Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Constituţia României din 1866 ţinea cont de condiţiile specifice ale ţării noastre şi se referea
la o diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea şi modernizarea societăţii. În noiembrie
1866 au loc primele alegeri libere pe baza noului sistem de vot, domnitorul pornind şi o
intensă campanie de reorganizare a armatei şi de construire de căi ferate moderne.
În seara zilei de 10 martie 1871 a pornit o amplă răscoală a populaţiei Capitalei faţă
sărbătorirea cu mult fast a zilei de naştere a împăratului Wilhelm de către colonia germană din
Bucureşti. Manifestanţii nu puteau tolera un asemenea afront şi s-au abătut cu pietre asupra
geamurilor sălii unde se ţinea fastul, scandând în acelaşi timp lozinci antidinastice şi
republicane [20]. Carol a scos armata în stradă pentru a restabili ordinea, generând o ciocnire
de forţe sângeroasă. Pe la unu noaptea, domnitorul l-a convocat pe Ion Ghica cerându-i pe un
ton imperial să demisioneze, totodată, făcându-i cunoscută decizia de a convoca dimineaţă
Locotenenţa Domnească din 1866 pentru a-i preda puterea, căci va demisiona. În dimineaţa
zilei de 11 martie 1871, Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu s-au prezentat la Palatul Regal
(Nicolae Haralambie nu era în oraş), iar Carol le-a adus la cunoştinţă hotărârea de a abdica.
Decizia domnitorului de a juca pe o singură carte a produs un efect psihologic. Puterile
Garante nu vedeau cu ochi buni o Românie republicană, plus că plecarea lui Carol ar fi
dezlănţuit mari nenorociri asupra ţării, precum falimentul statului şi o stare de anarhie
generală. Exponenţii clasei conducătoare nu se puteau dispersa de Carol. În aceste condiţii, la
insistenţele ferme ale lui Catargiu domnitorul declară că „vrea să mai chibzuiască odată”,
cerând in schimb „un guvern tare” care să sprijine legea finanţelor şi modificarea atitudinii
Adunării, care în repetate rânduri îşi exprimase ostilitatea faţă de domnitor [21]. Spre seară,
Lascăr Catargiu devine noul preşedinte al Consiliului de miniştri şi acţionează energic pentru
împăştierea manifestanţilor şi restabilirea ordinii.
Mişcarea antidinastică a fost înfrântă pentru multă vreme, chiar dacă opoziţia liberală a
continuat să publice articole injurioase la adresa lui Carol. „Şahul” la suveran era des utilizat
în lupta opoziţiei pentru obţinerea puterii, iar cetăţenii s-au obişnuit treptat cu astfel de
practici. În general, noul context internaţional a impus şi schimbarea viziunii celor mai
fervenţi antidinastici şi republicani precum fracţioniştii lui Nicolae Ionescu şi liberalii radicali
conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. „Sentimentele republicane atât de puternic
dezvoltate în opinia publică românească graţie activităţii liberalilor radicali şi fracţioniştilor
au trebuit să se încline raţiunii de stat” [22]. În acest moment istoric, forma de guvernământ
monarhic-constituţională corespundea necesităţilor obiective ale înaintării României pe calea
progresului, pentru limitarea decalajului creat faţă de statele din vestul Europei, ca urmare a
secolelor de dominaţie otomană.
Cucerirea Independenţei de stat
Plus.png Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Unirea Dobrogei cu România.
Plus.png Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Războiul pentru Independenţă.
În perioada următoare are loc o apropiere treptată între Carol şi Ion C. Brătianu, preşedintele
Partidului Naţional Liberal. Acest duet politic a adus în cele din urmă României Independenţa
de stat. După câştigarea alegerilor din iunie 1876 de către liberali, Brătianu este numit
preşedinte al Consiliului de miniştri pe 24 iulie. În prima perioadă, guvernul a acţionat pentru
adoptarea unor reforme pentru consolidarea statului. Însă, măsurile de politică internă au fost
amânate de evenimentele de pe plan extern, când se întrevedea izbucnirea unui nou conflict
ruso-turc. Exista posibilitatea ca ţara noastră să fructifice în mod pozitiv această nouă
dezordine europeană. Carol I a rămas cunoscut în istoria ţării ca suveranul ce a adus României
Independenţa faţă de Imperiul Otoman.
Armata română trece Dunărea pe la Zimnicea în Războiul pentru Independenţă
Convenţia româno-rusă. Proclamarea independenţei
Înalta Poartă refuzase statului român dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul
de a se numi „România”, astfel că disensiunile ruso-turce tot mai evidente de la începutul
anului 1877, care prevesteau un viitor conflict, păreau un bun prilej pentru reafirmarea noului
ideal al poporului român, Independenţa de stat. Liderii politici români doreau un tratat cu
Rusia prin care aceasta să recunoască Independenţa României, astfel că pe 4 aprilie 1877 este
semnată convenţia cu Imperiul Rus. Aceasta permitea armatei ţariste să traverseze teritoriul
românesc pentru a ajunge la sud de Dunăre, guvernul imperial obligându-se să respecte
„integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României [23]. Pe 12 aprilie, începe de
facto războiul ruso-turc, iar artileria otomană bombardează localităţile româneşti de la
Dunăre, urmată la scurt timp de o ripostă când tunarii de la Calafat deschid focul asupra
Vidinului şi a navelor turceşti aflate în port. „Asta-i muzica ce-mi place!” a rostit domnitorul
Carol. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae
Fleva privind situaţia ţării, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs
ce proclama Independenţa României:
„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de
sine stătătoare....Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către
turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis
acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică
îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi
independentă [24]”
({{{2}}})
Pe 10 mai, Independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este promulgată de
domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunocută pe plan
internaţional, iar liderii politici erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât
prin „sânge” de poporul român. Începea astfel Războiul de Independenţă al României.
Războiul ruso-româno-turc. Frontul din Balcani
Pentru Rusia, frontul din Balcani reprezenta cheia victoriei, astfel că utilizarea teritoriului
românesc reprezenta un real avantaj. Conform convenţiei, trupele ţariste trec Dunărea prin
ţara noastră şi înregistrează câteva succese semnificative. Însă, otomanii conduşi de Osman
Paşa reuşesc să respingă atacul asupra Plevnei, iar Rusia înregistrează pierderi uriaşe. Într-o
telegramă din 19 iulie, marele duce Nicolae cerea ajutorul României, exprimându-şi dorinţa
ca armata noastră să treacă Dunărea pentru a consolida frontul balcanic [25]. Insistenţele s-au
amplificat într-o altă telegramă din 30 iulie [26], astfel că participarea României, refuzată
iniţial de ţar, devenise indispensabilă. Partea română şi-a exprimat dorinţa pentru semnarea
unui tratat în vederea unei viitoare intervenţii a ţării noastre, dar Rusia a refuzat categoric,
căci nu vroia să-şi asume consecinţele unui astfel de tratat militar.
În aceste condiţii, pe 16 august 1877, are loc o întrevedere între Carol, marele duce Nicolae şi
ţarul Alexandru al II-lea, când domnitorului român îi este oferită conducerea reunită a trupelor
ruso-române din Balcani. „Mare onoare şi mare răspundere!” notează Titu Maiorescu [27].
Participarea României pe frontul de la Plevna cu 38.000 de ostaşi, 41 de batalioane şi 112
tunuri Krupp, cele mai moderne din Europa, a schimbat radical raportul de forţe în defavoarea
turcilor. Primele operaţiuni militare nu înregistrează un mare succes şi se încheie doar cu
ocuparea redutei Griviţa I pe 30 august, unde cad la datorie peste 1.000 ostaşi români.
Următorul pas a fost încercuirea Plevnei, pentru a o determina să se predea [28].
Intrarea Armatei Române în Dobrogea — trecerea Dunării
Pe 9 noiembrie, forţele române cuceresc reduta Rahova, iar, în cele din urmă, turcii, în frunte
cu Osman Paşa, se predau pe 28 noiembrie 1877 [29]. În ordinul de zi către armată, semnat de
Carol I la Plevna pe 2 decembrie 1877, se arăta: „Povestea faptelor măreţe ale trecutului, voi
aţi îmbogăţit-o cu povestea faptelor nu mai puţin mari ce aţi săvârşit, şi cartea veacurilor va
păstra, pe neştersele ei foi, numele acestor fapte alături de numele vostru” [30]. Luptele
continuă cu înaintarea ruşilor spre Balcani, trupele noastre având misiunea de a apăra flancul
vestic pe direcţia Vidin - Belogradcik. În cele din urmă, otomanii capitulează pe 23 ianuarie
1878.
Congresul de la Berlin. Dobrogea atribuită României
În aceeaşi lună, Carol I a adresat marelui duce Nicolae o scrisoare prin care cerea ca România,
care contribuise la obţinerea victoriei, să participe la trativele de pace [31]. Guvernul ţarist nu
a acceptat această cerere, astfel că Tratatul de la San Stefano s-a semnat la 19 februarie 1878
fără participarea delegaţilor români.
Această decizie a provocat indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit protestul vehement
al autorităţilor române [32]. La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română
a fost acceptată doar cu rol consultativ. Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi
dar nu ascultaţi” [33]. În urma Tratatului de Pace adoptat pe 1 iulie 1876, Independenţa
României este recunoscută, dar condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu
privire la acordarea cetăţeniei şi, în mod neoficial, de rezolvarea problemei din jurul afacerii
Strousberg. Totodată, România era nevoită să cedeze Rusiei judeţele din sudul Bsarabiei,
Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea [34]
(vezi şi Unirea Dobrogei cu România). În Războiul pentru Independenţă armata română a
înregistrat pierderi de peste 10.000 de vieţi omeneşti, ceea ce demonstrează cât de scump a
plătit poporul român pentru înfătuirea unui ideal naţional.
Proclamarea regatului. Reformele constituţionale
La 9 septembrie 1878, Consiliul de miniştri a hotărât ca domnitorul Carol I să poarte titlul de
„Alteţă regală”. Prin aceasta se urmărea afirmarea României pe scena internaţională ca stat
suveran şi independent, care a rupt definitv trecutul de vasalitate faţă de Poartă, şi
consolidarea poziţiei lui Carol concomitent cu ridicarea prestigiului dinastiei de Hohenzollern
în faţa celorlalte monarhii europene [35]. În 1879, Reprezentanţa Naţională promulgă
revizuirea Constituţiei în conformitate cu hotărârile luate de Congresul de Pace.
La începutul anului următor, Guvernul rezolva şi „problema Strousberg” prin răscumpărarea
tuturor căilor ferate române. Ministrul de finanţe D. A. Sturdza realizează o convenţie cu
Societatea acţionarilor în septembrie 1879, prin care obligaţiunile emise de statul român, cu o
dobândă de 6%, erau garantate prin ipotecarea reţelei feroviare. Proiectul este larg dezbătut în
Parlamentul de la Bucureşti, dar în ciuda opoziţiei conservatoare, care se folosea de orice
pretext pentru a răsturna guvernul liberal, convenţia este adoptată. În februarie 1880, la numai
câteva zile de la proclamarea convenţiei, Germania, Franţa şi Anglia recunoşteau
independenţa României.
Actul proclamării regatului
Conservatorii îi acuzau în dese rânduri pe liberali că nu doreau să proclame monarhia,
deoarece în străfundul inimii lor rămâneau republicani. Pentru a dovedi că acuzaţiile sunt
flase, în ziua de 14 martie 1881, guvernul liberal prezintă un proiect de lege prin care
Parlamentul, în puterea dreptului de suveranitate a naţiunii, „Proclamă rege al României pe
Alteţa Sa Regală prinţul Carol I”. Proiectul a fost adoptat în unanimitate de Corpurile
legiuitoare şi prevedea: „Articolul I. România ia titlul de regat. Domnitorul ei, Carol I, ia,
pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de rege al României. Articolul II. Moştenitorul tronului va
purta titlul de principe regal” [36]. O delegaţie în frunte cu Dimitrie Ghica, preşedintele
Senatului, şi Constantin A. Rosetti, preşedintele Adunării Deputaţilor, a prezentat legea lui
Carol I. Chiar în acea seară a avut loc ceremonia la palat în cadrul căreia a fost promulgată
legea. În raportul guvernului citit la ceremonie se arăta: „România, constituită în regat,
completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume care este în acord cu
poziţia ce a dobândit ca stat independent. Domnul României este suveranul său, şi acest
suveran luând titlul de rege, nu face decât să continue a exercita suveranitatea domnului” [37].
Datorită funeraliilor ţarului Alexandru al II-lea, festivităţile consacrate proclamării regatului
au fost amânate pentru 10 mai, când se împlineau 15 ani de la urcarea pe tron a lui Carol I. Pe
5 aprilie, Ion C. Brătianu predă conducerea guvernului fratelui său, Dimitrie C. Brătianu,
pentru a prezida istoricul act.
Pe 10 mai 1881, pe Dealul Mitropoliei, are loc ceremonia de încoronare a lui Carol I şi a
soţiei sale, Elisabeta, ca suverani ai României. Preşedinţii celor două Camere au înmânat
suveranilor coroanele din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna de armata română sub
comanda lui Carol [38]. În cuvântul de mulţumire, regele a afirmat că primeşte coroana „ca un
simbol al independenţei şi al puterii României” [39]. Cum, după moartea fiicei lor Maria,
cuplul regal nu a mai avut copii, nu exista un succesor clar determinat la tron. Pentru a asigura
stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen s-a reglementat această
problemă [40]. Articolul 83 din Constituţia României prevedea ca succesiunea tronului să i se
încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi
sau coborâtorilor acestora [41]. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare
al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al
doilea fiu al principelui Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I. Noua linie succesorală a
fost statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 1881.
Pe 9 iunie acelaşi an, Ion C. Brătianu organizează un vot de blam din partea Parlamentului
împotriva guvernului condus de fratele său, astfel că fruntaşul liberal îşi reia funcţa de prim-
ministru. În aceste condiţii, era deschisă calea pentru adoptarea măsurilor necesare
consolidării şi modernizării statului român. În iunie 1884, Parlamentul a adoptat revizuirea
Constituţiei care stabilea ca formă de guvernământ regatul. Totodată, era adoptată o nouă lege
electorală care reducea numărul colegiilor de la IV la III şi extindea dreptul la vot prin
scăderea censului [42]. În aceaşi lună a fost votată şi legea domeniilor Coroanei [43]. Prin
acest act, clasa politică dorea să „lege” cât mai strâns familia domnitoare de pământul
românesc şi să-i creeze o situaţie materială cât mai bună.
Familia regală sub conducerea lui Carol
Pe 18 martie 1889, Ferdinand I este declarat în mod oficial moştenitorul tronului, primind
titlul de „Alteţă Regală Principe de România”. Din 19 aprilie, tânărul principe se stabileşte
definitiv în România pentru a se pune în contact cu realitatea diversă a ţării. La început,
tânărul principe a avut o idilă cu Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei Elisabeta,
dar căsătoria între aceştia nu era posibilă căci Statutul Casei Regale menţiona obligativitatea
tuturor membrilor de a se căsători numai cu persoane aparţinând unei familii domnitoare din
străinătate [44]. Interzicerea relaţiei dintre cei doi a creat o adevărată dramă în familia regală.
Regina Elisabeta, care se arăta încântată de ideea unei căsătorii, s-a certat cu soţul ei şi s-a
retras la casa familiei din Neuwied, în timp ce tânărul Ferdinand s-a retras la Sigmaringen,
ameninţând cu sinuciderea [45]. Elisabeta va reveni în ţară abia peste trei ani de la acest
eveniment (noiembrie 1894). În faţa acestor fapte, Elena Văcărescu a decis să ia calea
exilului, renunţând pentru totdeauna la gândul că va mai reveni în România [46]. În cele din
urmă, raţiunea de stat a învins sentimentele, iar la 29 decembrie 1892 Ferdinand se căsătoreşte
cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.
Principele moştenitor şi soţia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le
îngăduia nici un act de independenţă, nici măcar în viaţa personală. Cu toate acestea, viaţa
celor doi se desfăşura într-o atmosferă plăcută. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul
Cotroceni din Bucureşti, iar Carol a construit special pentru aceştia Castelul Pelişor în
complexul familiei regale de la Sinaia [47].
Carol I, Regele României
Un monarh constituţional. „Douăzeci de ani de dominaţie a Coroanei”
După proclamarea regatului, manifestaţiile antidinastice au continuat, mai ales din partea
„Opoziţiei Unite” care se folosea de orice prilej pentru a determina căderea de la putere a
guvernului I. C. Brătianu. Campaniile se desfăşurau prin intermediul presei. Cei mai activi
erau Gheorghe Panu, lider al radicalilor liberali, prin intermediul oficiosului „Lupta”, şi
Dumitru Brătianu în ziarul „Naţiunea”. Cea mai mare manifestaţie a avut loc în martie 1888 la
Bucureşti, când răbdarea opoziţiei faţă de marea guvernare liberală atinsese punctul
culminant. Au avut loc lupte de stradă în faţa Palatului Regal sfârşite prin intervenţia brutală a
Jandarmeriei [48]. Presat şi de răscoala ţărănească izbucnită în acelaşi an, Ion C. Brătianu şi-a
depus demisia pe 20 martie 1888, după 12 ani de dominaţie liberală a vieţii politice din
România. Au urmat, după expresia lui Nicolae Iorga, „douăzeci de ani de dominaţie a
Coroanei”, în care regele a ştiut să ţină în mână balanţa puterii, folosind cu precădere sistemul
rotativei guvernamentale prin alternarea la putere a conservatorilor cu liberalii [49]. Au mai
urmat tot timpul manifestări împotriva regelui, dar ele erau cunoscute pentru lipsa de
sinceritate şi caracterul politicianist. Un exemplu în acest sens este Dimitrie Alexandru
Sturdza, preşedintele Partidului Naţional Liberal care a făcut trecerea la conducerea
formaţiunii între Ion Brătianu şi fiul său, Ionel Brătianu. Când se afla în opoziţie, Sturdza
publica în presa străină articole injurioase la adresa lui Carol şi organiza manifestaţii
anticarliste [50]. Când era chemat la palat pentru lămuriri, fruntaşul liberal se dezvinovăţea:
„Nu eu, majestate!” [51]. Îndată ce căpătau puterea, aceşti antidinastici deveneau „prea
supuşii şi prea plecaţii servitori” ai regelui, formulă ce figura în actele oficiale. Sturdza, care-l
ataca des pe monarh, nu ezita să-i sărute mâna la recepţiile de la palat, încercând să introducă
acest obicei ca element de protocol [52]. Carol şi-a păstrat demnitatea şi nu a ezitat să
promulge acele măsuri, indiferent de la ce partid erau propuse, care au făcut din România o
ţară modernă.
Carol I s-a preocupat de sprijinirea culturii şi dezvoltarea învăţământului. Academia Română
i-a recunoscut preţioasa activitate în acest sens, iar după 1879 a fost ales preşedinte de onoare
al acestui for ştiinţific şi cultural. Mai mult, din 1891 regele s-a dedicat în mod special
dezvoltării culturii româneşti prin fundaţia „Carol I”.
România în politica internaţională. Membru asociat al Triplei Alianţe
Politica externă a României după obţinerea Independenţei de stat a cunoscut multiple
semnificaţii. Ostilitatea vădită a Rusiei faţă de ţara noastră, scăderea influenţei franceze şi
creşterea rolului Germaniei pe scena internaţională au permis lui Carol I să îşi materializeze
simpatiile pentru ţara sa de origine printr-un tratat de alianţă. Carol a fost invitat la Berlin ca
naş la botezul unui fiu al viitorului împărat Wilhelm al II-lea, iar cu aces prilej a fost stabilit
cadrul proiectului de tratat. Dar cum „drumul spre Berlin trece prin Viena”, la 18 octombrie
1883 România a încheiat un tratat cu Austro-Ungaria la care a aderat şi Germania. Astfel, ţara
noastră a devenit membru asociat al blocului militar denumit Tripla Alianţă sau Puterile
Centrale [53]. Prin acest fapt, România a ieşit din izolarea politică în care se afla la acel
moment, iar ţara noastră s-a afirmat ca un factor de echilibru în Balcani [54]. Acest tratat a
fost ţinut secret, căci o alianţă cu Austro-Ungaria, care stăpânea opresiv Transilvania, ar fi
fost extrem de nepopulară în rândul opiniei publice [55]. De fapt, şeful statului român nu s-a
considerat niciodată aliatul guvernului maghiar, iar starea de tensiune dintre România şi
Austro-Ungaria, generată de voinţa poporului român de pe ambele versante ale Carpaţilor de a
trăi în graniţele unuia şi aceluiaşi stat, nu s-a micşorat [56]. De asemenea, Carol I a încurajat
lupta românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, folosind diverse modalităţi. Un
exemplu este intervenţia sa pe lângă Curtea de la Viena pentru eliberarea conducătorilor
mişcării memorandiste, condamnaţi în procesul de la Cluj în 1894. Promovând o politică de
echilibru între Marile Puteri, România a evitat să se angajeze efectiv de partea a unuia sau
altuia din cele două blocuri militare, Antanta şi Puterile Centrale, străduindu-se să menţină
relaţii amicale cu toate statele.
Ferdinand, Carol I, Carol al II-lea (1904)
Răscoala de la 1907. Al Doilea Război Balcanic
Clasa politică a depus mari eforturi pentru a ridica prestigiul monarhiei în conştiinţa poporului
român, aducând elogii activităţii lui Carol I şi succeselor obţinute de România în timpul
domniei sale. Un bun exemplu sunt serbările jubiliare desfăşurate în 1906 cu prilejul
aniversării a 40 de ani de domnie a lui Carol. Atunci s-a organizat o mare expoziţie naţională
cuprinzând principalele realizări ale ţării în procesul de modernizare [57]. În acele vremuri,
societatea românească se confrunta cu grave contradicţii, departe de a fi una a armoniei cum
încercau să acrediteze oficialităţile. Cruda realitate a ieşit la iveală un an mai târziu. În ziua de
8 februarie 1907 a izbucnit la Flămânzi, judeţul Botoşani, conflictul ce avea să declanşeze
marea răscoală ţărănească [58]. Regele încredinţează guvernul lui D. A. Sturdza, preşedintele
Partidului Naţional Liberal, având la Interne pe Ionel Brătianu şi la Război pe generalul
Alexandru Averescu. Deşi cabinetul a încercat să ia unele măsuri pentru a mai calma situaţia
[59], ele nu au atins problema fundamentală a ţăranilor, lipsa de pământ, şi evenimentele au
degenerat. Printr-un plan bine întocmit, a fost organizată una dintre cele mai violente
represiuni antiţărăneşti din istorie. Mulţi ofiţeri au continuat să împuşte instigatorii reali sau
prezumptivi, chiar dacă represiunea fusese sistată. Pentru orice om politic era limpede că
problema ţărănească trebuia să-şi găsească o rezolvare, căci societatea însăşi trebuia
reconstruită din temelii. Însuşi regele era conştient de această realitate. Într-o conversaţie cu
Alexandru Marghiloman el îi spunea: „România întreagă trebuie refăcută, căci totul s-a
prăbuşit” [60]. La sfârşitul anului 1908, noul preşedinte al PNL şi prim-ministru devine Ion I.
C. Brătianu. Încă de la începutul primului său mandat, fruntaşul liberal pleda pentru
înfăptuirea reformelor agrară şi electorală, revizuirea Constituţiei. Brătianu a propus regelui
extinderea dreptului de vot prin înfiinţarea colegiului unic, dar Carol I a refuzat. În faţa acestei
situaţii, primul ministru îşi depune mandatul pe 28 decembrie 1910. Au urmat patru ani de
guvernare conservatoare.
Declanşarea celui de Al Doilea Război Balcanic, la 16 iunie 1913, a determinat România să
intervină de partea Serbiei, ce constituia practic primul pas spre desprinderea de alianţa cu
Austro-Ungaria. Pe 27 iunie, România a declarat război Bulgariei. În calitate de comandant
suprem al armatei, Carol I a trecut Dunărea pe la Turnu Măgurele. Bulgaria a fost nevoită să
ceară pace, astfel încât a fost evitată o confruntare militară efectivă. Tratativele de pace s-au
ţinut la Bucureşti, şedinţele fiind prezidate de Titu Maiorescu, primul ministru al României.
Pe 28 iulie 1913 a fost semnat Tratatul de Pace, care, printre altele, obliga Bulgaria să cedeze
ţării noastre sudul Dobrogei (Cadrilaterul) format din două judeţe, Durostor şi Caliacra [61].
Acest moment a fost unul important din perspectiva relaţiilor internaţionale, căci era prima
pace în care se luau hotărâri de către ţările mici fără amestecul direct al Marilor Puteri [62].
Totodată, Pacea de la Bucureşti a determinat o răceală vădită a relaţiilor româno-austro-
ungare şi o apropiere tot mai mult de Rusia [63].
Consiliul de Coroană din iulie 1914. Neutralitatea României
Pe 4 ianuarie 1914, Ionel Brătianu obţine un nou mandat de prim-ministru, iar acesta era un
filoantantist convins. Au urmat vizite ale ministrului de externe rus Sazonov în ţara noastră şi
chiar o întrevedere bilaterală la Constanţa între Carol şi ţarul Nicolae al II-lea, pe 1 iunie 1914
[64]. Pe plan intern, Brătianu cerea urgent trecerea la aplicarea reformelor, însă regele se arăta
reticent, temându-se ca aceste reforme să nu stârnească lupte violente pe scena politică. Mai
mult, declanşarea Primului Război Mondial a impus scoaterea reformelor de pe ordinea de zi.
Întrevedere pe 1 iunie 1914 la Constanţa între principele Ferdinand, ţarul Nicolae al II-lea şi
regele Carol
Asasinarea lui Franz Ferdinand, arhiducele Austro-Ungariei, în ziua de 15/28 iunie 1914 la
Sarajevo, a constituit pretextul declanşării Primului Război Mondial. La 14/27 iulie, respectiv
18/31 iulie, împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph, şi cel al Germaniei, Wilhelm al II-lea, îl
anunţă pe Carol despre conflictul care va începe împotriva Serbiei şi îi cer să-şi împlinească
„datoriile de aliat” [65]. Mai mult, cancelarul german Bethman-Hollveg îi telegrafia regelui
român: „Cerem mobilizarea imediată a armatei române şi îndreptarea ei împotriva Rusiei”
[66]. În aceste condiţii, Carol I a convocat un Consiliu de Coroană la Castelul Peleş din Sinaia
pe data de 21 iulie/3 august 1914 [67] [68] [69]. Fără nici o introducere, regele a declarat:
„Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă în care pentru o întreagă perioadă istorică se
va stabili harta şi soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi învinşi.
Dar e neîndoelnic că cei dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutri. Aşa fiind,
după matură chibzuinţă, convingerea mea adâncă este că datoria României este să execute
tratatele ce o leagă de Tripla Alianţă [70].”
({{{2}}})
Pentru a fi mai convingător, Carol „a scos dintr-o casetă de fier tratatul încheiat de el şi
contrasemat de Ion Brătianu tatăl în 1883, reînnoit sub guvernele Catargiu, Sturdza şi
Maiorescu, a căror iscălutură o purta. Nimeni altul dintre bărbaţii noştri politici, care se
perindaseră la cârma statului, nu văzuse misteriosul document” [71]. Regele considera o
chestiune de demnitate ca România să-şi onoreze iscălitura. În schimb, grupul din jurul
primului ministru Ion I. C. Brătianu se pronunţa pentru Antanta. În cele din urmă, majoritatea
a hotărât ca România să rămână neutră faţă de acest conflict. Dintre cei prezenţi, numai
bătrânul conservator Petre P. Carp l-a susţinut cu fermitate pe şeful statului: „Cu lăsaţi pe
omul aista singur?” [72] Majoritatea s-a pronunţat pentru neutralitate, invocând şi motivul că
Austro-Ungaria a atacat prima. Carol I a constat şi s-a supus cu mare regret deciziei
Consiliului: „Constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca
rege constituţional mă supun voinţei dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi
micşorat din şedinţa de astăzi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în
viitor” [73]. Carol I a fost grav afectat de hotărârea adoptată: „După patruzeci şi opt de ani de
domnie...mă văd aproape singur”, mărturisea el lui Constantin Stere [74]. Şeful statului l-a
anunţat pe împăratul Germaniei de deczia adoptată la Consiliul de Coroană, ţinând însă să
precizeze cât de mult suferă din această pricină [75]. Din acest moment, întreaga politică
externă a fost preluată de Ion I. C. Brătianu.
Ultimile clipe din viaţă. Sfârşitul domniei
Având cea mai lungă domnie din istoria ţării, 48 de ani, Carol I a murit pe 27 septembrie 1914
la Castelul Peleş, la vârsta de 75 de ani, fiind înmormântat la Curtea de Argeş, în Biserica
Episcopală, unde, după numai doi ani de la moartea sa, a fost înmormantată şi credincioasa lui
soţie Elisabeta [76]. În acele zile grele, aceasta îi telegrafia împăratului german Wilhelm al II-
lea: „Ţi-a fost credincios până la moarte” [77]. Totodată, Ottokar Czernin, ministrul Austro-
Ungariei la Bucureşti, afirma: „Regele Carol a murit de război. Ultimele săptămâni au fost o
tortură pentru bătrânul domnitor, căci el primea comunicările pe care eu i le adresam, ca nişte
lovituri de biciu [...] Pot spune, fără nici o exagerare, că l-am văzut prăpădindu-se zi de zi,
supt aceste continue lovituri de măciucă şi că excitarea sufletească, în care trăia, i-a scurtat,
desigur, zilele” [78].
Elisabeta şi Carol I
În acea toamnă a anului 1914, sentimentul general al opiniei publice româneşti a fost acela de
uşurare pentru faptul că dispăruse principala piedică în calea alianţei României cu Antanta şi
intrarea ei în Războiul pentru Întregirea Neamului. Mihail Manoilescu nota: „în clipa în care
s-a răspândit vestea morţii regelui a fost, în ciuda oricărei decenţe, o bucurie cum numai
tineretul, totdeauna dispreţuitor de forme, poate să arate. Toţi eram fericiţi că moartea
bătrânului rege însemna căpătarea libertăţii pentru România de a merge împotriva Austro-
Ungariei” [79].
Personalitatea lui Carol I
Pentru a evita atacurile antidinastice, dar şi în conformitate cu propria-i fire, Carol I a căutat
să se impună printr-o viaţă personală exemplară, prin exactitate şi corectitudine [80]. El nu a
îngăduit existenţa unei camarile regale şi a interzis reginei Elisabeta să se amestece în
treburile politice ale ţării. De aceea, regina mamă se ocupa mai ales cu arta populară, muzica
şi literatura, publicând mai multe poezii şi traduceri semnate cu pseudonimul „Carmen
Sylva”. Convingerea lui Carol era că avea un rol civilizator în acestă parte a Europei,
cultivând membrilor familiei regale o asemenea mentalitate. În desele prelegeri către
moştenitorul său, nepotul Ferdinand I, regele spunea: „aici nu e o mână de barbari, care să
trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un
vechi şi nobil popor care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii” [81].
Permanent preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, Carol s-a aflat în situaţia, tragică
pentru un om, de a fi mereu izolat, de a nu avea nici un prieten. Soţia sa mărturisea că "şi în
somn el poartă Coroana pe cap" [82]. Persoana regelui inspira respect, rigiditatea dusă la
extrem, spiritul de ordine ce părea unora a fi disciplină militară, se manifesta în viaţa de zi cu
zi, ca şi în momentele solemne.
Carol I avea o mare reticenţă în relaţiile cu oamenii politici români. El a introdus maniere
„nemţeşti” rigide care nu o dată i-au adus critici vehemente. Din acest punct de vedere,
semnificativă este ceremonia de învestire a noului guvern: „Regele primeşte jurământul în
uniforma lui pe care o poartă mereu parcă numai în poziţie de drepţi, într-un fel rigid după
felul ofiţerilor prusaci. Jurământul era citit de fiecare membru al guvernului cu mâna pe cruce,
după care era iscălit în ordinea în care miniştri erau aşezaţi, în ordinea vechimii” [83]. Ion G.
Duca, participant la o asemenea ceremonie, nota: „aveam impresia că suntem o companie
militară. Atunci mi-am dat şi mai bine seama cum acest principe introdusese, în toate, formele
militarismului german de care toată fiinţa lui era îmbibată” [84]. Faptul că regele întindea
miniştrilor săi un singur deget, iar celor „privilegiaţi” cel mult două degete [85], avea la
rândul său o semnificaţie aparte. Aşadar, prin personalitatea sa, regele Carol I a ştiut să
menţină ordinea în stat şi să cultive un climat de rigoare, absolut necesar într-un proces de
modernizare.