CURSUL II

2. POLITICUL DIN PERSPECTIVA ŞTIINŢEI Şl ARTEI POLITICE

2.1 Domeniul politic — obiectul de studiu al politologiei.

2.2 Determinări şi funcţii ale politicului.
2.3 Factori care implică geneza politicului.
2.4 Ştiinţa şi arta politică în confruntarea ideatică actuală.
2.5 Funcţiile politologiei şi raporturile ei cu alte ştiinţe socio- umane.

2.1. DOMENIUL POLITIC — OBIECTUL DE STUDIU AL

POLITOLOGIEI
Constituirea politologiei ca ştiinţă este rezultatul sedimentării câtorva secole de
reflecţie şi de confruntări teoretice, pornind de la Aris- totel, Machiavelli, Bodin şi
Montesquieu — „precursori", cum îi denumeşte M. Duverger — trecând apoi prin
Tocqueville, Comte şi Marx - - „fondatorii", după aprecierea aceluiaşi sociolog
francez, până la politologii zilelor noastre.
Apariţia şi dezvoltarea politologiei sunt strâns legate de afirmarea politicului, ca
sistem, şi, îndeosebi, a statului. Denumirea „Politologic" provine de la cuvintele de
origine greacă „polis", care înseamnă stat, cetate, şi „logos", care înseamnă ştiinţă,
semnificând ştiinţa despre stat, respectiv politică. Termenul de „politologie" a fost
lansat în perioada postbelică de către germanul Eugen Fischer Baling şi francezul
Andre Therive şi folosit în 1954 de Gert von Eynern, pentru a denumi ştiinţa
politică.
Politica este „ştiinţa guvernării" sau „arta posibilului", condiţionate de întemeierea
valorică a cunoaşterii mecanismelor conducerii sociale, a modului cum
funcţionează separaţia puterilor în stat, a normelor menite să asigure raporturi
optime între guvernanţi şi guvernaţi, ca şi întregul complex al sistemului politic ce
constituie priorităţi în cercetarea politologică. Unii autori procla|mă politicul
printre dimensiunile contemporane ale acţiunii umane şi apreciază politologia ca
„regină" a ştiinţelor sociale.

Motivaţia valorică a cunoaşterii politicului este confirmată şi de experienţa

vieţii democratice în România, post-totalitară, care vizează complexitatea
fenomenelor şi proceselor politice, a acţiunii umane ce integrează răspunderea şi
responsabilitatea socială şi etico.-juridică.
Problematica politologici impune elucidarea aspectelor conceptuale şi de conţinut
privind: sistemul politic, puterea politică, statul, partidele politice, democraţia,
regimurile politice, societatea civilă, cultură şi acţiune politică, relaţii politice
naţionale şi internaţionale, doctrine politice privind organizarea şi conducerea
societăţii etc.
Pe baza unei cunoaşteri ştiinţifice a politicului indivizii şi clasele, categoriile
sociale, popoarele şi naţiunile pot să-şi afirm'»? constructiv o autentică reflecţie şi
conştiinţă poiitică, săelimine sau să preîntâmpine înţelegerile denaturate,
dogmatice, fetişiste, mitizante, despre sine şi despre lumea în care evoluează.
Conştiinţa politică funcţionează nu numai ca o imagine pur teoretică a fenomenului
politic, ci, şi ca un instrument concrelt al practicii politice, astfel că, ştiinţa politică
tinde să de- ivjină 'parta inseparabilă a strategiei şi acţiunii politice. în acest sens,
savantul englez John Bernal remarca faptul că „în viitor, ştiinţa politică nu va fi o
descriere academică a dinamicii sociale şi nici manual pentru politicienii dornici de
succes, ci va constitui o parte integrantă din studiile şi din activitatea practică a
fiecărui cetăţean"1. Politologia visează reflectarea specificităţii obiectului său de
cercetare, prin recunoaşterea domeniului politic ca subsistem dominant al
sistemului social global, incluzând în sfera politicului statal ca instituţie
fundamentală, puterea politică ca relaţie între guvernanţi şi guvernaţi. în esenţă,
domeniul politic cuprinde:
relaţiile politice în care se exprimă interesele fundamentale alp indivizilor şi
grupurilor sociale ce îmbracă forme de luptă sau de alianţă, de unitate sau de
antagonism etc., menite să păstreze şi să consolideze puterea, fie în cadrul luptei
pentru putere, între partide şi diferitele grupuri sociale în cadrul unei naţiuni sau pe
plan internaţional în cadrul unei organizaţii politice instituţio- nalizate sau
neinstituţionalizate.
eha
În perioada renaşterii, del pildă, N. Machiavelli consideră ca pro- lemă
fundamentală a politicii raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţii: iar pentru Cari
Schmitt politica este raportul dintre „amic" şi „inamic". Lenin defineşte politicul ca
„expresie concentrată şi corectată a economicului". D. Guşti identifică relaţiile
sociale cu relaţiile politice, în timp ce M. Duverger apreciază conţinutul specific ial
politicului în relaţiile de autoritate. Julien Freund consideră că esenţa politicului în
relaţiile de autoritate. Julien Freund consideră că esenţa politi- blic, dintre „amic" şi
„inamic"; A. Toffler, în lucrarea „Puterea în mişcare", consideră că „Dacă sistemul
politic şi cel economic sunt prea diferite, unul dintre ele îl va distruge în cele din
urmă pe celălalt".
instituţii politice (lat. Inst'itutio „înfiinţare, stabilire, instituire") care semnifică prin
dinapiica lor gradul de organizare politică a analizei politice rezidă în cercetarea
structurii şi modului de funcţionare a instituţiilor, fn primul rând, a „insi-ttuţiei
instituţiilor" (M. Haurjou), adică a statului — cea mai veche instituţie politică fără
a subestima partidele politice, grupurile de presiune şi alte formaţiuni care se
implică în problema puterii politice. In sfera politicului, instituţiile îndeplinesc un
rol de prim rang, exercitând o influenţă considerabilă asupra atitudinilor şi
celorlalte componente ale comportamentului uman.
De regulă, instituţiile politice (stat, partide, alte organizaţii) se constituie in cadrul
unui sistem naţional, al unor naţiuni. în epoca contemporană însă, unele instituţii
politice au dobândit şi un caracter internaţional pe fondul interdependenţei şi
colaborării între state şi popoare, şi chiar un caracter suprastatal, prin înfiinţarea de
asemenea organisme politice la nivelul unor comunităţi regionale sau mondiale
(ex. UEO şi ONU). Instituţiile politice, atât pe plan naţional, cât şi pe plan
internaţional, se pot afla în relaţii de alianţă sau opoziţie.
conştiinţa politică — reflectare a relaţiilor politice, a orânduirii şi practicii
politice,; cuprinde pe de o parte teorii, concepţii, doctrine, programe elaborate de
oameni anume specializaţi — ideologi, oameni politici — şi pe de altă parte
sentimente, convingeri, experienţe, iluzii, cunoştinţe empirice în materie de politică
(conştiinţa politică „de toate zilele") pe care oamenii le acumulează în cadrul şi în
cursul vieţii;
cultura politică2 exprimă dimensiunile psihologice, subiective ale politicii, în
intenţia de a unifica concepte mai vechi ca ideologia politică, spirit şi etos naţional,
psihologie politică naţională, valorile fundamentale ale unui popor. Se apreciază că
funcţionarea normală a unei societăţi, respectiv stabilirea şi eficacitatea ei depind şi
de existenţa unei culturi politice definite şi active. Se disting diverse culturi politice
naţionale, orientările, atitudinile şi comportamentele fiind diferite, într-o măsură
mai mare sau mai mică, de la o ţară la alta. Nu există o cultură politică unică, ci
culturi palitice diferenţiate, pe întreg diapazonul poziţiilor politice posibile, de la
dreapta la stânga politică, sau subculturi întemeiate pe diferenţe regionale, etnice,
religioase ori de statut social. Unele subculturi pot să se manifeste ostentativ
(contra culturii) opunându-se direct normelor, convingerilor societăţii dominante
(grupuri de tine!ri care prin limbajul şi moda adoptate, prin valorile vehiculate, se
opun practicilor oficiale).
Conceperea domeniului politic ca sistem, proces şi politică, permite explicarea
varietăţii atitudinilor politice ale indivizilor unei societăţi faţă de diversitatea
ipostazelor sub care' li se relevă politicul, atunci când ei se raportează la acesta în
manieră cognitivă, afectivă, sau acţională.

2
acţiunea politică reprezintă activitatea de elaborare şi aplicare de diecizii, privind
rezolvarea problemelor publice, dezvoltarea societăţii în întregul ei sau în unele
domenii ale sale. Conceptul de acţiune politică presupune şi conferă un sens mai
precis celorlalte concepte politologice — sistem politic, ideologie politică, relaţii
politice, regim politic etc., astfel că domeniul politic al cunoaşterii ştiinţifice
semnifică faptul că politica nu este numai artă, ci în primul rând ştiinţă, beneficiind
de un riguros statut epistemologic.
Politologia studiază deci componentele domeniului politic în interconexiunea lor,
structura şi infrastructura complexă a politicului, precum şi (dialectica sa internă.
Domeniul politic ca obiect de studiu al politologici se raportează şi integrează
concomitent sistemul politic, acţiunea şi gândirea politică manifestată îndeosebi în:
f) doctrinele politice, prin care se exprimă o anumită concepţie de organizare şi
conducere politică a societăţii, pe baza unui sistem de principii sau valori politice,
structurate doctrinar în orientări: liberale, conservatoare, social-democrate,
socialiste, comuniste etc. Aceste valori şi principii politice se reflectă şi se
regăsesc, de fapt, în programele şi platformele partidelor politice, în natura
organizării şi conducerii politice a societăţii existente şi exercitate la un moment
dat. Pe acest temei, politologia constituie o componentă fundamentală a ştiinţelor
socio-umanie, care cercetează geneza, esenţa şi legile funcţionalităţii politicului în
sisteme sociale diferite sau opuse economic şi politic. Definirea politologiei
surprinde şi reflectă specificitatea obiectului său. recunoaşterea domeniului politic
ca subsistem al sistemului social global carte nu se confundă cu nici un alt
domeniu al acestuia, deşi se află într-o reţea de variate relaţii cu celelalte
subsisteme ce alcătuiesc societatea u|mană. Domeniul politic în dinamica şi
funcţionalitatea sa specific reprezintă deci un subsistem al societăţii în care se
defăşoară viaţa conştientă a oamenilor, de regulă în mod organizat, pentru pro-
movarea anumitor interese de natură economică, politică şi spirituală. Promovarea
diversităţii intereselor, atunci când se realizează în mod conştient, prin activităţi
organizate şi programate se constituie în domeniul politic, exprimat şi concretizat
în sistemul politic, în acţiunea şi gândirea politică. Politologia, ca ştiinţă,
interferează cu sfera valorilor socio-umane fundamentale, care îi conferă prestigiu
şi autoritate în sistemul ştiinţelor sociale. Raportarea la asemenea valori precum:
autoritate, obligaţie, egalitate, justiţie, libertate, echitate, democraţie, umanism,
responsabilitate etc., permite politologiei sănşi întemeieze sub raport epistemologic
propriul său domeniu de cercetare, să clarifice multiplele semnificaţii ale valorilor
fundamentale din viaţa politică.
Istoria ştiinţei politice consemnează că toate marile sisteme din evoluţia filosofici
sociale s-au constituit în jurul unor valori fundamentale, presupunând, totodată, şi
o ierarhie a valorilor: la Platon — justiţia; la Aristotel — virtutea (binele general);
la Hobbes — ordinea (securitatea şi pacea); la Rousseau — egalitatea (aceasta
fiind chezăşia libertăţii) etc. Valorile dau sens activităţilor umane, fapt pentru care
în domeniu] politic, cunoaşterea istorico-filosofică pesupune inevitabil soli-
daritatea dintre ontologie şi axiologie în fundamentarea statutului epistemologic al
politologiei. De aceea, modul de abordare conceptual poate fi considerat
complementar modului tradiţional de practicare a filo- sofiei politice, prin
surprinderea elementului nou, valoric pe care un gânditor îl aduce pe fondul
unităţii dintre continuitate şi discontinuitate în afirmarea gândirii politice.

2.2. DETERMINĂRI ŞI FUNCŢII ALE POLITICULUI

Politologia trebuie să întrunească o dublă virtute: proprietatea de a surprinde şi
prelucra teoretic adevărul despre starea de fapt din trecut şi prezent, concomitent
cu aptitudinea de a desprinde predicţii praxio- logice, strategii şi programe de
acţiune adecvate situaţiei reale şi conforme idealului, valorilor socialmente
instituite. Astfel, menirea polito- logiei este de a surprinde experienţa trecutului şi
de a face din ea temei pentru activitatea viitoare •— condiţie pentru transformarea
teoriei politice în ştiinţă.
Funcţiile şi trăsăturile politicului pot fi evidenţiate pornind de la procese vizând
acţiunea politică: sisteme politice, ideologia politică, regim politic, puterea politică
etc. Pe fondul acţiunii politice se instituie activitatea de conducere şi reglementare
a vieţii sociale exercitată în primul rând de către un grup specializat — parte
componenetă a clasei politice. Astfel, funcţiile şi trăsăturile politicului se
concretizează în modul de exercitare a puterii şi în finalităţile deciziilor sale. lin
viziunea lui D. Hume, puterea nu este decât o categorie subiectivă, (nu un dat),
deci o ipoteză care trebuie verificată. Ea nu este o calitate inerentă indivizilor, ci
apare sub aspect esenţialmente teleologic, fiind capacitatea de a produce efecte prin
ea însăşi asupra persoanelor şi lucrurilor. Prin această eficacitate se defineşte
puterea şi funcţiile politicului în general. După M. G. Smith puterea este
capacitatea de a acţiona efectiv asupra persoanelor şi lucrurilor, recurgând la o
gamă variată de mijloace care se întinde de la cele de persuasiune, până la cele de
constrângere. Alţi autori, între care şi J. Beatti. consideră că puterea este o
categorie particulară de relaţii sociale care implică posibilitatea de constrângere a
altora, într-un sistem sau altul de relaţii, între indivizi şi între grupuri. Max Weber
defineşte puterea ca fiind posibilitatea oferită unei persoane, în interiorul unor
relaţii sociale determinate, de a fi în măsură să o dirijeze după voinţa sa. Puterea
are deci funcţia politică de a apăra societatea în starea existentă, şi, dacă este
necesar, să ordoneze adaptările care vin în contradicţie cu principiile ei
fundamentale. Trăsături ale politicului rezultă şi din faptul că puterea apare ca un
produs al competiţiei şi mijloc de a limita, fiind provizorie fiecărei societăţi, în
sensul că ea -asigură respectarea regulilor şi normelor sociale, apărând-o împotriva
propriilor disfuneţionalităţi. Exercitarea puterii rezultă pentru orice societate din
necesitatea de a lupta împotriva entropiei care o aimeninţă cu dezordinea. Puterea
poate fi luată în considerare ca necesitate prin referinţă la ordinea internă pe care o
menţine şî la relaţiile exterioare pe Care le controlează, anume a disime'triei lor,
mai mult sau mai puţin accentuată, potenţialul lor variabil de inegalitate. Astfel, în
societăţile în care inegalităţile şi ierarhiile sunt evidente, se observă cu toată clari-
tatea relaţiei dintre putere şi disimetriile care afectează raporturile sociale,
diferitele anomii specifice.
Puterea, oricât de difuză ar fi, implică o disimetrie în ansamblul relaţiilor sociale
astfel că dacă acestea s-ar întemeia pe baza unei perfecte reciprocităţi, echilibrul
social ar deveni automat şi puterea ar fi de prisos, în cazul unei societăţi perfect
omogene în care relaţiile reciproce dintre indivizi, dintre clase şi categorii sociale
ar elimina orice opoziţie, -- c'eea ce constituie o utopie, puterea se diminuează până
la dispariţie. In contrast cu un asemenea contrast utopic, al unei societăţi perfect
omo gene, realitatea socială demonstrează că puterea se întăreşte o dată cu
accentuarea inegalităţilor sociale. Funcţiile politicului, în sistemele sociale
contemporane sunt şi rezultanta determinărilor axiologice praxio- logice care i se
conferă, în diferitele sale ipostaze de manifestare.
Politica este considerată, în primul rând, ca formă de organizare şi conducere
socială, de instituire şi menţinere prin intermediul puterii a unei ordini interne prin
activitatea statală, astfel că, din punct de vedere funcţional, politicul este un
cosisteţm al sistemului social global, asigurând reglarea acestuia. Ca formă de
acţiune socială care se manifestă în relaţiile dintre clase şi categorii sociale, dintre
partide, în competiţia pentru cucerirea puterii sau menţinerea, consolidarea,
influenţarea şi controlul acesteia, principala sferă a politicii în societăţile evoluate
o constituie participarea la gestiunea treburilor statale, orientarea şi determinarea
obiectivelor şi modalităţilor specifice activităţii sociale. Politicul cuprinde şi
integrează strategiile, metodele şi mojloacele implicate în acţiunea politică, în
realizarea intereselor fundamentale ale agenţilor individuali (personalităţi ale clasei
politice) şi colectivi (partide, coaliţii ale diverselor formaţiuni politice) ai acesteia.
în acelaşi timp, politicul vizează cunoaşterea politică, mijloacele de analiză,
interpretare şi motivaţie, la care recurge acţiunea politică, prin aportul conştiinţei
politice, raportată la toate nivelele şi formele ei. Aceasta vizează şi interpretarea
naturii politicului, generând arena unor intense confruntări teoretice, ideologice, ce
reflectă poziţii filosofice, sociologice, juridice şi morale diferite, expresia raportării
politicului la putere, prin care orice problemă socială dobândeşte caracter politic.
Diferenţierea poziţiilor teoretico-ideologiee se constată şi r>e afirmă în
interpretarea naturii şi funcţiilor politicului. Abordarea politicului prin prisma
funcţiilor, a trăsăturilor sale în sisteme sociale contemporane se referă cel mai
frecvent la conceperea raporturilor complexe dintre guvernanţi şi guvernaţi, dintre
conducători şi conduşi. Oamenii care comandă, şi oamenii care se supun, acesta
este, în nuditatea sa, scheletul ireductibil al vieţii politice — apreciază G. Burdeau.
Politicul este o structură neutră, nefiind nici de stânga, nici de dreapta, rămânând
insensibil la fluctuaţiile istoriei. Politicul este factorul care menţine sistemul social,
care asigură societăţii existenţa, coeziunea şi durata — maniffestându-se prin
aceasta funcţia sa reglatorie. Politica, integrând valorile democratice, este şi
consens, nu numai luptă şi contradicţie. Elementul fundamental al politicii constă
în realizarea unei articulaţii în constelaţia intereselor şi ordinea morală a autorităţii,
adică organizarea unui optim ca echilibru între aspectele conflictuale de cooperare,
o modalitate de subordonare faţă de reguli şi deţinătorii de roluri de autoritate
impuste ca legitime sub numele de interes public — aşa cum remarca Max Weber.
La Julien Freund politicul este atât o categorie fundamentală constantă şi
indestructibilă a naturii şi existenţei umane, cât şi o realitate care rămâne identică
în spaţiu şi timp, în ciuda variaţiilor puterii şi a regimurilor politice, a aspiraţiilor
confuze şi contadictorii ale oamenilor.
Politica îndeplineşte de la început funcţii sociale generale de conservare şi
organizare a comunităţii globale şi funcţii speciale derivând din scopurile
dominaţiei statale. Legitimitatea puterii politice este condiţionată de capacitatea ei
de a îndeplini aceste funcţii sociale generale, statul de drept fiind reprezentantul
oficial al întregii societăţi.

2.3. FACTORII CARE IMPLICĂ GENEZA POLITICULUI

Privind geneza politicului, unii autori susţin că politicul este constitutiv
pentru esenţa umană şi socială, fiind prezent în comunităţile umane iniţiale, sub
forma unei sociabilităţi originare a omului. în acest sens, Aristotel aprecia că
înclinaţia oamenilor pentru o viaţă socială organizată are caracter politici şi se
întemeiază pe acea înclinaţie a oamenilor care a dus la constituirea familiilor,
triburilor, statelor, cetăţilor. Omul este definit de Aristotel ca find „zoon politikon"
(animal politic).
M. A. Kaplan susţine că reglementarea relaţiilor în societăţile primitive se realiza
de către politică prin anumite norme organizatorice de comportare (tradiţii,
obiceiuri, cutume), în absenţa sistemului1 politic. Alţii consideră politicul ca fiind
un fenomen care a apărut în anumite condiţii istorice, când oamenii creează statul
ca o convenţie, în baza căreia le erau garantate drepturile civile (J. Loke, J. J.
Rousseau ş.a.). Eertrand de Jouvenel menţionează că prima formă de conducere
socială este autoritatea magică, aparţinând gerontocraţiei magice. Purtarea răzr
boaielor a dus la formarea unei caste acaparatoare de bogăţie, de funcţii militare,
de putere politică.
Marxismul consideră că politicul a apărut o dată cu scindarea societăţii în clase
antagoniste, statul fiind prima instiuţie politică în ordinea apariţiei. în mod cert,
apariţia domeniului public a creat necesitatea organizării sale într-un sistem politic,
care să asigure funcţionarea societăţii, dobândind, pe măsura dezvoltării sociale o
însemnătate tot mai mare.
în prezent, eforturile politologilor sunt îndreptate spre elaborarea şi aprofundarea
categoriilor de bază ale politologici, spre perfecţionarea metodelor de investigare
ştiinţifică, pentru găsirea căilor de aplicare a cercetărilor acestei ştiinţe la abordarea
şi soluţionarea problemelor complexe cu care se confruntă sistemele sociale în
tranziţie, spre economia socială de piaţă.
2.4. ŞTIINŢA ŞI ARTA POLITICĂ ÎN CONFRUNTAREA IDEATICĂ
ACTUALĂ
Determinarea obiectului unei ştiinţe impune clarificarea locului pe care îl
ocupă în ansamblul cunoaşterii ştiinţifice, precizarea domeniului specific pe care îl
studiază şi legităţile specifice care îl guvernează, sistemul de concepte;, noţiuni şi
categorii care alcătuiesc limbajul acelei ştiinţe. Faptul că, domeniul politic solicită
un efort interdisciplinar pentru cunoaşterea sa, nu trebuie să ducă la negarea
obiectului propriu al politologiei. Există concepţii care consideră că politologia,
constituin- du-se mai târziu în raport cu alte' ştiinţe socio-umane, ar trebui să-şi
limiteze arealul de cercetare doar la câteva probleme din sfera politicii care au fost
neglijate de alte ştiinţe sociale, cum ar fi: partidele politice, pluralism,
pluripartidism, alegeri şi sisteme electorale, elaborarea deciziilor politice etc.
Domeniul politologiei ar trebui să-1 constituie „reziduul" rămas, în urma
investigării incomplete a fenomenelor politice, astfel că, unii jurişti rezervă
politologiei studiul fenomenelor neglijate de dreptul constituţional. Există şi opinii,
conform cărora, politologia este o ştiinţă de sinteză a datelor ferite de toate
celelalte ştiinţe socio- umane care fac referiri la fenomene, procese şi relaţii
politice. Se încearcă astfel să se identifice politologia cu filosofia politică. în
această viziune politologia ar fi ea însăşi o „ştiinţă de integrare" sau o „ştiinţă de
graniţă" (Franenkel), rezultat al „integrării ştiinţelor". Studiul fenomenelor politice,
întreprins de pe poziţiile altor ştiinţe, impune metodologic concepte şi categorii
ordonatoare elaborate în cadrul politologiei. Clasificarea esenţei şi a legităţilor
genezei şi dinamicii domeniului politic implică o metodologie specifică, aptă să
surprindă particularităţile de manifestare ale acestuia, multiplele sale interacţiuni
cu totalitatea subsistemului social global. Deci, politologia trebue concepută ca o
disciplină cu domeniu propriu de cercetare — domeniul politic — cu un sistem
specific de concepte, în generalizarea teoriei politologice, precum şi cu legalităţi
care guvernează acest domeniu.
Concepţiiile care se confruntă în definirea politologiei sunt' în esenţă următoarele:
Politologia — ştiinţă a statului
Acest mod de definire a politologiei reclamă o îndelungată tradiţie istorică,
relevându-se că ştiinţa politică de la Herodot şi Aristotel teste cunoaşterea a ceea
ce are legătură cu statul şi cu guvernământul său. Tradiţia multiseculară concură la
o astfel de definiţie şi, chiar, o şi impune, după aprecierea dată de Marcel Prelot
•— principal protagonist al acestei orientări şi de unii reprezentanţi ai Şcolii de la
Louvain (Belgia). Această opinie mai este promovată de cercetători de formaţie
juridică.
în raport cu aceste poziţii restrictive de a circumscrie obiectul/ politologiei sunt
exprimate obiecţii1, în sensul că este inoperant să se întemeieze o ştiinţă pe un
teren atât de echivoc — statul (J. Meynaud), iar Th. J. Cook incriminează
caracterul abstract al conceptului de stat, care nu reprezintă decât o judecată a
filosofiei politice. Noţiunea de stat se vădeşte cu totul inoperantă în sesizarea
noilor tipuri ele organizare şi ae relaţii apărute pe plan naţional şi internaţional,
după aprecierea lui M. Duverger. în prezent, nu mai poate fi justificată o ştiinţă
autonomă a statului.
Politologia -— ştiinţă a puterii
Promotorii acestei orientări definesc politilogia ca ştiinţă a puterii, a
guvernării, a autorităţii, a conducerii ca procese care se regăsesc în toate
societăţile. Astfel, pentru M. Duverger politologia este ştiinţa autorităţii, a
guvernanţilor şi a puterii-manieră în care o definesc G. Veridel (..ştiinţă a puterii").
S. Kurting (disciplina care studiază fenomenele de autoritate, de dominaţie). W. A.
Robson (studiul naturii, fundamentelor, exerciţiului, obiectivelor şi efectivelor
puterii în societate). C. J. Friedrich (ştiinţa despre stat este o parte a ştiinţei
politice). Conceptul de putere este analizat, punându-se accentul fie pe
mecanismele instituţionale ale puterii (M. Duverger), fie pe rădăcinile şi
condiţionările ei psihologice (Th. Cook, B. Lippincott, EL. Lasswell) sau prin
asocierea la conceptul de putere a elementelor de drept şi organizare socială.
Definirea politologiei ca ştiinţă a puterii este limitativă deoarece face din putere un
scop în sine, conduce la dizolvarea politicului în social şi împiedică clarificarea
specificităţii domeniului politic.
Poziţii intermediare
Sesizând limitele inerente definirii ştiinţei politice prin absolutizarea
proceselor legate de stat şi putere, cercetătorii, care se situează pe poziţii
intermediare, relevă că în mod concomitent, această ştiinţă, cercetează deopotrivă
şi toate manifestările puterii legate de stat.
Pentru R. Aron, ştiinţa politică îşi afirmă autonomia pe măsură ce găseşte un
limbaj adecvat pentru a desemna diversele moduri ale acestei rivalităţi pentru
putere, pe măsură ce consideră structura de autoritate ca pe un fapt fundamental, la
care trebuie să fie raportate celelalte fenomene sociale, pentru a lie face intelgibile.
Ştiinţa politică este o modalitate de a studia societatea prin prisma organizării şi
funcţionării instituţiilor de conducere. Autoritatea politică este studiată în interde-
pendenţă cu puterea politică, astfel că analizându-se mecanismele elaborării
deciziilor s;e constată că distribuirea în mod autoritativ a valorilor la nivelul
întregii societăţi se înfăptuieşte de către stat. moti- vându-se deci obiectul
politologiei ca sinteză a relaţiilor dintre autoritatea politică — puterea politică şi
stat. Puterea politică trebuie totdeauna supusă restricţiilor, indiferent de fapul că ea
pare (generaţiei respective, comunităţii sau ideologiilor din acea epocă) că ar
reprezenta Binele, Progresul sau Idealul; dacă acest lucru nu se întâmplă, mai
devreme sau mai târziu ea îşi subordonează societatea civilă pe care o violentează
şi o supune abuzurilor3.
j» i
Interacţiunea structurilor, forţelor şi comportamentelor politice în procesele
decizionale care afectează viitorul comun al societăţii semnifică faptul că nu toate
fenomenele de autoritate şi de putere sunt determinativ politice. Distribuirea
autoritară a valorilor, mecanismul exercitări controlului sunt acţiuni care au în
vedere aspectul propriuzis al conducerii politice de către stat şi prin stat, de către
diferitele partide, grupuri cîe interese sau de presiune. De aceea puterea asupra
altora nu este libertate, ci putere în sensul propriu al cuvântului, semnificând luarea
unor decizii în locul altora. în acest sens, R. Dahl sugerează că guvernarea
afacerilor şi a relaţiilor, care se leagă între ele alcătuind „ordinea publică", să fie
considerată obiectul ştiinţei politice. Unii cercetători apreciază că ştiinţa politică
este doar o metodă pentru un studiu mai rodnic al dreptului constituţional, un unghi
de vedete lărgit în care se înscriu problemele tradiţionale ale dreptului public,
abordând simultan relaţiile de autoritate şi de supunere prin efectele lor asupra
comportamentului uman pentru a degaja o explicaţie coerentă, inteligibilă a struc-
turii şi a dinamismului societăţilor politice. Ştiinţa politică este punctul de
convergenţă al diferitelor ştiinţe sociale, care găsesc în ea acea desăvârşire pe care,
luată izolat nici una dintre ele nu o poate pretinde. Profesorul Ovidiu Trăsnea
concepe politologia ca o ştiinţă de sine stătătoare care studiază geneza, esenţa şi
legităţile dezvoltării politicului.
Politologia studiază politicul ca sistem în diversitatea aspectelor sale: relaţionale,
instituţionale, acţionale, social-psihologice, culturale. Politicul este analizat atât din
punct de vedere struetural-funcţional, prezentându-se alcătaiirea sa interioară, cât şi
din punct de vedere isto- rico-genetic, evidenţiindu-se evoluţia, dezvoltarea sa.
2.5. FUNCŢIILE POLITOLOGIEI ŞI RAPORTURILE EI CU ALTE
ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
Ca teorie generală a domeniului politic, ca studiere a formelor şi mijloacele
acţiunii politice, a valorilor care o orientează, politologici îi sunt proprii anumite
funcţii, ca sinteză dialectică a cunoaşterii ştiinţifice şi a unităţii dintre teoria şi
practica politică. Funcţiile politologici exprimă aspectele explicativ, apreciativ,
normativ şi paraxiologic în studierea domeniului politic configurându-se în esenţă
astfel:
Funcţia teoretico-prospectivă
Exigenţele de natură epistemologică ale politologiei denotă faptul că progresul
cunoaşterii în acest domeniu depinde de dezvoltarea teoriei, de capacitatea
explicativă a acesteia, de regândirea şi reelaborarea permanentă a categoriilor şi
principiilor acestei ştiinţe, pentru a fundamenta soluţii adecvate momentului
contemporan. Pe această cale va spori însăşi capacitatea explicativă şi predicatică a
politologiei şi implicit, influenţa se practică privind elaborarea şi promovarea în
procesele de restructurare şi reformă socială a unor decizii raţionale. Se are în
vedere; faptul că previziunea în ştiinţa politică are concomitent menirea de a
adopta, de a cerceta şi de a combina datele fundamentale ale cunoaşterii. Adaptarea
înseamnă prevederea viitorului ca tendinţă dominantă imediată, pentru a elimina
consecinţele unor fluctuaţii (conjuncturale) neprevăzute; corectarea presupune
folosirea previziunii la nivel guvernamental, pentru a promova o acţiune care să
anuleze consecinţele neprevăzute. In cazul combinării nu se mai procedează
propriu-zis la prevederea unei situaţii viitoare probabile, ci la desemnarea unei
situaţii viitoare posibile, care poate fi realizată, djacă se pun în aplicare 1 cu grijă,
mijloacele prevăzute. Previziunea se afirmă ca o activitate care se dezvoltă rapid şi
este pe cale de a fi recunoscută drept un serviciul social1, legat mai ales de
activitatea de programare democratică în susţinerea reformelor social-economice şi
politico-instituţîonale. Astfel, previziunea devine un moment intrinsec şi necesar al
explicaţiei ştiinţifice în domeniul socialului, ceea ce imprimă un caracter practic —
normativ ştiinţei politice. Funcţia prospectivă se referă, în esenţă, la previziunea
politică pe baza unor investigaţii de amploare menită să descifreze tendinţele
fenomenului politic, mutaţiile ce survin în cadrul raporturilor sociale pe plan
naţional şi internaţional şi al noilor cerinţe ale progresului social.
Funcţia normativ-axiologică
Manifestarea acestei funcţii ţine seama de faptul că fenomenele politice reprezintă
o lume diversificată a valorilor, iar în acţiunea politică oamenii sunt călăuziţi de
anumite valori politice, urmăresc anumite scopuri în favoarea cărora au optat. în
această atitudine selectivă, se manifestă, mai mult sau mai puţin conştient, anumite
valori politice care îşi au originea în activitatea socială a oamenilor, fiind deci un
produs social — istoric. Desigur, în domeniul politologiei, valorile pot fi acceptate
ca obiect de cercetare, ca şi faptele politice, dar nu pentru a justifica o anumită
atitudine axiologică.
Politologia nu se poate priva de judecăţile de valoare, pe baza cărora emite
recomandări, în vedeitea ameliorării guvernământului, fiind şi o ştiinţă normativă.
Acţiunea şi practica politică umană, în noile condiţii ale pluralismului, dobândesc
dimensiuni axiologice şi normative integrând valoarea educativă a politologiei.
Funcţia educativă vizează implicarea responsabilă a fiecărui cetăţean în activitatea
politică, în cadrul căreia să primeze, spiritul patriotic, democratic, respectarea
valorilor general- umane. Pe acest temei se realizează, de fapt, cunoaşterea şi
înţelegerea fenomenului politic, interpretarea cât mai corectă a acestui fenoimen
conducând la o atitudine şi un comportament corespunzător — valabile atât pentru
societatea politică, cât şi pentru societatea civilă. Valorile politice — expresie a
progresului democratic se întrepătrund în acţiunea socio-umană cu cele etice şi
juridice. Judecăţile de valoare, dobândesc în ştiinţa politică forţa şi semnificaţia
judecăţilor de existenţă. Mai mult, valorile politice sunt percepute şi trăite, deci nu
ca valori strict autonome, diferenţiate, ci, centrate, subordonate unor valori sociale
etice, juridice ietc.. ceea ce determină ca însuşi politicul să se identifice deseori cu
acţionarea etică, pe fondul unităţii dintre fapt şi valoare.
Funcţia normativ-axiologică ţine seama şi reflectă o anumită dialectică proprie
acţiunii şi creaţiei umane, în domeniul axiologiei politice. Astfel, în unele etape ale
procesului istoric pot dobândi priortate valorile extrapolitice (econolmice, juridice,
etioe etc.) clupă cum în alte etape ale dezvoltării sociale pot precumpăni valorile
politice sau cele morale; sau în perioada de criză politică se produce, de regulă, un
dezechilibru în sistemul de valori, astfel că, unele valori îşi diminuează importanţa,
iar altele şe ridică la rangul de valori supremje (pluripartidismul. pluralismul,
liberalismul, umanismul ş.a.) o dată ou trecerea de la totalitarism la democraţie şi
de la economia centralizată la economia de piaţă.
Criterile de evaluare valorică sunt legate de asigurarea progresului social, de
umanizarea progresivă a fenomenului politic şi continua dezvoltare a libertăţilor
democratice. De aici rezultă şi se impune caracterul creator al ştiinţei politice, ca
extindere a atitudinii critice faţă de propriile teze, principii şi generalizări teoretice,
care trebuie mereu confruntate eu dinamica socială reală şi, în funcţie de aceasta,
mereu amendate, corectate, perfecţionate, evitând absolutizarea şi dogmatizarea
ideologică.
Funcaţîa praxiologică
Pornind de la specificul ştiinţelor soico-umane se poate face o comparaţie între
logică şi politică în sensul că aşa cum legile gândirii devin „un act de legislaţie"
pentru metodele (regulile) unei gândiri corecte, tot astfel, propoziţiile, principiile şi
enunţurile adevărate ale ştiinţei politice ca şi ale altor ştiinţe ale acţiunii umane se
convertesc în principii ale acţiunii politice eficiente. De aceea, o componentă
majoră a norma- tivităţii politologice rezidă în a proiecta liniile directoare ale
activităţii politice, în a funda/nenta opţiuni valorice de acţiune politică, întemeiate
pe conştientizarea tendinţelor legice ale progresului social, pe aportul funcţiei
praxiologice a politologiei. Un moment referenţial al cercetării interdisciplinare
asupra domeniului politic îl constituie primele reflecţii şi . studii de geopolitică
începând cu anul 1899 prin contribuţia lui Ru- clolf Kjellen care a creat premisele
afirmării valorii şi faimei europene a geopoliticii ca ştiinţă. în anul 1916, el publică
lucrarea „Problemele ştiinţifice ale războiului mondial", în care primul capitol se
intitula ..Probleme geopolitica", rezultând că geopolitica nu este decât un capitol al
ştiinţei politice, şi anume, acela care studiază aşezarea, forma şi teritoriul statului.
în concepţia întemeietorului geopoliticii, statul reprezintă o formă de viaţă iar
politica nu era altceva decât ştiinţa acestei forme de-viaţă, adică ştiinţa statului.
Rudolf Kjellen aprecia POLITICA drept organismul întreg, totalitar ce integrează
ca elemente constitutive: a) Geopolitica — disciplina care priveşte şi analizează
statul, ca teritoriu şi analiza sa din punct cîe vedere geografic; b) Topopolitica —
subdisciplina care va studia aşezarea statului; c) Morfopolitica — având ca obiect
studiul formei statului, al graniţelor şi al reţelei de circulaţie, adică drumurile; d)
Fiziopolittca — analizând fizionomia teritoriului, bogăţiile solului şi subsolului,
aşezarea matematică (în longitudine şi latitudine) a terito riului); e) Ecopolitica —•
abordând statul ca gospodărie (evaluare şi valorificare a resurselor); f)
Demopolitica — analizând statul ca neam în corelaţie cu comunităţile umane; g)
SociopoUticci — cercetând statul ca societate; h) Kratopolitica — studierea
statului ca mod de exercitare a puterii, ca formă de guvernământ 4.
Ştiinţa politică are în ultimă instanţă, ca de altfel şi alte ştiinţe, o finalitate practică,
accentuată de progresele materiale şi spirituale ale societăţii umane, de integrarea
ştiinţei în activitatea productivă şi socială, între manifestările acestei funcţii se pot
menţiona: creşterea capacităţii ştiinţei politice în a fundamenta principiile
guvernării şi gestiunii politice a societăţii, studierea activităţii practice a
guvernelor, analiza comparativă a rezultatelor şi programelor politice etc. în
dinamica funcţiei praxio'logice a politologiei, se ţine seama că strucutrarea
sistemului social este un proces de lungă durată, că societăţile occidentale stabile
de astăzi le-au fost necesare mai multe decenii ele experimente şi formule politice,
că însăşi democraţia nu este perfectă, ci practicabilă, că reprezintă o necesitate,
adaptarea periodică a structurilor politice la cele so- cial-economice, că oricât de
mult ar satisface politicul standardele contemporane ale regimului democratic,
progresele economice rămân cele decisive.
Tranziţia ţărilor post-totalitare spre democraţie şi economia de piaţă impune un
efort pentru proiectarea unei strategii proprii, specifice de structurare pe termen
mediu şi lung, pentru obţinerea unor progrese sociale reale, constatându-se că
strategia pe termen scurt, chiar dacă atractivă, se dovedeşte a fi ineficientă în
numeroase cazuri ■— aşa cum se remarcă într-o lucrare recent publicată.
Referindu-se la semnificaţia politologiei din perspectiva funcţiei sale
praxiologice, Giovani Sartori susţine că ştiinţa este o cunoaştere aplicativă,o ştiinţă
politică aplicată", având menirea să ofere soluţii şi sco puri modelatoare în
dinamica acţiunii politice, care la rândul ei se poate realiza în diferite moduri, prin
selecţia valorică dintre opţiuni şi soluţii diverse, proces în care intervin aproape
inevitabil factorii subiectivi, stimulatori sau frânători. Raportul dintre ştiinţa
politică şi acţiunea politică denotă că orice subiectivism alterează finalitatea
acţiunii politice, răpindu-i din trăsăturile ei specifice, ceea ce face necesară
sporirea aportului valoric al numeroaselor discipline, ca ştiinţe ale acţiunii umane
eficiente sau praxiologice, cum sunt: ştiinţa generală a conducerii societăţii, ştiinţa
administraţiei, ştiinţele consacrate managementului şi marketingului, ergonomia,
ecologia ş.a. în efortul evaluării gândirii şi regândirii principiilor şi regulilor pentru
o acţiune umană eficientă.
Se poate vorbi, chiar de o praxiologie politică orientală spre întemeierea ştiinţifică,
eficientă a deciziilor, spre optimizarea soluţiilor adoptate, spre reducerea
coeficientului spontaneităţii, subiectivismului în procesul conducerii politice.
Exercitarea funcţiei praxiologice de către politologic se poate exprima schematic
astfel: relevându-se că raportul dintre acţiunea politică şi ştiinţa politică are un
sens, dublu prin aceea că ştiinţa politică este legată de acţiunea politică şi prin
intermediu] praxiologiei politice şi a conducerii ştiinţifice.
Dezvoltarea politologiei în ţara noastră se realizează în strânsă legătură cu cerinţele
perfecţionării democraţiei şi progresului reformei, ale afirmării pluralismului
politic şi economic, ale valorilor politice si morale relevându-se că raportul dintre
acţiunea politică şi ştiinţa politică are un sens, dublu prin aceea că ştiinţa politică
este legată de acţiunea politică şi prin intermediu] praxiologiei politice şi a
conducerii ştiinţifice.