CURS DE MORALĂ

Valoarea morală a Sf. Taine

Sf. Taine sunt lucrări instituite de Hristos, prin care se împărtăşeşte harul Sf. Duh.
Despre Sf. Taine tratează Teologia Dogmatică, într-un capitol special. Însă ele sunt
importante pentru viaţa moral-creştină, întrucât primirea harului divin naşte imperativul
moral al vieţii creştine (Galateni 5:25).
Sf. Taine sunt importante pentru viaţa moral-creştină, întrucât săvârşirea şi plinirea
lor presupun nişte condiţii morale :
1. Tainele vieţii spirituale : Botez, Mirungere, Euharistie.
2. Tainele restabilirii sănătăţii trupeşti şi sufleteşti : Maslul, Pocăinţa.
3. Tainele speciale : Preoţia, Cununia.
- Tainele vieţii spirituale – acestea sunt taine esenţiale pentru viaţa spirituală,
înţelegând aici, viaţa prin Sf. Duh.
a) Botezul – viaţa de început a vieţii în Hristos. Prin botez, între Hristos şi credincios
se stabileşte o legătură directă, acesta devenind o creatură nouă. Cel botezat nu
mai e cel dinainte de botez, forţele lui morale fiind înnoite şi înălţate.
b) Mirungerea – prin botez ne-am născut la viaţa cea nouă, iar prin mirungere
începem creşterea în această viaţă spirituală. Puterea mirungerii s-a dovedit în
mod desăvârşit în viaţa sfinţilor şi mucenicilor, care în numele lui Hristos au
biruit lumea păcatului.
c) Euharistia – viaţa spirituală începută la botez, întărită prin mirungere este în
necontenită creştere, iar această desăvârşire nu se realizează numai prin
colaborarea cu harul primit în botez şi mirungere, ci printr-o nouă comuniune de
har a lui Hristos Însuşi. Astfel prin Sf. Euharistie se realizează cea mai intimă
unire posibilă între Hristos şi credincios.
- Tainele restabilirii sănătăţii trupeşti şi sufleteşti
d) Pocăinţa – împarte harul iertării păcatelor săvârşite după botez, tuturor celor ce se
căiesc şi se mărturisesc sincer preotului. Taina pocăinţei este taina minunatei
pedagogii divine pentru însănătoşirea sufletului slăbit de păcat, şi întoarcerea
fiului risipitor la caa părintească.
e) Maslul – împărtăşeşte harul tămăduirii trupeşti, dar şi al celei sufleteşti. Ea se
săvârşeşte pentru cei bolnavi (Iacob 5:14).
- Tainele speciale
f) Preoţia – se primeşte prin hirotonie (punerea mâinilor). Candidatul primeşte un
har special prin care are puterea de a împlini funcţiile ierarhiei (diacon, preot,
episcop). Taina preoţiei oferă candidatului calităţile morale necesare împlinirii
obligaţiilor ei, impunându-i importanţa acestor obligaţii, şi însufleţindu-i sufletul,
ca slujirea lui să fie o dăruire totală lui Hristos şi bisericii sale.

1
 g) Cununia – este taina care sfinţeşte unirea tainică şi liberă dintre bărbat şi femeie,
care se căsătoresc. Ea revarsă peste aceştia harul divin, care-i uneşte într-un singur
duh şi trup, astfel că relaţia dintre ei este asemenea legăturii dintre Hristos şi
Biserică. Taina cununiei stă la temelia virtuţilor ce caracterizează familia creştină.
Afară de Sf. Taine, biserica are şi Ierurgii (rugăciuni speciale) prin care se
binecuvintează lucrurile şi lucrările creştinului, şi făptura întreagă. Ele sunt cuprinse în
Molitfelnic (sfinţirea apei etc.).
Prin aceasta se arată că toate acţiunile creştinului se bazează pe binecuvântarea lui
Dumnezeu. Ierurgiile prin sfinţire, dau noi puteri morale, de înnoire duhovnicească, de
luptă împotriva păcatului.

Virtuţile teologice

Credinţa

Sensurile cuvântului credinţă – credinţa e sinonimă cu părerea în expresii de genul :

eu cred că e aşa, mi se pare că e aşa. Iar prin credinţa sinonimă cu părerea, se înţelege o
cunoaştere nedeplină a unui fapt sau a unei idei.
1. Credinţa sinonimă cu certitudinea – ea înseamnă în acest caz o certitudine
identificată cu întreaga fiinţă a celui ce o are şi o mărturiseşte.
2. Credinţa sinonimă cu încrederea – în acest sens ea stă la baza relaţiilor
interumane.
3. Credinţa sinonimă cu statornicia – a fi credincios cuiva, înseamnă a-i rămâne
statornic.

Credinţa ca virtute teologică

Ea este un fenomen teandric, adică un act în care se împleteşte elementul divin cu cel
uman, aceasta reprezentând capacitatea receptivă a spiritului cu harul divin. Credinţa ca
virtute teologică cuprinde o împletire de elemente. Ea este adeziunea totală şi liberă a
spiritului omenesc la revelaţia divină păstrată în biserică, adeziunea izvorâtă din har şi pe
temeiul autorităţii lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale. Cea mai simplă definiţie pe care o
putem da credinţei.

Necesitatea credinţei şi însuşirile ei

Ea ne este absolut necesară pentru mântuire. Necesitatea credinţei pentru mântuirea e

evidentă dacă ne gândim că numai ea este organul receptiv al revelaţiei divine. Cel ce nu
are credinţă este despărţit de viaţa divină. Ea este partea veşnică, început al relaţiei
noastre cu Dumnezeu, şi menţinerea acestei relaţii.
Credinţa trebuie să aibă următoarele însuşiri :
- Din punct de vedere al conţinutului să fie universală, adică să cuprindă toate
adevărurile revelate de Dumnezeu şi mărturisite de biserică.
- Din punct de vedere al certitudinii să fie convingere absolută, statornică şi
mărturisitoare.

2
- Din punct de vedere al acţiunii să fie vie şi lucrătoare în dragoste. Sf. Ap. Petru îi
îndeamnă pe creştini să fie aşa de temeinici în credinţă, încât să fie totdeauna gata
de răspuns oricui i-ar întreba pe ei (1 Petru 3:15).

Mijloacele de cultivare a credinţei

a) Rugăciunea
b) Participarea la sfintele slujbe
c) Viaţa virtuoasă
d) Ferirea de eretici şi de cărţi eretice
e) Meditaţia

Păcatele împotriva credinţei

a) Scepticismul
b) Indiferentismul religios
c) Necredinţa
d) Erezia
e) Apostazia
f) Superstiţia
g) Bigotismul
h) Fanatismul religios

a) Scepticismul – este o îndoială cu privire la adevărul revelat, fie în toată revelaţia,

fie doar într-o învăţătură.
b) Indiferentismul religios – este nepăsare faţă de cele religioase, precum şi socotirea
tuturor religiilor ca deopotrivă adevărate sau deopotrivă false. Indiferentismul nu
este identic cu toleranţa. Toleranţa priveşte persoana, indiferentismul credinţa.
c) Necredinţa – lipsa totală a credinţei, fie a celei religioase, fie a celei creştine.
d) Erezia – este abatere de la unul sau mai multe adevăruri de credinţă ale bisericii.
Ereticul crede în cuvântul lui Dumnezeu, însă îl falsifică.
e) Schisma – este o abatere de la disciplina biserici, nu e un păcat direct împotriva
credinţei, ci împotriva iubirii.
f) Apostazia – este lepădarea totală de credinţa creştină, fie prin acceptarea unei
religii necreştine, fie prin renunţarea la orice religie.
g) Superstiţia – este o credinţă deşartă, în care credinţa este îndreptată nu asupra
revelaţiei divine, ci asupra lucrurilor din lume, stabilind între ele legături false.
Aşa sunt credinţele în strigoi, iele, vârcolaci, vise, spiritism, vrăjitorie, semne, zile
nefaste. Superstiţia este şi împotriva ştiinţei, şi împotriva credinţei. Ea prinde
teren în ignoranţă. Izvorul ei este de obicei fantezia şi emotivitatea.
h) Bigotismul – este reducerea credinţei la formă, la acte de cult. Bigotul e atent la
cele din afară, uitând că esenţialul e inima din care ies cele bune şi cele rele.
i) Fanatismul religios – este o credinţă violentă. Este o credinţă pătimaşă şi oarbă,
care urmăreşte distrugerea tuturor celorlalte credinţe, astfel credinţa căzând din
înălţimea unei convingeri spirituale la nivelul unei patimi.

3
 Credinţa se naşte în apele botezului, se actualizează prin libera noastră decizie, fiind
singura noastră cale de a intra în relaţie cu Dumnezeu, de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Prin credinţă participăm la viaţa divină căci tot cel ce crede în Iisus Hristos şi în învierea
Lui, are viaţă veşnică întrânsul. Poate spune cu Sf. Ap. Pavel : Acum nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieşte în mine, iar de trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa Fiului lui
Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine (Galateni 2:20).

Nădejdea

Temeiul nădejdii este însăşi iubirea lui Dumnezeu şi făgăduinţa Lui, făcută omului
pentru mântuire. Nădejdea este o virtute insuflată de Dumnezeu omului în apele
botezului. Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu tinde spre mântuire şi are încrederea că
Dumnezeu îi va da mântuirea.
Nădejdea ca virtute teologică este o năzuinţă plină de încredere spre posesiunea
bunului veşnic. Aşa cu spune Sf. Ap. Pavel : Nădejdea este ancoră sigură şi tare (Evrei
16:19). Există şi anumite nuanţe interconfesionale în ce priveşte nădejdea. Protestanţii
unesc nădejdea şi credinţa, ajungând să vorbească despre o siguranţă a mântuirii, lăsându-
i lui Dumnezeu totul, adică să facă totul pentru om, de îndată ce a făgăduit omului
mântuirea. În morala catolică nădejdea e legată de tensiune dar în acelaşi timp şi de
cunoaştere.

Necesitatea şi însuşirile nădejdii

Susţinând dialogul cu Dumnezeu şi potenţând eforturile omului pe drumul spre

Dumnezeu, nădejdea este absolut necesară mântuirii. Din această pricină o şi primim în
apele botezului. Sf. Scriptură recomandă expres nădejdea : Nădăjduiţi în Domnul (Psalm
4:5). Iar Sf. Ap. Pavel ne spune : Să ţinem mărturisirea nădejdii cu neclintire, pentru că
credincios este Cel ce a făgăduit (Evrei 10:23).

Mijloacele de cultivare a nădejdii

a) Rugăciunea statornică şi permanentă

b) Lectura bună unită cu reflecţia şi meditaţia
c) Efortul continuu în tensiunea omului după Dumnezeu

Însuşirile nădejdii

a) Să fie luminată adică tensiunea să fie numai spre bunurile veşnice şi spirituale
b) Să fie tare şi neclintită, să se sprijine pe Dumnezeu
c) Să fie vie
d) Să fie întotdeauna însufleţită de iubire şi de mântuirea prin iubire

Roadele nădejdii

1. Nădejdea direcţionează viaţa noastră spre Dumnezeu. Omul ştie că în viaţa

aceasta nu are cetate stătătoare ci că este în drumul spre cea veşnică (Evrei 3:14).

4
 2. Nădejdea aprinde în om râvna, curajul, tăria şi statornicia în lucrarea mântuirii. Ea
produce deci bărbăţia creştină care i-a insuflat în munca misionară pe toţi
apostolii : Fiţi tari cei ce nădăjduiţi în Domnul (Psalm 30:23).

Păcatele împotriva nădejdii

a) Deznădejdea
b) Încrederea peste măsură

a) Deznădejdea – este pierderea oricărei nădejdi în Dumnezeu şi în mântuirea

proprie. Ea poate izvorî din conştiinţa păcătoşeniei proprii (Iuda) căderea în robia
păcatului, printr-o viaţă imorală. Împotriva deznădejdii luptăm prin credinţă şi
iubire faţă de Dumnezeu, prin cugetare la viaţa păcătoşilor care au devenit sfinţi
prin pocăinţă adâncă, prin cugetare adâncă la faptele martrilor.
b) Încrederea peste măsură – poate fi de două feluri :
- referitoare la Dumnezeu
- referitoare la om
- Referitoare la Dumnezeu – înseamnă încredere peste măsură în bunătatea lui
Dumnezeu care te iartă oricât ai păcătui. Isus Sirah spune : Nu zăbovi a te
întoarce la Domnul, şi nu amâna, şi în ziua răzbunării nu te va nimici (Isus Sirah
5:7).
- Referitoare la om – înseamnă încrederea peste măsură în puterile omului de a
dobândi mântuirea fără ajutorul lui Dumnezeu. Cele două păcate amintite, sunt
păcate considerate împotriva Duhului Sfânt care nu se iartă nici în veacul de
acum, nici în cel viitor (Matei 12:31).

Datoriile despre voinţă

Cu ajutorul raţiunii omul cunoaşte realitatea din jurul său şi se urcă cu mintea
luminată de Dumnezeu şi de harul Său spre îndumnezeire. Prin voinţă, omul adoptă faţă
de realitate o atitudine reactivă. Cu ajutorul voinţei, omul se realizează. Voinţa este forţa
dinamică care îl lansează pe om înainte. Prin voinţă omul porneşte spre Dumnezeu, spre
aproapele şi spre sine însuşi.
Importanţa voinţei se vede şi din aceea că în colaborare cu harul ea este factorul ce
pune în mişcare mântuirea omului, deoarece mântuirea este un act de voinţă, de liberă
decizie a omului, şi de răspuns la chemarea lui Dumnezeu. Se mântuiesc numai cei ce vor
şi depun eforturi în acest sens. Harul lucrează mântuirea, împreună cu voinţa omului.
Prin voinţă omul porneşte spre Dumnezeu prin aproapele său. Voinţa dobândeşte
fermitate prin exerciţiu, eforturi permanente şi fapte. Nu oricine zice Doamne, Doamne !
va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu (Matei 7:21).
Faţă de voinţă avem îndatoriri negative şi pozitive :
1. Îndatoririle negative – o primă îndatorire negativă este cea de a oferi tot
ceea ce îi poate diminua puterea (surmenaj, oboseală). O a doua îndatorire

5
 negativă constă în a oferi imagini şi idei fixe, orice ar putea micşora voinţa
(astenie, nevroză, dureri temperamentale).
2. Îndatoriri pozitive – omul trebuie să devină om de caracter, asta înseamnă
să îşi întărească voinţa pe linia binelui. Omul de caracter, este omul care
are voinţă.
Luminarea, întărirea şi perfecţionarea voinţei, studierea temeinică a dorinţelor şi
îndatoririlor pe care le avem, ascult de raţiune ca de un far călăuzitor. Pentru a avea o
voinţă direcţionată pe linia binelui, părinţii filocalici recomandă adunarea minţii din
împrăştierile ei.
Aceasta înseamnă a te cunoaşte bine pe tine însuţi şi a-ţi fixa un scop precis al tuturor
acţiunilor. Cunoaşterea de sine, naşte stăpânirea de sine. Stăpânirea de sine ne cere să ne
luptăm cu poftele şi să le rezistăm. Se recomandă cumpătarea ca instrument necesar al
disciplinării sensibilităţii omeneşti.
Bărbăţia ţine de voinţă având mai multe forme după modul în care acţionează curajul
militar, eroismul şi curajul martirului. Părinţii filocalici vorbesc adesea de virtutea
trezviei care este rodul rugăciunii, al meditaţiei şi al unei lecturi bune.
Adevărul poate fi găsit în toate cărţile şi domeniile de activitate, dar trebuie să ştii să
îl descifrezi şi să îl identifici. În Omilia către tineri Sf. Vasile cel Mare le recomandă
acestora să se asemene albinelor care culeg numai nectarul din flori. Biserica a preţuit
întotdeauna lectura, dar nu a limitat-o la cărţile sacre, a dat totuşi sfaturi privind
selectarea adevărului, frumosului.