Anul III, Seria I

2020-2021
Teoria literaturii – curs general
Prof. Carmen Mușat

Ce este literatura? Definiții ale literaturii. Literaritatea.

Literatura – noțiune complexă și schimbătoare, care a dobândit, de-a lungul timpului definiții
foarte diferite. Dificultatea de a oferi o definiție riguroasă, care să acopere un fenomen dinamic
și complex. Literatura este o formă de cunoaștere, un mod specific de gândire a lumii, gândire
prin imagini
 Șklovski, „Arta ca procedeu”, trad. de Mihail Nasta, în Ce este literatura? Școala
formală rusă, antologie și prefață de Mihai Pop, București: Editura Univers, 1983.

Definiții de dicționar: 1) tot ceea ce e scris, tipărit sau publicat (v. literatură de specialitate,
literatură de sertar, literatură beletristică, literatură juridică etc.); 2) literatură „frumoasă”
(beletristică), conține texte cu valoare estetică.
Wellek și Warren (1956): literatura este „un obiect sui generis al cunoașterii, cu statut ontologic
special”.
Simonide (556-468 î.Ch.) – „pictura e poezie mută și poezia e o pictură grăitoare”.
Aristotel, Poetica (385-322 î.Ch.) – definește poezia (nu exista atunci termenul de literatură) ca
mimesis, ca reprezentare a realității. Din punctul lui de vedere, poezia este mai filozofică decât
istoria, deoarece înfățișează lucrurile așa cum ar fi putut fi, în vreme ce istoria înfățișează
lucrurile așa cum s-au întâmplat.
Lessing, Laocoon sau despre limitele picturii și ale poeziei (1766)
 Literatura „înfățișează ca prezente lucrurile absente, aparența ca realitate”. Toate artele
decurg din aceeași sursă: frumusețea.
 Scopul artelor este plăcerea, pe când scopul științelor este adevărul.

 Literatura e artă temporală, a succesiunii, asemenea muzicii, spre deosebire de pictură,

considerată artă spațială, a simultaneității.

1
De-a lungul timpului, definițiile literaturii au variat în funcție de accentul pus pe unul sau altul
dintre principalii factori de producere a artei și pe relațiile dintre aceștia: autor-operă-receptor, cu
precizarea că atât autorul, cât și receptorul (ca instanțe concrete!) sunt situați în lume (realitate)
și se raportează la lumea reală, în vreme ce opera literară își creează propria lume posibilă.

Sugestie: Urmăriți filmul Dead Poets Society (1989, regia Peter Weir)

2
 Referent ˃˃ Mimetic
Cod
˅
Retoric

Emițător ____________________________ Receptor

expresiv receptiv

* Heinrich F. Plett, Știința textului și analiza de text. Semiotică, lingvistică, retorică, traducere de
Speranța Stănescu, București: Editura Univers, 1983, pp. 8-34.

H. F. Plett identifică patru tipuri de definiții ale literaturii, în funcție de accentul pus pe una sau
pe alta dintre instanțele de mai sus și pe relațiile dintre ele:

a) Definiții mimetice: mimesis (v. Aristotel, Poetica) – literatura este reprezentare a

lumii: pun în evidență relația dintre opera literară și lume/ realitate;

b) Definiții expresive: opera literară este expresia autorului ei – definiție care s-a impus în
romantism; expresivitate = emoție, spontaneitate/ autenticitate și originalitate; aceasta este
definiția pe care T.S. Eliot o respinge categoric, în „Tradiție și talent personal” (1919), unde
afirmă că poezia nu este o eliberare a emoției, ci o eliberare de emoție;

c) Definiții receptive/ pragmatice: pun în valoare relația operă-receptor (receptarea joacă

un rol major în înțelegerea literaturii): e luat în considerație efectul (catharsis) pe care opera îl
produce asupra receptorului. Vezi: estetica receptării (Hans Robert Jauss), teoria răspunsului
cititorului (Stanley Fish, Wolfgang Iser); Vorbim însă și de o perspectivă sociologică asupra
literaturii: efectul pe care marile cărți l-au avut asupra societății, în ce fel au reușit ele să
schimbe lumea; imitatio auctorum – efectul textelor asupra altor texte (ceea ce Julia Kristeva
numește intertextualitate, iar Gerard Genette hipertextualitate)

3
 d) Definiții esențialiste/ retorice: literatura ca utilizare specifică a limbajului, ca abatere
de la limbajul uzual; simultaneitatea formă-conținut: nu există conținut în afara formei/structurii;
forma este conținut; literaritate (v. teoriile formaliștilor ruși și cele ale reprezentanților
structuralismului, New Criticism-ul nord-american).

Evoluția literară este percepută de către reprezentanții formalismului rus (Tînianov, Șklovski,
Eihenbaum ș.a.) ca o neîntreruptă serie de crize. Literatura este un fenomen dinamic, la fel ca
epoca literară în interiorul căreia există.

Istoricitatea inerentă a fenomenului literar și variabilitatea, în timp și spațiu, a tuturor formelor

literare.
 B. M. Eihenbaum, „Literatura și scriitorul” trad. de Mariana Ciurca, în Ce este literatura?
Școala formală rusă, antologie și prefață de Mihai Pop, București: Editura Univers, 1983,
pp. 75-90

 I. N. Tînianov, „Faptul literar”, trad. de Tatiana Nicolescu, în Ce este Literatura? Școala

formală rusă, ed. cit., pp. 602-603

O definiție riguroasă a literaturii e greu de oferit și pentru că „definiția literaturii, bazată pe

trăsături «fundamentale», intră în conflict cu faptul literar viu.” (Tînianov, art. cit.: 604)
În opinia acestui reprezentant al Școlii formale ruse, „difuze pot fi nu numai granițele în
literatură, «periferiile», teritoriile de hotar”, ci foarte adesea și „centrul” însuși. Speciile trec din
centru la periferie și invers, într-un proces permanent, înregistrat ca atare de istoriile literare.
În perioada de dezagregare a unei specii, aceasta trece din centru la periferie, iar în locul ei apare
în centru un fenomen nou dintre mărunțișurile literare, venit din subsolurile și curțile ei de
serviciu.” (Tînianov, ibid.)
„Definirea” literaturii poate fi analizată numai în evoluție. Cu această ocazie vom descoperi că
proprietățile literaturii, care ni se par fundamentale, primare, se schimbă încontinuu și nu
caracterizează literatura ca atare. Așa ar fi noțiunile de „estetic” în sens de „frumos”. (Tînianov,
art. cit.: 607)
Viktor Șklovski numește fenomenul descris mai sus de Tînianov „canonizarea speciilor minore”.

4
Problema formei în artă. Literaritatea

Literatura este limbaj, artă a cuvântului, în care forma își creează conținutul. În consecință,
„obiectul științei literare nu este literatura, ci literaritatea, adică ceea ce face dintr-un fapt
(lingvistic – n.m. C.M.) o operă literară.” (Roman Jakobson) În viziunea lui Jakobson, a lui
Șklovski și a altor reprezentanți ai formalismului, principala problemă a teoriei literaturii este cea
a procedeelor: analiza formelor, a structurilor literare, a mecanismelor compoziției este esențială
pentru înțelegerea genurilor și operelor literare ca discursuri.
Termenul literaritate a fost introdus de reprezentanții Școlii formale ruse, pentru a numi
totalitatea procedeelor (de compoziție – ritmul, rima, povestirea în ramă etc. – și de stil) la care
recurge un autor pentru a crea o operă literară. În limba română circulă și sub forma
literaturitate.
În limbajul poetic, semnul este inadecvat la referent, ceea ce generează opacitatea textului.
Opacitatea și ambiguitatea țin de literaritate.
 Sorin Alexandrescu, „Introducere în poetica modernă”, în Poetică și stilistică. Orientări
moderne, Prolegomene și antologie de Mihail Nasta și Sorin Alexandrescu, București:
Editura Univers, 1972, pp. LXXII-CVI.

 William Empson, Șapte tipuri de ambiguitate (1930)

 Roman Jakobson, „Ce este poezia?”, trad. de Corneliu Barborică, în Ce este literatura?
Școala formală rusă, ed. cit., pp. 691-704.

 I. A. Richards, Principiile criticii literare (1924)

 Viktor Șklovski, „Arta ca procedeu”, ed. cit.

Limbaj cotidian/ limbaj poetic. Funcția poetică

 Roman Jakobson, „Lingvistică și poetică”, traducere de Mihai Nasta și Matei Călinescu,

în Probleme de stilistică, București: Editura Științifică, 1964, p. 83-125.

5
Jakobson identifică 6 factori constitutivi ai actului de comunicare și șase funcții ale limbajului,
determinate de aceștia. Trebuie precizat că aceste funcții se regăsesc, în proporții diferite, în
orice enunț:

CONTEXT (referent)

EMIȚĂTOR MESAJ RECEPTOR

CONTACT (Canal)
COD

Funcțiile limbajului:
1. Funcția emotivă sau expresivă – „concentrată asupra transmițătorului”; atitudinea
emițătorului față de mesaj și (uneori) față de receptor, se manifestă direct în limbaj.
„Stratul pur emotiv al limbajului este reprezentat prin interjecții”.
2. Funcția conativă – „orientarea către destinatar”, funcția conativă se manifestă pregnant în
vocativ și imperativ. Receptorul este direct implicat în actul comunicării.
3. Funcția referențială – orice mesaj trimite la un context (sau referent) care poate fi situat
în limbaj sau în afara lui.
4. Funcția fatică – se manifestă printr-un schimb de formule sau dialoguri, menit să verifice
atenția receptorului, precum și canalul de contact.
5. Funcția metalinguală – capacitatea limbajului de a oferi informații/explicații despre
limbaj; când vorbirea se concentrează asupra codului, funcția metalinguală este prioritară.
6. Funcția poetică – centrarea asupra mesajului. Funcțiunea poetică este dominantă în arta
verbală, chiar dacă toate celelalte funcțiuni sunt și ele prezente. „Această funcțiune,
promovând materialitatea semnelor, adâncește dihotomia fundamentală dintre semne și
obiecte.” Mai mult decât atât, luând în discuție cele două moduri de aranjament folosite
în vorbire – selecția și combinarea – Jakobson consideră că „funcțiunea poetică
proiectează principiul echivalenței de pe axa selecției, pe axa combinării”.

6
Opera literară: definiții. Statut. Operă literară vs text

Singularitatea, originalitatea, unicitatea operei literare. Ne raportăm la o operă literară nu doar ca

la un obiect exterior, ci și ca la un obiect „interior”, pe care îl luăm în stăpânire prin intermediul
lecturii.

Definiția operei

Tudor Vianu oferă una dintre cele mai sintetice definiții ale operei literare:

- Produs finalist: opera de artă este creată cu un anumit scop. Scopul este opera însăși.

- Unitar și multiplu: deși în alcătuirea unei opere de artă regăsim elemente diverse, opera este un
întreg, în interiorul căruia relația dintre parte și întreg este indestructibilă. Sensul operei nu e dat
de suma părților, ci rezultă din relațiile dinamice dintre acestea.

- Înzestrat cu valoare

- Obținut prin cauzalitate finală

- Al unui agent moral: agentul moral – omul – creează având conștiința acțiunii sale.

- Obținut dintr-un material: în cazul literaturii, materialul este limbajul, cuvântul.

- Constituind un obiect calitativ nou

- Original imutabil: nimic din alcătuirea noului obiect nu poate fi schimbat, nici un cuvânt, nici
ordinea cuvintelor în frază sau a versurilor/ capitolelor ș.a.

- Ilimitat simbolic: semnificațiile pe care opera literară le generează sunt nenumărate; ilimitarea
simbolică de care vorbește Tudor Vianu se regăsește în viziunea lui Umberto Eco despre „opera
deschisă”.
- Are o realitate concretă și relativ durabilă.

Realitatea operei se afirmă când se desparte de creatorul care l-a produs.

 Tudor Vianu, Tezele unei filosofii a operei (1966)

7
OA are o existență materială, concretă – opera ca obiect material, concret: artefact
OA are o existență mentală – opera ca obiect estetic, produs prin intermediul lecturii; obiectul
estetic ia naștere în urma concretizării OA
 Roman Ingarden, Studii de estetică (1967). În românește de Olga Zaicik. București:
Editura Univers, 1978

8
Opera de artă literară nu se suprapune exact peste ceea ce constituie obiectul concret (sau
aproape concret) al percepției artistice; ea reprezintă doar un fel de armătură pe care cititorul o
completează sau o împlinește și totodată, de nenumărate ori o mutilează (din multe puncte de
vedere) sau o modifică și abia în această formă nouă, mai deplină și mai concretă (deși nici cu
totul concretă) constituie, dimpreună cu împlinirile menționate, obiectul nemijlocit al percepției
și desfătării estetice. (Ingarden, op. cit.: 80-81)
Caracterul bidimensional al OA si structura ei unitara:
a) Succesiunea fazelor/ părților OA

b) Apariția simultană a straturilor OA: 1. Stratul fonetico-lexical; 2. Stratul semantic

(semnificația cuvântului și sensul frazelor); 3. Stratul obiectelor reprezentate; 4. Stratul
imaginilor – Ingarden se referă la imaginea în care ni se înfățișează concret obiectul reprezentat.

1. Stratul fonetico-lexical

Sunetele cuvintelor, versurile, forma generală pe care o iau acestea (strofe, sonete, rondeluri
etc.), ritmul, rima, melodia versului

2. Stratul semnificațiilor
Vizează modul în care se leagă între ele unitățile de sens – frazele, povestirea, discursul,
dinamica ideilor etc. Vorbim de relativa autonomie a frazelor care, în interiorul operei, alcătuiesc
un tot omogen/ unitar.
3. Stratul obiectual sau lumea reprezentată
„Cuvintele și propozițiile dintr-o operă definesc nu numai obiecte și oameni izolați, ci și diferite
relații, procese și stări în care aceștia se află. Într-un caz normal, acestea reprezintă componentele
unui singur întreg.” (p. 38)
4. Stratul imaginilor – lumea reprezentată i se arată cititorului prin intermediul imaginilor pe
care textul le produce. Imaginea – fenomen vizual mai restrâns : „Imaginile nu sunt obiecte ale
percepțiilor noastre, ci numai conținutul lor concret. Acest conținut este condiționat și co-
determinat deopotrivă de: proprietățile obiectului perceput, de împrejurările în care se desfășoară
percepția, precum și, în sfârșit, de însușirile psihofizice ale subiectului-receptor.” (40);

Imaginile nu sunt doar vizuale, ci și auditive, tactile etc.

9
Vorbim nu doar de imagini perceptive, ci și de imagini plăsmuite (apar când ne închipuim
anumite lucruri).

„Într-o operă literară, textul indică numai schemele imaginilor perceptive ale obiectelor despre
care este vorba.” (41)
„Cele patru straturi reprezintă așadar un fel de minim necesar pentru ca o operă să fie o operă de
artă literară.” (48)
Caracterul schematic al OA
- Se manifestă în toate straturile OA, dar e evident în cel al lumii reprezentate

- Obiectele reprezentate sunt doar schițate prin câteva trăsături absolut necesare, pe baza cărora
fiecare cititor construiește propriile sale reprezentări.

- Incompletitudinea construcției și indeterminarea celor înfățișate își au originea în caracterul

schematic al operei

Schematismul OA decurge „ în primul rând, dintr-o disproporție specifică între mijloacele de

reprezentare prin limbaj și ceea ce urmează să fie reprezentat în operă, în al doilea rând, din
condițiile percepției estetice a operei de artă literară, atât de specifice.” (56)
 Concretizarea operei – rezultatul întâlnirii operei cu cititorul

Concretizările (produse intenționale) diferă între ele și se deosebesc de opera însăși.

Textul și/versus opera literară

Textul: obiectul exterior; forma „obiectivă” a operei, structura ei materială
- un „obiect viguros” (Starobinski), un obiect „de interpretat”
- „o totalitate relativ limitată, ale cărui elemente constitutive pot fi în mod legitim puse în raport
unele cu altele” (Starobinski, 56) 8

10
- recursul la text – absolut necesar. „Textele îi propun interpretului un obiect particular, unic,
specificat în forma și în detaliile sale.” (57)
* Jean Starobinski, „Literatura – Textul și interpretul”, în Textul și interpretul (1961). Trad. De
Ion Pop, București: Editura Univers, 1985)

11