PERSOANA FIZICĂ

1. Noţiunea de persoana fizica

Subiectele de drept civil, adică participanţii la raporturile juridice civile
(purtătorii de drepturi subiective civile şi de obligaţii civile), se împart în
două categorii: persoanele fizice şi persoanele juridice.
Prin noţiunea de persoană fizică se desemnează omul, privit ca titular de drepturi
subiective civile şi de obligaţii civile. Trebuie subliniat că, în dreptul modern,
orice fiinţă umană are calitatea de subiect de drept civil, deci orice om are
calitatea de persoana fizică.
Sub aspect etimologic, este de menţionat că termenul „persoană” provine din
cuvîntul latin persona, ce desemna la teatru masca pe care o purta pe scenă
actorul, sugerînd rolul său în piesă; preluîndu-se acest cuvînt în drept, s-a dorit
să se exprime rolul omului de actor pe scena vieţii juridice.
Deşi, ab originem, noţiunea de persoană fizică aparţinea numai dreptului civil, în
sensul că exprima calitatea omului de a fi subiect de drept civil, este totuşi de
reţinut că, uneori, mai ales în literatura de specialitate, noţiunea de „persoană
fizică” este însoţită de atributul „ca subiect de drept civil”, iar aceasta
datorită faptului că noţiunea în discuţie a ajuns să fie utilizată nu numai în
dreptul civil, ci şi în alte ramuri de drept, pentru a exprima calitatea omului de
subiect de drept într-o ramură sau alta.
2. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
Pornindu-se de la această definiţie legală, în doctrină au fost oferite mai multe
definiţii noţiunii de capacitate civilă de folosinţă. În ce ne priveşte, vom defini
capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice ca fiind acea parte a
capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi
subiective civile şi obligaţii civile.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice prezintă următoarele caractere
juridice: legalitate, generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, egalitate şi
universalitate.
 Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este acel caracter ce
constă în faptul că legea reglementează toate aspectele (instituire, început,
conţinut, încetare) referitoare la capacitatea civilă de folosinţă, deci această
capacitate este exclusiv de domeniul legii, ea nefiind de domeniul voinţei
individuale.
 Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este acel caracter
care constă în faptul că prin capacitatea de folosinţă a persoanei fizice se
exprimă aptitudinea generală şi abstractă de a avea toate drepturile şi obligaţiile
civile.
 Prin inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege
însuşirea acestei capacităţi de a nu putea forma obiect de renunţare, nici măcar
parţială, şi nici obiect de înstrăinare.
 Prin intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se
desemnează acea caracteristică a acesteia de a nu i se putea aduce limitări
(îngrădiri) decît prin texte exprese de lege.
 Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constituie
concretizarea, pentru această materie, a principiului egalităţii оn faţa legii
civile.
 Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este acel caracter
care constă în însuşirea capacităţii de folosinţă de a fi recunoscută (atribuită)
tuturor oamenilor.

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice începe, în principiu, de la data

naşterii. De la această regulă există însă o excepţie, în sensul că drepturile
copilului sunt recunoscute de la concepţiune, оnsă numai dacă el se va naşte viu.

Această excepţie, care este cunoscută în doctrină şi sub numele de capacitatea de

folosinţă anticipată a persoanei fizice, îşi găseşte aplicare dacă sunt îndeplinite
cumulativ două condiţii:
 să fie vorba de drepturile copilului, iar nu de obligaţii civile pentru
acesta. Această condiţie este îndeplinită nu numai atunci cînd ar fi vorba de
dobîndirea unui drept subiectiv civil utsinguli, ci şi atunci cînd copilul este
chemat la o moştenire întreagă sau la o fracţiune dintr-o moştenire, chiar dacă
aceasta înseamnă că el dobîndeşte nu numai activul, ci şi pasivul succesoral,
deoarece acceptarea moştenirii cuvenită unui minor este socotită întotdeauna ca
fiind făcută sub beneficiu de inventar, ceea ce exclude răspunderea pentru pasivul
succesoral dincolo de limitele activului succesoral;
 copilul să se nască viu (nu însă neapărat şi viabil), fiind deci suficient ca
respectivul copil să fi respirat cel puţin o dată.

Conţinutul capacităţii de folosinţă

Conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice este dat de
aptitudinea persoanei fizice de a avea toate drepturile subiective şi obligaţiile
civile. Acest conţinut se obţine din reunirea a două laturi: latura activă, adică
aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile; latura pasivă,
adică aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii civile.

Clasificarea capacităţii de folosinţă

Incapacităţile de folosinţă pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.
Astfel, după izvorul lor, deosebim: incapacităţi de folosinţă stabilite de legea
civilă şi incapacităţi de folosinţă stabilite de legea penală. În funcţie de modul
în care operează, deosebim: incapacităţi ce acţionează de drept (ope legis) şi
incapacităţi care operează ca efect al unei hotărîri judecătoreşti (de exemplu,
decăderea din drepturile părinteşti). După finalitatea lor, incapacităţile se
împart în incapacităţi cu caracter de sancţiune şi incapacităţi cu caracter de
protecţie sau de ocrotire.
 îngrădirile cu caracter de pedeapsă penală sunt stabilite de legea penală.
Conform art. 62 din Codul penal, persoana care a săvârşit o infracţiune poate fi
pedepsită cu privaţiune de libertate şi poate fi privată de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate.
 îngrădirile cu caracter de sancţiune civilă, de asemenea, sunt reglementate
expres prin norme juridice. O astfel de îngrădire este prevăzută la art. 67 din
Codul familiei, care stabileşte decăderea din drepturile părinteşti.
 Incapacităţile cu caracter de protecţie sunt prevăzute de legea civilă. Ele
sunt incapacităţi speciale fie de a încheia anumite acte juridice civile, fie de a
dobândi anumite drepturi şi obligaţii. Aceste îngrădiri sunt instituite pentru a
ocroti (proteja) interesele unor anumite categorii de persoane, avându-se în vedere
situaţia specifică în care se află.

Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei

Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este reglementată de art. 18
alin. (2) din Codul civil, care prevede că această capacitate încetează odată cu
moartea titularului. Concomitent cu moartea persoanei fizice înce¬tează calitatea
de subiect de drept şi, implicit, capacitatea de folosinţă. Modul obişnuit de
încetare a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, aşadar, este moartea.
Există însă situaţii când moartea persoanei fizice nu poate fi constatată direct.
în aceste cazuri, se recurge la declararea judecătorească a morţii (Codul civil,
art. 52).

3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice beneficiază atît de o definiţie
legală, cît şi de diverse definiţii oferite în literatura de specialitate. În ce
ne priveşte, vom defini capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice ca fiind
acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei fizice de a
dobîndi şi exercita drepturi subiective civile, precum şi de a-şi asuma şi executa
obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este reglementată în art. 19-26 din
Codul civil. Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu este expusă în arti¬colul
19, care prevede: „Capacitate de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobândi
prin faptă proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma perso¬nal
obligaţii civile şi de a le executa”.
Ca şi capacităţii de folosinţă, capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice îi sunt
specifice următoarele caractere juridice: legalitatea, generalitatea,
inalie¬nabilitatea şi intangibilitatea.
 Legalitatea capacităţii de exerciţiu constă în faptul că această capacitate
este opera legiuitorului, că instituirea, stabilirea conţinutului şi încetarea ei
sunt stabilite prin lege, voinţa individuală a omului neavând nici un rol. Chiar şi
în cazurile în care legiuitorul admite dobândirea capacităţii de exerciţiu depline
înaintea împlinirii vârstei de 18 ani, capacitatea de exerciţiu rămâne a fi operă a
legiuitorului, voinţa persoanei neavând nici o relevanţă asupra capacităţii de
exerciţiu.
Unicul izvor al capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este legea, iar normele
legale respective au caracter imperativ, persoanele fizice neavând posibilitatea de
a deroga de la ele.
 Generalitatea priveşte conţinutul capacităţii de exerciţiu, constând în
ap¬titudinea abstractă a persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi civile
şi de a-şi asuma şi de a executa obligaţii civile prin încheierea de orice act
civil, cu excepţia celor interzise de lege.
 Inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice constă în faptul
că nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de
exerciţiu. Prin urmare, nimeni nu poate încheia valabil vreun act juridic care să
aibă ca obiect transmiterea alternativă a capacităţii sale de exerciţiu. Prin
voinţa sa, persoana fizică nu poate renunţa la capacitatea de exerciţiu, nici a o
înstrăina. Acest caracter al capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este
prevăzut expres în art. 23 alin. (4) din Codul civil, care dispune că renunţarea
totală sau par¬ţială la capacitatea de exerciţiu, alte acte juridice îndreptate
spre limitarea per¬soanei în capacitatea de exerciţiu sunt nule.
 Intangibilitatea capacităţii de exerciţiu este prevăzută expres la art. 23
alin. (3) din Codul civil, care dispune că nimeni nu poate fi limitat în
capacitatea de exerciţiu decât în cazul şi în modul prevăzute de lege. În cele ce
urmează se va ilustra că este posibilă limitarea capacităţii de exerciţiu dacă
persoana abuzea¬ză de băuturi alcoolice şi foloseşte substanţe narcotice.
Categoriile capacităţii de exerciţiu
Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, recunoscută tuturor persoane¬lor
fizice, capacitatea de exerciţiu nu poate fi egală. Ea se prezintă diferit, în
funcţie de gradul de discernământ al persoanei.
Prezenţa capacităţii de folosinţă este o premisă a capacităţii de exerciţiu, dar
insuficientă. Capacitatea de exerciţiu presupune discernământul în virtu¬tea căruia
omul îşi poate reprezenta consecinţele juridice civile ale manifestă¬rii sale de
voinţă.
Codul civil reglementează în art. 20-25:
Capacitatea de exerciţiu deplină:
 capacitatea de exerciţiu a persoanelor majore (care au împlinit vârsta de 18
ani);
 capacitatea de exerciţiu a persoanelor care s-au căsătorit înaintea
îm¬plinirii vârstei de 18 ani;
 capacitatea de exerciţiu a persoanelor emancipate.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă:
 capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 14 şi 18 ani;
 capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani;
 capacitatea de exerciţiu a persoanelor limitate în această capacitate din
cauza abuzului de băuturi alcoolice şi folosirii substanţelor narcotice;
Lipsa capacităţii de exerciţiu:
 a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani;
 a persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu în conformitate cu
prevederile art. 24 din Codul Civil.
Declararea incapacităţii
Spre deosebire de Codul civil din 1964, care includea în categoria de persoane
incapabile numai persoanele lipsite prin hotărâre judecătorească de capacitatea de
exerciţiu, Codul civil în vigoare include în această categorie şi minorii cu vârstă
de până la 7 ani.
Drept temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice, conform art. 25 din
Codul civil, „servesc bolile mintale sau deficienţele mintale, din a căror cauză
persoana nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale”.
Bolile mintale sau deficienţele mintale, chiar adeverite prin certificat medi¬cal,
nu dau dreptul a considera persoana ca fiind incapabilă. Ea poate fi decla¬rată ca
atare numai de către instanţa de judecată. Conform art. 302 alin.(2) din Codul de
procedură civilă, pot adresa cerere în judecată pentru declararea inca¬pacităţii
membrii de familie ai persoanei, rudele apropiate (părinţi, copii, fraţi, surori,
bunici), procurorul, organul de tutelă şi curatelă, instituţia psihiatrică.
4. Individualizarea persoanei fizice
Persoana fizică se identifică în raporturile juridice cu ajutorul atributelor de
identificare. Codul civil cunoaşte două atribute de identificare a persoanei
fizice: numele şi domiciliul.
Reglementarea legală a numelui este dată în Codul civil la art. 28 şi 29 şi în
Legea privind actele de stare civilă la art. 38,46 şi 49-53.
Numele ca atribut de identificare a persoanei fizice este utilizat în legislaţia
civilă ca drept la nume. De exemplu, în art. 28 alin. (1) din Codul civil se
prevede că orice persoană fizică are dreptul la nume, stabilit sau dobândit
potrivit legii.
Numele este un drept subiectiv nepatrimonial. Conţinutul dreptului sub¬iectiv la
nume cuprinde prerogativele titularului de a-1 purta, de a-1 folosi, facultatea de
a cere îndreptarea, rectificarea erorilor, a greşelilor strecurate în actele care
cuprind numele, precum şi dreptul de a se opune folosirii numelui său de către alte
persoane.
Dreptul la nume ca drept subiectiv nepatrimonial se caracterizează prin:
 opozabilitate faţă de toţi (erga omnes), ce rezultă din faptul că este vorba
de un drept absolut;
 inalienabilitate, adică numele este strict personal, strâns legat de per¬soana
fiecărui om. De regulă, numele nu poate fi exercitat decât personal de către
titular, reprezentarea fiind admisă numai ca excepţie, în cazul numelui minorului,
prin admiterea reprezentării în procedura schimbării ei pe cale administrativă; cu
alte cuvinte, titularul dreptului subiectiv la nume nu poate renunţa la numele său,
nu-1 poate vinde etc;
 imprescriptibilitate, ceea ce înseamnă că dreptul la nume nu este su¬pus
extinderii termenului de prescripţie. Nici prescripţia extinctivă şi nici cea
achizitivă nu se aplică în cazul exercitării dreptului la nume. Dacă dreptul la
nume este încălcat, titularul poate cere apărarea dreptului său oricând,
indife¬rent de timpul care s-a scurs de la încălcare. Pe de altă parte, nimeni nu
poate dobândi dreptul la nume prin uzucapiune.
Numele poate fi definit, aşadar, ca un cuvânt sau o totalitate de cuvinte cu
ajutorul cărora persoana fizică se individualizează în societate. Numele persoanei
fizice este format din:
 nume de familie;
 prenume;
 patronimicul, în cazurile prevăzute de lege.
Această structură a numelui este expusă la art. 28 alin.(2) din Codul civil, care
prevede că numele cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul prevăzut de
lege, şi patronimicul. Regula este totuşi că numele cuprinde nume¬le de familie şi
prenumele, doar în cazurile prevăzute de lege numele putând include şi
patronimicul. Art. 5 alin. (5) din Legea cu privire la actele de stare civilă
prevede că, la dorinţa persoanei de o altă naţionalitate decât cea moldo¬venească,
se înscrie patronimicul.
5. Ocrotirea unor categorii de persoane fizice
Pentru anumite categorii de persoane fizice aflate în situaţii speciale datorită
vîrstei, stării de sănătate mintală sau altor împrejurări deosebite, legea civilă
oferă mijloace proprii de ocrotire. Este vorba despre ocrotirea minorilor, a
alienaţilor şi debililor mintali, a bolnavilor psihic periculoşi, precum şi a unor
persoane fizice care, deşi au capacitate de exerciţiu deplină, se află în anumite
situaţii deosebite, prevăzute de lege.
Ocrotirea minorului
Mijlocul juridic obişnuit de ocrotire a minorului este ocrotirea părintească,
aceasta presupunînd că drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi
bunurile minorului se exercită, respectiv se îndeplinesc de către părinţii săi
(poate fi vorba de părinţii fireşti, adică de sînge ori, după caz, de părinţii
adoptatori).
Tutela minorului este acel mijloc juridic de ocrotire care intervine atunci cînd
minorul este lipsit de ocrotire părintească. Dacă pentru minorul lipsit de ocrotire
părintească tutela este o măsură de ocrotire, în schimb, pentru tutore, ea
reprezintă o îndatorire, o sarcină.
Curatela minorului este tot un mijloc de ocrotire a minorului, însă are caracter
temporar şi subsidiar.
Practic, curatela minorului este o tutelă adhoc. Curatela minorului se instituie în
următoarele cazuri:
 există contrarietate de interese între minor şi reprezentantul legal ori
ocrotitorul legal;
 se înlocuieşte tutorele cu un alt tutore, pînă la intrarea în funcţiune a
noului tutore;
 minorul este pus sub interdicţie, pînă la rezolvarea cererii de punere sub
interdicţie;
 părintele sau tutorele minorului este împiedicat vremelnic să оl ocrotească.
Curatelei minorului i se aplică, în mod corespunzător, regulile de la tutela
minorului.
Ocrotirea bolnavului psihic prin interdicţia judecătorească
Interdicţia judecătorească este acea măsură de ocrotire care poate fi dispusă numai
de către instanţa judecătorească atunci cînd persoana fizică este lipsită de
discernămîntul necesar îngrijirii intereselor sale datorită alienaţiei sau
debilităţii mintale şi constă în lipsirea de capacitate de exerciţiu şi instituirea
tutelei.
Interdicţia judecătorească nu trebuie confundată cu tratamentul medical
obligatoriu, prin internarea într-o unitate de psihiatrie a persoanei cu tulburări
psihice.
Curatela persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, aflată în situaţii
speciale
Alături de curatela persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu sau a persoanei cu
capacitate de exerciţiu restrînsă (aşa-numita curatela a incapabilului), legea
reglementează şi aşa-numita curatela a capabilului, care este o măsură de ocrotire
luată în favoarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, dar care se
află într-o situaţie deosebită, expres prevăzută de lege.
Cele două feluri de curatela nu trebuie confundate întrucît diferă regimul juridic
aplicabil fiecăreia. Astfel, după cum am văzut, curatela celui lipsit de capacitate
de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrînsă este guvernată de regulile
aplicabile tutelei, în schimb, curatela persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu
deplină care se află într-o situaţie deosebită este cîrmuită de regulile aplicabile
mandatului.
 din cauza bătrîneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi
capabilă, nu poate personal să îşi administreze bunurile ori să-şi apere interesele
în condiţii mulţumitoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un
reprezentant (aşa numita curatelă a persoanei aflate оn neputinţă fizică);
 din cauza bolii sau din alte motive, o persoană capabilă nu poate, nici
personali nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare оn cazuri a căror
rezolvare nu suferă amînare (aşa-numita curatelă a persoanei aflate într-un caz de
urgenţă),
 o persoană, fund obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a
lăsat un mandatar general (aşa-numita curatelă a celui care lipseşte vreme
îndelungată de la domiciliu);
 – o persoană a dispărut fără a se avea ştiri despre ea şi nu a lăsat un
mandatari general (aşa-numita curatelă a dispărutului)
6. Temeiurile, modul şi efectele declarării persoanei fizice dispărute fără urmă.
Efectele apariţiei persoanei declarate dispărute fără urmă
Absenţa îndelungată a persoanei fizice de la locul de trai, dacă nu este cu¬noscut
locul aflării ei, preocupă organizaţiile şi persoanele cu care s-a aflat în
diferite raporturi juridice.
Pentru înlăturarea acestor instabilităţi juridice, legate de absenţa îndelun¬gată a
persoanei fizice, pentru înlăturarea consecinţelor negative, indicate mai sus,
legea prevede stabilirea unui statut special, şi anume declararea persoanei
dispărute fără urmă.
Declararea persoanei dispărută fără urmă este o instituţie a dreptului civil prin
care, prin hotărâre judecătorească, se stabileşte un fapt juridic complex de
absenţă a persoanei fizice de la domiciliul său statornic (sau principal) în cazul
imposibilităţii stabilirii locului ei.
Temeiurile declarării persoanei fizice dispărute fără urmă sunt indicate în Codul
civil la art. 49 alin. (1), care prevede că persoana fizică poate fi declarată
dispăruta fără urmă dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din
ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei.
Pentru declararea persoanei fizice dispărute fără urmă este necesară sur¬venirea
faptului juridic complex:
 lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării ei;
 absenţa ştirilor (de cel puţin un an);
 imposibilitatea constatării din aceste ştiri, pe toate căile posibile, a
locului de aflare a persoanei.
Modul de declarare a dispariţiei. Dispariţia se declară de către instanţa de
judecată la cererea persoanei interesate (art. 49 alin. (1)). Instanţa
judecăto¬rească este unicul organ competent să decidă asupra declarării
dispariţiei.
Declararea dispariţiei fără urmă se face conform prevederilor capitolului 27 din
Codul de procedură civilă. Dreptul de a înainta o asemenea cerere o are orice
persoană interesată, de regulă: soţul, părinţii, copiii, creditorii dispăru¬tului.
Cererea privind declararea persoanei dispărută se depune în instanţă judecătorească
după expirarea a cel puţin un an din momentul primirii ulti¬milor ştiri despre cel
dispărut.
Efectele declarării dispariţiei. Hotărârea instanţei judecătoreşti de declarare a
dispariţiei produce efecte juridice doar la domiciliul dispărutului şi nu
influen¬ţează capacitatea juridică a persoanei la locul aflării ei. Toate actele
încheiate de persoana declarată dispărută, dacă corespund cerinţelor legii, sunt
valabile, ho¬tărârea judecătorească de declarare a dispariţiei neinfluenţând
valabilitatea lor.
Unele efecte ale declarării dispariţiei se desprind din Codul civil, art. 50. în
primul rând, faptul că, dacă este necesară administrarea permanentă a bunurilor
dispărutului, instanţa judecătorească numeşte un administrator. La cererea
per¬soanei interesate, instanţa poate numi un administrator şi înainte de expirarea
unui an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării persoanei dispărute.
Cu acest administrator, autoritatea tutelară va încheia un contract de
admini¬strare fiduciară (Codul civil, art. 1053-1060). Administratorul fiduciar va
între¬ţine, din contul bunurilor dispărutului, persoanele care se aflau în
întreţinerea acestuia. Tot din acele bunuri se sting datoriile dispărutului către
creditori.
7. Efectele apariţiei persoanei declarate dispărută fără urmă.
Principalele efecte ale apariţiei persoanei declarate dispărută fără urmă sunt
consemnate la art. 51 din Codul civil. Dacă persoana declarată dispărută fără urmă
apare sau dacă parvin ştiri despre locul unde se află, instanţa de judecată, la
cererea per¬soanei interesate, anulează hotărârea de declarare a dispariţiei şi
desfiinţează, după caz, administrarea fiduciară a patrimoniului celui dispărut
(art. 51 alin. (1)). Dacă administrarea fiduciară a fost desfiinţată,
administratorul fiduciar urmează să facă o dare de seamă privind administrarea
bunurilor. El va fi ţi¬nut la repararea prejudiciului cauzat prin administrarea
necorespunzătoare a patrimoniului celui dispărut.
8. Efectele declarării dispariţiei şi decesului unei persoane.
După cum s-a menţionat, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice în¬cetează
odată cu moartea sau cu declararea morţii ei. Evident, moartea şi de¬clararea
morţii sunt două lucruri diferite. Declararea morţii se face în cazul în care
moartea nu poate fi constatată fizic din motiv că lipseşte cadavrul ori că acesta
nu poate fi identificat.
Pentru declararea persoanei decedată nu se cere declararea ei anterioară dispărută
fără urmă.
Conform art. 52 din Codul civil, persoana fizică poate fi declarată deceda¬tă pe
cale judecătorească. Drept temei pentru declararea persoanei declarate poate servi:
 lipsa ei de la domiciliu sau în decursul a trei ani;
 lipsa în decursul a şase luni a ştirilor despre ea dacă a dispărut fără urmă
în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune
că a murit în urma unui anumit accident;
 militarul sau o altă persoană, dispăruţi fără urmă în legătură cu acţiuni
militare, pot fi declaraţi morţi pe cale judecătorească numai dacă au trecut doi
ani din ziua încetării acţiunilor militare.
În aceste trei cazuri este necesar să fie întreprinse toate măsurile pentru aflarea
locului unde se găseşte persoana, dar care nu au dat nici un rezultat şi nu se ştie
dacă ea este vie sau moartă.
Termenul de şase luni pentru declararea morţii se aplică, după cum se in¬dică în
lege, dacă persoana a dispărut fără urmă în împrejurări ce prezentau o primejdie de
moarte sau care dau temei de a presupune că a murit în urma unui accident.
Declararea persoanei decedată se efectuează conform prevederilor capitolului XXVII
din Codul de procedură civilă. Declarând persoana decedată, judecata, după cum s-a
menţionat, porneşte de la presupunerea (prezumţia) morţii sale. Drept dată a morţii
persoanei declarată decedată se consideră ziua în care hotărârea judecătorească de
declarare a decesului a rămas definitivă.

Dacă per¬soana dispărută fără urmă în împrejurări ce prezentau primejdie de moarte

sau care dau temei de a presupune că aceasta a murit în urma unui accident a fost
declarată decedată, instanţa poate să declare ca dată a morţii acestui cetăţean
ziua morţii lui prezumtive (art. 52 alin. 3 din Codul civil). Deci, după regula
generală, ziua morţii persoanei declarată decedate este ziua în care a ră¬mas
definitivă hotărârea judecătorească de declarare a morţii. Declararea persoanei
decedată nu exclude posibilitatea aflării ei în viaţă. Din acest considerent,
hotărârea judecătorească de declarare a persoanei dece¬dată are efect juridic
pentru ea şi pentru alte persoane numai la domiciliul său, adică la locul unde a
fost declarată moartă. Numai în acest loc se fac înscrieri în actele de stare
civilă despre moartea ei, căsătoria cu această persoană se consideră desfăcută,
bunurile ce îi aparţineau trec la moştenitor.

Dacă persoana declarată decedată se află undeva în viaţă, hotărârea jude¬cătorească

nu influenţează capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu la locul
aflării ei. Toate actele juridice încheiate de persoana declarată decedată sunt
valabile şi au putere juridică datorită faptului că ea are capacitate de
exer¬ciţiu. Declararea morţii ei nu are impact asupra drepturilor sale subiective,
dobândite în locul unde nu se ştia că a fost declarată moartea. Cu alte cuvinte,
independent de hotărârea judecătorească de declarare a morţii persoanei dece¬dată,
ea este aptă (capabilă) a fi titular de drepturi şi obligaţii.