θωερτψυιοπασδφγηϕκλζξχϖβνµθωερτ

ψυιοπασδφγηϕκλζξχϖβνµθωερτψυιοπ
ασδφγηϕκλζξχϖβνµθωερτψυιοπασδφγη
ϕκλζξχϖβνµθωερτψυιοπασδφγηϕκλζξχ
ϖβνµθωερτψυιοπασδφγηϕκλζξχϖβνµθ
ωερτψυιοπασδφγηϕκτψυιοπασδφγηϕκλ
ζξχϖβνµθωερτψυιοπασδφγηϕκλζξχϖβ
Dimensiunea canonică a
νµθωερτψυιοπασδφγηϕκλζξχϖβνµθωε
lucrării sacramentale
ρτψυιοπασδφγηϕκλζξχϖβνµθωερτψυιο
Suport de curs examen parțial

πασδφγηϕκλζξχϖβνµθωερτψυιοπασδφγ
ANUL IV

ηϕκλζξχϖβνµθωερτψυιοπασδφγηϕκλζ
ξχϖβνµθωερτψυιοπασδφγηϕκλζξχϖβν
µθωερτψυιοπασδφγηϕκλζξχϖβνµθωερτ
ψυιοπασδφγηϕκλζξχϖβνµρτψυιοπασδ
φγηϕκλζξχϖβνµθωερτψυιοπασδφγηϕκλ
ζξχϖβνµθωερτψυιοπασδφγηϕκλζξχϖβ
νµθωερτψυιοπασδφγηϕκλζξχϖβνµθωε
ρτψυιοπασδφγηϕκλζξχϖβνµθωερτψυιο
πασδφγηϕκλζξχϖβνµθωερτψυιοπασδφγ
ηϕκλζξχϖβνµθωερτψυιοπασδφγηϕκλζ
Cluj-Napoca

ξχϖβνµθωερτψυιοπασδφγηϕκλζξχϖβν

µθωερτψυιοπασδφγηϕκλζξχϖβνµθωερτ
 BIBLIOGRAFIE

I. BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ OBLIGATORIE

a. Patriciu Vlaicu, Canon și libertate, Ed. Presa Univ. Clujeană, Cluj-Napoca, 2013, pp. 101-194
(atașat pdf)
b. Răzvan Perșa, Natura canoanelor și principiile de interpretare a lor în Dreptul canonic ortodox al
secolelor XIX-XX, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2018, pp. 526-545(atașat pdf.)
c. Regulamentul Autorităților Canonice Disciplinare și al Instanțelor de Judecată ale Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2015 (Abateri cu privire la săvârșirea Sfintelor Taine) (atașat
pdf)
d. Primirea la Ortodoxie a celor de alte credințe. Rânduiala, București, 2014 (atașat pdf)

II. BIBLIOGRAFIE OPȚIONALĂ

1. DIMENSIUNEA CANONICĂ A LUCRĂRII SACRAMENTALE. TAINA SF. BOTEZ – NORME CANONICE GENERALE
a. Alexander SCHMEMANN, Din apă și din Duh. Studiu liturgic al Botezului, trad. de Ioan Buga,
Ed.Symbol, București,1992.-
b. K.C.Felmy, Dogmatica experienței eclesiale, Deisis, 1999, pp. 5-31; pp. 233-252.
c. Nicolae Dură, „Dispoziții și norme canonice privind administrarea Sfintei Taine a Botezului”, Ortodoxia,
(1979), nr. 3-4, p. 593-612.
d. L.Stan, „Iconomie și intercomuniune”, Ortodoxia, 1970, pp. 5-19.
e. Dumitru Stăniloae, „Iconomia dumnezeiască, temei al iconomiei bisericești”, Ortodoxia, 1969, pp. 3-24.

2. PRIMIREA CELOR DE ALTE CREDINȚE LA ORTODOXIE ȘI NORME CANONICE CU PRIVIRE LA TAINA SF. BOTEZ
a. Jean-Claude Larchet, Biserica lui Hristos, II. Relațiile dintre Biserici, Ed. Sofia, 2013, pp. 204-252.
b. John Η. Erickson, "The Reception of Νon-Orthodox into the Orthodox Church: Contemporary Practice," Saint
Vladimir's Theological Quarterly, 41 (1997), pp. 1-17.
c. John Η. Erickson, "Οn the Cusp of Modernity: The Canonical Hermeneutic of St. Nikodemos the Hagiorite
(1748-1809), St. Vladimir's Theological Quarterly, 42:1 (1998) 45-66.
d. Alkiviadis C. Calivas, „Receiving Converts into the Orthodox Church: Lessons from the Canonical and
Liturgical Tradition” Greek Orthodox Theological Review, 54:1-4 2009, pp. 1-76.
e. FR. GEORGE DION. DRAGAS, The Manner of Reception ofRoman Catholic Converts into theOrthodox Church
with SpecialReference to the Decisions of theSynods of 1484 (Constantinople),1755 (Constantinople) and 1667
(Moscow), THE GREEK ORTHODOX THEOLOGICAL REVIEW, Vol. 44. Nos. 1-4,1999, pp. 235-271.

3. NORME CANONICE CU PRIVIRE LA TAINA MIRUNGERII

a. N. Dură, „Dispoziții și norme canonice privind administrarea Sfântului și Marelui Mir pe teritoriul țării
noastre, expresie elocventă a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române dealungul secolelor, în MMS, (1981), nr.
1-3, p.39-57
b. Gibă Gheorghe, „Taina Mirungerii. Studiu Canonic interconfesional”, Ortodoxia, pp. 100-112
c. George Dion. Dragas, „The Seal of the Gift of the Holy Spirit- The Sacrament of Chrismation”, Greek
Orthodox Theological Review, 2011, pp. 143-159.

4. NORME CANONICE CU PRIVIRE LA TAINA SF. EUHARISTII

a. Dură N “Rânduieli și norme canonice privind administrarea Sf Euharistii” GB 7-8/1979.
b. Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine–Dosarul unei controverse–mărturiile Tradiției, trad. de Ioan I. Ică jr.,
Ed. Deisis, Sibiu, 2006.

5. NORME CANONICE CU PRIVIRE LA TAINA SF. SPOVEDANII

a. Belea N. “Îndatoririle duhovnicului după Sfintele canoane” în ST 9-10/1951
b. Dură N “Taina Sfintei Mărturisiri în lumina dispozițiilor și normelor canonice ale Bisericii Ortodoxe” MMS 4-
6/1983.

2

 I. DIMENSIUNEA CANONICĂ A LUCRĂRII SACRAMENTALE
1. Ființa Tainelor în Biserica Ortodoxă. Influențe apusene. Numărul Tainelor

În Biserică s-a simțit nevoia ca aspectele cele mai importante ale lucrării sacramentale, care
înnoiesc firea omenească, să fie puse în evidență, dar nu au fost distinse de la început Sfintele
Taine de celelalte acte liturgice.
Conform teologiei ortodoxe, dezvoltarea unei teorii a Tainelor, desprinsă de practica lor
tradițională, nu este cu putință. Tainele nu pot fi deduse dintr-o noțiune generală de Taină. Există,
ce-i drept, încercări de a dezvolta o anumită noțiune, dar, în cele din urmă, niciuna nu s-a impus.
Cuvântul mysterion / taină (gr.), sau teinstvo (slav), care denumește în teologia ortodoxă Tainele, se
împotrivește prin însăși etimologia lui oricărei definiții. Deși teologia ortodoxă nu dorește să
dezvolte o noțiune specifică de Taină, întrucât ține cu tărie la experiența cultică drept izvor al
teologiei, sub influența Occidentului ea și-a precizat unele idei privitoare la o anumită noțiune1.
Aceste încercări de definire s-au făcut îndeosebi în discuția din jurul numărului Tainelor, asupra
căreia ne vom opri aici pe scurt.
Distincția și expunerea sistematică a celor șapte Taine a fost făcută pentru prima dată în
Occident, Petrus Lombardus fiind printre primii care au vorbit despre cele șapte Sfinte Taine, în
anii 1154-11582. Această abordare a intrat în tradiția ortodoxă abia în secolul al XIII-lea, împăratul
Mihail al VIII-lea Paleologul fiind cel care a impus clerului oriental concepția sistematică și
unitară despre Sfintele Taine3.
Chiar dacă numărarea și explicarea rațională a ceea ce este dumnezeiesc nu caracterizează
mentalitatea ortodoxă, din rațiuni de studiu sistematic, a fost adoptată metoda occidentală pentru
a prezenta modul în care Biserica distinge nivelele lucrării sacramentale. Astfel, Botezul și actele
de reînnoire a prezenței Împărăției Cerurilor în mădularele Trupului Tainic al lui Hristos sunt
numite Sfinte Taine, iar celelalte lucrări sacramentale sunt numite ierurgii.
Această abordare nu ar trebui să ne îndepărteze de concepția ortodoxă conform căreia în
Biserică toate sunt Sfinte Taine, de la lucrul cel mai mărunt, până la cel mai mare, pentru că totul este
cufundat în negrăita sfințenie a Dumnezeu-Omului4.
Vorbind despre lucrarea sacramentală a Bisericii, Părintele Stăniloae arată că prin Taina
Botezului, fiecare devine membru al Bisericii, printr-o primă unire a lui cu Hristos, iar prin
celelalte Taine se accentuează și mai mult sau se restabilește unirea membrilor Bisericii cu Hristos,
Capul ei, întărindu-se astfel unitatea eclesială5.
Indecizia metodologică fundamentată în privința noțiunii de Taină în teologia ortodoxă se
vede și în aceea că Sfintele Taine nu alcătuiesc în cărțile liturgice care reglementează cultul divin
și săvârșirea Tainelor, îndeosebi în Evhologhion (Molitvelnic), un grup propriu între cele peste

1 Karl Christian FELMY, Dogmatica experienței ecleziale, trad. Ioan Ică jr., Deisis, Sibiu, 1999, pp. 233-234.
2 Vezi pentru mai multe detalii E. DHANIS, „Quelques anciennes formules septénaires des sacrements”, în Revue
d’histoire ecclésiastique, 26/1930, pp. 574-608.
3 Pentru a înțelege influența Occidentului asupra Împăratului Mihai VIII Paleologul vezi Deno John GENAKOPLOS,

Emperor Michel Paleologus and the West, 1258-1282, a study in Byzantine-Latin Relations, Harvard University Press,
Cambridge, 1959.
4 Justin POPOVICI, Biserica Ortodoxă și ecumenismul, Mânăstirea Petru Vodă, Petru Vodă, 2002, p. 49.

5 Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică III…, p. 11.

3

două sute de acte liturgice descrise. Corespondentul slav al Evhologhion-ului, Trebnik-ul, nu
cuprinde în forma sa actuală nici măcar rânduiala tuturor Tainelor. Lipsește rânduiala
Euharistiei, precum și rânduiala tuturor Tainelor săvârșite numai de episcopi, îndeosebi hirotonia
diaconului, preotului și episcopului6.
Pe lângă recunoașterea numărului de șapte al Tainelor și fixarea exactă a ceea ce trebuie
socotit drept Taină, în teologia ortodoxă de școală apare definiția formei și materiei.
În școala Institutului „Saint-Serge” din Paris, întemeiat de teologi din prima generație a
emigrației ruse și care a preluat influențele teologiei istorice, ale teologiei laice și ale filosofiei
religiei ruse, s-au făcut încercări de a rupe cu sistemul scolastic și în chestiunea „Tainelor”.
Conform vechii percepții asupra Tainelor Bisericii, manualele de școală, care tratau problema
definiției „sacramentului” precizau: "Taine sunt acele lucrări sfințitoare în care sub un semn văzut se
împărtășește în chip nevăzut un anumit dar al Duhului Sfânt”.
În ceea ce privește numărul Tainelor, Sergei Bulgakov preciza:
„Trebuie să avem în vedere faptul că nici numărul de șapte nu are un caracter exhaustiv,
fiindcă numărul lucrărilor sfințitoare în Biserică e de fapt mult mai mare. Astfel, Biserica are
diferite sfințiri (a unei biserici, sfințirea apei, îndeosebi la Bobotează, a pâinii, fructelor și a oricărei
materii), înmormântarea și tunderea în monahism (care în vechime erau socotite direct Taine),
sfințirea icoanelor și crucilor și alte rânduieli care nu se deosebesc de cele șapte Taine după puterea
lor activă, deoarece și ele comunică harul Duhului Sfânt prin respectarea unei anumite forme
exterioare. În același timp, nu există nici un obstacol în calea stabilirii unei gradații a universalității
și chiar a instituirilor de către Dumnezeu în cadrul celor șapte Taine, chiar dacă toate sunt
deopotrivă Taine, în sensul că împărtășesc darurile Duhului Sfânt. Nimic nu-i împiedică cu alte
cuvinte și pe ortodocși să deosebească în numărul celor șapte Taine Botezul și Euharistia ca
instituite direct de Domnul însuși (ca Taine așa-zicând «evanghelice»), și care au fost prezente în
toate epocile existenței Bisericii”.
Noțiunea de „Taină”, raportată la Taina Bisericii sugerată de părintele Serghi Bulgakov și
dezvoltată de părinții Nikolai Afanasiev și Alexander Schmemann, se distinge izbitor de noțiunea
tradițională de „Sacrament”, provenită din scolastica. Conform părintelui Serghi Bulgakov,
Tainele reflectă natura Bisericii. Preluând această idee, părintele Nikolai Afanasiev scria: „Tainele
au relație cu întreaga Biserică în toată plinătatea ei, și nu numai cu credinciosul individual”.
Această raportare eclesială distinge Tainele de ierurgii. În această viziune raportarea la Euharistie
este accentuată ca una cu adevărat fundamentală.

II. ASPECTE CANONICE PRIVIND TAINA BOTEZULUI

Botezul a fost reglementat de rânduiala bisericească de foarte timpuriu. Sinodul Apostolic

din Ierusalim7 a precizat faptul că Botezul nu mai are nevoie de o altă întărire, el este calea de
intrare în Biserica lui Hristos, iar pornind de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola
către Evrei, Biserica a interzis rebotezarea, deoarece Iisus Hristos „a adus o singură jertfă pentru
păcate” (10, 12).

1.1 Botezul se săvârșește de Biserică în Biserică

6 Karl Christian FELMY, Dogmatica experienței ecleziale, p. 234.

7 Faptele Apostolilor 15, 28.

4

 Botezul avea de la început un caracter comunitar, el era săvârșit în Biserică, iar excepțiile
erau îngăduite doar cu binecuvântarea episcopului (canoanele 318 și 59 Trulan9).
Din primele secole creștine s-a cristalizat rânduiala ca persoanele ce urmează să primească
Sfântul Botez, să urmeze o pregătire catehetică și să fie integrate în Biserică, urmând mai multe
etape. Cei care doreau să devină creștini mai întâi primeau un nou nume, apoi erau supuși
catehizării, integrându-i în categoria catehumenilor, iar după o pregătire corespunzătoare erau
botezați. A fi creștin nu înseamnă doar a fi botezat, ci a-L urma pe Hristos10.
Botezul nu se repetă și această rigoare are menirea de a-i face pe credincioși să înțeleagă
importanța nașterii din nou și deplina lucrare a acestei Taine, dar în cazul în care există un dubiu
în ceea ce privește botezul unei persoane, canoanele 72 Cartagina11 și 84 Trulan arată că botezul
poate să fie săvârșit fără nicio ezitare12 și nu se precizează vreo formulă de botez sub condiție.
Această exigență de botezare fără ezitare, chiar dacă există riscul să se suprapună un botez peste
altul, ne arată că Biserica insistă asupra conștientizării vieții în Hristos.
În privința ritualului Botezului, canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare13 ne arată că în acea
vreme se statornicise pe cale de obicei rânduiala Botezului, constituită din binecuvântarea apei,
a untdelemnului și a celui ce vine la Botez, lepădarea de satana, ungerea cu untdelemn și, în cele
din urmă, la săvârșirea Botezului propriu-zis, prin afundarea de trei ori în apă, în numele Sfintei
Treimi.
Biserica subliniază legătura dintre Sfântul Botez și asumarea Patimilor, Morții și Învierii
lui Hristos. Afundarea în apă este un aspect esențial al Botezului, dar în circumstanțe
excepționale este de înțeles că lipsa apei nu condiționează Botezul. Didahia celor 12 Apostoli în

8 Canonul 31 Trulan: „Clericii care liturghisesc sau botează în capele private care se află în interiorul unor case, hotărâm
să facă aceasta cu voia episcopului locului. Așadar, dacă vreun cleric nu va păzi acest lucru, să fie caterisit.” Răzvan
PERȘA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Vol. 1 - Canoanele Apostolice şi Canoanele Sinoadelor Ecumenice. Studiu introductiv,
introduceri, note și traducere Răzvan Perșa, vol. 1, Basilica, București, 2018, p. 289.
9 Canonul 59 Trulan: „Să nu fie săvârșit, în niciun caz, vreun botez într-o capelă personală aflată în interiorul unei case,

ci cei care au de gând să se învrednicească de preacurata iluminare să vină la bisericile sobornicești și acolo să
dobândească bucuria acestui dar. Iar dacă cineva ar fi descoperit că nu păzește cele hotărâte de către noi, dacă ar fi
cleric, să fie caterisit, iar dacă ar fi laic, să fie îndepărtat.”
10 Canonul 96 Trulan: „Cei care s-au îmbrăcat în Hristos prin Botez au făgăduit să imite viețuirea Lui în trup”.

11 Canonul 72 Cartagina: „ De asemenea, s-a acceptat ca în privința pruncilor, atâta vreme cât nu sunt găsiți martori siguri,

care să spună că aceștia au fost cu siguranță botezați, și nici ei, din cauza vârstei, nu ar avea cum să răspundă corespunzător
dacă le-a fost transmisă această Taină, atunci trebuie botezați fără nicio reținere, ca nu cumva o astfel de îndoială să-i priveze
de această curățire a sfințirii. Căci și frații noștri, delegați ai maurilor, au stabilit în privința acestei chestiuni același lucru,
fiindcă ei răscumpără de la barbari mulți copii de felul acesta.”
12 Canonul 84 Trulan: „Urmând legiuirilor canonice ale Părinților, hotărâm și în privința pruncilor ca „atâta vreme

cât nu sunt găsiți martori siguri, care să spună fără nicio îndoială că aceștia sunt botezați, și nici ei, din pricina vârstei,
nu ar avea cum să răspundă corespunzător dacă le-a fost transmisă această Taină, atunci ei, fără nicio dificultate,
trebuie botezați, ca nu cumva o astfel de îndoială să-i priveze de această curățire a sfințirii.”
13 Canonul 91 Sf. Vasile cel Mare: „... Căci nu sunt suficiente acelea dintre cele pe care le-a menționat apostolul sau

Evanghelia, ci le spunem și pe celelalte înainte și după, ca pe unele care au pentru Taină o putere mare, primindu-le
din învățătura nescrisă. Pornind de la ce scrieri binecuvântăm apa Botezului și untdelemnul Mirungerii și pe
deasupra chiar și pe cel care este botezat? Nu din tradiția trecută sub tăcere sau tainică? Dar ce altceva? Ce cuvânt
scris ne-a învățat însăși ungerea cu untdelemn? Dar de unde este botezarea omului de trei ori? Ori din ce Scriptură
sunt cele de la Botez, lepădarea de satana și de îngerii lui? Nu din însăși învățătura nefăcută publică și ascunsă, pe
care Părinții noștri au păzit-o într-o tăcere ferită de curiozități și de examinări indiscrete, fiindcă au fost învățați în
chip frumos să păstreze în tăcere cucernicia tainelor?”

5

capitolul 7, paragraful 3, prevede ca în situații excepționale când nu este apă, să se poată folosi
orice alt lichid, pământ sau chiar e suficient să se sufle peste cel ce este botezat.
Odată cu generalizarea botezului copiilor, a fost subliniat și rolul nașului. Dacă în cazul
adulților, nașul este un martor și chezaș, sprijin pentru cel ce intră în Biserică, în cazul botezului
copiilor, nașul mărturisește credința în locul pruncului și se angajează să participe la educarea
creștină a aceluia. Din acest motiv nașul trebuie să fie un membru al Bisericii, cu o viață
pilduitoare.
Având în vedere că prin Botez persoana este integrată în comunitatea eclezială, el trebuie
săvârșit în comunitatea parohială în care acesta va fi membru. Din acest motiv nu se săvârșește
Botezul în mânăstiri.
În caz de nevoie stringentă, aceste exigențe sunt suspendate. Botezul de necesitate poate fi
săvârșit în orice loc și de orice membru al Bisericii, chiar de preotul caterisit care a rămas în
comuniunea eclezială.
Canonului 38 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul arată că botezul de necesitate poate fi
săvârșit și devreme după naștere, dar cel mai potrivit timp pentru săvârșirea acestuia este după
40 de zile.

SCHIȚĂ DE CURS

Săvârșirea corectă a actului formal al ritului, îndeplinirea formelor canonice respective,

implică o cunoaștere și respectare a întregii legislații canonice a Bisericii, fără de care, în dreptul
canonic, însăși conceputul de rit nu îmbracă întreaga lui încărcătură semantică și funcțională.

I. Măsurile canonico-disciplinare: împotriva erorilor pelagianismului, care învăța că

pruncii sunt lipsiți de păcate, inclusiv cel strămoșesc. Canoanele 109-116 Cartagina
despre Botez. Canonul 110 Cartagina: „Căci, după acest canon al credinței, chiar și cei
mici, care nu au putut să comită încă prin ei înșiși niciunul dintre păcate, sunt botezați
în chip adevărat spre iertarea păcatelor, ca prin nașterea din nou să fie curățat întru ei,
ceea ce au dobândit prin nașterea cea veche”.
II. Consecințe: cel botezat devine subiect de drept al Bisericii precum prin nașterea fizică
devine subiect de drept al statului.
III. Mărturii istorice: Iustin Martirul și Filosoful: a. pregătirea pentru primirea Botezului
prin rugăciune și post; b. în numele Sf. Treimi prin întreita cufundare, urmat de sf.
Euharistie. Can 91 Vasile: vorbește despre formele liturgice ale Tainelor și sursele lor14.

14 Canonul 91 Vasile cel Mare„Dintre dogmele și propovăduirile păstrate în Biserică, pe unele le avem din învățătura
scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiția Apostolilor, transmisă în taină. Ambele au aceeași tărie pentru dreapta-
credință și nicio persoană, care ar fi totuși cât de puțin experimentată cu legiuirile bisericești, nu ar contrazice acestea.
Căci dacă am încerca să le respingem pe cele nescrise ale obiceiurilor ca pe unele care nu au o putere mare, am greși
în lucrurile esențiale și am păgubi Evanghelia, circumscriind propovăduirea doar cu numele. De exemplu, ca să
amintesc mai întâi un lucru de căpătâi și cel mai comun, cine i-a învățat printr-o epistolă pe cei care au nădăjduit în
numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul Crucii? Ce epistolă ne-a învățat să ne întoarcem
spre răsărit la rugăciune? Cine dintre sfinți ne-a lăsat în scris cuvintele epiclezei la aducerea pâinii Euharistiei și a
potirului binecuvântării? Căci nu sunt suficiente acelea dintre cele pe care le-a menționat apostolul sau Evanghelia,
ci le spunem și pe celelalte înainte și după, ca pe unele care au pentru Taină o putere mare, primindu-le din învățătura
nescrisă. Pornind de la ce scrieri binecuvântăm apa Botezului și untdelemnul Mirungerii și pe deasupra chiar și pe

6

 IV. Modul de săvârșire și forma: Cufundarea de trei ori: Neafundarea de trei ori și
nerostirea corectă a formulei atrage după sine nulitatea Botezului. Canonul 49 apostolic
prevede pedeapsa cu caterisirea pentru episcopul sau prezbiterul care «nu ar boteza
după porunca Domnului în Tatăl și în Fiul și în Duhul Sfînt»15. Canonul 50 apostolic
dispune aceeași pedeapsă pentru episcopul sau prezbiterul care «nu va săvârși trei
afundări ale unei taine ci o afundare, care se face întru moartea Domnului...». Abaterile
de la rânduiala prescrisă de cărțile de ritual sunt așadar sancționate de canoane cu
pedeapsa caterisirii. Rânduiala specială, prescurtată, în cazuri excepționale.
V. Raportul săvârșitor-primitor: săvârșirea doar în biserică. Nu în paraclise particulare:
canonul 59 Trulan; 31 Trulan, doar cu încuviințarea episcopului.
VI. Timpul și momentul săvârșirii: a. în caz de necesitate oricând; b. nu înainte de 40 de
zile datorită curăției femeii Can. 38 Nichifor;
VII. Săvârșitorii: episcopii și preoții: 47, 49, 50 ap. Diaconii și monahii în caz de nevoie:
Canonul 44 Nichifor, sau orice creștin ortodox: Canonul 45 Nichifor. Botezul din
iconomie la adulți - nu pot fi recrutați imediat în cler 80 Ap.16 12 Neocezarea17 Nu există
în doctrina ortodoxă ex opere operato.
VIII. Primitorii: a. persoane care nu au fost botezate; b. persoana trebuie asistată de un naș
ortodox 53 Trulan; c. copiii despre care nu se știe că au fost botezați trebuie botezați 84
Trulan. 4. Copiii nebotezați, în caz de moarte trebuie botezați: Canonul 38 Nichifor; 5.
Botezul maturilor impune catehizare.
IX. Efectele: a. ștergerea păcatului strămoșesc 110 Cartagina b. botezul are caracter
indelebil și nu se mai repetă. Repetarea botezului valid este un delict grav 47 ap.18
X. Botezul ereticilor: Botezul ereticilor este considerat invalid, cf. Can 46 și 68 ap.19; Can
19 I ec. Pavlicienii trebuie rebotezați; Sinodul din Cartagina 255-256 decide rebotezarea
ereticilor. Sin I ec. Îi primește pe novațieni fără rebotezare, fiind schismatici. Can 1
Vasile cel Mare vorbește eretici, schismatici și adunări ilicite.

cel care este botezat? Nu din tradiția trecută sub tăcere sau tainică? Dar ce altceva? Ce cuvânt scris ne-a învățat însăși
ungerea cu untdelemn? Dar de unde este botezarea omului de trei ori? Ori din ce Scriptură sunt cele de la Botez,
lepădarea de satana și de îngerii lui? Nu din însăși învățătura nefăcută publică și ascunsă, pe care Părinții noștri au
păzit-o într-o tăcere ferită de curiozități și de examinări indiscrete, fiindcă au fost învățați în chip frumos să păstreze
în tăcere cucernicia tainelor?”
15 Canonul 49 Apostolic : „Dacă vreun episcop sau un preot nu va boteza conform rânduielii Domnului, în Tatăl, și

în Fiul, și în Duhul Sfânt, ci în trei Fără-de-început sau în trei Fii sau în trei Mângâietori, să fie caterisit.”
16 Canonul 80 Apostolic: „80. Nu este drept ca cel care a venit de la viața păgână și a fost botezat sau cel dintr-o

conduită josnică să fie rânduit imediat episcop, deoarece este nedrept ca cel care încă nu și-a arătat experiența să fie
învățător282 al altora, afară numai dacă nu cumva acest lucru ar fi făcut printr-un har dumnezeiesc.”.
17 Canonul 12 Neocezareea: „12. Dacă cineva a fost iluminat [prin Botez] deoarece era bolnav, nu trebuie să fie adus

spre preoție decât probabil după aceea, pe baza râvnei și credinței lui, și din cauza lipsei de oameni, deoarece credința
lui nu este din alegere liberă, ci din necesitate.”
18 Canonul 47 apostolic: „Episcopul sau preotul, dacă ar boteza din nou pe cel care are un botez după adevăr sau nu ar

boteza pe cel care a fost întinat de către necredincioși, să fie caterisit ca unul care râde de Crucea și Moartea Domnului
și nu deosebește pe preoți de preoții mincinoși.”
19 Canonul 46 apostolic: „Episcopul sau preotul care a acceptat Botezul sau Jertfa ereticilor, poruncim să fie caterisit.

Căci ce învoire este între Hristos și Veliar? Sau ce legătură are un credincios cu un necredincios [cf. 2 Corinteni 6, 15]?”
Canonul 68 apostolic: „Dacă vreun episcop, un preot sau un diacon ar primi de la cineva o a doua hirotonie, să fie
caterisit și el, și cel care l-a hirotonit, dacă nu cumva s-ar descoperi că acesta are hirotonia de la eretici. Căci cei care au
fost botezați sau hirotoniți de către unii ca aceștia nu pot fi nici credincioși, nici clerici.”

7

 XI. Condiții speciale:
a. nu se botează trupurile morților (montaniștii) 18 Cartagina,
b. botezul este individual și nominal 6 Neocezareea20; prezența nașului în cazul copiilor.
c. botezul adulților impune o pregătire catehumenală, spirituală, trupească. În cazul
menstruației se impune amânarea: can 6 Timotei al Alexandriei21.
d. Postul înainte de botez
e. Starea celor ce se întorc: a. starea mintală a lor, credința sinceră și convingerea liberă 2.
rebotezați cei care nu au primit un botez valid.
f. Botezul este administrat doar celor care și-au exprimat dorința de a primi botezul: 45
Cartagina22
g. Copiii din căsătoriile mixte trebuie botezați ortodocși 14 IV ec.23
h. Botezul produce rudenie spirituală: 53 Trulan, gradul doi inclusiv
i. Pruncii fără martori la botez trebuie botezați 72 Cartagina. 84 Trulan

Sancțiuni pentru abateri la Taina Botezului

Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare din Biserica ortodoxă română prevede
următoarele sancțiuni:
(1) Prin gravitatea acestora, următoarele abateri privind săvârșirea unor Sfinte Taine se
sancționează distinct.
(2) Clericul care nu săvârșește Sfânta Taină a Botezului în numele Preasfintei Treimi, cu trei
afundări sau admite botezul ereticilor se caterisește; aceeași sancțiune se aplică si pentru clericul
care repetă Taina Botezului săvârșită în numele Preasfintei Treimi.
(3) Clericul care săvârșește Sfânta Taină a Botezului în afara locașului de cult, cu excepția
botezului de necesitate, se sancționează cu dojană arhierească, oprirea de la săvârșirea celor sfinte
timp de 30 de zile, mutarea disciplinară sau destituirea din slujirea clericală, în caz de
neîndreptare.
(4) Nașii de Botez trebuie să fie credincioși ortodocși; clericul care nu veghează la respectarea
acestei obligații se sancționează cu dojană arhierească, oprirea de la săvârșirea celor sfinte timp
de 30 de zile sau cu mutarea disciplinară, în caz de neîndreptare.
(5) Preotul care, în caz de necesitate, chemat fiind de credincioși să boteze un copil aflat în pericol
de moarte, l-a lăsat să moară fără a fi botezat, se sancționează cu dojană arhierească sau oprirea
de la săvârșirea celor sfinte timp de 30 de zile, după gravitatea faptei.

20 Canonul 6 Laodiceea „În privința ereticilor, dacă stăruie în erezie, nu le este permis să intre în casa lui Dumnezeu.”
21 Canonul 6 Timotei al Alexandriei: „Întrebare: Dacă o femeie catehumenă și-a înscris numele ca să fie luminată și
în ziua botezării i s-ar întâmpla cele după obiceiul femeilor, se cuvine să fie luminată în ziua aceea sau să fie amânată
și cât să fie amânată? Răspuns: Să fie amânată până ce va fi curățită.”
22 Canonul 45 Cartagina: „45. Bolnavii care nu pot să răspundă pentru ei înșiși să fie botezați atunci când, prin

alegerea lor proprie și prin propria lor răspundere, au dat mărturie despre ei. Harul și reîmpăcarea să nu le fie
refuzate actorilor, mimilor și celorlalte persoane de acest fel sau apostaților care se pocăiesc și se reîntorc la
Dumnezeu.”
23 Canonul 14 Sinodul IV Ecumenic: „Iar cei care au deja copii dintr-o astfel de căsătorie, dacă au apucat să-i boteze

la eretici pe ce zămisliți de ei, să-i aducă la comuniunea Bisericii sobornicești, iar dacă nu au fost botezați, să nu mai
poată să-i boteze la eretici, nici să nu-i unească pe aceștia prin căsătorie cu un eretic, iudeu sau păgân, doar dacă
persoana care se unește cu un ortodox ar făgădui că se convertește la credința ortodoxă.”

8

(6) Clericul care săvârșește Taina Sfântului Botez si nu unge cu Sfântul Mir pe cel nou botezat si
nici nu-l împărtășește cu Sfânta Euharistie se sancționează cu dojană arhierească sau canonisirea
la mănăstire.

B. PRIMIREA CELOR DE ALTE CREDINȚE LA ORTODOXIE

1. Botezul eterodocșilor

Este cunoscută controversa baptismală din secolul al III-lea, care i-a avut ca antagoniști
principali pe Ciprian al Cartaginei24 și pe Ștefan, episcopul Romei25. Ne mulțumim aici doar să
amintim că, în scrisorile 70 și 74 ale sinoadelor africane, de la mijlocul secolului al III-lea, se pune
foarte serios problema integrării în Biserica Ortodoxă a ereticilor, fără botezare. Sfântul Ciprian
considera obligatorie botezarea convertiților, bazându-se pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel
adresate Efesenilor (4, 5) care arată că există un singur Botez, ce are temelie în unitatea credinței.
Pe de altă parte, Ștefan, episcopul Romei, considera botezarea ereticilor drept o inovație26. Se pare
că tensiunea între cele două partide a ajuns la o amploare atât de mare, încât Papa Ștefan a vrut
chiar să ia măsuri de excomunicare față de cei ce botezau ereticii convertiți27.
Canoanele 46 și 68 apostolice, a căror datare nu o putem face în mod precis, resping
categoric administrarea Tainelor ereticilor, fără să facă vreo distincție între erezii. Observăm însă
că exista o tradiție africană mai veche, de primire a ereticilor prin mirungere28. De asemenea,
canoanele apostolice amenință cu caterisirea pe clericul care rebotează pe cineva, sau acceptă
botezul ereticilor, care nu a fost săvârșit în numele Sf. Treimi și prin trei afundări.
Sursele de la începutul secolului al IV-lea arată că obiceiul primirii eterodocșilor în Biserică
prin punerea mâinilor a fost adoptat ca normă în unele regiuni, iar obiceiul acesta tindea spre
generalizare. Astfel, sinodul de la Arles, din 314, a stabilit că, în cazul în care cineva trece de la
erezie la Biserică, regula este de a-l primi prin punerea mâinilor, dacă a fost botezat în numele
Sfintei Treimi. Dacă nu a fost astfel botezat, trebuie botezat29.
Sinodul I ecumenic arată modul în care sunt reintegrați catarii, fiecare în starea sa, iar în
canonul 1930 se vorbește despre rebotezarea pavlichienilor.

24 Sf. Ciprian al Cartaginei susținea că toți ereticii și schismaticii să fie rebotezați. Disensiunea dintre Ciprian și Stefan,
episcopul Romei, reprezintă disputa dintre două eclesiologii: una pnevmatologică și alta eshatologică. Dionisie al
Alexandriei ajunge la concluzia că fiecare Biserică ar trebui să-și urmeze propriul exemplu.
25 Vezi Th. SAGI-BUNIC, „Ecclesia sola baptizat: sententia Tertulliani et S.Cypriani,” în Laurentianum, 1961, pp. 261-5.

26 Pentru mai multe detalii, vezi K. DUCHATELEZ, „Le principe de l’économie baptismale dans l’Antiquité chrétienne”,

în Istina, 18/1973, p. 330.

27 Eusebiu al Cezareei subliniază această dispută. Vezi Sources chrétiennes 41, ed. G. Bardy, pp. 172-3.

28 Vezi Sources chrétiennes 41, ed. G Bardy, p. 167.

29 K. DUCHATELEZ, Le principe de l’économie…, p. 339.

30 Canonul 19 Sinodul I ecumenic: „19. În privința paulianiștilor, care și-au căutat mai apoi refugiul în Biserica

sobornicească, a fost dată hotărârea ca ei să fie neapărat rebotezați. Iar dacă unii, în perioada trecută, au fost numărați
în rândul clerului și dacă s-ar arăta neprihăniți și ireproșabili, după ce vor fi rebotezați, să fie hirotoniți de către
episcopul Bisericii sobornicești. Dar dacă examinarea ar descoperi că aceștia sunt nepotriviți, se cuvine ca ei să fie
caterisiți. Dar, tot așa și în privința diaconițelor și, în general, în privința celor din cler, care se numără pe lista canonică,
va fi păzit îndeaproape același principiu. Ne-am referit însă la diaconițele care au fost numărate în această treaptă, deși
nu au nici măcar vreo hirotesie, prin urmare ele să fie desigur socotite în rândul laicilor.”

9

 Cu doar câțiva ani înainte de Sinodul II ecumenic, Sfântul Vasile cel Mare vorbește
explicit despre iconomie, arătând, în scrisorile 188 și 199 către Amfilohie al Iconiumului, modul
diferit în care trebuie să fie tratați cei care sunt integrați în Biserică, în funcție de raportarea lor la
doctrina și la viața Bisericii Ortodoxe. În scrisoarea 188, receptată în colecția de canoane a Bisericii
Ortodoxe drept canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare, sunt identificate trei categorii de
manifestări ale dezunirii cu Biserica: erezii, schismele și adunările ilicite. Arătând că, prin separarea
de Biserică, cei în cauză se rup de lucrarea harului, Sfântul Vasile cel Mare face totuși distincția
între cei care se îndepărtează de credința ortodoxă – ereticii – cei care se separă pentru motive de
altă natură decât doctrinară – schismaticii – și cei ce se separă din neascultare sau refuzând să se
supună autorității bisericești – cei din adunările ilicite. Sfântul Vasile cel Mare îi numește aici pe cei
îndepărtați de Biserică pentru învățături care ar putea fi corectate ca fiind ai Bisericii, prin aceasta
înțelegându-se că aceștia sunt în grija pastorală a Bisericii, existând o preocupare reală pentru
reintegrarea lor și pentru a nu le pune piedici suplimentare în calea asumării ortodoxiei.
Atunci când Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre schismaticii catari, encratiți,
idroparastați și apotactiști, arată că, prin despărțirea de Biserică, „nu au mai avut Harul Duhului
Sfânt peste dânșii”, deoarece, prin schismă, s-a întrerupt continuitatea. Cu toate acestea, pentru
a nu-i descuraja pe mulți care ar fi doritori să se apropie de Biserică, având în vedere că în Asia
se practica deja integrarea prin punerea mâinilor sau iconomie, Sfântul Vasile cel Mare arată că
pot fi primiți prin pogorământ. El arată de fapt că în abordarea pastorală a unor astfel de situații,
dacă rigoarea poate descuraja apropierea altora de Biserică, trebuie să fie luată în considerare
iconomia și aplicând pogorământul, Botezul acelora să fie primit31.
Sinodul II ecumenic, întrunit în 381, după un timp în care aplicarea iconomiei era de
notorietate, hotărăște, în canonul 7 că:
„Pe aceia dintre ereticii care se adaugă Ortodoxiei și părții celor care se mântuiesc îi acceptăm conform
obiceiului și rânduielii următoare: pe arieni și pe macedonieni, pe sabatieni, pe novațieni, care se
denumesc pe ei înșiși „cei puri” și „stângaci”, pe quartodecimani sau tetradiți și pe apolinariști îi
acceptăm după ce oferă documente scrise și după ce anatematizează toată erezia care nu este în același
cuget precum cugetă Biserica lui Dumnezeu cea sfântă, sobornicească și apostolică, fiind mai întâi
pecetluiți, adică fiind unși cu Sfântul Mir, și anume: la frunte, ochi, nări, gură și urechi. Și când îi
pecetluim pe aceștia, spunem: „Pecetea darului Duhului Sfânt”. Totuși, pe eunomieni, care sunt
botezați printr- o singură afundare, și pe montaniști, care sunt denumiți aici frigieni, și pe sabelieni,
care învață identitatea Fiului cu Tatăl și care fac și alte lucruri primejdioase, și pe toate celelalte erezii
(fiindcă aici sunt multe, mai cu seamă cele care provin din ținutul galatenilor) și pe toți dintre aceștia
care doresc să se adauge Ortodoxiei îi primim ca pe niște păgâni: în prima zi îi facem pe aceștia creștini,
iar a doua zi îi facem catehumeni, după care a treia zi îi exorcizăm prin suflarea de trei ori spre fața și
spre urechile lor și, astfel, îi catehizăm și îi facem să petreacă un timp în Biserică și să asculte Scripturile.
Și după aceea îi botezăm”.
La sfârșitul secolului al VII-lea, sinodul Trulan, sinod întrunit cu scopul precis de
receptare a tradiției canonice32, hotărăște, în canonul 95, următoarele:

31 Pentru mai multe detalii despre problematica iconomiei la Sfântul Vasile cel Mare. Vezi A. DE HALLEUX,
„L’économie dans le premier canon...”, pp. 381-92.
32 Pentru a înțelege importanța Sinodului Trulan în constituirea Tradiției canonice, vezi: R. PERȘA, Canoanele Bisericii

Ortodoxe. Vol. 1 - Canoanele Apostolice şi Canoanele Sinoadelor Ecumenice. Studiu introductiv, introduceri, note și traducere
Răzvan Perșa, vol. 1, pp. 234-242. V. LAURENT, L'œuvre canonique…, pp. 7-41.

10

 „Pe aceia dintre ereticii care se adaugă Ortodoxiei și părții celor care se mântuiesc îi acceptăm conform
obiceiului și rânduielii următoare: astfel, pe arieni și pe macedonieni, pe novațieni, care se denumesc
pe ei înșiși „cei puri” și „stângaci”, pe quartodecimani sau tetradiți și pe apolinariști îi acceptăm după
ce oferă niște documente scrise și după ce anatematizează toată erezia care nu este în același cuget după
cum cugetă Biserica lui Dumnezeu cea sfântă, sobornicească și apostolică, fiind pecetluiți, adică fiind
mai întâi unși cu Sfântul Mir, și anume: la frunte, ochii, nări, gură și urechi și, pecetluindu-i pe ei,
spunem: „Pecetea darului Sfântului Duh”. În privința paulianiștilor care și-au căutat mai apoi refugiul
în Biserica sobornicească, este dată hotărârea ca ei să fie neapărat rebotezați. „Totuși, pe eunomieni,
care sunt botezați printr- o singură afundare, și pe montaniști, care sunt denumiți aici frigieni, și pe
sabelieni, care învață identitatea Fiului cu Tatăl și care comit și alte lucruri primejdioase, și pe toate
celelalte erezii – fiindcă aici sunt multe, mai cu seamă cele care provin din ținutul galatenilor – și pe toți
dintre aceștia care doresc să se adauge Ortodoxiei îi primim ca pe niște păgâni: în prima zi îi facem pe
aceștia creștini, iar a doua zi îi facem catehumeni, după care, [în] a treia zi îi exorcizăm prin suflarea de
trei ori spre fața și spre urechile lor și astfel îi catehizăm și îi facem să petreacă un timp în Biserică și să
asculte Scripturile. Și după aceea îi botezăm”. Iar pe manihei, pe valentiniei și pe marcioniți și pe cei
care provin din erezii asemănătoare, acceptându-i ca pe păgâni, îi rebotezăm. Iar nestorienii, eutihianiții
și sabelienii și cei care provin din erezii asemănătoare trebuie să întocmească documente scrise și să
anatematizeze erezia lor și pe Nestorie, Eutihie, Dioscur și pe Sever și pe ceilalți conducători ai unor
asemenea erezii, și pe cei ce cugetă cele ale acestora, și toate ereziile menționate mai înainte, și astfel
vor avea parte de Sfânta Împărtășire.”
Observând cele două canoane, constatăm că textul adoptat de Sinodul Trulan preia în mod
fidel prima parte a canonului 7 de la Sinodul II ecumenic și astfel ambele texte subliniază trecerea
de la obicei la rânduială, sinodul Trulan confirmând încă o dată rânduiala stabilită de Sinodul II
ecumenic.
Având în vedere că Sinoadele ecumenice sunt cele care au integrat în colecția canonică a
Bisericii Canoanele Apostolice și că același Sinod Trulan care statornicește autoritatea sfintelor
canoane, inclusiv ale Canoanelor Apostolice, stabilește o procedură de primire distingând natura
separării de Biserică, după modelul canonului 1 al Sfântului Vasile cel Mare, cele două canoane
sunt receptări ale iconomiei și o transformare a pogorământului manifestat anterior în rânduială.
Astfel, canoanele 7 Sin. II ec și 95 Trul. nu mai sunt derogări de la normă, fiind ele însele normă,
distinse de obiceiul practicat anterior, așa cum înseși canoanele o confirmă, distingând
„următoarea rânduială și obicei”. Aceste două canoane au rămas statornice în prevederile lor
deoarece, în privința primirii în Biserică a eterodocșilor, cronologic vorbind, după canonul 95
Trulan, nici un alt canon nu revine asupra acestei proceduri printr-o prevedere receptată în
cadrul colecției fundamentale de canoane.
După constituirea Colecției de canoane a Bisericii Răsăritului, moment recunoscut ca fiind
un act de fixare a tradiției canonice receptate de Sinoadele ecumenice, cunoaștem situații în care
ereticii încadrați efectiv sau prin analogie în prima categorie menționată de canonul 7 Sin. II ec.,
au fost botezați. Având în vedere canonul 7 Sin. II ec. ca normă cu deplină autoritate, așa cum
reiese din precizările canonului 2 Trulan, dacă autoritatea bisericească optează pentru o aplicare
mai aspră decât norma, aceasta se poate face doar în mod excepțional, prin acrivie, în aplicarea
principiului iconomiei, fără a aducere atingere doctrinei și lucrării pastorale.

Primirea celor de alte alte credințe la ortodoxie în decursul istoriei

A. Până la marea schismă

11

Dovezile istorice ne arată că norma impusă în primirea eterodocșilor la credință era dată de
Canonul 95 Trulan, impunându-se până la Schisma din 1054. Astfel lista lui Timotei al
Constantinopolului, sec. VII, ne arată aplicarea celor trei metode de reprimire la ortodoxie impuse
de canonul 95 Trulan.
O altă dovadă este dată de receptarea tradiției canonice prin Codex Barberinii graecus 336,
care a impus această perspectivă în formularul liturgic al reprimirii la credință. Astfel, cel mai
vechi Evchologion existent al ritului bizantin sau constantinopolitan, Barberini Codex. 336
(sfârșitul secolului al optulea) conține rubrici și o structură a slujbei bazate pe dispoziții ale
canonului 95 al Sinodului Trulan, care este citat aproape cuvânt cu cuvânt.
Rugăciunea de primire din Codex Barberini precizează: „Dumnezeule, Mântuitorul nostru,
Care vrei ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoașterea adevărului să vină [Tim 2, 4], primește pe robul
Tău (N), care s-a trezit acum din rătăcirea lui și dorește să vină la cunoașterea adevărului Tău. Căci Tu ai
zis: „Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta și pe acelea, trebuie să le aduc. Și ele vor auzi glasul
Meu și vor fi o turmă și un păstor” [In 10, 16]. Păstorește-l pe el în credința cunoașterii Tale adevărate
potrivit expunerii sfinților și slăviților Tăi apostoli, învrednicește-l de pecetea dumnezeiescului Mir, de
venirea Sfântului Duh și de împărtășirea scumpului Trup și Sânge al lui Hristos și-l arată desăvârșit rob
al Tău, ca și el să se numere împreună cu turma Ta spre slava și lauda măreției Tale. Că a Ta este împărăția
și [puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin]”.
Inițial, latinii au fost admiși la comuniunea directă, dar pe la sfârșitul secolului al XII-lea,
după cum indică și canonistul Teodor Balsamon (care a murit după 1195), primirea latinilor a
devenit mai formalizată, realizată prin catehizare și un act de credință, numit λίβελλος. Până la
sfârșitul secolului al XV-lea, convertiți latini au fost primiți prin λίβελλος și mirungere. În cazuri
rare, au fost rebotezați, dar numai ca răspuns la abuzuri latine.

B. După Marea Schismă

După cum am arătat, în conformitate cu tradiția canonică există trei moduri de a primi pe
heterodocși în Bisericii: a) prin rebotezare, în cazul în care celebrarea Botezului heterodox este
considerată deficitară sau invalidă fie datorită credinței fie datorită practicii deficitare, b) prin
Mirungere și semnarea unui Libellus adecvat de retractare a ereziei pe care convertiții au
împărtășit-o anterior, și c) printr-un simplu Libellus sau mărturisire de credință, prin care erorile
heterodoxie sunt denunțate în mod corespunzător și credința ortodoxă este în mod deplin
îmbrățișată.

b. Perspectiva rusească

Această practică a fost un implementată de Petru Movilă, Mitropolitul Kievului. Conform

acestei abordări, cei care se întorc la credință sunt primiți în felul următor:
A. Necreștinii și protestanții netrinitari prin botezare,
B. protestanții trinitari și catolicii neconfirmați (care nu au primit încă mirungerea) sunt
primiți prin mirungere și ritul postbaptismal (ritul este valid, dar incomplet). Cu toate că botezul
protestanților trinitari este considerat valid în momentul în care se întorc la Biserica ortodoxă,
este totuși incomplet, din două motive: nu au succesiune apostolică, care este considerată
esențială pentru Biserică, și nu au Taina Mirungerii.

12

 C. Catolicii confirmați, nestorienii și necalcedonienii sunt primiți doar prin mărturisire de
credință.
Prin Sinodul din 1667 de la Moscova această practică s-a impus în întreaga Biserică rusă.

a. Perspectiva greacă

Deja la momentul Marii Schisme (1054) botezul latinilor a ajuns să fie supus unor critici
severe. Patriarhul Ecumenic Michael Kerularios a scris Patriarhului Petru al Antiohiei despre
abaterile Bisericii Apusene față de tradiția antică, scoțând în evidență "administrarea nelegiuită a
Botezului”. În acest sens, patriarhul ecumenic amenda practica unei singure scufundării și
utilizarea sării la botez.
Faptul că exista deja o practică grec-ortodoxă de rebotezare a romano-catolicilor după
Schisma din 1054 este confirmat și de al 4-lea canon al Conciliului IV Lateran, care a fost convocat
în 1215 de către Papa Inocențiu al III-lea.
În anul 1222, Patriarhul Constantinopolului, Germanos, care a fost mutat la Niceea, din
cauza cuceririi capitalei de către cruciați, a scris un tratat care identifică trei tipuri de Botez în
Apus: a. cel autentic și apostolic, care este acceptat de către lumea ortodoxă, b. Botezul printr-o
singură imersiune, și c. Botezul prin afuziune (turnare) sau stropire, care , conform patriarhului,
sunt extrem de discutabile.

i.Sinodul 1484
Cu toate acestea, primirea latinilor prin mirungere a fost instituită în 1484 de către Sfântul
și marele Sinod al Constantinopol. Declarând botezul latin ca valabil, sinodul a decretat că ce
convertiți dintre latini urmau să fie catehizați în mod corespunzător și să fie primiți printr-un
λίβελλος și un slujbă specială a Mirungerii, pe care sinodul a redactat-o (Acolouthy slujba de
reprimire ). Până în secolul XVIII această practică a fost impusă, cu unele excepții, în bisericile
grecești.
ii. Sinodul 1755
În 1750 Chiril al V-lea, patriarhul Constantinopolului rebotează, contrar practicii impuse
în Biserică, un număr de catolici, ceea ce duce la depunerea sa din scaunul patriarhal.
Primirea celor de alte credințe în Biserica Greacă avea să se schimbe în anul 1755, într-o
perioadă de antioccidentalism puternic și de puternice sentimente anti-papale. Revenind pe tron
Chiril al V-lea a emis din proprie inițiativă, în ciuda obiecțiilor Sinodului Patriarhal, un decret
intitulat „Definiția Sfântei Biserici a lui Hristos pentru apărarea Sfântului Botez dat de
Dumnezeu, și scuipând pe botezurile ereticilor care se săvârșesc în alt fel”, prin care a dispus
rebotezare tuturor celor ce se convertesc la ortodoxie fără vreo distincție. Definiția a fost aprobată
de Eustratios Argenti (un susținător puternic al eclesiologiei Sf. Ciprian al Cartaginei), principalul
teolog al secolului al XVIII-lea, care o fost, probabil, coautorul acelui decret.
Această practică de rebotezare a tuturor eterodocșilor a fost impusă mai apoi în Biserica
greacă prin Sf. Nicodim Aghioritul care a continuat argumentarea lui Chiril al V-lea. Excepții de
la această regulă întâlnim în prin primirea a 50.000 de catolici și melchiți de către Patriarhia
Antiohiei prin mirungere în 1860.

c. Perspectiva română

13

 Prima slujbă de reprimire a eterodocșilor la ortodoxie a fost alcătuită în 1895 și publicată
în Molitfelnicul de atunci, dar revizuită în 1929 și publicată în Molitfelnicul din 1937. În anul 1992
s-a retipărit în Molitfelnic rânduiala din 1937. Această slujbă nu este mulțumitoare, ba chiar a
stârnit controverse până astăzi, de aceea nu a mai fost retipărită. Această rânduială prevede:
1. Eterodocșii nebotezați (necreștinii, păgânii, evreii, ateii etc.). Primiți prin:
a) Catehizare;
b) Mărturisire de credință scrisă și semnată.
c) Partea liturgică: Botez, Mirungere, Împărtășanie. Nu se face spovedania.
2. Eterodocșii botezați la o confesiune
a) Cei botezați în numele Preasfintei Treimi (schismatici, vechi orientali, catolici, vechii
catolici, anglicani, protestanți, și la cele patru culte neoprotestante: adventiștii, baptiștii,
penticostalii, creștinii după evanghelie), li se recunoaște botezul. Primiți prin catehizare,
mărturisire de credință scrisă și semnată, mirungerea, spovedania și împărtășania dacă este
cazul.
b) Eterodocșii așa zis botezați la o altă confesiune, dar nu în numele Preasfintei Treimi,
la ereticii antitrinitari: martorii lui Iehova, mormonii, unitarienii (reformați maghiari). Aceștia
sunt primiți ca și păgânii.
În anul 2014 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat slujba de reprimire a
celor de alte credințe la Biserică. Îndreptări necesare la această rânduială au în vedere textul
rânduielii românești, datorită limbajului să arhaic, dar mai ales a confuziei dintre anumite
doctrine protestante. Rânduiala este prea ecumenică cu neo-protestanții precum Botezul
adventiștilor, baptiștilor, penticostalilor și creștinilor după Evanghelie. Lipsa unei rânduieli
pentru lapsi (cei căzuți de la credință), dar și o rânduiala de primire a greco-catolicii care
actualmente sunt acceptați prin mirungere, deși în 1948 revenirea la Ortodoxie se făcea fără
Mirungere. În textul actual nu apare problema (re)primirii clericilor de la alte confesiuni, sau a
clericilor căzuți de la credință, mărturie regăsită în can. 62 apostolic care precizează: „Dacă vreun
cleric, dintr-o frică omenească față de un iudeu, un păgân sau un eretic, ar nega numele lui
Hristos, să fie aruncat afară, iar dacă [ar nega] numele de cleric, să fie caterisit. Dar dacă s-a pocăit,
să fie acceptat ca laic.”.
Tradiția românească merge pe reinterpretarea și nuanțarea tradiției canonice, impunân,
prin conceptul de „sobornicitate deschisă” al Părintelui Dumitru Stăniloae, o altă viziune asupra
problemei. În acest sens, pr. Stăniloae afirmă:
„În același timp Biserica în sensul de mai sus este Biserica unică în înțelesul deplin al cuvântului
Biserică. Căci formațiunile creștine, care n-au pe Hristos sălășluit intim în ele, nu pot fi nici corpul
lui Hristos, nici mireasa Lui. Pe lângă aceea, Hristos nu poate avea mai multe corpuri extinse
organic din corpul Lui personal și mai multe mirese. Orice unire deplină a credincioșilor cu Hristos
nu poate însemna decât o prezență intimă, integrală și lucrătoare a Lui în sânul lor. Și numai
această unire e Biserica în sensul deplin al cuvântului. Dar atunci se pune întrebarea: Ce sunt
celelalte confesiuni creștine care nu mărturisesc o astfel de unire intimă și lucrătoare a lui Hristos
cel integral în ele? Socotim că ele sunt biserici nedepline, unele mai aproape de deplinătate, altele
mai depărtate. Spiritul învățăturii și tradiției ortodoxe ne impune să socotim că confesiunile
neortodoxe sunt despărțăminte care s-au format într-o anumită legătură cu Biserica deplină și
există într-o anumită legătură cu ea, dar nu se împărtășesc de lumina și de puterea deplină a
soarelui Hristos. Într-un fel deci Biserica cuprinde toate confesiunile despărțite de ea, întrucât ele

14

 nu s-au putut despărți deplin de Tradiția prezentă în ea. De altfel, Biserică în sensul deplin al
cuvântului este numai cea Ortodoxă.” Teologia Dogmatică ortodoxă, vol II, p. 267.
Rugăciunea de primire a heterodocșilor la ortodoxie în Biserica ortodoxă română
(Molitfelnic 1937, 1992, 2014), indică respectarea celor trei distincții din tradiția canonică,
precizând „Însuți Stăpâne, Iubitorule de oameni, și acum caută spre robul tău N, care este oaie
din cuvântătoarea ta turmă, cu smerenie te rog, plinește în inima lui lumina harului preasfântului
Tău Duh, spre cunoașterea adevăratei sfintei tale Evanghelii, aprinde în el scânteia mântuitorului
Botez care zace în sufletul lui, ca să aprindă în el văpaia harului tău celui duhovnicesc spre plinirea
poruncilor Tale ”.

III. ASPECTE CANONICE PRIVIND TAINA MIRUNGERII

Termenul χρίσµα are mai multe valențe în Tradiția Bisericii. Conform lui George Lampe,
Dicționarul patristic, acest termen poate fi înțeles ca: 1. Ungere în sens non-religios 2. Ungerea
preoților și a regilor în VT (Clement, Pedagogul) 3. Ungerea lui Hristos (Iustin, Dialogul) 4.
Ungerea creștinilor: 1. spirituală a: prin participarea la ungerea lui Hristos; b. prin pogorârea
Duhului Sfânt; c. prin actul baptismal (prebaptismal și postbaptismal).
1. Argumentare biblică și patristică a Tainei Mirungerii
În primele zile ale Bisericii, Taina ungerii cu Sfântul Mir s-a administrat prin punerea
mâinilor Apostolilor, dându-se Duh Sfânt celor botezați. În Faptele Apostolilor – prima istorie a
Bisericii – ni se spune că: “…Apostolii din Ierusalim auzind că Samaria a primit cuvântul lui
Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru și pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească
Duh Sfânt, pentru că nu se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezați în
numele Domnului Iisus. Atunci își puneau mâinile peste ei și ei luau Duh Sfânt” (Fapte 8, 14-18).
Actul punerii mâinilor a fost ulterior înlocuit prin ungerea cu Sfântul Mir. Caracterul Tainei
Ungerii cu Sfântul Mir ni-l adeverește și Sfântul Apostol Ioan prin cuvintele: “Ungerea pe care
ați luat-o de la el rămâne întru voi…” (I Ioan 2, 27). Sfântul Mir se sfințește cu puterea, lucrarea
și pogorârea Duhului Sfânt”33.
În Lv. 21 se vorbește despre ungerea preoților folosindu-se formula „sfântul untdelemn
al Hristosului lui Dumnezeu”: ἔλαιον τοῦ χριστοῦ, τό ἁγιον ἔλαιον τοῦ χριστοῦ τοῦ Θεοῦ, care
arată dimensiunea sacerdotală a preoților. Tertulian Despre Botez: „nu primim Duhul din apele
botezului care ne pregătesc pentru aceasta, ci prin Sfânta ungere, precum Aaron la consacrarea
preoțimii lui Moise.” Ca fundamentare biblică este adus și pasajul din Ieșire 29, unde se vorbește
despre consacrarea preoților lui Aaron prin :„spălarea în apă” și „ungerea lor cu mir”, ceea ce
echivala, în tradiția creștină, cu preoția universală a tuturor credincioșilor.
Administrată îndată după Botez, Taina Ungerii cu Sfântul Mir, revarsă peste cel botezat
darurile Duhului Sfânt. Ungerea cu Sfântul Mir este numită și “ungere împărătească, ungere
duhovnicească”, iar Mirul “veșmântul nestricăciunii și semn săvârșitor celor însemnați cu
spălarea dumnezeiască și cu chemarea Unuia-Născut…și a Duhului Sfânt”34.

33 Pr. asist. Nicolae V. Dură, „Dispoziții și norme canonice privindadministrarea Sfintei Taine a Botezului”, în
Ortodoxia, an. XXXI(1979), nr.3-4, p. 593-612. Rânduiala la prepararea, fierberea și sfințirea Mirului, Ediția Sfântului Sinod,
Tipografia Cărților Bisericești, București, 1906, p. 17
34 Acestea sunt cuvintele rugăciunii rostite de Întâistătătorul Bisericii la Sfințirea Mirului (Rânduiala la prepararea …,

p. 15).

15

 Dacă Botezul reprezintă nașterea din nou și participarea în moartea și învierea lui Hristos,
mirungerea este văzută ca Cincizecimea personală. În acest sens Sf. Părinți ai Bisericii oferă câteva
repere cu privire la preoția generală primită de credincioși prin Taina Mirungerii: „Oamenii
sfințiți prin Ungere devin creștini pentru a fi împărați, preoți și prooroci ai Tainelor cerești”,
spune Sf. Macarie Egipteanul, iar Sf. Chiril al Ierusalimului precizează în Cateheza III
mistagogică, „doar prin mirungere putem fi numiți creștini”.

2. Din punct de vedere canonic, Taina Mirungerii marchează și integrarea celui nou botezat
în Biserica întreagă, prin primirea pecetluirii cu Sfântul și Marele Mir, sfințit de Întâistătătorul
Bisericii Autocefale înconjurat de membrii Sfântului Sinod. Această săvârșire a Tainei prin
mirungere, este o dezvoltare a formei inițiale împlinite prin punerea mâinilor, menționată de
Faptele Apostolilor (8, 15-1735). Practica pecetluirii cu Sfântul Mir își are originea în asumarea
cuvintelor Sfântului Apostol Pavel din Epistola a doua către Corinteni: „Iar Cel ce ne întărește pe
noi împreună cu voi, în Hristos, și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a pecetluit pe noi și a
dat arvuna Duhului în inimile noastre” (1, 21-22).
Canonul 6 Cartagina36 arată că Sfântul și Marele Mir se sfințește de episcop care este semn
al unității Bisericii.
În principiu, Taina Mirungerii nu se repetă, există doar o singură excepție, aceea a
reprimirii acelora care s-au lepădat de Biserică. Primesc Taina Mirungerii cei care au primit Taina
Sfântului Botez sau ereticii care, botezați fiind în numele Sfintei Treimi în afara Bisericii ortodoxe,
sunt primiți în Biserica în conformitate cu prevederile canoanelor 7 Laod., 7 Sin. II ec, 95 Trul37.
Formul canonică, redată de canoanele 7 Laod., 7 Sin. II ec, 95 Trul este: „Pecetea darului
Duhului Sfânt”: Σφραγὶς δωρεὰς Πνεύµατος ἁγίου. Această formulă nu trebuie interpretată ca
oferirea anumitor harisme prin Mirungere, deoarece termenul folosit este δωρεὰς, iar nu
χαρίσµατα, ci ca pecete a dăruirii Duhului Sfânt, ca acțiune personală a Duhului lui Dumnezeu,
taina este dar al Duhului Sfânt, ceea ce arată și diferența confesională, deoarece confirmarea
catolică, săvârșită la vârsta de 12 ani nu mai este privită ca dar. De aceea, față de Biserica ortodoxă,
Biserica catolică a introdus anumite inovații: a. Se oferă după vârsta de 12 ani; b. Numai episcopul
poate săvârși Taina (excepția: prin permisiunea Papei); c. administrarea de 2 ori, prin două
metode: și prin mir și punerea mâinilor.

35 „Care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste niciunul dintre
ei, ci erau numai botezați în numele Domnului Iisus. Atunci își puneau mâinile peste ei, și ei luau Duhul Sfânt.” (FA.
8, 15-17).
36 Canonul 6 Cartagina: „Episcopul Fortunatus a spus: „Ne aducem aminte de cele hotărâte la sinoadele precedente,

ca Mirul, reîmpăcarea penitenților, consacrarea fecioarelor, a locurilor și a bisericilor să nu fie făcute de către preoți.
Iar dacă cineva este descoperit făcând acest lucru, ce să se hotărască în privința lui?” Episcopul Aurelius a spus:
„Cuvioșia voastră a auzit ceea ce a fost propus de către fratele și coliturghisitorul nostru Fortunatus. Ce spuneți
despre acestea?” A fost afirmat de către toți episcopii că: „Producerea mirului și consacrarea fecioarelor să nu fie
făcute de către preoți. Însă nu este nici permis vreunui preot să reîmpace pe cineva spre slujba obștească. Acest lucru
este plăcut tuturor”.
37 Canonul 7 Laodiceea: „În ceea ce-i privește pe cei care se întorc dintre eretici, adică dintre novațieni sau dintre

fotinieni, sau dintre quartodecimani, fie că sunt la aceia catehumeni, fie credincioși, să nu fie primiți înainte de a fi
anatematizat toată erezia, dar în special pe cea în care erau ținuți cu tărie. Și după aceea, cei care sunt numiți
credincioși de către aceia, după ce învață pe de rost simbolurile de credință și după ce sunt unși cu Sfânta Mirungere,
să se împărtășească astfel de Sfintele Taine.”

16

 !
RÂNDUIELI!CANONICE!PRIVIND!TAINA!MĂRTURISIRII!
!
!
Taina% Mărturisirii% se% află% în% centrul% slujirii% pastorale% ca% o% cale% de% consolidare% a%
comuniunii%în%Hristos,%în%care%credinciosul%este%sprijinit%să%redobândească%„frumusețea%cea%
dintâi”1.% Această% lucrare% a% Bisericii% a% fost% numită% în% timp% fie% Mărturisire,% fie% Spovedanie%
sau% Pocăință,% fiecare% denumire% exprimând% starea% de% înnoire% a% omului% prin% lucrarea%
Harului.%În%decursul%vremii%observăm%o%dinamică%a%pocăinței%care%sFa%manifestat%în%cadrul%
eclezial.% Fiecare% perioadă% istorică% a% avut% din% acest% punct% de% vedere% particularitățile% ei%
marcate%de%modul%în%care%creștinii%se%raportau%la%viața%duhovnicească%și%la%contextul%în%care%
ei% o% trăiau.% Din% acest% motiv,% atunci% când% prezentăm% rânduielile% canonice% privind% Taina%
Mărturisirii% nu% ne% putem% rezuma% doar% la% o% înșiruire% a% textelor% Sfintelor% canoane% care% fac%
referire% la% această% temă,% ci% trebuie% să% înțelegem% și% rânduiala% dezvoltată% din% asumarea%
învățăturii%Sfântei%Scripturi%și%Sfântei%Tradițiii,%cultivată%în%cadrul%eclezial.%%
%
! EVOLUȚIA!RÂNDUIELILOR!PRIVIND!TAINA!MĂRTURISIRII!
% De%la%începutul%creștinismului%putem%vorbi%despre%ritualul%mărturisirii%păcatelor%și%
observăm% că% Biserica% a% făcut% deosebire% între% mărturisirea% păcatelor% credincioșilor% care%
participau%la%viața%comunitară%asumânduFși%slăbiciunile%și%mărturisirea%celor%ce%sFau%abătut%
de%la%exigențele%vieții%în%Hristos%prin%apostazie%sau%fapte%asimilate%acesteia.%%%
Mărturisirea%stării%de%om%păcătos%pe%calea%desăvârșirii%era%practicată%de%la%început%
în% cadrul% euharistic,% ca% un% act% de% responsabilitate% și% de% realism% duhovnicesc% deoarece%
Biserica%nu%pierde%din%vedere%încercările%cu%care%omul%se%confruntă%zi%de%zi.%%
În% Faptele% Apostolilor% 19,% 18F20% ne% este% prezentată% pocăința% efesenilor% în% fața%
Sfântului% Apostol% Pavel% și% acest% moment% este% considerat% ca% dovadă% firească% de%
responsabilitate,%care%făcea%să%sporească%mărturia%Bisericii.%%
Didahia% celor% 12% apostoli% menționează% practica% Bisericii% primare% în% privința%
mărturisirii%păcatelor%ca%act%de%pregătire%pentru%Frângerea%Pâinii.%%
%
„Când% vă% adunați% în% Duminica% Domnului,% frângeți% pâinea% și% mulțumiți,% după% ce%
mai%întâi%v5ați!mărturisit!păcatele!voastre,%pentru%ca%jertfa%voastră%să%fie%curată.”%2%
%
% Tot% Didahia% vorbește% și% despre% îndepărtarea% celor% care% nu% își% asumă% pocăința% și%
înnoirea%vieții:%
„MustrațiFvă%unul%pe,%altul,%nu%cu%mânie,%ci%în%pace,%cum%este%scris%în%
Evanghelie;%cu%cel%care%greșește%împotriva%altuia,%nimeni%din%voi%să%nu%
vorbească,%nici%săFl%asculte,%până%nu%se%pocăiește.”3%
%

1
Vezi Filocalia vol. VII, Traducere, introducere şi note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, Cuvîntul lui Teolipt,
mitropolitul Filadelfiei, EIBMBOR, București, 1977 p. 45. Vocația vieții de a regăsi frumusețea cea dintâi este
subliniată de Binecuvântările înmormântării, glasul 5, Vezi: Molitfelnic, EIBMO, București, 2002, p. 219.
2
Scrierile Părinților Apostolici, „Didahia celor 12 Apostoli”, XV, (3), Traducere, note și indici de Pr. D Fecioru,
coll. PSB, IBMBOR vol. 1, XIV, (1) p. 31
3
Ibidem, p. 32

17
% Pe%lângă%mărturisirea%stării%de%căutare%a%desăvârșirii%prin%conștientizarea%păcatelor%
de%zi%cu%zi,%odată%cu%întețirea%persecuțiilor,%mai%ales%în%timpul%prigoanei%lui%Deciu%(250)4,%
Biserica%sFa%confruntat%cu%situații%în%care%persoane%care%nFau%putut%face%față%vremurilor%de%
restriște%se%pocăiau%și%cereau%reintegrarea%în%comunitatea%eclezială.%Având%în%vedere%faptul%
că% Biserica% nu% repetă% Botezul,% atunci% când% un% creștin% care% a% abandonat% viața% în% Hristos%
dorea%să%fie%reintegrat,%mărturisirea%și%pocăința%primite%în%cadrul%comunitar%erau%condiții%
pentru%iertare%și%reintegrare.%Aceste%situații%erau%încadrate,%din%primii%ani%ai%creștinismului,%
întrFun% ritual% penitențial,% inspirat% de% ritualului% catehumenatului,% mărturisirea% și% pocăința%
fiind%considerate%ca%un%al#doilea#Botez.%%
% Sursele%timpurii%nu%ne%dau%detalii%concrete.%Din%a%doua%jumătate%a%secolului%al%IIFlea,%
la%Sfântul%Irineu%al%Lionului%avem%date%despre%mărturisirea%păcatelor%în%fața%unui%preot,%iar%
Sfântul% Ciprian% al% Cartaginei% afirmă% că% penitența% poate% să% fie% făcută% și% doar% în% fața%
preotului,% primirea% de% către% acesta% a% mărturisirii% și% impunerea% mâinilor% fiind% actele% prin%
care%Biserica%iartă%păcatele5.%%
% Pentru% păcatele% care% exprimă% o% îndepărtare% voluntară% de% la% calea% credinței:%
apostasia,% erezia,% uciderea,% și% desfrânarea,% precum% și% pentru% statornicia% în% nerânduială,%
mărturisirea% se% făcea,% în% primele% două% secole,% în% fața% comunității.% Sfântul% Ambrozie% al%
Milanului% arată% că% pocăința% publică% nu% era% admisă% decât% o% singură% dată% după% Botez6,% iar%
Fericitul%Augustin%%spune%că%nu%poate%fi%acordată%penitența%publică%acelora%care%au%abuzat%
deja%de%ea7.%%
Chiar%dacă%asumarea%unei%căi%păcătoase,%după%primirea%Botezului,%era%considerată%
o% nesocotire% a% Harului,% Părinții% primelor% secole% creștine% mărturisesc% faptul% că% pocăința%
sinceră%este%răspuns%la%chemarea%adresată%de%Hristos%și%este%încununată%de%iertare.%Sfântul%
Ioan% Gură% de% Aur% arată% că% prin% cuvântul% „veniți”% (Matei% 11,% 28)% Hristos% cheamă% la%
împăcare,%el%fiind%cel%care%se%luptă%pentru%mântuirea%noastră8.%%%
Pornind%de%la%aceste%exemple%putem%înțelege%că%Pocăința%ca%Taină%a%fost%percepută%
de% la% început% nu% doar% ca% o% manifestare% a% regretului% pentru% cădere,% ci% și% ca% un% cadru% de%
exprimare%a%disponibilității%iubitoare%a%Bisericii%prin%lucrarea%vindecătoare%și%reintegrarea%
în%corpul%eclezial.%%
Odată% cu% dezvoltarea% spiritualității% monastice,% Biserica% a% asumat% și% o% lucrarea% de%
sprijinire%duhovnicească,%în%care%cel%înduhovnicit%își%asuma%și%rolul%de%îndrumător.%Astfel,%
credincioșii%au%ajuns%nu%numai%săFși%mărturisească%păcatele%grave,%ci%săFși%încredințeze%și%
preocupările,% chiar% cele% mai% detaliate,% inclusiv% mărturisirea% gândurilor,% % celor% cu% o%
experiență% duhovnicească,% episcopi,% preoți,% sau% simpli% monahi,% pentru% a% se% hrăni% din%
experiența% acestora% și% a% evita% căderea.% Biserica% a% cultivat% practica% filiației% duhovnicești%
asumată%de%persoane%care%au%ajuns%la%o%stare%de%experiență%și%înțelepciune%duhovnicească,%
indiferent%dacă%erau%sau%nu%din%rândul%clerului.%Cu%timpul%sFa%adoptat%rânduiala%ca%fiecare%
credincios%să%aibă%un%duhovnic%sfătuitor,%care%să%îl%sprijine%în%urcușul%duhovnicesc%și%astfel%

4
Pentru mai multe detalii despre contextul persecuției lui Deciu, vezi J.-M. Le MAYEUR et al., Histoire du
Christianisme - tome 2 - naissance d'une chrétienté, Desclée, 1995, pp. 155-161.
5
Vezi Nectarie PETRE, Le sacrement de la Pénitence, l'histoire du rite en Roumanie et sa théologie dans l'Eglise
orthodoxe, Cerf, 2015, p. 36.
6
De Paen., II, 95; 1300, cf. H. RONDET, "Esquisse d'une histoire du Sacrement de Pénitence", Nouvelle Revue
Théologique 80, nr. 6, (1958), p. 569.
7
(Ep. 153, 7; 1435), cf. H. RONDET, "Esquisse d'une histoire...", p. 569
8
Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, Omilia 38, Editions IBMBOR, Bcuresti, 1994, p. 469.

18
preoții% au% ajuns% să% primească% după% hirotonie% hirotesia% întru% duhovnic,% ca% încredințare% a%
mandatului%de%împlinitor%al%lucrării%de%restaurare%și%împăcare%cu%Biserica.%%
Ținând% cont% de% această% evoluție,% putem% vorbi% despre% o% rânduieli% canonice% cu%
privire% la% Taina% Mărturisirii,% care% au% în% vedere% atât% persoana% investită% cu% autoritatea% și%
responsabilitatea% bisericească,% locul% săvârșirii,% cât% și% persoanele% care% își% mărturisesc%
păcatele.%%
%
SĂVÂRȘITORUL!TAINEI!MĂRTURISIRII!
Așa%cum%am%arătat%mai%sus,%Taina%Botezului%este%învierea%împreună%cu%Hristos%iar%
Taina%Mărturisirii%poate%fi%socotită%ca%o%cale%de%menținere%a%creștinului%în%lumina%Harului%
prin% ridicarea% a% omului% cu% ajutorul,% măiestria% și% tactul% pastoral% al% duhovnicului,% din%
neputința%unei%conștiințe%alterate.%%
În%această%lucrare%pastorală,%episcopul%și%preotul%duhovnic%sunt%săvârșitorii%Tainei,%
fiind%mărturisitori%și%martori%ai%lucrării%de%restaurare%a%omului%în%Biserică,%aleși%și%investiți%
în%această%lucrare%prin%hirotonie%și%hirotesie.%
Chiar% dacă% prin% hirotonire% preotul% dobândește% calitatea% harică% pentru% săvârșirea%
lucrării% sacramentale,% inclusiv% a% spovedaniei,% având% în% vedere% că% prin% Taina% Mărturisirii%
credinciosul% este% reintegrat% în% comuniunea% eclezială,% luând% în% considerare% prevederile%
canonului%%43%Cartagina,%care%arată%că%epitimia%se%dă%cu%judecata%episcopului,%în%Biserică%sF
a%încetățenit%pe%cale%de%obicei%rânduiala%ca%preotul%hirotonit%să%fie%pregătit%pentru%slujirea%
de%duhovnic%și%la%momentul%potrivit,%episcopul%săFl%investească%în%oficiul%de%duhovnic%prin%
hirotesire9.% Această% rânduială% arată% că% Taina% Spovedaniei% este% o% lucrare% de% mare%
responsabilitate% sub% autoritatea% Bisericii,% exercitată% prin% episcopul% locului.% În% acest% sens,%
canonul% 12% al% Sinodul% I% Ecumenic% subliniază% competența% episcopului% locului% pentru% a%
particulariza% modul% de% integrare% a% credincioșilor% în% comuniunea% eclesială% prin% epitimii,%
leacuri%mântuitoare.%Același%lucru%este%afirmat%și%de%canonul%5%Ancira10,%Taina%Spovedaniei%
fiind% asumată% ca% taină% a% restaurării,% a% cultivării% discernământului% duhovnicesc% și% a%
împăcării% cu% Biserica.% De% aceea,% nimeni% nu% poate% să% împace% cu% Biserica% pe% cineva% sau% să%
despartă% de% ea,% fără% să% fie% în% comuniune% cu% episcopul11,% chipul% comuniunii% ecleziale%
depline.%%
Pocăința%este%exprimată%de%credincios,%dar%duhovnicul,%prin%măiestria%sa,%o%poate%
cultiva%și%îi%poate%pune%în%valoare%roadele.%%
Duhovnicul% trebuie% săFși% asume% faptul% că% prin% el% lucrează% Hristos% și% din% acest%
motiv,%atitudinea%sa%trebuie%să%fie%una%de%mărturisire%a%iubirii%lui%Dumnezeu%și%de%sprijinire%
a% credinciosului% pentru% redobândirea% chipului% luminos% primit% la% Botez.% % Părintele% D.%
Stăniloae%arată%că%preotul%nu%are%niciun%motiv%să%se%mândrească%în%lucrarea%sa%deoarece%nu%
pune% nimic% altceva% de% la% el% decât% slujirea12,% iar% Sfântul% Grigorie% cel% Mare% atrage% atenția%

9
Vezi Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, BOR, an. LXXXIII, 1955, p.
242.
Canonul 5 Ancira: „... Episcopii însă să aibă putere ca, cercetând felul întoarcerii lor, să-i trateze şi mai
10

blând sau să prelungească mai mult timpul de pocăinţă. Dar înainte de toate să li se cerceteze atât viaţa de
mai înainte, cât şi cea mai din urmă, şi aşa să se măsoare blândeţea."
Canonul 39 Apostolic: "Presbiterii şi diaconii să nu săvârşească nimic fără încuviinţarea episcopului, căci
11

acesta este cel căruia i s-a încredinţat poporul Domnului şi acela de la care se va cere socoteală pentru
sufletele lor."
Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMO, Bucureşti, 1978, p. 10.
12

19
preotului% în% legătură% cu% o% capcană% deosebit% de% păgubitoare% în% care% cad% unii% oameni% care%
ajung%săFl%iubească%pe%duhovnic%mai%mult%decât%pe%Dumnezeu13.%
%
RÂNDUIELI! PRIVIND! PRIMITORUL,! LOCUL! ȘI! TIMPUL! ÎN! CARE! SE! SĂVÂRȘEȘTE! TAINA!
SPOVEDANIEI!
% %
Având%în%vedere%că%Taina%Spovedaniei%este%o%înnoire%a%Botezului,%pot%fi%primiți%în%această%
lucrare%sacramentală%membrii%Bisericii,%clerici%și%mireni,%care%prin%căință,%în%mod%liber,%își%
asumă%responsabilitatea%și%nădăjduiesc%în%reintegrarea%eclesială%deplină%prin%împărtășirea%
cu%Sfintele%Taine.%
% Credincioșii%dau%dovadă%de%discernământ%atunci%cânt%își%asumă%păcatele%și%din%acest%
motiv,% Biserica% a% învață% că% se% cuvine% ca% Pocăința% să% fie% trăită% de% fiecare% creștin,% chiar% de%
către% prunci,% odată% cu% manifestarea,% chiar% parțială,% a% discernământului.% O% precizare% a%
acestei%înțelegeri%este%identificată%în%canonul%18%al%Sfântul%Timotei%al%Alexandriei%care%arată%
că% pruncii% trebuie% să% învețe% săFși% asume% responsabilitatea% pentru% faptele% săvârșite,% dând%
dovadă%de%un%oarecare%discernământ%în%jurul%vârstei%de%10%ani.%Această%vârstă%nu%poate%fi%
identificată%ca%un%moment%începând%cu%care%princii%au%posibilitatea%de%a%se%spovedi,%ci%este%
temei%pentru%primirea%pruncilor%la%spovedanie%la%vârsta%la%care%ei%vădesc%o%capacitate%de%a%
distinge%binele%de%rău.%%
% Înainte% de% primirea% în% Biserică% prin% Botez% sau% ungerea% cu% Sfântul% și% Marele% Mir,%
preotul%primește%pocăința%celui%ce%se%pregătește,%dar%în%aceste%circumstanțe%nu%este%vorba%
de%Taina%Spovedaniei,%ci%de%pocăința%premergătoare%integrării%sau%reintegrării%în%Biserica%
Ortodoxă.%%
% Rânduiala% Spovedaniei% arată% că% Taina% Mărturisirii% se% săvârșește% în% Biserică,% în%
pronaos%sau%naos,%înaintea%icoanei%Mântuitorului%Hristos,%alături%de%episcopul%sau%preotul%
îmbrăcat%în%toate%veșmintele%liturgice,%sau%în%caz%de%urgență%cu%epitrahil%și%felon14.%În%caz%de%
necesitate% această% Taină% poate% fi% săvârșită% și% în% alte% locuri% și% în% circumstanțe% cu% totul%
excepționale,% dacă% preotul% nu% are% la% îndemână% felonul,% poate% săvârși% Taina% Mărturisirii%
înveșmântat%doar%cu%epitrahilul.%
% În%această%lucrare%bisericească%preotul%sau%episcopul%este%martor%și%mărturisitor.%El%
mărturisește% față% de% credincios% lucrarea% lui% Dumnezeu% prin% trăirea% credinței% în% virtuți% și%
este%martor%înaintea%lui%Dumnezeu%pentru%căința%celui%ceFi%stă%alături.%%
% În%circumstanțe%obișnuite,%timpul%Spovedaniei%este%legat%mai%ales%de%zilele%de%post,%
ca% timp% potrivit% pentru% mărturisirea% păcatelor,% dar% în% caz% de% nevoie% ea% poate% fi% săvârșită%
oricând.%Rânduiala%liturgică%prevede%un%moment%de%pregătire,%împlinit%de%credincios,%și%un%
moment% de% pregătire% în% cadru% eclezial,% prin% rugăciunile% rostite% de% preot% înainte% de%
spovedanie15.%%%
%
!RÂNDUIELI!PRIVIND!EPITIMIA!ȘI!MĂIESTRIA!DUHOVNICULUI!%

Sfântul Grigorie cel Mare(Dialogul), Cartea regulei pastorale, Traducere de Pr Prof. Onor. Dr. Alexandru
13

Moisiu, Sibiu, 1987, p. 74.

Vezi Molitfelnic, Editura IBMO, București, 2013, p. 63.
14

Vezi Molitfelnic...., pp. 63-65.

15

20
% Epitimia,% îndrumarea% dată% de% duhovnic% celui% care% se% mărturisește,% nu% este% o%
sancțiune% juridică,% ci% ea% are% rolul% de% leac% vindecător,% mijloc% pedagogic% de% cultivare% a%
responsabilității%și%de%dezrădăcinare%a%păcatului.%
% Prin% epitimie% credinciosul% este% ținut% în% legătura% unui% efort% responsabil% careFl%
angajează%întrFun%dinamism%duhovnicesc.%%
% Capacitatea%duhovnicului%de%a%sprijini%mărturisirea%şi%de%a%susţine%îndreptarea,%prin%
identificarea% epitimiei% adecvate% ca% leac% vindecător,% este% numită% în% tradiția% canonică% şi%
măiestrie% duhovnicească.% Sfintele% Canoane,% în% special% Canoanele% Sfinţilor% Părinţi,%
ilustrează%natura%acestei%măiestrii%duhovniceşti%şi%pun%în%evidenţă%legătura%dintre%răbdare,%
rugăciune,%căinţă%și%mijloacele%de%pocăinţă.%%
Biserica% a% prețuit% întotdeauna% râvna% omului% spre% îndreptare% și% a% încurajat%
asumarea% responsabilă% a% greșelilor.% Preotul% este% chemat% să% dovedească% măiestrie%
duhovnicească%și,%prin%răbdare%și%blândețe,%să%îl%sprijine%pe%credincios%săFși%mărturisească%%
liber%păcatele.%Cu%cât%omul%se%încălzește%mai%mult%de%lucrarea%restauratoare%a%rugăciunii%în%
comuniunea%Bisericii,%în%el%se%disting%stările%păcătoase%dobândite%în%trecut%și,%odată%ridicate%
la%nivelul%conștiinței,%acestea%pot%fi%numite%și%mărturisite.%%
Tradiția%canonică%valorizează%această%asumare%din%proprie%inițiativă%a%căderii%și%cei%
care% o% exprimau% erau% primiți% cu% mai% multă% înțelegere,% deoarece,% așa% cum% arată% Sfântul%
Grigorie% Teologul% în% canonul% 4,% asumarea% liberă% a% căderii% este% începutul% dezrădăcinării%
păcatului16.%
Cheia% de% boltă% sau% textul# sinteză# a# tradiției# canonice# a# primelor# 7# secole,# care%
mărturisește% despre% măiestria% duhovnicului% și% în% legătură% cu% modul% în% care% Biserica%
gestionează% lucrarea% de% cultivare% a% discernământului% în% viața% personală% și% apropierea% de%
Hristos,%este%canonul%102%Trulan17.%Acest%canon%arată%că%misiunea%păstorului%duhovnicesc%
este% aceea% de% aFl% scoate% pe% om% din% prăpastia% deznădejdii,% păstrând% echilibrul% între%
disponibilitate,%iubire%și%rigoare,%astfel%încât%Biserica%să%manifeste%încrederea%în%milostivirea%
lui% Dumnezeu,% dar,% în% același% timp,% să% sprijine% și% lepădarea% de% păcat% și% urcușul%
duhovnicesc.%Textul%ne%arată%că%puterea%de%a%lega%și%de%a%dezlega,%pe%care%preotul%a%primitF
o,% nu% este% puterea% de% a% imobiliza% sau% puterea% de% a% pedepsi,% ci% cale% de% sprijin% spre%
îndreptare.% În% acest% sens,% Sfântul% Vasile% cel% Mare% spune% în% canonul% 54% că% rămâne% la%
chibzuința% preotului% să% lungească% sau% să% scurteze% epitimiile% potrivit% circumstanțelor%
fiecărui%caz%în%parte.%%
În% același% timp% preotul% trebuie% să% evite% o% indulgență% care% încurajează% delăsarea.%
Canonul%102%Trulan%este%explicit%în%acest%sens:%%
„...%tot%cuvântul%lui%Dumnezeu%şi%al%celui%căruia%i%sFa%încredinţat%cârmuirea%de%
păstor% este% să% aducă% înapoi% oaia% cea% rătăcită% şi% să% vindece% pe% cea% muşcată% de%
şarpe,% dar% să% nu% o% împingă% spre% prăpastia% deznădăjduirii% şi% nici% să% nu%
slăbească%frâna%spre%moleșirea%şi%spre%dispreţuirea%vieţii”.%%
16
Canonul IV Girig. Teol: „Căci cel ce adică de sineşi năzuind spre mărturisirea păcatelor, prin aceea că a
primit să devină acuzator din îndemn propriu, împotriva celor tăinuite, ca unul care a început deja
vindecarea patimei şi arată semn al schimbării spre mai bine, se va supune unor epitimii mai blânde, iar cel
ce se vădeşte în răutate ori prin oarecare bănuială, ori prin pâră fiind vădit fără de voie, se supune unei
pedepse mai aspre, astfel că numai curăţindu-se el deplin se primeşte la împărtăşirea celor sfinte”.
17
Când vorbim de canoanele de la Trulan trebuie să știm că prin acestea s-a receptat tradiția canonică
anterioară. Iustinian al II-lea convoacă acest Sinod pentru a da Bisericii un corpus de rânduieli și pentru a da
Statului o coerență în această abordare nomocanonică. Am putea spune că toate canoanele Sinodului Trulan
sunt de fapt o codificare a tradiției canonice anterioare.

21
 %
Măiestria% duhovnicului% se% exprimă% în% primul% rând% prin% dialogul% stabilit% cu%
credinciosul,%unde%fiecărei%persoane%îi%este%dat%un%sprijin%adaptat%la%propriile%nevoi:%%
“Să% nu% dai% pentru% fiecare% păcat% aceeași% sentință,% ci% pentru% fiecare% una% proprie,%
judecând%cu%multă%chibzuială%fiecare%greșeală,%pe%cele%mici%și%pe%cele%mari,%și%întrF
un% fel% pe% cea% cu% lucrul,% întrFaltul% pe% cea% cu% cuvântul,% în% mod% deosebit% pe% cea% cu%
intenția,%sau%calomnia,%sau%bănuiala.%Și%unora%le%vei%cere%ajutorarea%săracilor,%altora%
posturi,%iar%pe%alții%îi%vei%despărți%pe%măsura%păcatului%lor”18.%
%
Duhovnicul%nu%este%judecător,%ci%mărturisitor%al%iubirii%lui%Dumnezeu%și%cel%care%îl%
sprijină% prin% măiestria% sa% pe% cel% ce% se% pocăiește% în% urcușul% duhovnicesc.% Din% acest% motiv%
epitimia%este%și%un%mijloc%pedagogic%lucrător%prin%asumarea%liberă.%%
Din%acest%motiv,%canonul%102%Trulan%îi%cere%preotului%să%cunoască%tradiția%Bisericii,%
metodele% pastorale% folosite% în% decursul% timpului,% cele% prevăzute% de% rigoare% și% cele% ale%
blândeții,%fiind%capabil%să%aleagă,%pentru%fiecare%caz%în%parte,%soluția%cea%mai%potrivită%spre%
mântuire.%El%arată%că%dacă%cel%ce%se%pocăiește%nu%este%capabil%săFși%asume%cele%prevăzute%de%
rigoarea%rânduielii,%trebuie%să%fie%folosită%blândețea:%
„Aşadar,%trebuie%ca%noi%să%le%ştim%pe%amândouă,%şi%pe%cele%ale%asprimii,%şi%pe%cele%
ale% obiceiului% (cerute% de% obicei),% dar% să% urmăm% chipul% cel% mai% îndătinat% la% cei%
care%nu%primesc%asprimea,%precum%ne%învaţă%pe%noi%Sfântul%Vasile”.%
%
Observăm%că%textul%face%trimitere%la%canonul%3%al%Sfântul%Vasile%cel%Mare%prin%care%
ierarhul%capadocian%concluzionează%spunând:%%
„pe%amândouă%(căile)%trebuie%să%le%ştim%noi,%atât%pe%cea%precizată%prin%lege,%cât%şi%
pe%cea%după%obicei;%şi%în%privinţa%celor%ce%nu%primesc%legea%cea%mai%înaltă%să%se%
urmeze%după%chipul%predanisit19”.%%%
%
% În% canonul% 3% atribuit% Sfântului% Ioan% Postitorul% se% arată% că% epitimia% nu% se% rezumă%
doar%la%oprirea%de%la%împărtășanie.%Postul,%rugăciunea,%metaniile,%milostenia%și%toate%faptele%
care%cultivă%virtuțile%sunt%remedii%ce%pot%fi%date%de%duhovnic%în%cadrul%Tainei%Mărturisirii.%
Sf.% Teodor% Studitul% spune% că% doar% pentru% persoanele% care% nu% se% pocăiesc% trebuie% aplicate%
canoanele% severe% ale% Sfântului% Vasile% cel% Mare20.% Părintele% Dumitru% Stăniloae% arată% că%
Biserica% a% statornicit% luarea% în% considerare% a% canoanelor% severe% ale% Sfântului% Vasile% cel%
Mare% pentru% cei% care% nu% fac% niciun% efort% de% convertire,% iar% cei% care% dovedesc% pocăință% și%
primesc% unele% osteneli,% pot% primi% canonisirile% cele% mai% mici% la% care% ne% îndeamnă% Ioan%
Postitorul.% Molitfelnicul% prevede% că% preotul% duhovnic% poate% face% unele% „ușurări% peste%
canoanele% Sfinților% Părinți% atunci% când% cineva% se% arată% cu% o% căință% fierbinte% și% plină% de%
umilință% pentru% păcatele% dale,% cu% adevărat% mărturisitoare% a% greșelilor% sale,% cu% adâncă% și%
duioasă% frângere% a% sufletului% său,% și% cu% adevărată% părăsire% a% faptelor% lui% celor% rele,% cu%
depărtare% de% ele% și% cu% inimă% curată,% încă% și% cu% nefățarnică% silință% către% faptele% cele% bune%
însoțite% de% înfrânare% și% milostenie.....% (pentru% că% )% scopul% Bisericii% este% de% a% îndemna% și% a%

Const. Apost., cartea 11, cap. 48, P.G., I, col. 709 cf. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol III,
18

Ed. IBMBOR, București 1997, p. 86.

În originalul grecest este τῷ )αραδοθέντι τύ)ῳ - transmis.
19

Vezi Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor.....”, p. 240

20

22
atrage%pe%toți%către%Dumnezeu%cu%dragostea%învățăturii%celei%bune,%fără%%a%lăsa%pe%nimeni%
întristat.%Că%Dumnezeu%caută%căința%de%la%noi%toți,%ca%pe%toți%să%ne%mântuiască%și%nimeni%să%
nu%piară.”21%
% Chiar%dacă%în%Biserică%au%apărut%cu%timpul%chestionare%de%spovedanie%și%au%existat%
tendințe%de%tarifare%a%păcatelor22,%Biserica%a%subliniat%faptul%că%fiecare%persoană%trebuie%să%
fie% înțeleasă% în% starea% ei% și% epitimia% trebuie% să% fie% adaptată% în% primul% rând% în% funcție% de%
starea% sufletească% a% celui% ce% se% pocăiește% și% de% capacitatea% acestuia% de% a% se% folosi% de% leac%
pentru%creșterea%duhovnicească.%
% Epitimia% dată% de% un% duhovnic% nu% poate% fi% ridicată% de% un% alt% duhovnic,% deoarece%
această% atitudine% ar% provoca% dezordine% în% Biserică23.% Doar% cel% care% a% legat% are% capacitatea%
canonică%de%a%dezlega,%sau%episcopul%locului24,%în%cazul%în%care%constată%o%nerânduială%și%o%
nevoie% pastorală.% Competența% episcopului% este% susținută% și% de% faptul% că% epitimia% nu% este%
dată%doar%în%nume%propriu,%ci%din%încredințarea%Bisericii%exprimată%prin%hirotesirea%primită%
de%preotul%duhovnic%prin%rugăciunea%episcopului.%%
%
! RÂNDUIELI!PRIVIND!SECRETUL!SPOVEDANIEI!
! Așa%cum%am%văzut%mai%sus,%în%primele%secole%creștine%Biserica%a%cunoscut%practica%
mărturisirii% și% penitenței% publice.% Cu% timpul,% așa% cum% mărturisește% Origen,% Biserica% a%
socotit%că%mărturisirea%publică%trebuie%împlinită%doar%în%condițiile%în%care%aceasta%ar%fi%spre%
folosul% celui% ce% mărturisește% și% spre% întărirea% duhovnicească% a% comunității25.% Patriarhul%
Nectarie% al% Constantinopolului,% în% 391,% abolește% pentru% Răsărit% spovedania% publică,% dar%
penitența%rămâne%pentru%multă%vreme%publică%atât%în%Constantinopol,%cât%și%în%alte%părți.%
Corespondența% lui% Demetrius% Chomatianos% din% secolul% al% XIIIFlea,% de% exemplu,% prezintă%
mai% multe% asemenea% situații26.% Se% pare% că% în% această% vreme% în% Bizanț,% ca% și% Imperiul%
Carolingian,% era% adoptată% practica% relației% „greșeală% publică% –% penitență% publică,% greșeală%
privată% –% penitență% privată”27.% Papa% Leon% cel% Mare% (+461),% a% fost% cel% care% a% abolit% în%
Occident% mărturisirea% publică,% afirmând% că% spovedania% trebuie% să% fie% făcută% în% secret% în%
fața%unui%preot28.%%
% Secretul% spovedaniei% a% fost% statornicit% în% Biserică% pentru% a% încuraja% asumarea%
păcatului%și%sprijinirea%celui%ce%a%greșit,%spre%avansarea%pe%calea%îndreptării,%întrFun%context%
în% care% anumite% păcate% erau% pedepsite% în% acele% vremuri% chiar% cu% moartea.% La% astfel% de%
situații%se%referă%și%Sfântul%Vasile%cel%Mare%în%canonul%34.%Canonul%134%Cartagina%arată%că%
episcopul% sau% preotul% sunt% ținuți% să% păstreze% secretul% spovedaniei% și% mărturia% lor,% pentru%
faptele%de%care%au%luat%cunoștință%în%privat,%nu%apoate%fi%luată%în%considerare%ca%început%de%
acuzare.%%Canonul%28%al%Sfântului%Nichifor%Mărturisitorul%arată%clar%obligația%de%păstrare%a%

Vezi Molitfelnic....., p. 59.

21

Vezi G. Le Bras, Pénitentiels, D.T.C., t. XII, Paris, 1933, col. 1162-1168. — E. Amann,
22

Pénitence, D.T.C., t. XII, Paris, 1933, col. 846-847.

Dumitru Stăniloae, "Mărturisirea păcatelor...." p. 243.
23

Vezi canonul 12 I ec.

24

PG 12, coll. 1381-1382. Părintele Nectarie Petre face o analiză mai largă a textelor din această perioadă în
25

Nectarie PETRE, Le sacrement de la Pénitence, l'histoire du rite en Roumanie et sa théologie dans l'Eglise orthodoxe,
Cerf, 2015, pp. 37-39.
John H. ERICKSON, ”Penitential Discipline in the Orthodox Canonical Tradition,” St Vladimir's Theological
26

Quarterly 21 (1977), p. 198

John H. Erickson, ”Penitential Discipline ...,", p. 198.
27

Vezi: J. P. Migne, Perpétuité de la foi de l'Eglise catholique sur l'eucharistie, par Nicole, Arnauld, Renaudot, le p.
28

Paris, etc. ; sur la confession, par Denis de Sainte-Marthe, Paris, 1841, p. 1019.

23
secretului%pentru%păcatele%ascunse%primite%în%Taina%Spovedaniei.%Această%obligație%trebuie%
să%fie%înțeleasă%ca%fiind%în%scopul%sprijinirii%celui%ce%se%pocăiește%în%vederea%îndreptării.%%
% Clericul%se%află%în%obligația%de%confidențialitate%și%discreție%pentru%toate%situațiile%de%
care% ia% cunoștință% în% calitatea% de% slujitor% al% altarului,% chiar% dacă% nu% este% vorba% de%
spovedanie,% deoarece% încrederea% pe% care% o% persoană% o% arată% Bisericii,% destăinuinduFse% și%
cerând% sprijinul% slujitorilor% ei,% nu% poate% fi% trădată,% toate% fiind% încredințate% prin% preot% lui%
Hristos.% Dacă% în% spovedanie% sau% în% afara% ei% o% persoană% mărturisește% preotului%
determinarea%de%a%săvârși%păcate%prin%care%pune%în%pericol%pe%cineva,%nu%poate%fi%invocat%
secretul% spovedaniei,% deoarece% confidențialitatea% protejează% pocăința% și% răsplătește%
încrederea% arătată% Bisericii% pentru% sprijinirea% îndreptării% și% tolera% tacit% fărădelegea.% În%
aceste% circumstanțe% preotul% trebuie% să% afirme% clar% atitudinea% Bisericii% și% să% ceară% sfat%
episcopului.%%
% %Regulamentul% autorităților% canonice% disciplinare% și% al% instanțelor% de% judecată% ale%
Bisericii%Ortodoxe%Române%prevede%ca%abatere%privind%Taina%Sfintei%Spovedanii%%refuzarea%
pocăinței% celui% ce% se% întoarce% de% la% păcat% și% o% sancționează% cu% dojană% arhierească,% cu%
împlinirea%unui%canon%de%post%şi%de%pocăinţă%la%mănăstire%sau%cu%mutarea%disciplinară,%iar%
în%caz%de%neîndreprare,%este%prevăzută%caterirea29.%Divulgarea%secretului%spovedaniei%este%
sancționată%cu%împlinirea%unui%canon%de%post%şi%de%pocăinţă%la%mănăstire,%sau%cu%mutarea%
disciplinară,%cu%destituirea%din%slujirea%clericală,%iar,%în%caz%de%neîndreptare,%cu%caterisirea30.%
Este% prevăzut% în% același% timp% că% un% cleric% duhovnic% nu% pot% fi% martor% în% instanțele% de%
judecată%pentru%circumstanţele%devenite%cunoscute%prin%Taina%Spovedniei31.%
%
BIBLIOGRAFIE%OPȚIONALĂ:%%
STĂNILOAE,% D.,% „Mărturisirea% păcatelor% și% pocăința% în% trecutul% Bisericii”,% BOR,% an.%
LXXXIII,% 1955;% ERICKSON,% J.% H.,% nPenitential% Discipline% in% the% Orthodox% Canonical%
Tradition,n% St# Vladimir;s# Theological# Quarterly% 21% (1977);% NECTARIE,% P.,% Le# sacrement# de# la#
Pénitence,% l;histoire# du# rite# en# Roumanie# et# sa# théologie# dans# l;Eglise# orthodoxe,# Cerf,% 2015;%
KARAISARIDIS,% K.,% „Mărturisirea% ca% Taină% a% izbăvirii% de% păcat”,# în% AUC,% seria% Teologie,% V%
(1999),%nr.%5;%%BELEA,%N.,%„Îndatoririle%duhovnicului%după%Sfintele%Canoane”,#în%rev.%ST,%III%
(1951),%nr.%9F10;%ANDREICUŢ,%Î.P.S.%A.,%Spovedanie%şi%Comuniune,%ed.%Episcopiei%Alba%Iulia,%
1998;% RONDET,% H.,% ”Esquisse% drune% histoire% du% Sacrement% de% Pénitencen,% Nouvelle# Revue#
Théologique%80%(6),%1958.%

Vezi Regulamentul autorităților canonice disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
29

Basilica, 2015, art. 29 (11).

Vezi Regulamentul autorităților..., art. 29 (12).
30

Vezi Regulamentul autorităților..., art. 29 (13).

31

24
 IMPEDIMENTE LA PRIMIREA TAINEI CUNUNIEI DETERMINATE DE LEGĂTURILE DE
ÎNRUDIRE

1. Preliminarii

Impedimentele sunt determinate de lipsa unor condiții esențiale care să permită încheierea
căsătoriei și administrarea Tainei Cununiei în mod valid.
Până la sinodul Trullan, Biserica Orientală nu a avut o teorie canonică a impedimentelor
matrimoniale, în această materie urmându-se legislația civilă. Primul care tratează despre
impedimentele matrimoniale este Sf. Vasile cel Mare care în canoanele 27 și 68 reia dispozițiile civile
din timpul său. Sinodul Trullan stabilește următoarele impedimente matrimoniale: rudenia spirituală
(can. 53), consangvinitatea și cuscria (can. 54), căsătoria dintre un ortodox și un eretic (can. 72),
hirotonia (cann. 3, 6, 26), voturile monahale (can. 44), adulterul (can. 87), răpirea (can. 92).
Teoria canonică a impedimentelor, în sensul strict al cuvântului (κώλυµα τοῦ γάµου), își are
începuturile în prescripțiile sinodale din 26 aprilie 1064 și 19 martie 1065 a patriarhului de
Constantinopol Ioan al VIII-lea Xifilinul, prin care impedimentele matrimoniale erau definite ca fiind
acele circumstanțe inerente persoanei contractante, în baza cărora dreptul divin sau uman prohibește
căsătoria (Rhallis-Potlis, Syntagma V, 52, 54). Astfel, în funcție de incidența impedimentelor care le
determinau, canonistul bizantin Theodor Balsamon împărțea căsătoriile în trei categorii: 1) căsătorii
ilegale (γάµος παράνοµος / nuptiae nefariae), din cauza impedimentului tutelei; 2) căsătorii
condamnabile (γάµος κατάκριτος / nuptiae damnatae), din cauza impedimentului hirotoniei și al stării
monahale; 3) căsătorii incestuoase (γάµος ἂναγνος, ἀνόσιος / nuptiae incestae) afectate de impedimentul
consangvinității1.
Urmându-se legislația civilă în materie, impedimentele au fost împărțite după conținutul lor în
două mari grupe: impedimente absolute și impedimente relative (împiedică căsătoria numai cu
anumite persoane); iar după afectele lor în: impedimente dărâmătoare și impedimente împiedicătoare.

2. Impedimente absolute

Impedimentele absolute sau dărâmătoare sunt acele impedimente care opresc celebrarea
căsătoriei sub sancțiunea nulității.
În categoria impedimentelor absolute intră:
1) Impedimentul generat de lipsa elementului fundamental care stă la baza încheierii
căsătoriei, și anume lipsa consensului liber exprimat (consensus facit nuptias). Consensul
poate fi viciat fie prin lipsa vârstei necesare pentru încheierea căsătoriei, prin obligarea unei
persoane de a-și da consimțământul împotriva voinței sale proprii (violența – vis; teamă –
metus; răpire – raptus; amăgire – dolus), prin constatarea unei stări de debilitate mintală, a unei
stării de ebrietate, precum și existența unei interdicții privind exercitarea unor drepturi civile
pe durata prescrisă de lege.
2) Existența unei căsătorii nedesfăcute legal (atât civil cât și bisericește). Biserica acceptă
căsătoria a doua și chiar căsătoria a treia (Vasile cel Mare, cann. 4, 50) dar respinge în mod
categoric căsătoria a patra (Tomos-ul sinodului de la Constantinopol din anul 920 din timpul
patriarhului Nicolae Misticul).

1Cfr. PG 138, col. 678; Vezi de asemenea A. HAGE, Les empêchements de mariage en droit canonique oriental, Beyrouth,
1954, pp. 22-23.

28
 3) Starea clericală (Apost., can. 26; Trullan, can. 6; Neocezareea, can. 1); și starea monahală
(Calcedon, can. 16; Trullan can. 44; Vasile cel Mare can. 60)2.
4) Disparitatea de cult. În Biserica Ortodoxă, cununia se administrează doar celor care sunt
botezați, fiind astfel interzisă căsătoria dintre un creștin și un necreștin (Cartagina, can. 21;
Calcedon, can. 14; Trullan, can. 72).

Parte din aceste impedimente sunt prevăzute și în legislația civilă românească, după cum
urmează: consimțământul liber exprimat al celor doi soți (Cod Fam., art. 16; Noul Cod Civil, art. art.
288); vârsta: Codul Familiei, art. 4, stabilea ca limită minimă vârsta de 18 ani pentru soț și 16 pentru
soție; Noul Cod Civil, art. 289, stabilește ca limită minimă vârsta de 18 ani pentru ambii soți; căsătoria
existentă a unuia dintre soți (Cod Fam., art. 5; Noul Cod Civil, art. 290).

3. Impedimente relative

Impedimentele relative sunt acele impedimentele care opresc administrarea căsătoriei între
anumite persoane aflate într-o relație de rudenie mai apropiată sau mai depărtată.
Rudenia este relația care se stabilește între două persoane prin descendența uneia din alta,
prin descendența a două persoane din a treia persoană, prin legătura dintre două sau trei familii
și printr-un raport asemănător de rudenie3.
În privința calculării gradelor de rudenie, Biserica a împrumutat modelul roman, în care
gradul de înrudire era stabilit în funcție de numărul nașterilor (fizice, morale sau religioase) care
despărțeau o persoană de o altă persoană4.
În Dreptul Canonic, legăturile de rudenie se clasifică în trei categorii: a) rudenia fizică; b)
rudenia religioasă; c) rudenia morală.
Înainte de a trece la analizarea celor trei categorii de rudenii, este necesar să prezentăm
semnele convenționale comune utilizate pentru a reda persoanele și legăturile de rudenie care
există între ele.

= familia; = bărbatul; = femeia ;

descendența sau nașterea fizică dintr-o familie;
poate fi raportată atât la familie cât și numai la tată sau numai la mamă.

2 Sfântul Nichifor Mărturisitorul, patriarh de Constantinopol (806-815), dispune în canonul 91 excomunicarea

monahului care a lepădat haina monahală pentru a se căsători și readucerea lui cu forța în mănăstire. Cfr. J. B.
PITRA ed., Juris ecclesiastici Graecorum Historia et monumenta, vol. II, Romae, 1864-1868, p. 336. Comentând canonul
44 Trullan, Balsamon considera căsătoria monahului ca fiind nulă. Cfr. G. A. RHALLIS – M. POTLIS, Syntagma
sfintelor și dumnezeieștilor canoane, II, Atena, 1852, p. 410.
3 Cfr. NICODIM MILAȘ, Dreptul Bisericesc Oriental, București, 1915, p. 495.

4 În Apus, modelul roman de calcularea gradelor de rudenie (în funcție de nașteri) a fost substituit cu cel germanic

în care stabilirea gradelor de rudenie se făcea ținându-se cont de câte generații desparte o generație de alta. Astfel
după modelul germanic frații erau rude de gradul I, verișorii primari erau rude de gradul II, verișorii secundari
erau rude de gradul III, verișori terți erau rude de gradul IV. Acest mod de calculare a gradelor a fost adoptat
pentru a combate endogamia în rândul popoarelor nou convertite. Cfr. G. H. JOYCE, Matrimonio cristiano. Studio
storico-dottrinale, Alba, Edizione Paoline, 1954, pp. 461-468; PIETRO DAQUINO, Storia del matrimonio cristiano alla luce
della Bibbia, Torino, Editrice Elle DI CI, 1988, pp. 230-231; Vezi PL 126, col. 141; J. FLEURY, Recherches historiques sur
les empêchements de parente dans le mariage canonique des origines aux fausses décrétales, Paris, 1933, pp.

29
 legătura conjugală dintre două persoane căsătorite

concubinajul dintre două persoane

logodna dintre două persoane

= încetarea din viață a persoanelor respective

încetarea legăturii conjugale (divorțul)

adopția tutela

.
. nășia la cununie nășia la botez
.

3.1. Rudenia fizică

Rudenia fizică este determinată de două feluri de acte fizice: de actul fizic al nașterii și de actul
civil al căsătoriei.
Actul fizic al nașterii determină rudenia de sânge sau consangvinitatea iar actul civil / religios
al căsătoriei determină rudenia de cuscrie sau afinitatea.

3.1.1. Rudenia de sânge

Rudenia de sânge sau consangvinitatea (συγγενεῖς) este rudenia care se stabilește între două
sau mai multe persoane prin descendența din înaintași comuni. Rudenia de sânge este ascendentă
sau descendentă, pe linie directă – când descind unii din alții fie nemijlocit, fie mijlocit – sau
colaterală – persoanele nu descind una din alta, dar au un număr neîntrerupt de nașteri care le
leagă de același strămoș comun.

30
 Pe linie directă, acest tip rudenie constituie impediment până la infinit iar pe linie colaterală
rudenia de sânge constituie impediment la căsătorie până în gradul al VII-lea inclusiv.
De-a lungul istoriei Bisericii, limitele în care rudenia de sânge constituie impediment la
căsătorie au cunoscut diverse fluctuații. În sec. I-III, Biserica a adoptat normele Dreptului mozaic
(Levitic 18, 6-18) și cele din Dreptul Roman, care interziceau căsătoria între rudele de sânge atât pe
linie directă cât și pe linie colaterală până în gradul al III-lea inclusiv (Apost. can. 19; Timotei, can.
11; Teofil, can. 5).
Împăratul Teodosie cel Mare (379-395), prin decret imperial, a extins în anul 384 impedimentul
consangvinității până la gradul al IV-lea inclusiv (Cod. Theod. III, 10, 1, 12, 3), nepermițând astfel
căsătoria între verișorii primari. Cu toate acestea, căsătoriile între verișorii primari nu vor dispărea,
fapt confirmat de legislația lui Iustinian în care impedimentul consangvinității este limitat doar
până la gradul al III-lea inclusiv (Instit. I, 10, 4).
Părinții sinodului Trullan (691-692) vor reconsidera interdicția lui Teodosie, interzicând prin
canonul 54 căsătoria dintre verișorii primari (gradul IV) atât pe linie directă, cât și pe linie
colaterală. În Ecloga (740) lui Leon Isaurul (717-741), iar apoi în Vasilicalele (910-911) lui Leon VI
Filosoful (893-912), impedimentul consangvinității a fost extins până la gradul al VI-lea inclusiv,
interzicându-se astfel în mod absolut și căsătoria între verișorii secundari sau de al doilea.
Sinodul local de la Constantinopol din anii 1025-1043 va opri căsătoriile până în gradul al VII-
lea inclusiv; hotărâre care a fost apoi generalizată de către Patriarhul ecumenic Luca Chrisobergul
prin sinodul local de la Constantinopol din anul 1166 (11 aprilie) și a rămas în vigoare până astăzi
în majoritatea Bisericilor Ortodoxe. În Biserica Ortodoxă Română, respectivele dispoziții au fost
cuprinse în Pravila Mare din anul 1652 (glava 191).

1) Rudenia de sânge pe linie directă

Rudenia de sânge pe linie directă se stabilește între o persoană și ascendenții și descendenții

săi direcți.
În calcularea gradelor de rudenie se numără nașterile care separ o persoană de altă persoană
în linie dreaptă (descendentă sau ascendentă), excluzându-se din calcul rădăcina sau strămoșul
comun. De asemenea, soțul și soția sunt considerați o singură naștere în raport cu consângenii lor.
De exemplu, în stabilirea gradului de rudenie dintre bunic și nepoată (fata copilului său) luăm
în calcul numai nașterea nepoatei și pe cea a părintelui său (fiul sau fiica bunicului), rezultând
astfel gradul al II-lea de rudenie de sânge pe linie directă. Iar între tată și copilul său nu se ia în
calcul decât nașterea copilului, astfel părinții și copiii sunt în gradul I de rudenie de sânge pe linie
directă.
Schema rudenie de sânge pe linie directă

A – B = rudenie de sânge pe linie directă, gradul I

A – C = rudenie de sânge pe linie directă, gradul II
A A – D = rudenie de sânge pe linie directă, gradul III
A A – E = rudenie de sânge pe linie directă, gradul IV
B
A este tatăl lui B, bunicul lui C, străbunicul
C lui D și stră-străbunicul lui E. C este fiul lui B,
nepotul lui A, tatăl lui D și bunicul lui E.
D

31
2) Rudenia de sânge pe linie colaterală

Rudenia de sânge pe linie colaterală este determinată de legăturile de rudenie care se stabilesc
între o persoană și ascendenții și descendenții săi colaterali, care au în arborele genealogic același
strămoș comun. Strămoșul comun este o considerat în spița fiecărei neam o singură persoană.
Astfel o persoană intră în relație de consangvinitate pe linie colaterală cu rudele colaterale ale
tatălui care au același strămoș comun, precum și cu rudele colaterale ale mame.
La fel ca la rudenie de sânge pe linie directă, și în acest tip de rudenie calcularea gradelor de
rudenie se face ținându-se cont de numărul nașterilor care despart o persoană de altă persoană,
excluzând strămoșul comun al celor doi. Astfel în stabilirea gradului de rudenie dintre doi frați se
iau în calcul numai nașterile celor doi, excluzându-se nașterea strămoșului comun, adică al tatălui
sau al mamei5. Iar în stabilirea gradului de rudenie dintre nepoată și unchiul său, frate al tatălui ei,
se ia în calcul nașterea nepoatei, a tatălui ei și al fratelui tatălui (unchiul ei), rezultând astfel o
rudenie de sânge pe linie colaterală de gradul al III-lea.

Schema rudenie de sânge pe linie colaterală

A – B = consangvini pe linie colaterală, gradul II

C – D = consangvini pe linie colaterală, gradul IV
E – F = consangvini pe linie colaterală, gradul VI
A B G – H = consangvini pe linie colaterală, gradul VIII
B – E = consangvini pe linie colaterală, gradul IV
C D A – H = consangvini pe linie colaterală, gradul V
C – H = consangvini pe linie colaterală, gradul VI
E F E – H = consangvini pe linie colaterală, gradul VII
E – D = consangvini pe linie colaterală, gradul V
G H A – D = consangvini pe linie colaterală, gradul III

A și B sunt frați, C și D sunt verișori primari, E și F sunt verișori secundari, G și H sunt

verișori terți. A nu se poate căsători cu D, întrucât este nepoata fratelui său (gr. III), dar nici
cu F deoarece este fiica nepoatei sale din frați și strănepoata sa (gr. IV). Același impediment
subzistă și în cazul în care A ar dori să se căsătorească cu H, aceasta fiind nepoata nepoatei
sale din frați și stră-strănepoata sa (gr. V). La fel C nu se poate căsători cu F întrucât aceasta
este nepoata sa din verișori primari și strănepoata din frați a tatălui său (gr. V), dar nici cu H,
aceasta fiind fiica nepoatei sale din verișori primari și stră-strănepoata tatălui său (gr. VI). De
asemenea, C nu se poate căsătorii cu B, întrucât aceasta este sora tatălui său și mătușa sa (gr.
III). E nu se poate căsători cu B, întrucât aceasta este sora bunicului său și mătușa tatălui (gr.
IV), dar nici cu H întrucât aceasta este stră-strănepoata bunicului său și nepoata sa din
verișori secundari (gr. VII). În schimb G și H se pot căsătorii întrucât ei se află într-un grad
mai îndepărtat de rudenie, nesocotită de către Biserică ca impediment la căsătorie (gr. VIII).

3) Dispensa de la impedimentul consangvinității

Conform tradiției și practicii bisericești, de la impedimentul consangvinității se poate dispensa

până în gradul al V-lea inclusiv, iar în cazuri excepționale până în gradul al IV-lea inclusiv.

5Copiii născuți din același tată și aceeași mamă se numesc frați germani; copiii născuți din același tată dar din
mame diverse se numesc frați consangvini; copiii născuți din aceeași mamă dar cu tați diverși se numesc frați
uterini.

32
 Conform articolului 88, lit. w, din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii
Ortodoxe Române episcopul are dreptul să acorde dispense bisericești de căsătoriei și recăsătorire
pentru credincioșii mireni, în limita prevederilor canonice. Prin urmare, în baza acestei prevederi
și consfințind o practică îndelungată a vieții bisericești, autoritatea bisericească competentă în
acordarea dispensei este episcopul locului unde cei doi viitori soți, sau cel puțin unul dintre ei, au
domiciliul sau cvasidomiciliul (rezidență sau flotant) sau dovedesc că locuiesc în parohia
respectivă de puține șase luni neîntrerupt. Astfel în competența episcopului intră acordarea
dispensei pentru gradele VII, VI și V, în timp de Sfântului Sinod îi revine acordarea dispensei
pentru gradul IV.
Acest drept nu se întemeiază pe puterea episcopului de a lega și dezlega ci pe obiceiul
constant prin care i s-a conferit episcopului și apoi sinodului dreptul de a dezlega de la orice lege,
canon sau altă rânduială bisericească, cu excepția acelora care au conținut dogmatic sau moral.
Episcopul are dreptul de a acorda dispense de la observarea anumitor prescripții canonice în baza
următoarelor canoane: Nicea, can. 12; Calcedon, can. 16; Trullan, can. 102; Ancyra, cann. 2, 5, 7;
Vasile cel Mare can. 1; Grigorie de Nazianz, can. 4, 5, 7. Menționăm încă odată că nu există nici o
normă bisericească sau civilă scrisă care să împiedice, în cazuri speciale, acordarea dispensei de
către episcop pentru rudeniile de sânge de gradul al IV-lea pe linie colaterală. De altfel, renumitul
canonist Ioan N. Floca în cartea sa Drept Canonic Ortodox. Legislație și administrație bisericească
(vol. II), afirma că episcopul poate acorda dispensă pentru gradele VII, VI, V și „chiar și în gradul
patru, în unele cazuri posibile”6.
Sinodului i s-a rezervat competența în materie numai pentru anumite cazuri speciale din
motive de salvgardare a disciplinei bisericești, în virtutea autorității sale supreme în Biserică.
În legislația civilă actuală, noul Cod Civil, art. 274 (respectiv art. 6 din vechiul Cod al Familiei),
rudenia de sânge pe linie colaterală constituie impediment în contractarea căsătoriei până în
gradul IV, dar prevede pentru motive temeinice acordarea dispensei și pentru acest grad,
competența revenindu-i instanței de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere
încuviințarea.

4) Rudenia rezultată în urma manipulărilor genetice

Asimilată rudeniei de sânge este rudenia determinată de actul nașterii unui copil, care genetic
nu aparține mamei purtătoare. Este vorba de copiii născuți cu contribuția așa ziselor «mame
surogat». Între mamele așa zise „de împrumut” și cel născut se naște totuși un raport de rudenie,
care poate fi asimilat rudeniei de sânge, care împiedică căsătoria între cel născut și mama
purtătoare precum și între consangvinii direcți și colaterali ai celor doi până la gradul al VII-lea
inclusiv.
Tot în această categorie intră și rudenia rezultată în urma reproducerii asistată cu un terț
donator7.

3.1.2. Rudenia de cuscrie (afinitatea)

Cuscria sau afinitatea (ἀγχιστεία, affinitas) este rudenia fizică dintre două sau mai multe
persoane rezultată în urma actului căsătoriei valide dintre două persoane. Căsătoria dintre două

6 I. N. FLOCA, Drept Canonic Ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II; București, 1990, p. 94.
7 Noul Cod Civil nu consacră nici o legătură de rudenie între donator și copilul rezultat. În acest sens, art. 441 din
Codul Civil dispune: „Reproducerea umană asistată medical, cu terț donator, nu determină nici o legătură de
filiație între copil și donator”.

33
persoane determină raporturi de rudenie între soț și rudele consângene ale celuilalt soț, între
rudele consângene ale unui soț și rudele consângene ale celuilalt soț, între afinii celor doi soți.
Rudenia de cuscrie are un caracter continuu, având aceleași efecte juridice și după moartea
sau divorțul celor doi soți.
În funcție de raportul de rudenie pe care-l determină, cuscria a fost împărțită în trei categorii:
cuscria de felul întâi, cuscria de felul al doilea, cuscria de felul al treilea.

1) Cuscria de felul întâi

Cuscria de felul întâi sau affinitas semplicis este raportul de rudenie care se stabilește între un
soț și rudele consângene ale celuilalt soț atât pe linie directă cât și pe linie colaterală.
În acest tip de rudenie, soțul/soția intră în relație de rudenie cu rudele soției/soțului în același
grad în care soția/soțul este cu acestea, dar fără ca acestea să fie considerate consângeni ci cuscrii.
De asemenea se schimbă și denumirile raporturilor de rudenie, astfel părinții unui soț față de
celălalt soț se numesc socri, iar acesta față de socri este ginere; iar frații unui soț, precum și verișorii
primari și secundari, sunt pentru celălalt soț cumnați.
Impedimentele la căsătorie rezultate din cuscria de felul I iau naștere numai în cazul divorțului
sau a morții unui soț, iar soțul rămas dorește să se recăsătorească cu consângenii fostului său soț.
Referitor la acest tip de rudenie, Biserica primelor veacuri a urmat disciplina matrimonială ebraică,
respectiv dispozițiile din cartea Levitic (cap. 18, 6, 11, 15-18; cap. 20, 21) care opreau căsătoria dintre un
soț și rudele consângene ale celuilalt soț. În Dreptul Roman, afinitatea a fost considerată impediment la
căsătorie doar în linie directă (Dig. 23, 2; Cod. Iust. V, 1). Abia în anul 355, împăratul Constans va
extinde impedimentul și pe linie colaterală, interzicând căsătoria între cumnați (Cod. Theod. III, 12; Cod.
Iust. V, 5).
Spre deosebire de legislația mozaică, în Dreptul Roman consangvinitatea și afinitatea derivau nu
numai dintr-o căsătorie legitimă dar și din concubinaj și dintr-un concubernio – căsătoria neoficială
dintre doi sclavi (Dig. 23, 2).
Primele dispoziții canonice ce opresc căsătoria dintre un soț și consângenii celuilalt soț le
găsim în canonul 19 Apostolic unde afinitatea de felul I este considerată impediment pentru cei
care doreau să intre în cler, dispoziția canonului referindu-se la cazul în care o persoană s-ar fi
căsătorit cu sora soției sale.
Părinții participanți la sinodul de la Neocezareea (314-319), la rândul lor, vor considera
afinitatea de felul I ca impediment la încheierea oricărei căsătorii, interzicând astfel prin canonul 2
căsătoria unei femei cu doi frați.
Sfântul Vasile cel Mare reia dispoziția canonului de la Neocezareea (can. 23) și extinde
impedimentul și la cazul în care doi frați ar dori să ia în căsătorie două surori (can. 78). Luând ca
temei prescripțiile biblice ale Legii Mozaice, Sfântul Vasile argumentează în canonul 87 rațiunea
pentru care afinitatea sau cuscria de felul întâi constituie impediment la căsătorie pe linie directă
până la infinit, iar pe linie colaterală până la gradul al II-lea inclusiv: cel ce se căsătorește cu mama
propriei soții este ca și cum ar lua în căsătorie propria mamă, în timp ce căsătoria cu fiica sa vitregă
(fiica soției sale) semnifică a lua în căsătorie propria sa fiică, iar căsătoria cu sora soției este
echivalentă cu căsătoria cu propria soră.
Prin analogie cu impedimentul consangvinității și impedimentul afinității de felul întâi a fost
extins de către sinoadele de la Constantinopol din anii 996 și 1199 până la gradul al V-lea, respectiv
până la gradul al VI-lea inclusiv.
În Dreptul vechi românesc, rudenia fizică a fost reglementată în glava 194 din Pravila Mare
(1652), unde găsim descrisă schema înrudirilor fizice (de sânge și cuscrie), fiind oprită căsătoria

34
dintre consangvini până la al VII-lea grad inclusiv iar între afinii de felul întâi până la al VI-lea
grad inclusiv8.
Articolul 274 (1) din Codul Civil actual interzice căsătoria „între rudele în linie dreaptă, precum
și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”, fără a indica dacă este vorba
numai de rudele de sânge sau și de alte rude, cu posibilitatea acordării dispensei pentru gradul a
IV-lea. Ori, acest articol este aplicabil și afinității de felul I, definită la art. 407.

Codul Civil, art. 407: (1) Afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț.
(2) Rudele soțului sunt, în aceeași linie și același grad, afinii celuilalt soț.

Schema unei astfel de înrudiri se prezintă în felul în următor:

a) Cuscria de felul întâi pe linie directă: între un soț și ascendenții și descendenții direcți
(consangvinii) ai celuilalt soț.

F
A – C = cuscrie de felul I, gradul I
E A – D = cuscrie de felul I, gradul II
A – E = cuscrie de felul I, gradul I
A – F = cuscrie de felul I, gradul II
A B
A C

b) Cuscria de felul întâi pe linie colaterală: între un soț și consangvinii laterali ai celuilalt
soț.

A – C = cuscrie de felul I, gr. II

A – F = cuscrie de felul I, gr. III
A
AB C A – H = cuscrie de felul I, gr. IV
A – J = cuscrie de felul I, gr. V
D E F D – C = cuscrie de felul I, gr. III

M
AG H
D – F = cuscrie de felul I, gr. IV
D – H = cuscrie de felul I, gr. V
AI J
D – J = cuscrie de felul I, gr. VI
M – C = cuscrie de felul I, gr. IV
M – F = cuscrie de felul I, gr. V
M – H = cuscrie de felul I, gr. VI
M – J = cuscrie de felul I, gr. VII

8 Vezi Îndreptarea Legii 1652, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1962, pp. 196-205.

35
 A nu se poate căsători cu sora soției sale C (gr. II), dar nici cu F, fiica surorii soției sale (gr. III) și
nici cu nepoata H (gr. IV) sau cu strănepoata J, față de care sora soției sale C este bunică și
respectiv străbunică.
D nu se poate căsătorii cu C (gr. III), sora soacrei sale; de asemenea nu se poate căsătorii cu F
(IV), verișoara primară a soției sale; de asemenea nu se poate căsătorii nici cu H (gr. V), fiica
verișoarei sale și verișoara secundară a copiilor lui.
M nu se poate căsători cu C (gr. IV), sora bunicii soției sale, nici cu F (gr. V), verișoara primară
a soacrei sale, nici cu H (gr. VI), verișoara secundară a soției sale. Dar M se poate căsători cu J
(gr. VII), fiica verișoarei secundare a soției sale, acest grad neconstituind impediment la
căsătorie.

Cuscria de felul I constituie impediment la căsătorie până la infinit pe linie directă și până în
gradul al VI-lea inclusiv pe linie colaterală. Pentru gradul VI și V, episcopul locului unde se săvârșește
cununia poate acorda dispensă, iar în cazuri excepționale se poate acorda dispensă și în gradul al IV-
lea, competența în acest caz revenind Sfântului Sinod. Acest tip de rudenie este menționat în Statutul de
organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, la articolele 199 – 200 [201-201, Statutul amendat
2011], unde se tratează despre incompatibilități, și în Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare
și de judecată din Biserica Ortodoxă Română, articolul 147, unde se prevede cine nu poate fi martor.

2) Cuscria de felul al II-lea

Cuscria de felul al II-lea sau affinitas ex digenia (ἀγχιστεία ἐκ διγενείας) este legătura de rudenie
care se stabilește între rudele de sânge ale unui soț și rudele de sânge ale celuilalt soț.
Căsătoria validă dintre două persoană determină raporturi de rudenie atât între consângenii
direcți cât și între consângenii colaterali ai celor doi, asimilate de către canoniști cu raporturile de
rudenie consangvine, fapt pentru care căsătoria dintre consangvinii unui soț cu consangvinii celuilalt
soț este interzisă, afinitatea respectivă constituind impediment la încheierea căsătoriei.
Tipul acesta de afinitate, considerat de către canoniști quasi-affinitas, îl găsim legiferat pentru prima
dată de către Părinții de la Sinodul Trullan (691-692), unde este prohibită căsătoria dintre consângenii
direcți și colaterali ai unui soț cu consângenii direcți și colaterali ai celuilalt soț. Canonul 54 Trullan
oprea astfel, sub pedeapsa excomunicării și nulității căsătoriei, căsătoria tatălui și a fiului cu mama și
fiica sau cu două surori, a mamei si a fiicei cu doi frați, precum și a doi frați cu două surori.
Sinodul Bisericii din Constantinopol din anul 996, în timpul patriarhului Nicolae Chrisobergul
(984-996), a extins impedimentul cuscriei de felul al II-lea până la gradul al VI inclusiv, ajungându-se ca
timpul lui Blastares (sec. XIV) să fie considerat ca impediment și gradul al VII-lea inclusiv. Totuși,
pentru gradele VI și VII s-a considerat că afinitatea constituie impediment doar dacă prin căsătoria
respectivă se produce amestecul ilicit de nume. Amestecul ilicit de nume sau confuzia de nume
(σύγχυσις τῶν ὀνοµάτων, confusio nominum), pomenită pentru prima dată în canonul 87 al Sf. Vasile cel
Mare, se produce atunci când prin căsătoria dintre două persoane raporturile de înrudire naturală se
amestecă, adică pe scara înrudirii rudele mai bătrâne iau locul celor tinere și invers, dobândind astfel în
spița neamului înrudiri egale sau echivalente și chiar superioare cu ale celor mai bătrâne, în cazul celor
tinere, și invers cu ale celor mai tinere, în cazul celor mai bătrâne.
Din categoria impedimentelor care produc amestecul ilicit de nume a făcut parte și cuscria de felul
al II-lea determinată de căsătoria dintre doi frați (sau frate și soră) cu două verișoare (sau verișoară și
văr) primare (gr. VI). Aceste raporturi de rudenie creează amestecul prezumtiv de nume, care produc
amestec ilicit de nume doar între urmașii celor două familii, însă nu de o gravitate mai mare decât
produce consangvinitatea sau chiar cuscria de felul I în gradele îngăduite de normele bisericești. Fapt
pentru care Patriarhul de Constantinopol Samuil I (1763-1774) printr-un Tomos al sinodului endemic de

36
la Constantinopol, semnat și de patriarhii Alexandriei și Ierusalimului, a ridicat acest impediment
permițându-se astfel căsătoria a doi frați cu două verișoare primare.

Schema cuscriei de felul al II-lea

a) Pe linie directă: între consângenii în linie dreaptă a unui soț și consângenii pe linie dreaptă
ai celuilalt soț

C – D = cuscrie de felul II, gr. II

E – D = cuscrie de felul II, gr. II
E – F = cuscrie de felul II, gr. II
C D E – G = rudenie de sânge, gr. II
E și F sunt copiii lui A și B din căsătoriile
A B anterioare, așa numiții «frați întâlniți». G este
copilul comun a lui A și B.
E F E – H = cuscrie de felul II, gr. III
G C – H = cuscrie de felul II, gr. III
J H E – I = cuscrie de felul II, gr. IV
J – I = cuscrie de felul II, gr. V
K I K – I = cuscrie de felul II, gr. VI

În acest caz, impedimentul rămâne doar până la gradul al V-lea inclusiv. K, strănepotul lui A,
se poate căsători cu I, strănepoata soției străbunicului său (gr. VI), neproducându-se confuzia
sau amestecul ilicit de nume.

b) Pe linie colaterală: între consângenii pe linie directă sau colaterală ai unui soț și
consângenii colaterali ai celuilalt soț.

I. Consângeni pe linie directă a unui soț cu consângenii colaterali ai celuilalt soț

Acest tip de cuscrie oprește căsătoria în următoarele cazuri:

1. Tatăl și fiul cu două surori (gr. III); bunicul și nepotul cu două surori (gr. IV); bunicul și
strănepotul cu două surori (gr. V); tatăl și fiul cu mătușa și nepoata (IV); bunicul și nepotul
cu mătușa și nepoata (gr. V);

D este fiul lui A dintr-o altă căsătorie.

A B C D – C = cuscrie de felul II, gr. III
D – E = cuscrie de felul II, gr. IV
D E D – G = cuscrie de felul II, gr. V
F – C = cuscrie de felul II, gr. IV
F – E = cuscrie de felul II, gr. V
F G F – G = cuscrie de felul II, gr. VI
H – C = cuscrie de felul II, gr. V
H H – E = cuscrie de felul II, gr. VI

D, fiul lui A, nu se poate căsători cu sora soției tatălui său C (gr. III) și nici cu fiica E ( gr. IV)
sau cu nepoata acesteia G (gr. V).

37
 F, nepotul A, nu se poate căsători cu C, sora soției bunicului său (gr. IV), nici cu fiica
acesteia E (gr. V), dar se poate căsători cu G, nepoata soției bunicului său (gr. VI), așa cum
și H, strănepotul lui A, se poate căsători cu E, fiica surorii soției străbunicului,
neproducându-se prin aceste uniri amestec ilicit de nume sau confuzie de nume.
Așadar, nepotul se poate căsători cu fiica nepoatei de soră a soției bunicului său (gr. VI), tot
așa cum bunicul soțului se poate căsători cu sora bunicii soției sale (mătușa sa) iar
strănepotul cu fiica surorii soției străbunicului (gr. VI). Impedimentul rămâne și în acest caz
doar până la gradul V inclusiv.

2. Tatăl și fiul cu două verișoare primare (gr. V); bunicul și nepotul cu două verișoare primare
(gr. VI) – confuzie de nume; bunicul și strănepotul cu două verișoare primare (gr. VII) –
confuzie de nume;

D este fiul lui A dintr-o altă căsătorie.

G D – G = cuscrie de felul II, gr. IV
D – C = cuscrie de felul II, gr. V
A B C D –E = cuscrie de felul II, gr. VI
F – G = cuscrie de felul II, gr. V
F – C = cuscrie de felul II, gr. VI (cn9)
D E F – E = cuscrie de felul II, gr. VII
H – C = cuscrie de felul II, gr. VII (cn)
F

D se poate căsători cu E (gr. VI) deoarece prin căsătoria respectivă nu se produce amestec
ilicit sau confuzie de nume.
În schimb F, fiul lui D și nepotul lui A, nu se poate căsători cu C, verișoara primară a soției
bunicului său (gr. VI), întru-cât s-ar produce amestec ilicit de nume: bunicul A ar deveni
cumnatul nepotului său F, iar B, soția bunicului, ar fi pentru C bunică.
F, nepotul lui A, se poate căsători cu E, fata verișoarei primare a soție sale (gr. VII),
amestecul ilicit de nume care s-ar produce fiind considerat în acest caz irelevant.
Tot astfel dacă nepotul F ar fi fost căsătorit cu E, bunicul A ar putea să ia pe B, verișoara
primară a mamei soției nepotului.
H, strănepotul lui A, nu se poate căsători cu verișoara primară C a soției străbunicului său
(gr. VII), deoarece se produce amestec ilicit de nume: străbunicul său i-ar deveni cumnat iar
bunicul său D i-ar fi nepot.
Prin urmare, strănepotul și străbunicul nu pot lua în căsătorie două verișoare primare.

3. Tatăl și fiul cu două verișoare secundare (gr. VII) – confuzie de nume; tatăl și fiul cu mătușa
(verișoara soacrei/socrului) și nepoata (gr. VI) – confuzie de nume.

9 Vom abrevia cu „cn” confuzia de nume sau amestecul ilicit de nume.

38
 .
C
F este fiul lui A dintr-o altă căsătorie
D F – C = cuscrie de felul II, gr. V
F - D = cuscrie de felul II, gr. VI (cn)
F – E = cuscrie de felul II, gr. VII (cn)
A B E

F nu se poate căsători cu C (gr. V), sora bunicului soției tatălui său A, nici cu verișoara
primară D a socrului tatălui său (gr. VI), și nici cu verișoara secundară E a soției tatălui său
(gr. VII), deoarece în toate aceste cazuri produce amestec ilicit de nume. De exemplu dacă F
s-ar căsători cu D, tatăl său A, fiind căsătorit cu nepoata soției sale D, i-ar deveni nepot, iar
D în același timp ar deveni pentru A mătușă și noră. Dacă F s-ar căsători cu E, tatăl lui E i-
ar fi acestuia și cumnat, iar B ar fi pentru E verișoară și soacră, iar pentru F mamă vitregă și
cumnată.

II. Consângenii colaterali ai unui soț cu consângenii colaterali ai celuilalt soț

În acest caz, căsătoria este oprită între următoarele persoane:

1. Doi frați cu două surori (gr. IV); sora/fratele unui soț cu nepotul/nepoata celuilalt soț (gr. V);
unchiul și nepotul dintr-o familie cu două surori (gr. V);

A – D = cuscrie de felul II, gr. IV

A – F = cuscrie de felul II, gr. V
A B C D E – D = cuscrie de felul II, gr. V
E – F = cuscrie de felul II, gr. VI
E F

Între E, nepotul din frați a lui B, și F, nepoata din frați a lui C, există o rudenie de cuscrie de
felul al II-lea, gradul al VI-lea, care nu creează amestec ilicit de nume, fiind astfel permisă
căsătoria celor doi. În această schemă impedimentul subzistă până la gradul al V-lea
inclusiv.

2. Doi frați cu două verișoare – amestecul prezumtiv de nume (gr. VI);

A – E = cuscrie de felul II, gr. V

A – F = cuscrie de felul II, gr. VI
D E A – G = cuscrie de felul II, gr. VII

A B C F

39
 G

Patriarhul Samuil I (1763-1774) a ridicat impedimentul care oprea căsătoria a doi frați cu
două verișoare primare. Așadar A se poate căsători cu F, verișoara primară a soției fratelui
său (gr. VI) și se poate căsători și cu G, nepoata soției fratelui său (gr. VII). Așadar, în
această schemă, oprirea de la căsătorie este doar până în gradul al V-lea inclusiv.
În cazul în care A se căsătorea cu F confuzia de nume era prezumtivă, producându-se doar
între urmași, și anume: copiii lui B și C și copiii și copiii lui A și F ar fi fost în același timp
verișori primari și verișori secundari.

3. Nepotul unui soț cu mătușa soției celuilalt soț – amestec ilicit de nume (gr. VI).

A – F = cuscrie de felul II, gr. V

E F C – F = cuscrie de felul II, gr. VI (cn)
C – G = cuscrie felul II, gr. VII
A B D G

C, nepotul lui B din frați, nu poate încheia o căsătorie cu F (gr. VI), mătușa lui D, deoarece s-ar
produce amestec ilicit de nume, și anume: F ar fi în același timp pentru D și B mătușă și
nepoată, iar D ar fi pentru C mătușă și nepoată, C ar fi pentru B nepot și unchi în același timp.
C, nepotul lui B, se poate căsători cu G (gr. VII), verișoara primară a mătușii sale D, fără ca prin
această unire să se producă amestec ilicit de nume.

Cuscria de felul al II-lea constituie impediment absolut la căsătorie până în gradul al III-lea
inclusiv și impediment relativ până la gradul al V-lea inclusiv și chiar până în gradul al VI-lea și al VII-
lea, dacă se constată că prin căsătoria respectivă în aceste ultime grade se produce amestec ilicit de
nume sau confuzie de nume. Dispensa poate fi acordată doar pentru impedimentele relative, respectiv
pentru gradele IV, V, VI și VII. Competența în această materie revine episcopului locului în jurisdicția
căruia se săvârșește căsătoria, pentru gradele V, VI și VII, respectiv Sfântului Sinod pentru gradul IV.

3) Cuscria de felul al III-lea

Cuscria de felul al treilea sau affinitas ex trigenia (ἀγχιστεία ἐκ τριγενείας) este rudenia
întemeiată pe două căsătorii diferite între trei cercuri familiare și care creează o legătură de
înrudire între un soț și rudele lui pe de o parte și rudele celuilalt soț din căsătoria întâi pe de altă
parte, sau, mai exact, între cuscrii unui soț din prima căsătorie din prima lui căsătorie cu cuscrii lui
din a doua căsătorie sau dintre cuscrii unui membru dintr-o familie de mijloc cu cuscrii unui alt
membru din această familie de mijloc.
Apariția acestei rudenii nu poate fi fixată cu precizie, deoarece nici Sfânta Scriptură și nici
legislația canonică sinodală și patristică din primul mileniu creștin nu o pomenesc. Totuși, acest tip de
rudenie era cunoscut la sfârșitul primului mileniu, legile bizantine, oprind căsătoria dintre tatăl vitreg
cu soția fiului său vitreg (gr. I) și a mamei vitrege cu soțul fiicei sale vitrege (gr. I).
Informații mai multe despre acest tip de rudenie găsim abia începând cu secolul al XII-lea în
hotărârile unor patriarhi de Constantinopol. Astfel patriarhul Leon Stippis (1134-1143) permitea ca
ginerele și fratele femeii să ia două surori (gr. V) și doi frați să ia în căsătorie pe cumnata și sora

40
bărbatului nevestii (gr. V), iar patriarhul Mihail Kurkuas (1143-1146) permitea ca fata soțului din
prima căsătorie, fata vitregă și fata fratelui soției din a doua căsătorie să se poată căsători cu doi frați
(gr. VI)10. Din aceste hotărâri deducem că în timpurile respective impedimentul cuscriei de felul al III-
lea era extins până în gradul al IV-lea.
La începutul secolului al XIII-lea, impedimentul a fost limitat la gradul al III-lea, considerându-se
că până în acest grad se produce amestec ilicit de nume. Până la această limită îl găsim consemnat în
colecția slavă Kormciaia Kniga (cap. 48; cap. 50), compusă între anii 1200-1220 de către Sava Neemania
în Muntele Athos11, în Syntagma Alfabetică a lui Matei Blastares din anul 1335 (B, 8, περί τῶν ἐκ
τριγενείας)12 precum și în Nomocanonul lui Malaxos din 1561 (cap. 156), și confirmat în Biserica de
Constantinopol de către patriarhul de Constantinopol Grigore (1835-1840) prin Tomos-ul sinodal din 10
februarie 1839 iar în Biserica Greacă prin hotărârea sinodului de la Atena din 6 martie 187313.
Dispozițiile acestea au fost preluat și în Biserica Ortodoxă Română, rămânând până azi în vigoare
principiul conform căruia cuscria de felul al III-lea constituie impediment la căsătorie până în gradul al
III-lea inclusiv, fiind posibil ca în acest ultim grad să se obțină dispensa din partea episcopului locului
unde se săvârșește căsătoria.
În legislația civilă românească actuală, cuscria nu este considerată impediment la căsătorie în
niciuna din formele sale. La fel ca și la cuscria de felul I, impedimentele la căsătorie rezultate din
cuscria de felul III iau naștere fie în cazul divorțului sau a morții unui soț, iar soțul rămas dorește să se
recăsătorească cu unul dintre afinii fostului său soț, fie în cazul în care unul dintre consângenii
colaterali ai unui soț doresc să încheie o căsătorie cu afinii celuilalt soț.
Schema cuscriei de felul III
În cuscria de felul al treilea este interzisă încheierea următoarelor căsătorii:
a) Tatăl vitreg cu soția fiului său vitreg (gr. I)

A B C C – E = cuscrie de felul III, gr. I

D E

b) Mama vitregă cu soțul fiicei sale vitrege (gr. I)

A B C C – E = cuscrie de felul III, gr. I

D E

c) Soțul cu cumnata fostei sale soți (gr. II)

A – D = cuscrie de felul III, gr. II

A B C D

10 Vezi Nomocanonul lui Manuil Malaxos, cap. 156, în Îndreptarea Legii 1652, pp. 789-790.
11 Vezi IVAN ŽUŽEK, Kormcaja Kniga. Studies on the Chief of Russian Canon Law, Roma, Orientalia Christiana Analecta
nr. 168, 1964, pp. 37, 98-99.
12 Vezi G. A. RHALLIS – M. POTLIS, Syntagma, VI, p. 133.

13 Cfr. NICODIM MILAȘ, Dreptul Bisericesc Oriental, București, Tipografia Gutenberg, 1915, p. 504, nota 11.

41
 d) Tatăl vitreg cu fiica vitregă a fiului său vitreg (gr. II)

A B C
A – E = cuscrie de felul III, gr. II

D E F

E
e) Tatăl vitreg cu sora fostei soții a fiului său vitreg (gr. III)

A B C
A – F = cuscrie de felul III, gr. III

D E F

f) Fratele primei soții cu fiica celei de a doua soții (gr. III)

A B C D E

F A – F = cuscrie de felul III, gr. III

g) Doi frați cu soacra și nora ei (gr. III)

A – F = cuscrie de felul III, gr. III

A B C D

E F

Interesant este că în Nomocanonul lui Malaxos (cap. 156) și Pravila Mare (glava 194) este permisă
căsătoria între cuscrii de felul III, în gradul al III-lea, tocmai în acele grade care produc amestecul
ilicit de nume. De exemplu, este permisă căsătoria dintre un soț și soția fratelui socrului său (gr.
III), precum și căsătoria unui soț cu fiica vitregă a fratelui fostei sale soții (gr. III); două cazuri clare
în care se produce amestec ilicit de nume14.

4) Cuscria închipuită (quasi affinitas)

Influențată de legislația mozaică (Deut. 22, 23-24) și cea romană în materie de căsătorie,
Biserica post-constantiniană, în formularea unei doctrine matrimoniale proprii, nu a exclus din
sfera raporturilor de drept matrimonial nici instituția logodnei (µνηστεία, sponsalia), considerată ca
act premergător încheierii cununiei.

14 Vezi Îndreptarea Legii 1652, pp. 192, 205-206; 789, 817-818.

42
 În Dreptul Roman, logodna era definită ca fiind promisiunea reciprocă a unui bărbat și a unei
femei că vor încheia căsătoria și se făcea imediat ce s-a hotărât contractarea unei căsătorii, fără însă
să oblige în mod absolut încheierea pe viitor a căsătoriei (Sponsalia sunt mentio et repromissio
nuptiarum futurarum, Dig. 23, 1, 1; Cod. 5, 1). Logodnicii puteau oricând să renunțe la promisiunea
lor și să încheie o altă logodnă. Dacă însă unul dintre logodnici încheia o altă logodnă, fără să fi
rupt formal prima logodnă, acesta era obligat să restituie darurile primite la încheierea logodnei și
nu putea pretinde restituirea darurilor făcute cu această ocazie. Biserica a preluat logodna din
Dreptul Roman, dar a limitat totuși dreptul credincioșilor ei de a rupe promisiunea de căsătorie
după bunul plac sau de încheia căsătorii cu persoane care erau deja logodite15.
Creșterea în importanță a logodnei creștine a fost determinată de includerea schimbării
reciproce a promisiunii de căsătorie – element fundamental al logodnei – în cadrul solemn al
ritualului liturgic, unde se cerea la fel ca și la săvârșirea tainei cununiei binecuvântarea episcopului
sau a preotului. Consecința acestei «cultizări» a fost reconsiderarea efectelor juridico-canonice ale
logodnei sub aspect penitențial. Lucru evidențiat de către Părinții sinodului Trullan (691-692) prin
canonul 98, în care era considerat adulter – nu desfrânat - cel ce lua în căsătorie pe cea logodită cu
altul, trăind logodnicul acesteia16.
Punerea logodnei pe picior de egalitate cu cununia a dus la considerarea acesteia ca fiind prima
nuntă iar cel ce o rupea și se căsătorea era socotit că încheie o a doua nuntă.
Aceste dispoziții au fost receptate și în dreptul particular vechi al Bisericii Ortodoxe Române prin
intermediul dispozițiilor din Pravila Mare, glavele 172-178, unde logodna crea impedimentul cuscriei
închipuite până în gradul al VI-lea inclusiv (ex.: între logodnic și verișoara secundară a logodnicei sale).
Sinodul Bisericii din Constantinopol, prin Circulara sinodală din septembrie 1868, a reconsiderat
impedimentul rezultat din cuscria închipuită, limitându-l numai la gradul al II-lea inclusiv. Astfel erau
oprite următoarele căsătorii: căsătoria dintre logodnic și mama văduvă a logodnicei decedate (gr. I);
căsătoria dintre logodnică și fiul logodnicului ei mort (gr. I); dintre logodnică și fratele
logodnicului ei mort (gr. II).

A B D – E = logodiți
D – A = cvasiafinitate, gr. I
C D E C – E = cvasiafinitate, gr. II
F – E = cvasiafiniatate, gr. I

În zilele noastre, în Bisericile Ortodoxe, logodna este reglementată diferit. Opinia generală este
că ea nu trebuie considerată ca producătoare de efecte juridico-canonice de felul celor pe care le
produce căsătoria în sine. Dacă ar produce astfel de efecte, atunci în cazul ruperii ei cei doi
logodnici ar avea nevoie de dispensă din partea episcopului prin care să se declare ruperea
logodnei și să permită totodată încheierea alteia. Or, această practică nu este întâlnită în Bisericile
Ortodoxe. De exemplu, în Biserica Ortodoxă Română articolul 88, lit, w din Statutul de organizare și
funcționare al BOR, episcopul poate acorda dispense pentru căsătorie și recăsătorire dar nu se face
pomenire de logodire sau relogodire. Ruperea logodnei constituie astăzi impediment doar pentru
candidații la hirotonie.

15 Cfr. NICODIM MILAȘ ed., Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I, 2, trad. în rom. de UROȘ
KOVINCICI – NICOLAE POPOVICI, Arad, Tipografia Diecezană, 1931, pp. 482-483.
16 Trullan, can. 98: „Cel cei ia spre însoțire de căsătorie pe femeia logodită cu altul, trăind încă logodnicul ei, să fie

pus sub învinuire de adulter”.

43
 3.2. Rudenia spirituală

Rudenia spirituală sau religioasă (πνευµατικὴ συγγένεια, cognatio spiritualis) este raportul de
rudenie care se stabilește între naș și fin, precum și între consângenii direcți ai celor doi, în urma
săvârșirii Tainei Botezului sau a Tainei Cununiei.

1) Rudenia spirituală din Botez

Actul asistării unei persoane la săvârșirea Tainei Sfântului Botez, în calitate de garant și
mărturisitor al celui ce se botează, dă naștere unui raport de rudenie între această persoană (naș) și
cel botezat (fin), precum și între consângenii celor doi, care nu permite încheierea ulterioară a unei
căsătorii între aceștia17. Prin urmare, rudenia spirituală ia naștere dintr-un botez valid, prin
participarea liberă și personală a nașului, fără vreo constrângere morală sau fizică, la actele ce țin
de săvârșirea botezului, și anume: ținerea în brațe (dacă este un prunc) sau prezentarea spre a fi
botezat (dacă este adult), mărturisirea credinței în locul acestuia (dacă este copil) și garantarea
educației lui religioase18.
Legătura ce se stabilește între naș și fin prin actul ținerii și mărturisirii la botez a început să fie
considerată rudenie spirituală încă de timpuriu, odată cu generalizarea botezului copiilor19. S-a
considerat că între naș și fin se naște un raport spiritual comparabil cu cel dintre părinții trupești și
copiii lor, motiv pentru care nașii erau considerați părinți spirituali ai celor pe care îi asistau la
botez, iar aceștia, la rândul lor, primeau calitatea de fii spirituali ai nașilor20. Cu timpul, instituția
nașilor s-a generalizat, astfel încât Biserica a considerat că și adulții au nevoie să fie asistați la
botez. În Biserica primară, de regulă, cei ce-i asistau pe adulți erau cei care-i catehizau, respectiv
diaconii pentru bărbați și diaconițele pentru femei (cfr. Constit. Ap. 3, 15, 2; 3, 16, 4), dar puteau să
fie asistați și de alți creștini, fie apropiați ai celor ce se botezau, fie desemnați în acest scop de către
Biserică. Regula generală era că cel care botează trebuia să fie de același gen cu cel botezat. În acest
sens, canonul 22 din ediția canoanelor niceene a lui Turrian dispunea următoarele: „Bărbații să nu
țină la botez fete sau femei, nici femeile să nu țină la botez bărbați, ci este de preferat ca femeile să
țină pe fete și bărbații pe bărbați”21.
Începând cu secolul al V-lea, putea fi naș la botez și cel care nu era de același gen cu cel
botezat, astfel că femeile puteau fi nașe la botezul băieților, iar bărbații puteau năși fete.
Ca impediment la căsătorie, nășia la botez a cunoscut consacrarea juridică abia la 1 octombrie
530 prin Constituția imperială a împăratului Iustinian I (527-565), care oprea căsătoria dintre naș și
fin (gr. I).
În secolul al VII-lea, rudenia spirituală rezultată din Taina Botezului era destul de bine
ancorată în tradiția bisericească, ajungând să fie considerată chiar superioară celei trupești. Această

17 Este considerat naș de botez (ἀνάδοχος, susceptores sau levantes) cel care prezintă un necreștin la Taina Botezului,
mărturisește credința creștină în locul celui care se botează (dacă acesta nu poate să o facă singur) și garantează
pentru educația creștină a finului său. Ioan Petreuță, Rudenia spirituală, Arad, Editura Diecezana, 1941, p. 3.
18 Ioan Petreuță, bazându-se pe un articol din rev. Candela din anul 1913 (p. 159), susține că nașul poate să fie

reprezentat prin delegat, caz în care în raportul de rudenie spirituală ar intra numai delegantul nu și delegatul
(Ibidem, p. 15, nota 1). Considerăm că afirmația este forțată și fără temei juridico-canonic. Rudenia de nășie se naște
tocmai prin actul ținerii sau al prezentării și al mărturisirii personale a credinței pentru cel ce se botează, acte care
exclud delegarea atât din partea nașului cât și din partea persoanei care primește botezul.
19 Despre rudenia spirituală ne vorbește Tertulian în De baptismo (cap. 6, cap. 18) și De corona (cap. 3), precum și

Dionisie Pseudo-Areopagitul în Ierarhia bisericească (cap. VII, 3, 11). Cf. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe,
vol. I (2), Arad, Tipografia Diecezană, 1931, p. 422, nota 2.
20 Ibidem, p. 422.

21 Ibid., p. 422.

44
concepție s-a accentuat cu atâta tărie încât se credea că cei născuți din părinți evrei sau păgâni,
primind botezul creștin, ieșeau de sub puterea părinților lor – evident, dacă aceștia la rândul lor nu
se încreștinau – și intrau sub patria potestas a părinților lor spirituali, nașii lor.
Părinții sinodului Trullan, în canonul 53, vor analiza acest raport de rudenie și vor extinde
impedimentul până la gradul al II-lea inclusiv, interzicând astfel căsătoria nașului cu mama
văduvă a finului.
Prevederile din acest canon au constituit baza canonică pentru rudenia spirituală ca
impediment la căsătorie, fiind preluate apoi și în colecțiile civile bizantine, întocmai precum
normele civile care au consacrat juridic această rudenie au fost preluate și respectate de către
Biserică.
Interpretarea eronată a acestui canon a dus la folosirea lui pentru a argumenta divorțul în
unele familii, în sensul în care unii părinții își țineau în mod deliberat copiii la botez, iar apoi sub
pretextul respectării dispozițiilor din canonul 53 cereau divorțul, argumentând că de vreme ce au
devenit părinți spirituali ai propriilor copii, nu mai pot conviețuii împreună.
Unii canoniștii – urmându-l pe Nicodim Milaș – consideră că această rudenie este impediment
la căsătorie până în gradul al II-lea inclusiv, iar în unele cazuri chiar și până în gradul al III-lea, dar
numai în linie directă între descendenții nașului și cei ai finului, pe linie ascendentă luându-se în
considerare doar părinții finului22. Ioan Petreuță este de părere însă că trebuie luate în considerare
numai acele înrudiri care creează impedimentele dărâmătoare sau absolute, consacrate expres de
canonul 53 Trullan, în schimb, toate celelalte intră în categoria impedimentelor relative de la care
se poate dispensa de către episcopul eparhiot, chiar dacă pentru unele relația de înrudire este de
gradul al II-lea precum cazul căsătoriei finului cu fiica naturală a nașului, neprevăzut în mod
explicit de către canonul trullan.
În opinia noastră, acest tip de rudenie trebuie considerat ca impediment până în gradul al III-
lea inclusiv, socotită pe linie directă între descendenții și ascendenții nașului și cei ai finului,
permițându-se ca pentru gradul al III-lea episcopul locului să poată dispensa, dar în niciun caz
pentru gradele I și II. Prin urmare, ținând cont de modul în care această rudenie a fost tratată de-a
lungul istoriei și, de asemenea, luând în considerare cum este reglementată în momentul de față în
alte Biserici ortodoxe locale, căsătoriile care trebuie oprite sunt următoarele: căsătoria nașului cu
fina (gr. I), căsătoria nașului cu mama finului (gr. II), căsătoria nașului cu fiica finei (gr. II),
căsătoria fiului nașului cu fina (gr. II), căsătoria fiului nașului cu mama finei (gr. III), căsătoria
mamei finului cu soțul fiicei nașului (gr. III), căsătoria fiului nașului cu fiica finei (gr. III), căsătoria
tatălui nașului cu fina fiului (gr. II), căsătoria tatălui nașului cu soția finului fiului (gr. II), căsătoria
tatălui nașului cu fiica finei fiului (gr. III), căsătoria tatălui nașului cu mama finei fiului (gr. III),
căsătoria tatălui nașului cu soția fiului finului (gr. II), căsătoria nașului cu soția finului (gr. I),
căsătoria fiului nașului cu soția finului (gr. II), căsătoria soției fiului nașului cu soțul finei (gr. II),
căsătoria fiului nașului cu soția fiului finului (gr. III), căsătoria soției fiului nașului cu fiul finului
(gr. III).

Schema rudeniei spirituale (botez)

Fig. 1

22 Vezi Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc oriental, București, Tipografia „Gutenberg”, 1915, p. 505.

45
 B – F = rudenie spirituală, gr. I (1)
A B - E = rudenie spirituală, gr. II (2)
B - H = rudenie spirituală, gr. II (3)
B E D- F = rudenie spirituală, gr. II (4)
D – E = rudenie spirituală, gr. III (5)
C D F G D – H = rudenie spirituală, gr. III (7)
A – F = rudenie spirituală, gr. II (8)
H A – H = rudenie spirituală, gr. III (10)
A – E = rudenie spirituală, gr. III (11)
C – G = rudenie spirituală, gr. II (15)

Fig. 2

A B – F = rudenie spirituală, gr. I (1)

B – G = rudenie spirituală gr. I (13)
B E C – E = rudenie spirituală, gr. III (6)
A – G = rudenie spirituală, gr. II (9)
C D F G D – G = rudenie spirituală, gr. II (14)

Fig. 3

A – I = rudenie spirituală, gr. III (12)

B E B – F = rudenie spirituală, gr. I (1)
D – I = rudenie spirituală, gr. II (16)
C D F G C – H = rudenie spirituală, gr. III (17)

H I

3) Reglementări privind stabilirea nașilor la Botez

În privința celor ce pot fi nași la botez, precum și a funcției pe care aceștia o îndeplinesc la
săvârșirea botezului, preoții parohii trebuie să aibă în vedere următoarele:
1. Nu pot îndeplini funcția de naș: copiii (minorii), cei cu boli psihice, părinții firești, frații între ei,
monahii, eterodocșii;
2. La botez ia parte în calitate de naș o singură persoană sau cel mult două (soț și soție);
3. Dacă familia dorește mai mulți nași pentru copilul lor, atunci se poate face o excepție. Pentru
ca aceștia să fie considerați nași în sens canonic (rude spirituale ale finului) și să fie trecuți în
registrul botezaților, trebuie să dea răspunsurile la lepădări și să rostească Crezul cu voce tare
toți deodată;
4. Dacă familia dorește neapărat ca la botez să asiste și un eterodox, acesta poate să asiste doar
alături de un naș ortodox. În registrul botezaților va fi trecut doar persoana ortodoxă,
eterodoxul va avea doar calitatea de naș onorific, fără vreo implicație de natură canonică;

46
 5. În cazul botezului de necesitate, dacă cel botezat trăiește și este dus apoi la preot pentru a se
continua slujba, cel ce-l prezintă pot să fie părinții și chiar frații lui, întru-cât aceștia nu trebuie
să dea răspunsurile de botez și nici nu au ce să mărturisească sau să-l primească din baia
botezului. În matricola botezaților, preotul nu va trece pe nimeni naș, ci doar va menționa că
respectiva persoană a primit botezul de necesitate. Totuși, dacă la botezul de necesitate asistă o
persoană care ține copilul în brațe cu intenția de a-i fi naș și îndeplinește condițiile cerute
pentru această funcție, atunci aceea persoană poate fi considerată naș cu toate efectele juridico-
canonice ale funcției respective, preotul fiind obligat să o treacă în registrul botezaților, chiar
dacă această persoană nu mai este de față la completarea slujbei în biserică23;
6. În cazul botezului de necesitate, nu se naște niciun raport de rudenie între cel ce-l săvârșește
(mirean) și cel botezat;
7. Preotul săvârșitor nu poate fi în același timp și naș la botez.

4) Nășia la Cununie

Una dintre condițiile cerute la săvârșirea Tainei Cununiei este asistarea celor doi miri de către o
pereche de nași, cu funcția de martori și garanți ai acestora. În unele Biserici locale, nășia la cununie a
fost asimilată cu nășia de la botez, considerându-se că dă naștere unui raport de rudenie între nași și
fini, precum și între descendenții pe linie directă ai acestora, care nu permite încheierea ulterioară a
unei căsătorii.
Tipul acesta de rudenie spirituală nu-l găsim reglementat în legislația canonică sinodală și
patristică din primul mileniu și nici în principalele colecții canonice bizantine, ci el s-a impus pe cale de
obicei în unele Biserici locale, fiind la început considerat impediment la căsătorie până în gradul al VII-
lea, întocmai ca și la rudenia de sânge, ca apoi să fie limitat până la gradul al III-lea inclusiv.
Legislația veche a Bisericii Ortodoxe Române considera această rudenie impediment la căsătorie
până în gradul al III-lea inclusiv, numai pe linie directă între descendenții nașilor și cei ai finilor. Astfel,
în glava 198 din Pravila Mare (1652) erau interzise următoarele căsătorii: căsătoria dintre nași și fini (gr.
I), dintre nași și copiii finilor (gr. II), dintre copiii nașilor și fini (gr. II), dintre copiii nașilor și copiii
finilor (gr. III).
În baza acestor dispoziții și urmând obiceiului existent în Biserica Ortodoxă a Transilvaniei,
mitropolitul Andrei Șaguna, la rândul său, socotea nășia de cununie în cadrul rudeniei spirituale,
tratându-o la fel ca și pe cea rezultată din botez. Totodată, acesta explica cum se naște această rudenie:
„Nunul este acea față, care ca martor se întrebuințează la logodnă și la cununie și schimbă inelele
tinerilor, și prin aceasta se naște între el și finii lui rudenia spirituală”24.
Cu timpul însă, în Biserica noastră, nășia la cununie nu a fost considerată de către toți canoniștii ca
fiind rudenie spirituală. Singura referire explicită la nașii de cununie dispune ca nașii să fie obligatoriu
de aceeași credință cu miri, adică ortodocși, dar fără vreo referire la legătura de rudenie care se naște
între aceștia și miri.
Totuși, atunci când se calculează limitele impedimentului rudeniei de nășie la cununie, până la
apariția unei norme explicite pentru întreaga Biserică, trebuie luată în considerare și tradiția locului
unde se săvârșește căsătoria, deoarece, există zone unde legăturile de rudenie rezultate din nășia la
cununie și cea de la botez sunt ținute în mare cinste. Astfel că tratarea superficială a acestor tradiții, în
care sunt socotite ca impediment și alte raporturi spirituale afară de cele amintite (ca de exemplu,
cuscria spirituală), pot atrage oprobriul comunității.

23 Cf. IOAN PETREUȚĂ, Rudenia spirituală, pp. 12-13.

24 Andrei Șaguna, Compendiu de Drept Canonic, 2-ed., Sibiu, 1871, p. 65.

47
 Singurele Biserici ortodoxe care astăzi mai consideră nășia la cununie ca impediment la căsătorie
sunt: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Sârbă și unele regiuni din Biserica Ortodoxă
Bulgară25.
Referitor la acest tip de rudenie și la efectele canonice pe care le creează, preoții parohi trebuie să
aibă în vedere următoarele aspecte de natură canonico-pastorală:
1) Este interzisă săvârșirea Logodnei și a Tainei Cununiei fără martori, respectiv nași;
2) Nu pot fi desemnați nași: minorii, cei cu boli psihice sau cu tulburări de personalitate, părinții
firești, monahii, eterodocșii, cei aflați sub influența băuturilor alcoolice sau a drogurilor;
3) Nașii trebuie să fie obligatoriu căsătoriți (civil și religios);
4) Nașii trebuie să fie ortodocși, iar în cazul în care familia vrea și o pereche de nași de altă
credință (catolici sau protestanți), aceștia pot asista numai alături de nașii ortodocși;
5) Dacă există obiceiul ca la o nuntă mirii să aibă mai mulți nași, toți aceștia intră în legătură de
rudenie spirituală cu finii lor;
6) Asistarea mai multor nașii la aceeași cununie nu naște nicio legătură de rudenie între ei (între
cei ce nășesc);
7) Logodna nu determină rudenia spirituală, cei ce-i asistă pe cei ce se logodesc nu sunt
considerați nași, ci doar simpli martori;
8) Părinții nu pot fi nași de cununie propriilor copii;
9) Preotul nu poate fi în același timp naș și săvârșitor al Tainei Cununiei.

În concluzie, rudenia spirituală, atât cea rezultată în urma ținerii sau prezentării la botez, cât și cea
din actul asistării la cununie, constituie impediment la căsătorie între naș și fin, precum și între
consangvinii direcți ai acestora până la gradul al III-lea inclusiv. Pentru gradul al III-lea, episcopul
eparhiot poate dispensa, permițându-se astfel căsătoria, în schimb, pentru gradul al II-lea nu se admite
acordarea dispensei, fiind cu desăvârșire interzisă căsătoria atât pe linie directă ascendentă, cât și
descendentă.
3.3. Rudenia morală

Rudenia morală sau rudenia civilă este acel raport de rudenie determinat de actul civil al
tutelei (înfierii) și de cel al adopției.

1) Tutela

Tutela constituie ansamblu dispozițiilor legale prin care se urmărește ocrotirea intereselor
minorului când acesta este lipsit de ocrotirea părintească.
În această materie, Biserica noastră a preluat dispozițiile din noul Cod Civil (art. 275) care
opresc căsătorie între tutore și persoana minoră care se află sub tutela sa, dar numai pe durata
tutelei26.

A A – B = rudenie morală, gr. I

25Ibidem, p. 89.
26 Codul Civil, art. 110: „Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați,
necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii
drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în
cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele”.

48
 La împlinirea majoratului, tutorele se poate căsători cu persoana tutelată doar dacă între ei nu
există alte impedimente care să împiedice o astfel de unire.

2) Adopția

Articolul 451 din Codul Civil definește adopția (υἱοθεσία, adoptio, legalis vel ficta cognatio) ca fiind
„operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator si adoptat, precum si
legături de rudenie între adoptat si rudele adoptatorului”.
Conform art. 274 (3) din Codul Civil adopția constituie impediment la căsătorie între adoptator și
consângenii lui pe de o parte, și cel adoptat și descendenții lui pe de altă parte, până la gradul al IV-lea
inclusiv, cu posibilitatea acordării dispensei pentru gradul al IV-lea27.
Biserica a considerat acest tip de rudenie ca fiind impediment la căsătorie orientându-se în primele
veacuri după normele din Dreptul Roman, care opreau căsătoriile între adoptator și consângenii lui pe
de o parte și adoptat și descendenții lui pe de altă parte până la gradul al IV-lea.
În legislația actuală a Bisericii noastre, adopția creează impediment la căsătorie doar până în
gradul al II-lea inclusiv, fiind interzise următoarele căsătorii: căsătoria dintre adoptator și adoptat (gr.
I), între adoptator și copii celui adoptat (gr. II), între copiii adoptatorului și cel adoptat (gr. II),
ascendenții adoptatorului și adoptat (gr. II), între adoptator și soția/soțul celui adoptat (gr. I), între soțul
adoptatorului și cel adoptat (gr. I), între soțul adoptatului și soția adoptatorului (gr. I), între soțul
adoptatorului și copii adoptatului (gr. II), între copii naturali ai adoptatorului și soțul/soția celui
adoptat (gr. II), între frații adoptivi (gr. II).

Schema rudeniei adopției

Fig. 1

A
B – D = rudenie morală din adopție, gr. I
B – F = rudenie morală din adopție, gr. II
B H C – D = rudenie morală din adopție, gr. II
A – D = rudenie morală din adopție, gr. II
H – G = rudenia morală din adopție, gr. I
C D G

E F

27Codul Civil stabilește care sunt legăturile de rudenie care se stabilesc prin adopție.
Codul Civil, art. 470: „(1) Prin adopție se stabilesc filiația dintre adoptat si cel care adoptă, precum si legături de
rudenie între adoptat si rudele adoptatorului.
(2) Raporturile de rudenie încetează între adoptat si descendenții săi, pe de o parte, si părinții firești si rudele
acestora, pe de altă parte.
(3) Când adoptator este soțul părintelui firesc sau adoptiv, legăturile de rudenie ale adoptatului încetează numai
în raport cu părintele firesc si rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul”.

49
 Fig. 2

A
B – E = rudenie morală din adopție, gr. I
B – G = rudenie morală din adopție, gr. I
B C C – E = rudenie morală din adopție, gr. I
C – F = rudenie morală din adopție, gr. II
A – G = rudenia morală din adopție, gr. II
D E G D – G = rudenie morală din adopție, gr. II

Fig. 3

A A – B = rudenie morală din adopție, gr. I

A – C = rudenie morală din adopție, gr. I
B – C = rudenie morală din adopție, gr. II
B C

Totuși, ținând cont de faptul că legea civilă actuală dă o importanță considerabilă rudeniei
care rezultă din adopție, oprind căsătoriile până la gradul al IV-lea inclusiv, este necesar ca Biserica
noastră să-și revizuiască disciplina în această materie și să extindă impedimentul cel puțin până în
acele grade pe care le consacră Codul Civil.

II. Taina Hirotoniei

Prin Taina Hirotoniei, Hristos își leagă lucrarea de slujirea unei persoane alese și învestite cu
misiune. El se și identifică pe Sine cu acei aleși pentru slujire, spunând: „Cel care vă ascultă pe voi,
pe Mine Mă ascultă; și cel ce vă nesocotește, pe Mine Mă nesocotește...” (Lc. 10, 16) și „iată, Eu sunt
cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20). Astfel, putem spune că, prin hirotonire,
persoana umană a celui ce va săvârși lucrarea sacramentală este asumată ca mijloc de împărtășire a
Harului. Părintele Stăniloae arată că de preoție atârnă Biserica și mântuirea în Hristos, deoarece
prin cei ce au fost chemați la preoție sunt primite de credincioși Tainele Împărăției. Taina Bisericii
devine, prin preot, perceptibilă întregii firi omenești28. Sfințirea sau hirotonirea acestor persoane
este actul de alegere și învestire prin care Hristos Însuși săvârșește lucrarea Bisericii și, de aceea,
fiecare trebuie să fie conștient că „învățătura și slujirea pe care o comunică și o împlinesc nu este a
lor”, ci este învățătura și slujirea Bisericii. Astfel, preotul nu are motive să fie mândru în legătură
cu misiunea sa, deoarece nu dă de la el, decât slujirea29.
Prin hirotonie, preotul primește Harul care îl face iconom al Tainelor lui Dumnezeu în
unitatea slujirii și responsabilității.
Hristos îl învestește pe episcop cu harisma și cu răspunderea savârșirii slujirilor Bisericii în
unitate și bună rânduială, pentru ca toți preoții să fie încadrați în aceeași lucrare (can. 39 Ap.). În
același timp, și episcopul trebuie să se lepede de sine, să-L lase pe Hristos să se manifeste prin el30 .

28 Ibidem, p. 97.
29 Ibidem, p. 10.
30 SF. IGNATIE AL ANTIOHIEI, Epistola către Efeseni, 3, 12.

50
Sfântul Ciprian al Cartaginei și Sfântul Ignatie al Antiohiei afirmă legătura dintre episcop și
manifestarea unității Bisericii31, iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că slujirea nu este deplină,
decât din încredințarea episcopului32. În același timp, fiecare episcop este condiționat în lucrarea
lui de așezarea Bisericii pe care o păstorește în comuniunea Bisericii întregi prin viața sinodală și
prin comuniunea cu poporul care i-a fost încredințat. De aceea, în Sinod episcopul nu se află în
nume propriu, ci poartă cu el întreaga comunitate în fruntea căreia se află.
Comuniunea cu episcopul și, prin el, cu Biserica în ecumenicitatea ei, face din lucrarea clerului
o lucrare a Bisericii, aspect fiind marcat – în cadrul liturgic – prin pomenirea episcopului în cadrul
cultului.
Concepția Bisericii conform căreia episcopul se află în centrul întregii slujiri aduce asupra
arhiereului o mare responsabilitate. El trebuie să fie copleșit de faptul că, prin sine „om pieritor ca
oricare altul sau poate mai slab ca mulți alții, prin el se săvârșește cea mai deplină lucrare
mântuitoare a lui Hristos”33. De aceea, dacă episcopul și clericul în general nu slujesc din tot
sufletul și în deplină dăruire, „nu numai că nu împlinesc misiunea Bisericii, dar o și împiedică”34.
Slujirea clerului este spre mântuirea poporului, dar poporul nu este separat de slujirea clericală,
ci o completează și îi dă sens.

A. MIRENII ȘI STAREA MIRENEASCĂ

Mirenii sunt membrii ai Bisericii care primiți în comunitatea bisericească prin Sfântul Botez,
Mirungere și Împărtășanie, constituie comunitatea de credincioșilor încredințată spre slujire și
păstorire clericilor. Mirenii și clericii sunt stările fără de care nu putem vorbi de comunitatea
bisericească.
Starea mirenească este fundamentală pentru întreagă viața bisericească și nu există domeniu al
vieții bisericești în care aceștia să nu fie implicați.
Mirenii participă la lucrarea învățătorească prin îndatorirea de mărturisire a credinței și prin
asumarea unor responsabilități catehetice începând cu mediul familial și ajungând până la cele mai
diverse forme de învățământ religios.
Mirenii participă activ la lucrarea sacramentală, fiind antrenați în toate Tainele și ierurgiile
Bisericii. Prin Botez, și Taina Sfântului Mir, fiecare credincios este capabil să manifeste slujirea
Bisericii în locul în care trăiește. Mirenii pot boteza în caz de necesitate și pot duce Sfânta
Împărtășanie celor în nevoi. Ei exprimă prin aclamare aprecierea bunei reputații a celui ce urmează
să fie hirotonit sau hirotesit.
Mirenii participă la exercitarea puterii jurisdicționale în cele trei dimensiuni: legislativă,
judecătorească și executivă.
Întreagă misiunea se desfășoară spre mântuirea poporului prin împreună-lucrarea mirenilor
și clerului, în comuniune cu episcopul locului.
Actele principale prin care Biserica încredințează puterea, autoritatea și responsabilitatea
pastoral-misionară sunt hirotonia și hirotesia.

31 SF. IGNATIE AL ANTIOHIEI, Epistola către Smirneni, 7, 1.

32 SF. IOAN GURĂ DE AUR, „Omiiile. 2, 4, la 2 Timotei”, în PG, 62, 612, apud. Dumitru STĂNILOAE, Teologia
Dogmatică III…, p. 100.
33 Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică III…, p. 101.

34 Ibidem, p. 102.

51
 b. Hirotonia și hirotesia

Termenii hirotonie și hirotesie sunt folosiți pentru desemnarea actului alegerii și învestirii în
slujirea preoțească și în slujirile Bisericii35. Cei doi termeni erau sinonimi până în secolul al VII-lea,
vorbindu-se despre hirotonie sau hirotesie în cazul tuturor treptelor clerului, chiar și în cazul
diaconițelor. În canonul 6 de la Calcedon, termenii apar ca echivalenți36, iar canonul 15 al aceluiași
sinod de la Calcedon folosește ambii termeni (hirotonie – hirotesie) în ceea ce le privește pe
diaconițe. Diferențierea este operată în secolul al VIII-lea, iar marii canoniști bizantini Zonara și
Balsamon (sec. XII) arată că hirotonia desemnează învestirea sacramentală a clerului superior, pe
când hirotesia se va referi la clerul inferior .
Criteriul liturgic de distingere a celor două acte a fost introdus în secolul al XV-lea de către
Simeon al Tesalonicului hirotonia fiind prezentată ca săvârșită în altar, iar hirotesia în afara lui.
Distincția este întâlnită doar în textele canonice, dar în practica liturgică, echivalența termenilor
este menținută până târziu.
Săvârșitorul Tainei Hirotoniei pentru preoți și diaconi este episcopul eparhiei sau delegatul
lui – un alt episcop – așa cum arată canonul 2 Apostolic, iar hirotonia întru episcop este săvârșită
de trei sau cel puțin doi episcopi, reprezentând episcopatul Bisericii (1 Ap.). Nu poate săvârși
acceastă Sfântă Taină decât episcopul valid hirotonit (18 Sard.) învestit cu autoritate bisericească
(35 Ap.; 2 Sin. II ec), mărturisitor al adevăratei credințe (68 Ap.). Hirotonia trebuie să fie primită în
libertate și deplină responsabilitate (10 Vasile cel Mare), de către persoane care dovedesc statornicie
în viața crestină autentică (80 Ap.; 89 Vasile cel Mare) și ea nu se repetă (68 Ap.).
Hirotonia este încredințată pentru slujirea poporului și este dată ca o lucrare a lui Hristos prin
care Hristos Însuși cheamă și alege, de aceea dobândirea ei prin simonie sau alt mod fraudulos este
aspru condamnată (29 Ap.; 2 Sin. IV ec; 22 Sin. VI ec.).
De la începutul Bisericii au fost aleși pentru slujirea preoțească doar bărbați statornici în
dreapta credință. Fiind vorba de o slujirea a lui Dumnezeu, Biserica a rânduit să cheme la această
slujire oameni integri (78 Ap.), cu nume bun și pregatire teologică temeinică.
Membrii clerului nu pot fi decât bărbați, pentru că sunt chemați să fie icoana prezenței și
lucrării lui Hristos, Care este bărbat. Părintele Stăniloae arăta că prin aceasta nu se nesocotește
locul femeii în viața Bisericii. Mamele și soțiile clericilor au un rol fundamental în slujirea preoților
și o susțin prin înțelepciunea și credința lor. Bărbatul se împlinește și prin echilibrul adus de
femeie37.
Din punct de vedere canonic, pentru ca o hirotonie să fie deplin lucrătoare, ea trebuie să fie
validă, prin respectarea prevederilor canonice și sacramentale. Respectarea normelor canonice
conferă hirotoniei liceitate, dar condițiile formale nu asigură o validitate în absolut. Nesocotirea
exigențelor morale și doctrinare fac să nu fie luată în considerare hirotonia respectivă (9 și 10 Sin. I
ec; 6 Sin. IV ec), subliniindu-se astfel că prin hiotonire nu se transferă un har indelebil (de neșters),
ci harul slujirii Bisericii38.
În Occident, începând cu secolul al XII-lea, hirotonia era afectată de o înțelegere piramidal-
ierarhică, separată de slujirea comunitară. Preotul putea fi hirotonit și fără parohie, și chiar o
hirotonire care nu respecta criteriile morale sau doctrinale, dacă formal era corect săvârșită, era
considerată validă.

35 Sever BUZAN, „Hirotonie și Hirotesie”, în Ortodoxia, 4/1957, p. 590.

36 Vogel CYRILLE, Chirotonie et Chirotésie, Importance et relativité du geste de l’imposition des mains dans la
collation des ordres, Irénikon, 1972, p. 63.
37 Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică III…, p. 94.

38 Problematica aceasta este analizată într-un mod edificator în studiul lui Constantin RUS, „Teoria perpetuării

efectelor hirotoniei: revenirea clericilor la starea de laici”, în Studii Teologice, 1/2005.

52
 Putem să ne întrebăm dacă slujirea sacramentală a unui preot nevrednic poate să fie socotită
lucrătoare. Slujirea unui preot care nu este oprit de episcopul său de la savârșirea celor sfinte este
lucrătoare, indiferent de vrednicia acestuia, dar nu pentru că, hirotonit fiind, rămâne necondiționat
în har, ci pentru că el săvârșește lucrarea Bisericii și lucrarea lui Hristos în Biserică nu poate fi
limitată de slăbiciunile omenești. În același timp, faptul că episcopul menține în slujire un preot
nevrednic, compromite mărturia Bisericii și episcopul va da socoteală în fața Sinodului și în fața lui
Dumnezeu pentru neglijența în exercitarea slujirii la care a fost chemat.
Există mai multe trepte de chemare la slujirea Bisericii și fiecare membru al clerului, fie primit
prin hirotonire, fie prin hirotesie are un loc specific în slujire, încadrat din punct de vedere canonic.
Cuvântul cler provine din grecescul κλήρος care înseamnă ales prin chemare. Lista
persoanelor socotite ca făcând parte din cler a fost diferită de la o perioadă istorică la alta, în lista
clerului fiind introduși și acoluții, paraclisierii, văduvele, diaconițele și alte slujiri cu o arie de
manifestare locală.
Noi vorbim despre cler referindu-ne la persoanele alese și învestite cu o slujire sau participare
la slujirea sacramentală a Bisericii. Astfel, așa cum am spus mai sus, Biserica a ajuns să desemneze
ca făcând parte din cler persoanele învestite prin hirotesire: citețul și ipodiaconul și persoanele
învestite prin hirotonire: diaconul, preotul și episcopul. Aceste slujiri pot fi considerate din punct
de vedere canonic drept clericale, deoarece Tradiția canonică le deosebește de slujirile comune din
Biserică.

c. Clerul hirotesit

Clerul învestit prin hirotesire: citețul și ipodiaconul, are menirea de a sprijini lucrarea
sacramentală a Bisericii, fără a interveni în mod indispensabil în manifestarea ei. Cu toate acestea,
ele sunt trepte ce trebuie sa fie parcurse de fiecare persoană chemată la slujirea sacramentală.

Citețul
Sfintele Canoane arată că participarea ca citeț la viața comunitară implică responsabilitați
ecleziale ce trebuie asumate în comuniunea canonică a Bisericii. Canonul 90 Cartagina arată că
„dacă oricine ar citi în biserică, chiar și numai o dată, să nu se primească de altă biserică în cler”,
iar canoanele 33 Sin. VI ec.; 14 Sin. VII ec și 15 Laod., subliniază această stare a citețului sau
cântarețului ca făcând parte din cler. Citețul sau cântărețul sunt hirotesiți de către episcop.
Canoanele prevăd că posibilitatea hirotesiei întru citeț sau cântăreț să fie încredințată și
egumenului, pentru mânăstirea sa. Citeții sau cântăreții sunt singurii din cler care pot să se
căsătorească și după hirotesire.
Ipodiaconul
Ipodiaconul are misiunea de a sprijini lucrarea sacramentală a diaconului, preotului și
episcopului, îngrijindu-se de cele sfinte din Sfântul Altar și sprijinindu-i pe clericii hirotoniți în
lucrarea lor. Ipodiaconul este hirotesit de către episcop, dar există posibilitatea ca această hirotesire
să fie încredințată și egumenului, pentru mânăstirea sa. Vârsta canonică pentru hirotesirea întru
ipodiacon a fost stabilită de canonul 15 Trulan la 20 de ani. Ipodiaconul este primul din starea
clericală căruia i se interzice căsătorirea după hirotonire.

d. Clerul hirotonit

Diaconia, preoția și episcopatul sunt trepte ale clerului, față de care Biserica a manifestat o
atentă preocupare, atât în ceea ce privește primirea în treaptă prin hirotonire, cât și pentru
așezarea unei bune-rânduieli în ceea ce privește repartizarea competențelor și slujirilor.

53
 Canonul 19 Antiohia prevede că toate hirotonirile să se facă în conformitate cu prescripțiile
canonice. Hirotonia este savârșită de către episcopii ce se află în comuniunea Bisericii, persoanelor
ce au dobândit o temeinică pregătire, indiferent de starea lor socială și se săvârșește pentru o
slujire determinată. Ea se primește fără constrângere, nu poate fi dobândită prin cumpărare sau alt
act de fraudă și nu se repetă.
Diaconul și preotul sunt hirotoniți de un episcop, iar episcopul trebuie să fie hirotonit de mai
multi episcopi. Această împreună-slujire pentru hirotonirea episcopului, subliniază faptul că
Biserica întreagă este responsabilă pentru așezarea unui episcop într-o eparhie și comuniunea
Bisericii se manifestă prin comuniunea episcopilor.

Diaconul
În ceea ce privește diaconul, prevederile Sfintelor Canoane subliniază mai mult aspectele legate
de condițiile pentru hirotonire. Vârsta canonică a diaconului a fost stabilită la sinodul de la
Cartagina la 25 de ani.
Nu poate fi diacon cel ce s-a căsătorit de două ori, după botez sau a avut concubină ori cel
căsătorit cu văduvă sau cu femeie divorțată sau desfrânată. El nu se poate căsători după hirotonire.
Diaconul nu poate să săvârșească nicio lucrare fără binecuvântarea episcopului.
Diaconul are vocația de a se îngriji și de activitați filantropice.

Preotul
În primele două secole, noțiunile de preot și episcop nu erau foarte bine diferențiate.
Presbiterul-episcop era conducătorul comunitații euharistice și avea deplină responsabilitate
pastorală. Odată cu înmulțirea credincioșilor, episcopul devenind semnul unității și al comuniunii
cu celelalte Biserici locale în cadrul sinodalitații, preotul este prezentat ca acela ce coduce,
prezidează o comunitate euharistică în numele și din mandatul episcopului. Deși responsabilitatea
sacramentală și în general a celor trei slujiri preoțești este deplină, în cazul prezbiterului, el slujește
Biserica atâta vreme cât se află în comuniune cu episcopul său, prin acesta manifestându-se
comuniunea cu Biserica întreagă.
Pe lângă aspectele legate de hirotonire, abordate mai sus, Sfintele Canoane prevăd ca vocația
preotului să fie cercetată înainte de hirotonire. El este hirotonit de un episcop. Slujind din
încredințarea episcopului, preotul nu poate să facă nimic fără învoirea acestuia.

Episcopul
Cea de-a treia treapta a slujirii sacramentale, episcopatul, este cea care a marcat cel mai mult
Tradiția canonică a Bisericii. Episcopii au primit mandatul din partea Apostolilor, pentru a fi
garanții ortodoxiei și ortopraxiei. Episcopul este icoana prezenței lui Hristos în Biserică, de aceea
Părinții Bisericii, atât cei din Răsărit, cât și cei din Apus, afirmă clar că Biserica este acolo unde
poporul și clerul sunt în comuniune cu episcopul, prin care se articulează împreună-participarea la
lucrarea Bisericii întregi.
Am observat deja mai sus că toți clericii au obligația canonică de a fi în comuniune cu
episcopul și de a-și exercita întreaga lucrare cu încuviințarea acestuia. Episcopul, la rândul lui, își
desfășoară întreaga slujire în comuniune cu bisericile din vecinătate și cu întreaga Biserică în
cadrul sinodalității. În Sinod, așa cum am mai arătat, episcopul poartă cu el eparhia întreagă, de
aceea participarea episcopului la viața sinodală și sobornicească a Bisericii este de fapt o
manifestare a comuniunii Bisericilor locale.
În conformitate cu canoanele 2 Sin. VII ec și 12 Laod., înainte de hirotonire, candidatul la
episcopat, trebuie să fie examinat de către Mitropolit, spre a constata dacă cunoaște bine Sfintele

54
Scripturi și canoanele. El trebuie să fie necăsătorit (12 Sin. VI ec). Hirotonia episcopului este
săvârșită de către cel puțin trei episcopi.
Deja din primele secole creștine s-a ajuns la rânduiala canonică de a avea un singur episcop într-
o cetate (8 Sin. I ec).
În eparhia sa, episcopul are autoritatea supremă și lui îi datoreaza ascultare deplină toți
clericii: „Clericii să nu săvârșească nimic fără învoirea episcopului, căci el este cel căruia i s-a
încredințat poporul Domnului și de la el se va cere socoteala pentru sufletele lor”. (39 Ap., 8 Sin. IV
ec; 31 și 102 Sin. VI ec; 14 Sin. VII ec; 9 Antioh.). El are dreptul de a judeca pe cericii din eparhia sa
(5 Sin. I ec; 9 Sin. IV ec.; 102 Sin. VI ec; 14 Sard.), dar judecata sa trebuie să fie temeinică, (133
Cartag.; 6 Teofil Alex.). Sinodul I ecumenic, prin canonul 5, a stabilit ca Sinodul să ia în discuție, de
două ori pe an, modul în care au fost judecați clericii opriți de la slujire sau caterisiți.
Canonul 12 al Sinodului VI ecumenic impune rânduiala ca episcopii să nu fie căsătoriți.
Episcopul e dator să poarte grijă de averea bisericească (38 și 41 Ap.), să o administreze cu un
econom cleric (26 Sin. IV ec; 11 Sin. VII ec), să nu o înstrăineze fără știrea Sinodului și a
prezbiterilor săi (33 Cartag.).
Episcopul nu are voie să îmbrățișeze viața de schimnic, deoarece el e chemat să conducă:
„Dacă vreun episcop... ar voi să se pogoare la viața monahicească și să îndeplinească locul
pocăinței, acesta să nu mai aibă pretenție la demnitatea arhierească” (2 Sf. Sofia).
Episcopul, în principiu, nu poate demisiona. (36 Ap.; 17 Antiohia; 3 Chiril Alex.), dar sunt
situații excepționale când demisia poate fi acceptată pentru bunul mers al misiunii Bisericii (88
Cartag.). Episcopul este dator să trăiască în eparhia sa. Cel care lipsește mai mult de 6 luni din
eparhie, fără motive binecuvântate, „să se înstrăineze desăvârșit de cinstea și demnitatea de
episcop” (16 Sin. I-II).
e. Monahii și starea monahală

Starea monahală, cinul monahal, monahismul sau călugăria reprezintă o cale de viețuire în
Hristos prin care este anticipată viața întru Împărăție. Intrarea în această stare se face printr-un ritual
care este încadrat ca ierurgie și ar putea fi considerat chiar ca hirotesie, ținând cont de faptul că
monahul asumă o chemare.
Monahismul nu a existat de la începutul creștinismului în forma sa actuală, a început să se
dezvolte în secolul al III-lea în contextul persecuțiilor. Mai târziu, după ce creștinismul a fost
recunoscut ca religie de stat, mulți creștini virtuoși au început să se consacre vieții ascetice,
retrăgându-se chiar în pustie. Aceștia au fost numiți anahoreți sau eremiți.
Monahismul este integrat definitiv în rânduiala bisericească în secolul al V-lea prin canonul 4 al
sinodului de la Calcedon.
Pe lângă felul de viață monahală chenovitică (de obște), prin secolul al XIV-lea și mai ales la
Muntele Athos, s-a introdus o altă formă de viață monahală numită idioritmică, în cadrul căreia
fiecare monah trăiește în chilia sa și participă la viața comunitară în anumite perioade rânduite de
regula mânăstirii respective.
Voturile monahale depuse în cadrul rânduielii de primire în monahism sunt votul sărăciei (6
Sin. I-II), votul castității (16 Sin. IV ec; 44 Sin. VI ec; 60 Vasile cel Mare), votul ascultării, la care se
mai adaugă și făgăduința statorniciei (4 și 7 Sin. IV ec; 41 și 46 Sin. VI ec).
Monahii hirotoniți preoți se numesc ieromonahi, iar cei hirotoniți diaconi, ierodiaconi. Există
și alte trepte de distingere a slujirii monahale, care nu sunt uniforme în întreagă Biserica ortodoxă.
În Biserica Ortodoxă Română se disting treptele de: monah, ierodiacon, arhidiacon, ieromonah,
sincel, protosincel și arhimandrit. Acestea se conferă de către episcop pe baza unei proceduri
regulamentare. Rangul de arhimandrit este conferit de episcopul locului cu aprobarea Sfântului
Sinod.

55