
sunt continuate în prezent de Eysenck şi colaboratorii săi.

Clasificare
Există o multitudine de tentative de clasificare a temperamentului, fiecare autor încercând să impună
propria sa perspectivă asupra acestuia: prima clasificare este cea a lui Hippocrate urmat de Pende şi Viola,
Sheldon, Kretschmer, Pavlov, Eysenck etc.
Cu toate acestea, cadrul cel mai des utilizat, chiar şi în zilele noastre, este cel realizat de Hippocrate pe
baza observaţiilor făcute asupra conduitelor cotidiene ale oamenilor. Denumirile date temperamentelor se
păstrează şi azi (Keirsey, 2009).

Tipologia lui Hippocrate

Stabileşte patru tipuri temperamentale, caracterizate prin:

43
- tipul coleric – reactivitate motorie accentuată, energic, nereţinut, cu tendinţe spre impulsivitate, nestăpânit,
agitat, uneori chiar agresiv; are procese afective intense cu expresivitate marcată şi explozii emoţionale; fire
deschisă, alternând între activism impetuos şi perioade de delăsare; plăcere de a opune rezistenţă, tendinţă de
dominare în grup, incapabil să desfăşoare muncă de migală; înclinat spre stări de alarmă şi exagerare (Miuţ,
2001).
- temperamentul sangvinic – hiper-reactiv pe plan motor, cu activism crescut şi tempo rapid în realizarea
activităţilor; emoţiile sunt intense dar sentimentele sunt superficiale; dispoziţie stenică, abundenţă de expresii
vebale, resimte nevoia de variaţie în decor şi în activitate, adaptabilitate, decizii rapide; fire deschisă,
comunicativă, angajare uşoară în activitate cu etalarea rapidă a posibilităţilor proprii; capacitate de lucru
îndelungată; îşi menţine rezistenţa şi echilibrul psihic în situaţii dificile, suportă fără crize insuccesele (Creţu,
2001).
- temperamentul flegmatic – prezintă un aspect de calm, tempoul activităţii este lent; echilibru emoţional, cu
sentimente de durată, reactivitate emoţională redusă; tabloul comportamental este sărac în manifestări, lentoare
în mişcări şi în limbaj; răbdător, tolerant, înclinat spre rutină, stereotipie şi chiar pedanterie, refuză schimbările
şi încearcă să le compenseze prin capacitate de muncă îndelungată şi tenace; capabil de activităţi de migală;
cugetat în tot ce face (Golu, 2004).
- temperamentul melancolic – hipoton, capacitate de lucru redusă în condiţii de suprasolicitare; volumul
activităţii este mai mic, slabă rezistenţă neuropsihică, randament progresiv, treptat, dar calitativ comparabil cu a
celorlalţi; sensibilitate ridicată, puternic afectat de insuccese, incapabil de luptă în condiţii mai dificile de viaţă,
dificultăţi de adaptare, închidere în sine, prudenţă exagerată în situaţii noi; se decompensează uşor în situaţii
critice; procesele afective au rezonanţe adânci, sentimentele sunt de durată, este dependent în situaţii de grup,
capabil de muncă de fineţe şi acţiuni de migală, dar epuizarea este rapidă (Roşca 1976).
Din perspectivă psihologică, nu există temperamente bune şi rele. Fiecare tip de temperament are calităţile
sale, dar şi unele defecte. În practica obişnuită temperamentele nu sunt pure şi este vorba mai degrabă de
temperamente combinate, dintre care unul este dominant şi celelalte secundare.

Tipologia lui Pavlov

Se bazează mai mult pe caracteristicile neurofioziologice, mai exact pe particularităţile tipice ale
sistenului nervos central. Pavlov şi elevii săi au făcut o corelaţie între tipurile de activitate nervoasă superioară
şi trăsăturile temperamentale.
În concepţia pavloviană, tipul de activitate nervoasă superioară este ilustrat de trei aspecte: forţa sau
energia, echilibrul şi mobilitatea poroceselor nervoase fundamentale (adică a excitaţiei şi inhibiţiei). Dintre
acestea forţa şi mobilitatea proceselor nervoase sunt considerate ca fiind proprietăţi fundamentale, în timp ce
echilibrul ar fi o caracteristică secundară, reflectând raportul de forţă dintre excitaţie şi inhibiţie (Pervin, Oliver,
1997).
Temperamentul ar fi, din această perspectivă, manifestarea pe planul conduitei a tipului de activitate
nervoasă superioară. Nu trebuie însă uitat că tipul de sistem nervos este o noţiune fiziologică, în timp ce
temperamentul este un concept psihologic.

Tipul de sistem nervos este determinat ereditar, ceea ce ne facem să afirmăm că tenperamentul este, şi el,
moştenit genetic. Componenta genetică acţionează cu rol de mediator asupra însuşirilor psihice, prin
intermediul sistemului nervos. Mediul şi istoria persoanlă individuală sunt factori care intervin între moştnirea
genetică şi modul de manifestare reală a comportamentului.

Tipologia lui Jung şi Eysenck

Jung propune o tipologie bazată pe trei mari clase, în funcţie de gradul de sociabilitate şi volubitate a
persoanei. Vom avea introvertiţii, ambiverţii şi extravertiţii.
La această axă, Eysenck mai adaugă o a doua axă a personalităţii exprimată prin stabilitatea /instabilitatea
afectivă (tendinţă pe care Eysenck o denumeşte neuroticism). Din perspectiva lui Eysenck vom avea din nou
patru tipuri temperamentale:

44
- introvertit, stabil emoţional
- introvertit, instabil emoţional
- extravertit, stabil emoţional
- extravertit, instabil emoţional (Eysenck, Eysenck, 1998).
Aşa cum am menţionat la începutul acestui subcapitol, clasificările temperamentelor sunt numeroase şi diferite
în funcţie de concepţia psihologică a autorului lor şi de influenţa şcolii sau a curentului din care acesta face
parte. Important este, însă, de reţinut faptul că temperamentele pot fi modificate şi controlate prin activitate şi
autoeducaţie.

1.2. Deprinderile

Definiţie:
Sunt componente automatizate ale activităţii, conştient elaborate, consolidate prin exerciţiu, dar se
desfăşoară fără control conştient permanent.

Caracterizare
Persoana umană dispune de o multitudine de deprinderi, de la cele mai simple cum ar fi mersul până la
unele mai complexe scrisul, desenatul etc. De obicei se automatizează acele componente ale unei activităţi care
se execută întotdeauna la fel, care se repetă frecvent şi care se exersează mult.
Automatizarea deprinderilor le conferă acestora anumite caracteristici exprimate prin: defăşurare cursivă
şi rapidă, reducerea efortului voluntar necesar executării lor, reducerea controlului conştient, analitic.
Deprinderile se desfăşoară fără un control conştient permanent, deoarece ele sunt acte postvoluntare, care
însă pot fi oricând reluate ca acte intenţionate şi conştiente. Ele sunt integrate în activităţi mai complexe
(Cosmovici, 1996).
Automatizarea mai are şi alte efecte benefice pentru activitatea umană, şi anume:
 aduce su sine o schematizare şi prescurtare a acţiunilor;
 elimină tot ceea este considerat a fi în plus sau neadecvat
 asigură o articulare cât mai optimă între secvenţele deprinderilor (Golu, 2004).
Datorită acestor calităţi, deprinderile devin componente esenţiale în desfăşurarea activităţilor complexe.

Clasificare
Criteriile de clasificare sunt multiple şi diferite. Amintim:
1. după gradul de complexitate:
- deprinderi simple –care, de multe ori, ating un grad mai mare de automatizare;
- deprinderi complexe – care le includ pe cele simple, dar nu ca o simplă însumare ci ca structuri unitare, relativ
flexibileşi transferabile în condiţii noi (Hazes, 2003).

2. după natura proceselor psihice în care are loc automatizarea:

- deprinderi snezorial-perceptive
- deprinderi verbale
- deprinderi de gândire
- deprnderi morice.
Primele trei categorii de deprinderi, denumite şi deprinderi intelectuale au fost mai puţin studiate de către
psihologi, dar deprinderile motrice sunt foarte bine cunoscute. Deprinderile intelectuale se pot observa mai bine
în activitatea omului, dar este mai dificil să se stabilească modul lor de formare şi este mai puţin cunoscută
structura de care ele dispun (Zlate, 2000).

3. după tipul de activitate în care se integrează vom avea:

- deprinderi de joc
- deprinderi de învăţare

45
 - deprinderi de muncă
- deprinderi de conduită morală etc.
Clasificarea deprinderilor este făcută mai mult în scop didactic şi este relativă, deoarece în majoritatea
activităţilor deprinderile se întrepătrund şi nu pot fi separate cu certitudine (Moldovan, Ignat, Bălaş-Timar,
2012).

Condiţii de elaborare a deprinderilor

Deprinderile sunt întotdeauna dobândite şi sunt rezultatul unui proces de elaborare care implică în grad
diferit conştiinţa. Cum deprinderile motrice sunt cele mai bine studiate, s-a constatat că în formarea lor intervin
câteva condiţii absolut necesare:

1. Instruirea verbală prealabilă

Aceasta se face cu scopul accentuării semnificaţiei formării deprinderii, a specificării condiţiilor de
realizare a ei şi a indicării cerinţelor calitative pentru deprinderea respectivă. Explicaţiile verbale trebuie să fie
clare, concise şi să permită formarea unor reprezentări mentale cât mai exacte despre ceea ce urmează a fi
executat.

2. Demonstrarea modelului acţiunii

Este asociată cu instruirea verbală şi are un rol deosebit în formarea deprinderilor complexe, crescând cu
40% rapiditatea formării lor (Radu, 1991).

3. Organizarea exerciţiilor
Cuprinde două etape: prima este cea de formare a deprinderii, iar a doua este cea de automatizare a ei.
Fără exerciţii repetate o deprindere nu poate fi formată şi nici automatizată.

4. Asigurarea controlului şi autocontrolului

Se realizează pentru depistarea şi înlăturarea erorilor, precum şi pentru perfecţionarea execuţiei. Erorile în
formarea deprinderilor trebuie eliminate cât mai repede, pentru că deprinderea odată formată în mod greşit este
mai greu de corectat (Cosmovici, 1996).

5. Interesul pentru activitate

Cu cât o persoană prezintă un interes crescut pentru o activitate şi are eventuale aptitudini în domeniul
respectiv, cu atât deprinderile se vor forma mai repede şi mai uşor.

6. Constanţa principiilor şi metodelor de lucru

Principiile şi metodele după care se realizează o activitate trebuie să fie constante pentru a se putea realiza
automatizarea.

7. Calitatea metodelor de formare

Caracterul activ al metodelor utilizate în formarea deprinderilor joacă un rol esenţial în realizarea acestora
(Iovan, 1999).

Etapele formării deprinderilor

Orice deprindere în formarea ei urmează mai multe etape fundamentale:

1. Etapa de familiarizare cu acţiunea sau conţinutul deprinderii

Este etapa în care se realizează familiarizarea subiectului cu acţiunea ce urmează a fi executată şi, în
acelaşi timp, are loc şi familiarizarea cu conţinutul viitoarei deprinderi. În această etapă se pun în practică două
dintre condiţiile amintite anterior şi anume instrucţia verbală şi demonstrarea modelului.

46
2. Etapa învăţării analitice
Este specifică mai ales formării deprinderilor complexe, şi constă în fragmentarea lor în unităţi mai mici
care se învaţă pe rând. Este o etapă în care efortul voluntar este susţinut, concentrarea atenţiei este mare şi
timpul necesar fiecărei execuţii este prelungit. Se întâlnesc frecvent şi erorile de execuţie.

3. Etapa organizării şi sistematizării

Se înregistrează execuţii bune ale părţilor componente şi se depune efort pentru integrarea lor într-o
structură unitară, eliminând erorile. Necesită un consum mai mare de timp şi un efort de concentrare asupra
realizării corecte a legăturilor dintre părţi. Încercarea de grăbire a execuţiei este dăunătoare, deoarece duce la
scăderea preciziei execuţiei.

4. Etapa sintetizării şi automatizării

Integrarea elementelor este deplină; acţiunea se desfăşoară cu fluenţă, solicitarea concentrării atenţiei
scade treptat; controlul conştient se face numai la nivel de ansamblu; controlul detaliilor trece pe seama văzului;
timpul de execuţie este foarte apropiat de timpul cerut şi erorile dispar.

5. Etapa perfecţionării
Este ultima etapă în formarea deprinderilor în care se ating toţi parametrii ceruţi ca viteză, corectitudine şi
precizie. Deprinderile perfecţionate devin componente ale măiestriei profesionale, sportive sau artistice.

Priceperi şi obişnuinţe
Ele sunt alte componente instrumentale ale activităţii umane. Între ele şi deprinderi există o serie de
asemănări şi deosebiri.

Obişnuiţele se definesc ca o deprindere asociată cu o trebuinţă funcţională. Ele au motivaţie proprie, deoarece
includ trebuinţa în alcătuirea lor.
Din această cauză neîndeplinirea obişnuinţei este trăită de către persoană ca o stare de tensiune sau de
frustrare.
Obişnuinţele se cer realizate cu regularitate şi în funcţie de natura trebuinţei pe care o integrează pot fi
pozitive sau negative (Buzdugan, 2008).

Priceperile sunt definite ca o îmbinare optimă a deprinderilor şi cunoştinţelor, necsitând o restructurare uşoară
pentru a putea fi utilizate în situaţii noi. Ele se obţin în urma formării mai multor deprinderi (Creţu, 2001).
Se deosebesc de deprinderi prin faptul că sunt mai puţin riguroase şi mai puţin structurate decât acestea şi
prin faptul că sunt mai flexibile, mai restructurabile, putând fi aplicate în nenumărate situaţii.
Priceperile includ generalizări ale deprinderilor şi cunoştinţelor deja însuşite. Pot fi clasificate după
aceleaşi criterii ca şi deprinderile.
Prezenţa priceperilor uşurează procesul de însuşire a unor noi deprinderi şi împreună cu acestea cresc
măiestria într-un domeniu de activitate.

1,3,Caracterul

Definiţie:
Caracterul constituie profilul psiho-moral al persoanei, manifestat prin consistenţa relaţiilor sale
interpersonale şi prin activitatea sa (Radu, 1991).
În sens restrâns, caracterul reuneşte însuşiri sau particularităţi privind relaţiile pe care le întreţine subiectul
cu lumea şi valorile după care el se conduce (Creţu, 2001).

47
Caracterizare:
Caracterul cuprinde moduri constante şi stabile de conduită, bazate pe un sistem de valori etice şi morale,
pe baza cărora se poate prevedea cu o anumită probabilitate comportamentul persoanei într-o anumită situaţie.
Este o formaţiune superioară la constituirea căreia contribuie trebuinţele şi motivele umane, sentimentele
superioare şi convingerile morale, aspiraţiile şi idealurile.
După Levitov (apud, Roşca, 1976) caracterul este alcătuit din două segmente:
-un segment direcţional, de orientare - care este format din scopurile activităţilor, drumul pe care persoana
alege să îl urmeze, valorile pe care le recunoaşte şi pe care le transpune în conduita sa;
-un segment efector – care este alcătuit din mecanismele voluntare ale conduitei, voinţa fiind elementul de
susţinere a caracterului.
Caracterul se relevă cel mai pregnant în conduita subiectului, în relaţiile cu cei din jur, cu grupul restrâns
sau lărgit. În felul acesta se desfineşte poziţia pe care subiectul o are faţă de societate, faţă de ceilalţi şi chiar
faţă de sine însuşi. Din această perspectivă, caracterul apare ca un sistem de atitudini şi trăsături.
Prin atitudine se înţelege o predispoziţie psihică de a acţiona într-un chip caracteristic în situaţii diferite.
Opinia reprezintă expresia verbală a atitudinii. Definitoriu pentru atitudini este faptul că ele se referă, atât
implicit, cât şi explicit la valori, la un sistem axiologic bine definit.
Din punct de vedere psihogenetic atitudinile şi trăsăturile de caracter se formează şi se structurează în
contextul relaţiilor ce se stabilesc iniţial între copil şi adult; în perioada adolescenţei dobândeşte o semnificaţie
particulară grupul de egali sau de co-vârstnici. Din aceeaşi perspectivă atitudinile se formează în pe baza
activităţilor, fiind o formă de generalizare a experienţei afective a subiectului în legătură directă cu noţiunile şi
ideile referitoare la relaţiile interumane (Lewin, 1964).

Trăsături de caracter

Analiza trăsăturile de caracter impune atenţiei trei grupe de atitudini şi trăsături:

1.atitudinea faţă de societate şi faţă de grupul restrâns;
2.atitudinea faţă de activitatea depusă
3.atitudinea faţă de sine (Creţu, 2001).
Trăsăturile de caracter pot fi negative şi pozitive. Vom prezenta în continuare câteva dintre trăsăturile negative
de caracter, care întrunesc frecvenţa cea mai mareîn viaţa cotidiană.

Minciuna – este definită ca afirmaţia falsă, făcută cu un scop precis de a induce în eroare sau de a obţine
anumite avantaje şi care poate produce prejudicii morale sau materiale altuia.
Piaget (2005) afirmă că până la vârsta de 6-7 ani copilul este un pseudomincinos, care trăieşte într-o lume
proprie, ce rezultă dintr-o combinaţie între real şi imaginar şi care are sensuri simbolice ce sunt inaccesibile
adultului.
La adolescenţi, obiceiul de a minţi poate fi semnul unei suferinţe afective, a refuzului de a se integra în
mediu sau a structurării dizarmonice a personalităţii (Moldovan, Bălaş-Timar, 2010).
Printre cauzele care determină utilizarea minciunii, sunt amintite, frica de pedeapsă (în acest caz minciuna
devine un mecanism de apărare), încercarea de a se justifica, dorinţa de a ieşi în evidenţă, lăcomia etc.

Capriciul – este un defect al voinţei şi caracterului, exprimat prin fapte şi acţiuni neîntemeiate, în refuzul
de a asculta şi este mai frecvent întâlnit la copiii unici la părinţi sau la cei crescuţi de bunici. Din punct de
vedere neurofuncţional el are la bază o slabă dezvoltare a inhibiţiei şi un psihic labil (cu alte cuvinte un sistem
nervos slab).
Se manifestă prin fluctuaţii nejustificate ale dispoziţiei afective, ţipete, izbucniri când i se refuză ceva,
utilizarea unui limbaj inadecvat (Golu, 2004).

Încăpăţânarea – constă în rezistenţă sau opoziţie faţă de voinţa altor oameni. Ea mai înseamnă şi
tendinţa persoanei de a-şi impune cu orice preţ propriile păreri şi puncte de vedere.

48
După originea sa, încăpăţânarea poate avea trei forme distincte:
- formă de protest împotriva unei educaţii excesiv de autoritare;
- încăpăţânarea copilului răsfăţat;
- încăpăţânarea copilului nesupravegheat, lipsit de orice formă de control şi supraveghere.
Indiferent de forma pe care o are încăpăţânarea este rezultatul unor greşeli educative grefate pe un anumit
fond temperamental.
Încăpăţânarea împinsă la extrem poartă denumirea de negativism şi el poate fi persistent sau de durată şi
trecător sau pasager (Zlate, 2000).

Particularităţi structurale ale caracterului

- unitatea caracterului-se reflectă cel mai pregannt în păstrarea unei conduite constante, fără modificări
determinate de circumstanţâe;
- expresivitatea caracterului-se explică printr-o dezvoltare mai mare a unor anume trăsături care dau o notă
specifică persoanei. Ea se reflectă prin dominare în diferite situaţii, prin claritatea definirii şi uşurinţa cu care
sunt relevate (Iovan, 1999).
- originalitatea caracterului – presupune o anumită autenticitate în însuşirea şi interpretarea unor valori ceea ce
dă o notă distinctivă persoanei şi îl deosebeşte de ceilalţi;
- bogăţia caracterului – este rezultatul multitudinii de relaţii pe care persoana le stabileşte pe plan social şi
profesional. Aceasta implică angajare şi participare la viaţa socială, implicare în dezvoltarea societăţii.
- statornicia caracterului – se exprimă prin faptul că valorile morale ale persoanei se manifestă în mod constant
şi puternic în conduite (Cosmovici, 1996).
- plasticitatea - se manifestă atunci când sunt necesare restructurări ale anumitor aspecte ale caracterului pentru
a exista o concordanţă cu cerinţele sociale diferite care apar.
- tăria de caracter – este dată de rezistenţa persoanei la influenţele exterioare care sunt în contradicţie cu
scopurile şi valorile lui fundamentale (Hayes, Orrell, 2007).

1.4.Aptitudinile

Identificarea şi stimularea aptitudinilor exprimă măsura eficienţei activităţilor educative. În acelaşi timp,
cercetarea aptitudinilor, în special a inteligenţei, corelarea acestora cu potenţialul creativ constituie o
preocupare perenă a cercetării psihologice.
1. Ce sunt aptitudinile?
Aptitudinile sunt definite ca însuşiri ale personalităţii care asigură efectuarea eficientă a unei activităţi.
Cei ce posedă aptitudini înalte într-un domeniu, reuşesc fără a obosi, fără a munci mai mult decât alţii, să se
afirme, să obţină rezultate mai bune, comparativ cu colegii lor, să-şi însuşească cunoştinţe, deprinderi, etc. În
clasele de elevi sau în grupele de studenţi, remarcăm performanţe care apar fără strădanii suplimentare, fără a
utiliza mijloace necinstite. Afirmăm despre aceşti tineri, că sunt înzestraţi sau sunt dotaţi.
Aptitudinile reprezintă latura sau aspectul instrumental-operaţional al personalităţii, cu alte cuvinte,
uneltele, mijloacele cu care acţionează sau cu care lucrează oamenii, mai performante la unii, mai rudimentare
la alţii. Aceste instrumente există în general la fiecare, dar randamentul lor este diferit.
În cunoaşterea comună şi în unele forme ale cunoaşterii ştiinţifice, termenul de aptitudine vizează numai nivele
superioare ale însuşirilor; un asemenea grad de dezvoltare face posibilă reuşita unei activităţi cu eforturi reduse.
În majoritatea lucrărilor de specialitate,termenul de aptitudini a fost înlocuit cu cel de abilităţi, probabil pentru a
elimina accepţiunea restrictivă.
În consecinţă, credem că însuşirile pe care le putem numi aptitudini sau abilităţi, au grade diferite de
eficienţă, nu se află numai la nivele înalte de dezvoltare; cel puţin în limitele foarte generoase ale normalului,
ele asigură realizarea activităţilor la parametri optimi de calitate şi volum. Un nivel superior, face ca activitatea
să se desfăşoare cu eforturi reduse şi să se obţină succese. Peste acest nivel, există posibilitatea manifestărilor
creatoare, originale. Sub limită, activitatea se desfăşoară în condiţii de dependenţă şi în forme mult simplificate,
dominând aspectele repetitive, stereotipe.

49
 Pentru a ilustra ideea, să ne gândim la relaţia dintre inteligenţă şi activitatea şcolară. Nivelul intelectual
mediu permite o adaptare corespunzătoare la exigenţele şcolii, parcurgerea tuturor treptelor sistemului de
învăţământ, desigur cu efort. Cei situaţi sub limită, persoanele cu dizabilităţi intelectuale nu vor face faţă
cerinţelor şcolii obişnuite. Ei vor fi educaţi în forme instituţionale mai simple, desfăşurate pe parcursul unor
perioade mai lungi de timp, cu mai multă îndrumare şi control.
Exemplificăm asemenea însuşiri:
• inteligenţa;
• atenţia (volum, stabilitate, concentrare, mobilitate, distributivitate);
• calităţile memoriei (volum, trăinicie, întipărire rapidă, flexibilitate, etc.);
• limbajul (bogăţia vocabularului, fluenţa expresiei verbale, exprimarea nuanţată);
• însuşirile imaginaţiei (productivitate, bogăţie, originalitate);
• însuşirile gândirii (flexibilitate, coerenţă, operaţionalitate de tip analitic sau sintetic, sau inferenţe de
formă inductivă ori deductivă, înţelegere rapidă şi adecvată etc.);
• spiritul de observaţie;
• acuitatea şi discriminarea senzorială (vizuală, auditivă, olfactivă, gustativă etc.);
• dexteritatea manuală;
• dexteritatea digitală;
• flexibilitatea corporală;
• timpul de reacţie (rapid şi adecvat);
• forţa fizică etc.;
Se poate constata că reuşita unei acţiuni, oricât ar fi de simplă, depinde de prezenţa mai multor abilităţi şi că o
anumită abilitate se regăseşte ca şi condiţie a reuşitei, în diferite tipuri de activitate. Nici un om nu posedă
însuşiri instrumental-operaţionale situate toate, la acelaşi nivel de dezvoltare.
Dezvoltarea inegală a abilităţilor permite orientarea spre activităţi pentru care prezentăm nivele mai
înalte, sporind astfel, şansele succesului. În procesul activităţii, există posibilitatea compensării, de exemplu,
volumul redus al memoriei poate fi suplinit de capacitatea de a stabili noi conexiuni.
2. Cum descoperim prezenţa aptitudinilor?
Identificarea aptitudinilor se realizează pe baza următoarelor repere:
• nivelul performanţei;
• manifestarea timpurie la cote înalte de realizare;
• eficienţa însuşirii unei activităţi noi.
Fiecare modalitate de identificare prezintă inevitabile riscuri. De exemplu, nivelul reuşitei este condiţionat şi de
intensitatea motivaţiei, iar absenţa realizărilor excepţionale la vârsta copilăriei nu reprezintă un fundament
temeinic pentru o predicţie negativă.

Inteligenţa- aptitudine generală

Considerăm inteligenţa ca aptitudine generală care asigură adaptarea eficientă la împrejurări de viaţă
dificile, la activităţi problematice pentru care nu dispunem de soluţii elaborate. Capacitatea de a anticipa
soluţiile posibile pe baza restructurării permanente a conduitelor învăţate, este esenţa inteligenţei. Inteligenţa nu
este un proces psihic, dar se serveşte de acestea, mai ales de cele cognitive, pentru a înfăptui adaptarea: de
gândire, de memorie, de limbaj, de imaginaţie, de percepţie. Realizarea conduitei inteligente presupune
convergenţa proceselor, a funcţiilor psihice spre o structură cognitivă unitară şi dinamică, diferită de la un
individ, la altul (Kulcsar, 1980).
Gradul eficienţei, semn al nivelului intelectual, este unul din cele mai importante criterii în funcţie de care
comparăm oamenii între ei. Deşi acordăm o semnificaţie deosebită diferenţierilor indivizilor în funcţie de
nivelul inteligentei, ne este mai greu să o definim decât să o recunoaştem, întrucât ea se exprimă în diferite
forme şi în diferite activităţi.
Evaluarea inteligenţei altora sau autoevaluarea inteligenţei este o preocupare prioritară pentru că ea este
implicată în toate aspectele comportamentului: reuşita în activitatea şcolară, succesul în diferite activităţi

50
sociale, randamentul în soluţionarea noilor sarcini, depăşirea celorlalţi, succesul în carieră sau în relaţiile
interpersonale. Nu este, deci, întâmplătoare, atenţia acordată în cercetarea psihologică, naturii, originii sau
formelor inteligenţei, sau preocupările privind evaluarea nivelului intelectual şi predicţia asupra evoluţiei
intelectuale, sau corelaţia dintre nivelul actual al inteligenţei şi reuşita în diferite tipuri de activităţi.
Pentru o definiţie de lucru, propunem pe baza unor recente aserţiuni ale experţilor (Neisser et al, 1996) să
înţelegem prin inteligenţă, abilităţile indivizilor:
• de a înţelege idei complexe;
• de a se adapta eficient la mediu;
• de a învăţa din experienţă;
• de a se angaja în diferite forme de soluţionare a problemelor;
• de a depăşi obstacolele cu succes.
Studii asupra inteligenţei
Cercetarea inteligenţei în unitate cu preocupările legate de evaluarea şi măsurarea ei, asemenea altor
probleme ale psihologiei, generează controverse, al căror efect în practica educaţională nu poate fi neglijat.
Spearman (1927), consideră ca performanţele în toate sarcinile cognitive depind de un factor general primar,
prezent în toate (denumit factorul g) şi de unul sau mai mulţi factori particulari, prezenţi numai în anumite tipuri
de sarcini. Factorul g în concepţia lui Spearman reprezintă inteligenţa. Toate sarcinile cognitive impuse de
şcoală, solicită acelaşi factor, ceea ce ar explica existenţa unor elevi sau studenţi buni la toate materiile sau a
celor slabi la toate disciplinele şcolare.
Thurstone (1938), crede că inteligenţa este compusă din mai multe abilităţi primare:
• verbală – înţelegerea cuvintelor şi a semnificaţiei ideilor;
• numerică – viteza şi corectitudinea operării cu numere;
• spaţială – abilitatea de reprezentare tridimensionala a obiectelor.
Aceste abilităţi operează mai mult sau mai puţin independent. Unele componente se află la nivele ridicate,
altele mai scăzute, la acelaşi subiect. Ca atare, unii vor fi mai buni la literatură, la limbi străine, la filosofie, alţii
la algebră ori la geometrie ori la desen tehnic; aceiaşi elevi care excelează la unele discipline şcolare, dau
rezultate mediocre sau scăzute la altele.
Piaget (1998), consideră inteligenţa din perspectiva echilibrului dinamic, în care se împletesc procesele de
asimilare (introducerea noilor date în schemele mentale elaborate pe baza celor existente) şi acomodare
(restructurarea cadrelor mentale în funcţie de noile achiziţii). Activitatea inteligentă, manifestată prin
cunoaştere, înţelegere şi invenţie îşi schimbă conţinutul şi structura de la o vârstă la alta, în schimb, proprietăţile
funcţionale generale ale procesului adaptativ, rămân.
Hebb (1972), face distincţie între inteligenţa de tip A şi cea de tip B. Prima se referă la posibilităţile
înnăscute ale dezvoltării mentale, iar a doua reprezintă nivelul efectiv al inteligenţei ca rezultat al interacţiunii
dintre inteligenţa de tip A şi influenţele modelatoare ale mediului. Inteligenţa de tip A nu poate fi măsurată prin
nici una din metodele de care dispune psihologia, iar nivelul inteligenţei B, mai accesibil evaluării
psihometrice, nu reprezintă un indicator relevant al inteligenţei înnăscute.
Gardner completează viziunea multifactorială a inteligenţei cu următoarele componente:
• inteligenţa muzicală – abilitatea de a reproduce o piesă muzicală după prima audiţie;
• inteligenţa kinestezică corporală – adecvarea şi precizia mişcărilor în funcţie de situaţia concretă;
• inteligenţa interpersonală – abilitatea de a înţelege alte persoane şi de a te înţelege bine cu alţii.
• Inteligenţa intrapersonală – abilitatea de înţelegere şi control asupra propriei persoane
Sternberg (1995-1997), elaborează pe baza unor studii efectuate de-a lungul unei perioade mai lungi de
timp, teoria triarhică a inteligenţei. Teoria analizează trei tipuri de bază ale inteligenţei umane:
Inteligenţa componenţială sau analitică, implică abilitatea de a gândi critic şi analitic, de a opera cu noţiuni,
concepte, definiţii şi idei abstracte. Nivelul ei înalt îi face pe cei în cauză să exceleze în activităţi şcolare, în
probe ce măsoară potenţialul academic şi să fie foarte buni elevi, studenţi, cercetători sau profesori universitari.
Inteligenţa creativă sau experimentală se referă la abilitatea de a formula idei noi. Cei ce posedă un grad
ridicat al acestei dimensiuni, se vor remarca în domenii în care informaţia este decisivă pentru situaţia dată, în
combinarea inedită a unor aspecte, în procesele de îmbinare a unor elemente neobişnuite. Inteligenţa creativă

51
este specifică marilor genii din domeniul ştiinţei sau marilor inventatori, deschizătorilor de drumuri, cum ar fi
Freud în psihologie.
Inteligenţa contextuală sau practică este esenţială în situaţiile cotidiene, în soluţionarea problemelor vieţii
de fiecare zi. Abilitatea de a soluţiona acest tip de probleme înseamnă operarea cu aşa numitele cunoştinţe
tacite. Ele diferă de cele şcolare, academice, formale care implică memorarea definiţiilor, a formulelor, a
teoriilor, a ideilor abstracte şi operaţii cu acestea. Cunoştinţele tacite sunt orientate spre acţiune. Aceste
cunoştinţe tacite sunt utile în practică, ajutându-i pe oameni să-şi atingă scopurile. Asemenea cunoştinţe pot fi
exprimate verbal mai greu, ele sunt achiziţii sau valori pentru cel în cauză, iar comunicarea lor este dificilă,
uneori imposibilă. Fiind componentele de baza ale inteligentei practice, cunoştinţele tacite reprezintă un
predictor relevant al succesului în viată, comparabil ca predictor al succesului în carieră cu anii de şcoală sau cu
experienţa în activitate.
Inteligenta emoţională – Goleman (1995)
Inteligenţa emoţională constă într-un grup de trăsături sau abilităţi legate de latura emoţională a vieţii:
• cunoaşterea propriilor stări emoţionale, conştientizarea emoţiilor, ori a gândurilor legate de trăirile
afective;
• dirijarea emoţiilor sau autocontrolul emoţiilor, reglarea intensităţii emoţiilor şi a dispoziţiilor negative:
anxietate, depresie, furie;
• motivarea Eului reprezintă abilitatea de a ne motiva pentru a duce la bun sfârşit activităţi grele sau
activităţi ce necesită timp îndelungat, păstrarea optimismului, a entuziasmului până la terminarea activităţii,
abilitatea de a amâna recompensa, de a renunţa la micile premii sau laude de moment, pentru a obţine mai
târziu, altele, mai semnificative;
• recunoaşterea emoţiilor altor persoane, reprezintă abilitatea de a descifra expresiile emoţionale sau
limbajul nonverbal ca primă modalitate de comunicare a trăirilor afective. Este foarte importantă în multe
împrejurări de viaţă pentru că nu putem să ne relaţionăm eficient cu alţii, fără a avea indicii legate de
sentimentele, de trăirile lor actuale;
• controlul relaţiilor interpersonale se referă la abilitatea de a coordona eforturile oamenilor cu care
subiectul intră în interacţiune, de a forma cu uşurinţă relaţii cu alţi oameni, de a negocia soluţii pentru probleme
interpersonale complicate
Aceste componente sunt importante pentru succesul personal şi constituie factori de diferenţiere
interindividuală.
Rolul eredităţii şi al mediului în determinarea inteligenţei
Aşa cum se ştie la nivelul cunoştinţelor comune, aşa cum rezultă din studiile întreprinse în acest sens, atât
factorii genetici cât şi condiţiile de mediu contribuie la formarea inteligenţei, dar ponderea fiecăruia din cei doi
factori rămâne o problemă nesoluţionată.
Rolul eredităţii. Există numeroase dovezi care atestă rolul eredităţii în determinarea inteligenţei umane.
Studiile asupra IQ la nivelul familiilor relevă corelaţii foarte înalte la gemenii monovitelini crescuţi împreună,
până la 0.90, iar la fraţi şi surori, aproximativ sub 0.50. În condiţiile în care gemenii monovitelini au crescut
separat, în condiţii diferite de mediu, corelaţiile sunt de asemenea înalte ( în jur de 0,80).
Cercetările asupra gemenilor monovitelini pornesc de la premiza că ei prezintă aceleaşi program genetic,
iar dacă există diferenţe între ei în privinţa rezultatelor obţinute la probele de aptitudini intelectuale, acestea se
datorează condiţiilor diferite de mediu.
Se estimează, că ponderea factorilor genetici în determinarea inteligenţei este de aproximativ 35% în
copilărie, crescând la vârsta adultă spre 75%. De ce rolul factorilor genetici creşte odată cu vârsta? Aceste
descoperiri vin în contradicţie cu datele cunoaşterii comune şi cu cele ale psihologiei tradiţionale, care atribuie
o pondere mai mare factorilor genetici în copilărie, întrucât interacţiunile cu mediul sunt mai reduse decât la
vârsta adultă, iar influenţa modelatoare a factorilor externi nu este atât de puternică. În consecinţă, manifestarea
inteligenţei rămâne sub controlul programului genetic (McGue et al, 1993).
Explicaţiile, date de oamenii de ştiinţă sunt incitante: pe măsura înaintării spre vârsta adultă creşte abilitatea de
a alege şi de a schimba mediul de viaţă, creşte autonomia individului în raport cu realitatea şi posibilităţile de
control asupra factorului extern, se dezvoltă abilităţile de transformare, ceea ce permite exprimarea mai

52
accentuată a influenţei genetice. Pe măsura intensificării şi a extinderii interacţiunilor cu mediul, predispoziţiile
genetice sunt tot mai mult activate şi valorificate (Neisser, 1996).
Rolul mediului
Creşterea scorului IQ la testele de inteligenţă, cu aproximativ trei puncte într-un deceniu, (efectul Flynn,
după numele celui care a publicat pentru prima dată această descoperire, în 1987), este pusă în primul rând pe
seama accelerării schimbărilor condiţiilor de mediu- urbanizarea, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, creşterea
calităţii hranei, intensificarea stimulărilor informaţionale, agresiunea mass-media, sporirea oportunităţilor
educaţionale.
Un interesant şi controversat argument este adus prin cercetări referitoare la relaţia dintre inteligenţă şi
ordinea naşterii copiilor din aceeaşi părinţi. S-a constatat că primul născut are un IQ mai înalt decât al doilea,
care la rândul său are un IQ mai înalt decât al treilea etc. Diferenţele nu foarte mari, doar de câteva puncte IQ,
par a fi reale şi se datorează, conform teoriei confluenţei, (Zajonic, Mullaly 1997), intensităţii stimulărilor
intelectuale din partea părinţilor şi nu programului genetic. Primul născut va beneficia de mai multe stimulări,
toată atenţia adulţilor se va concentra asupra lui, va fi deci, mai avantajat faţă de următorii. Al doilea născut va
trăi într-un mediu cu mai puţine stimulări, atenţia adulţilor se va distribui. Reducerea stimulărilor intelectuale se
accentuează pe măsură ce numărul copiilor creşte, în consecinţă, nivelul IQ urmează să fie în descreştere, de la
primul la ultimul născut.
Există argumente semnificative rezultate din cercetări mai vechi şi confirmate de cele contemporane,
privind rolul factorilor de mediu asupra inteligenţei. Ambele categorii de argumente – referitoare la îmbogăţirea
şi la reducerea stimulărilor – se pot concretiza în unele cazuri de adopţie sau în trecerea copiilor
instituţionalizaţi în structuri de tip familial sau în mediile şcolare ori în plasarea unor copii cu intelect normal în
clasele destinate copiilor cu disabilităţi intelectuale (Campbell, Ramey 1994).
Măsurarea inteligenţei
Se ştie că inteligenţa nu poate fi măsurată în stare pură. Ceea ce se poate măsura este un eşa ntion de
comportament, pe care autorii testelor îl consideră reprezentativ pentru a exprima inteligenţa. Pe baza
rezultatelor numerice obţinute în etapele de validare a testului, se fac o serie de transformări, rezultând un
etalon numit convenţional, coeficient de inteligenţă C.I. sau IQ după iniţialele termenului în limba engleză
(Intelligence Quotient). Rezultatele persoanelor ce vor fi ulterior testate se vor raporta la acest etalon şi astfel,
vor putea fi încadrate într-un anumit nivel al inteligenţei. Valoarea IQ ne dă indicii asupra nivelului inteligenţei
subiectului, raportat la persoanele de vârsta lui. Spre exemplu, dacă se situează în jur de 100, se apreciază un
nivel normal (mediu) al inteligenţei.
În practică, valoarea IQ este semnificativă pentru a identifica mai ales persoanele aflate la extremele scalei
inteligentei: cei cu retard mintal sau supradotaţii.
Retardul mental se stabileşte prin valorificarea a cel puţin două surse de date: rezultatele la testele de
inteligenta şi modul de funcţionare în diferite activităţi.
Persoanele supradotate, al căror IQ depăşeşte 130, experimentează în general nivele înalte al reuşitei la
nivel academic, statut ocupaţional, nivelul veniturilor, adaptare socială, adaptare generala la mediu, stare de
sănătate, longevitate (Friedman et al, 1995). Aceste cercetări vin în contradicţie cu datele simţului comun,
credinţele comune, conform cărora, supradotaţii, sub aspect social şi emoţional au nivele reduse de reuşită.
Scara Metrică a Inteligenţei, Binet-Simon. La începutul secolului, nevoia utilizării unei metode obiective
care să identifice copiii cu retard mental, i-a determinat pe Alfred Binet şi pe Thedore Simon să construiască o
probă alcătuită din două categorii de itemi: prima categorie, să fie atât de neobişnuiţi, încât, nici unui copil să
nu-i fie familiari, iar a doua, atât de uzuali, încât, orice copil să fi avut contact cu ei. Ulterior, proba a fost
dezvoltată pentru a măsura variaţia inteligenţei tuturor copiilor între 3 şi 15 ani sau diferenţele intelectuale
existente între copii, fie că sunt retardaţi sau normali.
La baza alcătuirii scalei Binet-Simon, a stat ideea că nivelul inteligenţei copilului creşte în fiecare an, el
devenind capabil să rezolve probleme din ce în ce mai dificile şi să-şi îmbogăţească, în acelaşi timp,
cunoştinţele extraşcolare. Din cei 87 itemi concepuţi pentru diagnosticarea inteligenţei predominant verbale,
unii se adresează mai mult, capacităţii perceptive, (distingerea figurilor geometrice), alţii memoriei verbale de
scurtă durată (repetarea unor propoziţii) sau memoriei mecanice imediate (repetarea unor cifre), memoriei

53
logice (repetarea unor probleme), memoriei intuitive (desenarea unor figuri geometrice, din memorie). Există
itemi care implică gândirea (stabilirea asemănărilor şi a deosebirilor, înţelegerea, în diferite grade, identificarea
frazelor absurde), spiritul de observaţie, reprezentarea spaţială, etc (Kulcsar, 1980).
Testul Binet-Simon a fost adaptat în multe ţări. Spre exemplu, în SUA se utilizează varianta Binet-
Standford, adaptată de Terman, pentru determinarea nivelului inteligenţei printr-un scor unic. Variantelor Binet
li se reproşează faptul ca sunt în primul rând verbale. Ca atare, rezultatele obţinute prin aplicarea unor asemenea
probe saturate în factorul verbal, nu pot avea valoare predictivă semnificativă pentru toate activităţile umane.
Scalele Wechsler. Pentru a depăşi limitele variantelor Binet, D. Wechsler a elaborat şi construit seturi de
itemi nonverbali, obţinând scoruri separate la cele două componente ale inteligentei, cea verbală şi cea
nonverbală. Exista variante ale probei care se aplică în funcţie de criteriul vârstei: W.A.I.S., Wechsler Adult
Intelligence Scale (Scala Inteligenţei pentru Adulti, Wechsler), W.I.S.C., Wechsler Intelligence Scale for
Children, (Scala Inteligenţei pentru Copii, Wechsler) care se aplică între 5 şi 15 ani precum şi o variantă pentru
copiii cuprinşi între 4 ani şi 6 ani şi jumătate. Spre deosebire de scara Binet-Simon, subprobele cuprinse în
fiecare test sunt aranjate în ordinea dificultăţii lor crescânde. Scara verbală cuprinde probe de vocabular,
aritmetică, înţelegere, stabilirea asemănărilor, iar scara de performanţă conţine teste de completare a imaginilor
lacunare, reproducerea unor modele bidimensionale prin manevrarea cuburilor colorate, aranjarea de imagini în
funcţie de recunoaşterea relaţiilor dintre elemente şi în final, un test care măsoară rapiditatea psihomotorie
generală şi coordonarea psihomotorie. Unele probe par a fi relevante pentru diagnosticul tulburărilor de
învăţare. Rezultatele dau posibilitatea determinării IQ verbal, IQ de performanţă şi apoi, a unui IQ total
(Kulcsar, 1980; Cosmovici, 1970).
Scalele Wechsler se bucură de cea mai largă utilizare în categoria testelor individuale de inteligenţă.
Menţionăm că la W.A.I.S., se calculează, după stabilirea nivelului intelectual şi a structurii funcţionale a
inteligenţei, un indice al deteriorării mentale, care exprimă în procente, gradul declinului mintal al subiectului.
Acest calcul este necesar, deoarece, se ştie, există funcţii mentale care rămân relativ constante, pe măsura
înaintării în vârstă şi funcţii care se deteriorează. La probele constante (testele de cunoştinţe, de înţelegere, de
aritmetică, de asamblare a obiectelor) performanţele ar releva nivelul inteligenţei din perioada ei maximă şi ar fi
relativ stabile; randamentele la probele inconstante (memorarea cifrelor, aranjarea imaginilor, proba cuburilor,
rapiditatea şi coordonarea psihomotorie) ar fi în scădere pe măsura creşterii vârstei. Dacă deteriorarea mentală
semnalizată pe baza probelor Wechsler, este prea mare, în raport cu grupul de vârstă, poate fi vorba de stare
patologică.
Matricile Progresive Raven. (MPR).
Elaborarea testului a pornit de la premisa, sugerată de analiza factorială, a existenţei unor funcţii mentale
saturate în inteligenţa generală; măsurând performanţele lor se pot trage concluzii privind nivelul acesteia.
Testul are caracter omogen, spre deosebire de scalele Wechsler sau de scalele Binet. MPR are trei variante.
Matricile progresive standard (MPS)sunt astfel elaborate încât să acopere nivele variate ale abilităţilor mentale,
să fie aplicabile la toate vârstele şi în toate mediile socio-culturale. Matricile progresive colorate (MPC) sunt
destinate examinării copiilor între 5 ½ şi 11 ani şi bătrânilor de peste 65 ani. Pentru a răspunde necesităţii de
măsurare fidelă şi sensibilă a inteligenţei generale în cazul persoanelor cu înzestrare superioară şi pentru a le
diferenţia corect, Raven a creat Matricile progresive avansate (MPA) care pot fi aplicate după vârsta de 11 ani.
Testele sunt alcătuite din imagini structurate, din care lipseşte un element. Acesta trebuie identificat dintr -o
serie de figuri particulare aşezate sub model, ceea ce presupune înţelegerea de către subiect a structurii
modelului, descoperirea principiilor care stau la baza aranjării figurii în interiorul acesteia şi evaluarea gradului
de corespondenţă a celor 6 sau 8 figuri, din care trebuie să aleagă, o configuraţie.
Performanţa subiecţilor permite fixarea lor într-unul din nivelele inteligenţei. Cota totală poate fi
interpretată în termeni de IQ pe baza unor tabele care dau mărimea acestuia în funcţie de cota brută şi de vârsta
cronologică a subiectului. La persoanele cuprinse între 35-60 ani, IQ se calculează cu ajutorul unei formule de
corecţie, întrucât, nivelul reuşitei este foarte sensibil la factorul vârstă (Kulcsar, 1976, 1980 , Mitrofan şi
Mitrofan, 2005). Adaptarea MPR la populaţia română s-a realizat de catre T. Kulcsar (1976) şi recent, de catre
un grup de cercetători clujeni

54
 Creativitatea
ca subsistem transformativ-constructiv al personalităţii

Accepţiunile noţiunii de creativitate:

Într-o accepţiune foarte largă, creativitatea constituie un fenomen general uman, forma cea mai înaltă a
activităţii umane.
Privită dintr-o perspectivă specific psihologică, creativitatea apare în patru accepţiuni importante:
1. ca produs (se au în vedere: noutatea şi originalitatea produsului; valoarea, utilitatea socială şi aplicabilitatea
vastă);
2. ca proces (vizează caracterul fazic, procesual al creativităţii, faptul că ea nu se produce instantaneu, ci
necesită parcurgerea unor etape; G. Wallace stabileşte patru etape ale procesului creator: pregătirea, incubaţia,
iluminarea, verificarea);
3. ca potenţialitate general umană (creativitatea este o capacitate general umană; fiecare individ dispune de un
potenţial creativ, în grade şi proporţii diferite; se pune astfel problema stimulării potenţialului creativ –
activarea şi valorificarea lui; a fi creator înseamnă a-ţi realiza maximal şi în mod original potenţialul propriu);
4. ca dimensiune complexă de personalitate (creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate
psihică a individului, iar la rândul ei, se integrează organic în structura personalităţii, devenind astfel una dintre
cele mai complexe dimensiuni ale personalităţii).
Caracteristicile personalităţii creatoare
• fluiditate, flexibilitate, originalitate, elaborare, sensibilitate faţă de probleme, capacitate de redefinire
(Guilford).
• sensibilitatea pentru probleme, receptivitate la orice, identificarea cu problemele altor oameni şi culturi,
variabilitatea ideilor, capacitate rapidă de adaptare la orice situaţie, originalitate (Lowenfeld).
• lipsa de îngâmfare, toleranţa la situaţii ambigui, încrederea în propria activitate creatoare (C. Taylor).
Prin creativitate, personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic, omul valorizându-se pe sine însuşi.
Factorii creativităţii:
a. psihologici: factorii intelectuali (inteligenţa şi gândirea divergentă); factorii afectiv-motivaţionali; factorii de
personalitate (atitudinali, aptitudinali şi temperamentali);
b. socioculturali;
c. psihosociali;
d. socioeducaţionali.
Importantă este configuraţia factorilor, interacţiunea lor, putând stimula sau inhiba creativitatea.

BIBLIOGRAFIE

Abric, J. Cl., (2002), Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iaşi

Adams, G.R., Berzensky, M.D., (coord.) (2009), Psihologia adolescenţei. Manualul Blackwell, Editura
Polirom, Iaşi
Albu, E., (2007), Psihologia vârsatelor, Editura Universităţii Petru Maior, Tg.Mureş
Allport, G.W, (1981), Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Atkinson, R.L., (coord.) (2002), Introducere în psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti
Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Fredrickson, B.L.,Nolen Hoeksema, S., Loftus, R.G., (2005), Introducere
în psihologie, Editura Tehnică, ediţia a XIV-a., Bucureşti
Birch, A., (2000), Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti
Bogatu, N., (2002), Conduită de rol, sine şi personalitate, Editura Grenada, Bucureşti
Bonchiş, E., (2000), Dezvoltarea umană – aspecte psiho-sociale, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea

55
Bunescu V., (1991), Educaţia morală şi formarea personalităţii. Fundamente psihopedagogice, în Revista de
pedagogie nr. 6-7-8
Buzdugan, T., (2008), Psihologia pe înţelesul tuturor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Chircev, M., şi colab., (1999), Psihologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Cole, M., Cole, Sh., (2001), Psihologia dezvoltării, Editura Osiris, Budapesta
Cosmovici, A., (1996), Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi
Creţu, M., (2001), Psihologie generală, Editura Credis, Bucureşti
Dafinoiu, I., (2002), Personalitatea. Metode de abordare clinică, Polirom, Iaşi
Dinu, M., (1997), Comunicarea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Ewen, R.B., (2012), Introducere în teoriile personalităţii, Editura Trei, Bucureşti
Eysenck, H., Eysenck, M., (1998), Descifrarea comportamentului uman, Editura Teora, Bucureşti
Gardner, H., (1962), Creating Minds. An creativity and intelligence, Vilei Sons, New York
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti
Golu, M., (2002) Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti
Golu, M., (2004), Fundamentele psihologiei vol. 1 şi 11, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti
Golu, M., Dicu, A., (1972), Introducere în psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
Guilford, J.P., (1979), The nature of Human Intelligence, Bearly Limited, New York
Hayes, N., Orrell, S., (2007), Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti
Hayes, O., (2003), Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti
Ilica, A., Herlo, D., (2006), Comunicarea în educaţie, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad
Ilica, A., (2005), Comunicare şi lectură, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad
Ilut, P., (2004), Valori atitudini şi comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie, Editura Polirom,
Iaşi
Iordan, A.D., (2007), Psihologie cognitivă, curs, Universitatea Titu Maiorescu, Bucureşti
Iovan, M., (1999), Elemente de psihologie generală, Editura Mirton, Timişoara
Keirsey, D., (2009), Personalitatea şi temperamentele. Desriere şi compatibilităţi, Editura Polirom, Iaşi
Landsberg, M., (2005), Motivarea, Editura Curtea Veche, Bucureşti
Lewin, K., (1964), Psychologie dynamiquie: les relations humaines, PUF, Paris
Macsinga, I., (2000), Curs de psihologie diferenţială a personalităţii, Editura Universităţii de Vest, Timişoara
Matthews, G., Deary, I.J., Whiteman, M.C., (2012), Psihologia personalităţii. Trăsături, cauze, consecinţe,
Editura Polirom, Iaşi
McQuaid, D., (1999), Comunicarea, Institutul European, Iaşi
Miclea, M., (1994), Psihologie cognitivă, Casa de Editură Gloria SRL, Cluj-Napoca
Miclea, M., (1999), Pishologie cognitivă, Editura Polirom, Iaşi
Miuţ, P., (2001), Psihologie generală, volumul I, Editura Eurostampa, Timişoara
Moldovan, O.D., Bălaş-Timar, D., (2010), Psihologia adolescenţei şi vârstei adulte, Editura Universităţii Aurel
Vlaicu, Arad
Moldovan, O.D., Ignat, S., Bălaş-Timar, D., (2009), Fundamentele psihologiei I, Mecanisme informaţional
operaţionale, vol.I., Editura Universităţii “Aurel Vlaicu”, Arad
Moldovan, O.D., Ignat, S., Bălaş-Timar, D., (2012), Fundamentele psihologiei II, mecanisme stimulator
energizante, reglatoare şi integratoare, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad
Moldovan, O.D., Ignat, S., Bălaş-Timar, D., (2014), Psihologie generala, Editura Eikon, Cluj-Napoca
Munteanu, A., (2009), Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi
Papalia, D.E., Olds, S.W., Feldman, R.D., (2010), Dezvoltarea umană, Editura Trei, Bucureşti
Parot, F., Richelle, M., (1995), Introducere în psihologie, Istoric şi metode, Editura Humanitas, Bucureşti
Pervin A. Lawrence, John,P. Oliver, (1997) Personality. Theory and Research, John Wiley and Sons Inc.,
New York.
Piaget, J., (1965), Psihologia inteligenţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Piaget, J., (2005a), Psihologia copilului, Editura Cartier, Bucureşti
Piaget, J., (2005b), Psihologia inteligenţei, Editura Cartier, Bucureşti

56
Pânişoară, I.O., (2004), Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi
Pînişoară, G., Pînişoară, I.O., (2005), Motivarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi
Popescu Neveanu,P., (1978), Curs de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti
Popescu, Neveanu, P., (1978), Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti
Radu, I., (1991), Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca
Reuchlin, M., (2005), Totalităţi, elemente, structuri în psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti
Roşca, Al., (1976), (coordonator), Psihologie generală, editia a II-a, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti
Schwartz, G., Kelemen, G., Moldovan, O.D., (2009), Psihologia copilului, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”,
Arad
Sillamy, N., (1996), Dicţionar de psihologie, Larousse, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti
Smith, E.E.; Nolen-Hoeksema, S.; Fredrickson, B.L; Loftus G.R, (2005), Introducere în psihologie, ediţia
XIV-a, Editura Tehnică, Bucureşti
Verza E.,(1993), Psihologia vârstelor, Conduite emoţionale, Editura Hyperion, Bucureşti
Zlate, M., (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi
Zlate, M., (2000 ), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi
Zlate, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Pro-Humanitate, Bucureşti
Zlate, M., (2004), Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi

57