Cuprins

Introducere ...................................................................... 2

Capitolul I Război şi terorism ...................................... 4

 Definiţii date terorismului…………………………. 4

 Forme de manifestare a terorismului …………….. 6
 Terorismul ca reacţie a celui slab împotriva celui
puternic………………………………………….. 6
 Terorismul ca instrument de presiune politică….. 9
 Terorism informaţional, terorism mediatic şi
ciberterorismul………………………………….. 11
 Terorismul ca instrument de constrângere
Terorismul economic. Terorismul financiar
Terorismul tehnologic………………………….. 17
 Terorismul de stat …………………………….... 20

 Evenimentul din 11 septembrie 2001…………..... 29

Capitolul II Politica militară şi externă din S.U.A. ...... 44

Capitolul III Concepţia apărării împotriva terorismului si

structuri de reacţie împotriva terorismului ....................... 51

Concluzii ............................................................................. 57

Bibliografie ........................................................................ 61

Introducere

1
 Încep această lucrare prin a defini termenul de terorism şi aici il pot
cita cel mai bine pe Maricel Antipa şi anume că ˝ Terorismul este
ansamblul acţiunilor şi ameninţărilor credibile ca acţiuni ilegale,
determinate strict de manifestările umane violente şi care influenţează, în
modalităţile dorite de protagonişti cursul evenimentelor şi prin aceasta
autorităţile statului. ˝

Aşadar, terorismul a început să trăiască prin forţe proprii,

devenind cea mai mare ameninţare la adresa securităţii popoarelor şi la
adresa drepturilor fundamentale ale omului. După cum constatăm,
terorismul pune azi o serie de probleme de interes naţional şi internaţional
care scapă controlului statelor individuale. Actele de terorism care au
avut loc în lume, începând cu luna septembrie a anului 2001, în SUA ,
scot în evidenţă o intensificare a contactelor si cooperării internaţionale
între grupurile de terorişti, alături de o extindere a traficului de arme şi
coordonare a acţiunilor. Mijloacele de comunicare şi călătorie, marile
instituţii publice s-au dovedit atât utile terorismului, cât şi vulnerabile
acestuia. In lipsa unei înţelegeri comune asupra crimei internaţionale, a
unei poziţii ferme şi unanime în cadrul O.N.U., au apărut noi forme de
manifestare ale terorismului (a se vedea situaţia din Irak şi consecinţele
acesteia pe plan internaţional), iar regimurile politice din unele state au
oferit refugii pentru terorismul mondial.

În concluzie, cum putem lupta împotriva terorismului, cum

ne apărăm ?

2
 Potrivit reputatului analist în domeniu, John Richard Thackrah,

“ prima măsură de apărare împotriva terorismului este să înveţi cât mai

multe despre terorişti, să le înţelegi motivaţiile şi metodele şi, astfel, să le
poţi anticipa atacurile sau cel puţin să limitezi pagubele în cazul în care
atacurile nu pot fi prevenite “. Această trimitere la cunoaştere vizează nu
numai organele abilitate, ci întreaga societate civilă, vizează formarea
unei culturi civice participative, la nivelul fiecărui cetăţean, pentru a
sprijini activ lupta împotriva terorismului şi chiar pentru a evita
obstrucţionarea involuntară a forţelor destinate a acţiona, aşa cum s-a
întâmplat recent la şcoala din Beslan – Osetia de Nord .

CAPITOLUL I

3
 Război şi terorism

 Definiţii date terorismului

În ciuda răspândirii actelor teroriste în întreaga lume, terorismul nu

are o definiţie precisă şi nici una larg acceptată. Ca mulţi alţi termeni
politici, definiţiile acceptate , atâtea câte sunt, au un caracter peiorativ.

Unele guverne au tendinţa să eticheteze ca acte teroriste toate

actele de violenţă comise de opozanţii lor politici, deşi extremiştii
antiguvernamentali pretind că sunt victimile terorii dezlănţuite de guverne
asupra lor. Sociologii politici susţin că, în principiu, nu se poate da nici o
definiţie deoarece însuşi procesul de elaborare a unei definiţii face parte
dintr-un context mai larg de contestare a ideologiilor şi obiectivelor
politice. Definiţiile susţin argumentul că perspectivele se schimbă în
funcţie de momentul când şi unde are loc actul terorist. Alţi sociologi nu
includ în terorism acţiunile violente care se desfăşoară într-un context
revoluţionar pe care o serie de oameni l-ar considera ca având un caracter
terorist. Pot aparea o serie de confuzii date de comportamentul manifestat
de un individ care din considerente politice comite un act violent care
poate fi aparent similar cu un act săvârşit de un criminal sau de un
dezechilibrat mintal.

Terorismul este şi o problemă morală şi încercările de a da o

definiţie acestui fenomen pornesc de la supoziţia că unele tipuri de
violenţă politică sunt justificabile, în timp ce altele nu. În consecinţă,
violenţa a fost definită în diferite feluri, implicând recurgerea la forţă, la
puterea coercitivă, la autoritate şi legitimitate.

Câteva exemple:

4
“Terorismul este utilizarea sistematică a intimidării pentru atingerea unor
obiective politice.” (MOSS – 1971)

“Violenţa, pentru a intra în categoria actelor teroriste, trebuie să fie de

natură politică.” (WEISBAND şi ROGULY - 1976)

“Utilizarea violenţei are la bază prezumpţia că victima vizată este

nerezonabilă şi incapabilă de a înţelege punctul de vedere al teroristului.”
(QURESHI – 1976)

“Terorismul politic se defineşte ca intimidarea prin coerciţiune şi este una

din cele mai vechi metode de război psihologic.” (WILKINSON – 1977)

“Terorismul este folosit pentru a crea o atmosferă de disperare sau frică,

pentru a slăbi încrederea populaţiei în guvern şi în reprezentanţii
maselor.” (LEISER -1977)

“Terorismul politic este ameninţarea şi/sau folosirea unor forme diverse

de violenţă politică excesivă pentru atingerea obiectivelor şi scopurilor
politice.” (SCHULTZ - 1978)

“Terorismul este utilizarea sau ameninţarea cu utilizarea violenţei politice

extreme pentru a provoca frică, teamă sau panică în rândul unui grup-
ţintă, mult mai numeros decât numărul victimelor imediate .”
(HEYMAN – 1980)

Terorismul este o problemă a oamenilor care plonjează într-o

logică a urii fără limite, pentru care toate valorile ce fundamentează
societatea noastră occidentală şi mai ales respectul faţă de viaţa umană nu
mai au curs.

Terorismul are o plajă foarte largă de scopuri şi obiective şi nu

5
poate fi redus la ceea ce s-ar numi patologie socială. Dar el este un produs
al societăţii omeneşti, vine din interiorul civilizaţiilor şi se prezintă ca o
trecere la limită, ca un summum al acumulărilor negative.

Terorismul se prezintă ca un fenomen social extrem de complex,

constând în manifestarea spectaculoasă a violenţei, cu scopul de a atrage
atenţia, a înspăimânta, a chinui şi a impune un anumit tip de
comportament, uneori, pur şi simplu pentru a teroriza, printr-o gamă
foarte diversificată de acţiuni-limită, în care omul este deopotrivă armă şi
victimă, călău şi condamnat.

Terorismul are cauze şi efecte. El se prezintă ca un aisberg, care

ameninţă nu numai cu ceea ce se vede, ci mai ales cu ceea ce nu se vede.
Poate avea explicaţii, nu însă şi justificări sau raţiuni suficiente.
Terorismul frizează iraţionalul. El nu este înfruntare sau confruntare, ci
anormalitate, ură, patologie socială, inteligenţă criminală, mârşăvie.

Terorismul militar nu este altceva decât un terorism practicat prin

mijloace militare de către structuri militare. Sunt bine cunoscute formele
de terorism militar din regimurile dictatoriale, ca şi cele care se practică
îndeosebi în America Latină.

 Formele de manifestare ale terorismului

 Terorismul ca reacţie a celui slab împotriva celui puternic

De obicei, reacţia celui slab împotriva celui puternic nu se numeşte

terorism, ci răzvrătire, nesupunere, revoltă. Terorismul nu este răzvrătire,
aşa cum nici răzvrătirea nu este terorism. De regulă, nu cel slab îl
terorizează pe cel puternic, ci cel puternic îl terorizează pe cel slab. De
aici nu rezultă că cel slab nu-l poate teroriza pe cel puternic, ci doar că,
pentru a teroriza, ai nevoie de putere. Terorismul, ca reacţie a celui slab

6
împotriva celui puternic, este, în principiu, o răzvrătire la terorism (sau la
ceea ce cel care se răzvrăteşte consideră terorism), este adică terorism
contra terorism. Aceasta-i esenţa, numai mijloacele sunt diferite.

Cel puternic face ce vrea, cel slab face ce poate. Justificările care s-
au adus de duşmanii declaraţi ai Statelor Unite pentru actul de terorism
din 11 septembrie 2001 (deşi nimeni nu şi-a asumat în mod serios, până
acum, aceste atentate) sunt de notorietate.

Ele înseamnă, în esenţa lor: terorism contra terorism. Terorismul

exercitat de lumea a treia contra terorismului exercitat de America în
lumea a treia, îndeosebi în lumea islamică. Acesta-i limbajul în care
vorbesc o parte din statele lumii islamice. Americanii folosesc bani şi
sisteme sofisticate de arme, organizaţiile teroriste anti-americane folosesc
oameni. Folosesc oameni nu numai pentru motivul că nu dispun de
sisteme sofisticate de arme, ci şi pentru acela că ele consideră că arma cea
mai performantă şi, în concluzie, cea mai eficientă o reprezintă omul
dispus la sacrificiul de sine pentru cauză. Astfel de oameni au existat şi
vor exista totdeauna, iar numele lor nu este numai acela de
fundamentalişti islamici, ci şi de japonezi, americani, germani, francezi,
chinezi, ruşi, români etc. Romanii spuneau cu mândrie: „Dolce et
decorum est pro patria mori”, iar dacii considerau trecerea în nefiinţă ca o
sărbătoare importantă. De aici nu rezultă, desigur, că sacrificiul de sine
este un act terorist, rezultă doar faptul că terorismul foloseşte cea mai
eficientă şi cea mai veche armă a tuturor timpurilor: sacrificiul de sine.

Terorismul, ca reacţie a celui slab împotriva celui puternic, are foarte

multe cauze.

Acestea rezidă în principiu din:

7
 - inegalitatea socială, polarizarea bogăţiei şi a sărăciei;

- aroganţa puterii;

- lupta pentru putere şi supremaţie;

- ura celui slab împotriva celui puternic, izvorâtă din negarea

ordinii existente pe care cel slab o consideră nedreaptă;

- proliferarea disperării;

- exercitarea de către cel puternic a unor presiuni şi acţiuni pe care

cel slab le consideră a fi acte sau acţiuni teroriste;

- incompatibilităţi grave în perceperea sistemelor de valori;

- existenţa unor tensiuni, convingeri şi prejudecăţi care cer alt

proiect al lumii;

- hotărârea de a distruge nu pentru a se construi, ci pentru a

spulbera;

- nevoia de a fi luat în seamă.

Acţiunile teroriste din partea celui slab împotriva celui puternic nu

au reguli, nici zone preferenţiale, nici frontiere. Ele se desfăşoară
pretutindeni şi vizează, de regulă:

- asasinarea unor personalităţi;

- distrugerea unor obiective culturale, economice şi militare;

- producerea unor catastrofe cu morţi şi răniţi;

- spargerea codurilor sistemelor de comandă şi control, virusarea şi

perturbarea reţelei Internet, distrugerea sistemelor de comunicaţii,
instalaţiilor portuare şi aeroportuare, a nodurilor de cale ferată, lucrărilor
de artă etc.

Forţele şi mijloacele folosite în astfel de acţiuni şi reacţii sunt cele

8
pe care le au la îndemână organizaţiile teroriste sau pe care şi le pot
procura. Niciodată nu se va şti cu precizie când, unde, cum şi cu ce forţe
şi mijloace vor acţiona teroriştii. În momentul când astfel de acţiuni şi
reacţii sunt previzibile şi, ca atare, parabile, organizaţia care le întreprinde
îşi pierde raţiunea de a mai exista şi, din acest motiv, intră în conservare
sau se desfiinţează.

De regulă, cele mai multe din acţiunile teroriste importante ale celui
mai slab împotriva celui puternic se pregătesc timp îndelungat şi se
desfăşoară pe teritoriul celui puternic, loviturile fiind bine aplicate, fie în
punctele sale cele mai vulnerabile, fie în zonele sale cele mai puternice
(„lovitura de decapitare”).

 Terorismul ca instrument de presiune politică

Mişcările anarhiste europene ale începutului de secol au reprezentat

primele exemple de terorism politic. Reconstrucţia Europei democratice
pe model liberal, după război, a suscitat noi violenţe teroriste împotriva
sistemului socio-economic instaurat. Acestea sunt exprimate sub diferite
forme. Mişcările de extremă stângă europeană din anii 70 - 80 - în
Germania (Baader Meinhof), în Italia (Brigăzile Roşii), în Franţa
(Acţiunea Directă) - care aveau ca obiectiv să doboare capitalismul, sunt
urmate de un terorism de extremă dreaptă legat de efectele conjugate ale
„noii sărăcii” şi de „frica” faţă de fluxurile migratoare slab controlate
într-o Europă în plină transformare. Skinheads, mişcările neo-naziste
active în Germania de Est, ultranaţionaliştii flamanzi apropiaţi de
Vlaamsblok, chiar extrema dreaptă franceză, după prăbuşirea speranţelor
sale electorale ar putea să aleagă, în anumite condiţii, expresi a cea mai
violentă.

Aceasta nu înseamnă însă neapărat terorism. Actul terorist distruge,

9
înspăimântă, creează situaţii-limită, apelează la faptul împlinit, seamănă
adică teroare. Iar teroarea politică are foarte multe faţete. Majoritatea
organizaţiilor teroriste din lume, inclusiv fundamentalismul islamic,
practică, de fapt, un terorism politic. Însă nu numai aceste organizaţii sunt
vinovate de virulenţa terorismului politic, disimularea, dar omniprezenţa,
omnipotenţa, impactul grav şi consecinţele complexe ale acestui tip de

terorism asupra societăţilor, statelor şi oamenilor. Terorismul de stat este,

în toată dimensiunea lui, un terorism politic.

Formele de manifestare ale terorismului politic sunt numeroase.

Ele se încadrează totuşi în câteva categorii:

- terorismul explicit sau implicit pus în aplicare de majoritatea statelor

cu regimuri totalitare;

- terorismul exercitat de organizaţiile politice extremiste (majoritatea

organizaţiilor teroriste din Europa şi din America latină, spre exemplu, au
la bază ideologii politice de natură comunistă, unele neo-nazistă sau din
sfera a ceea ce am putea numi exclusivismul sau fundamentalismul
politic);

- terorismul practicat de persoane influente, grupuri de interese etc.;

- terorismul puterii.

Terorismul este folosit ca instrument de presiune politică. Obiectivele

terorismului politic – cel puţin cele enunţate în diferite împrejurări – se
înscriu în general în următoarea scală:

- cucerirea puterii politice prin violenţă;

- opoziţia la imperialism şi oligarhie;

- lupta pentru reforme sociale (altele decât cele obişnuite, de

regulă, prin distrugerea violentă a celor existente);

10
 - lupta pentru putere şi influenţă;

- lupta pentru imagine;

- lupta pentru identitate;

- crearea şi întreţinerea stării de haos.

Terorismul politic s-a manifestat cu pregnanţă în timpul războiului

rece, ca modalitate de subminare reciprocă, prin violenţă non-statală, a
celor două ideologii –capitalistă şi socialistă -, fiind mai mult un terorism
ideologic. Fiecare dintre cele două superputeri – şi, la umbra lor, o
mulţime de alte organizaţii, organisme sau cercuri de interese – încuraja,
la nivel regional, terorismul politic, sub aproape toate formele şi
formulele sale, de la cele psihologice şi informaţionale, la atacuri şi
asasinate.

În momentul de faţă, o mare parte din organizaţiile teroriste din

Europa occidentală, din America latină, din Asia şi din Africa, inclusiv
din lumea arabă, poartă această amprentă a luptei împotriva
capitalismului. În realitate, este vorba de o luptă pentru putere sau pentru
impunerea unui anumit tip de putere.

 Terorismul informaţional, terorismul mediatic si

ciberterorismul

Terorismul este terorism şi, poate, n-ar trebui să-l fragmentăm, să-l
împărţim în categorii şi să-l analizăm pe părţi, ci ca întreg, ca fenomen. El
este periculos pentru oricare om, oriunde s-ar afla el şi orice ar face el,
dar este la fel de periculos şi pentru instituţii, pentru state, pentru
organizarea socială, adică pentru societatea omenească, în filosofia şi
integralitatea ei. Este o altă concluzie foarte importantă.

11
 Principalele caracteristici ale societăţii omeneşti moderne sunt cele
referitoare la puternica ei informatizare, adică la globalizarea informaţiei,
a actului comunicării, în general, şi, pe această bază, la creşterea
interdependenţei, în special. Cu alte cuvinte, societatea omenească tinde
spre un sistem integral global, dar deschis şi instabil, a cărui temelie se
construieşte şi se consolidează pe informaţie şi pe sistemele ei de valori.

De aceea, este foarte probabil ca, în viitor, terorismul să îşi aleagă

cu predilecţie ţintele din domeniul informaţiei, din cel al sistemelor de
valori comune ale lumii şi mai ales din sistemele de valori ale naţiunilor.

Atacurile teroriste asupra informaţiei este posibil să vizeze:

- distrugerea fizică a unor sisteme tehnice de comunicaţii, îndeosebi

a reţelelor, nodurilor şi centrelor complexe de transmisiuni ale statelor-
ţintă, ale unor instituţii internaţionale care promovează sau susţin războiul
antiterorist, ale altor structuri şi organisme care asigură ordinea şi
stabilitatea în ţări şi în lume;

- virusarea computerelor şi distrugerea reţelelor şi a bazelor de date,

îndeosebi din domeniile economic, financiar şi militar;

- preluarea piraterică a unor sisteme de comandă-control şi

provocarea unor conflicte grave şi chiar a unor catastrofe inimaginabile;

- crearea unor structuri şi reţele speciale ciberteroriste care să

opereze în spaţiul informaţional;

- practicarea, pe scară largă, a pirateriei electronice.

Aici nu este vorba de mecanismele (în cea mai mare parte

previzibile) ale războiului informaţional şi mediatic, ci de acţiuni
teroriste. Deşi este foarte greu de operat o distincţie netă între acest tip de
război din domeniul informaţiei (care se pare că este permanent) şi
terorismul informaţional, există totuşi o separaţie destul de clară între ele:

12
terorismul vizează distrugerea fizică, în numele unor idealuri sau al unor,
vocaţii” mesianice, spectaculosul, crearea unor situaţii-limită care să ducă
la înfricoşarea populaţiei şi a conducerii politice (are, deci, în cele mai
multe cazuri, un obiectiv politic), în timp ce războiul informaţional şi
mediatic (chiar dacă vizează tot un obiectiv politic) urmăreşte, potrivit
principiilor enunţate de Sun Tzî cu două milenii şi jumătate în urmă, să
învingă pe cât posibil fără a distruge fizic, să obţină supremaţia strategică
informaţională, de regulă, fără distrugerea sistemelor şi, mai ales, fără
pierderi inutile de vieţi omeneşti. Războiul informaţional constă într-un
sistem de acţiuni coerente, care se intercondiţionează, duse la scară
strategică, potrivit unei concepţii elaborate şi controlate de factorul
politic, pe când terorismul din spaţiul informaţional, mediatic şi
psihologic nu are nici o logică, nici o coerenţă, este haotic, fragmentat în
funcţie de interese, mentalităţi, idealuri, sloganuri, credinţe, convingeri
etc.

Nici o ţară din lume, nici chiar SUA, nu-şi mai poate asigura
securitatea prin forţe proprii, şi aceasta din cel puţin două motive:

1. mondializarea informaţiei, dezvoltarea şi proliferarea fără

precedent a sistemelor de arme şi mijloacelor de distrugere;

2. omniprezenţa şi omnipotenţa ameninţărilor asimetrice, îndeosebi

a celor de natură endogenă, care îşi mută centrul de greutate în sfera
informaţională, mai târziu posibil în cea a ecosistemelor şi chiar în cea
genetică, afectând direct mecanismul intim al vieţii umane – informaţia
ereditară – acizii nucleici.

De aici, viitorul va configura, probabil, un sistem de reacţie care se va

baza pe mutarea accentului pe alte modalităţi de a duce războiul.

Care vor fi, deci, ameninţările de mâine? Şi, în consecinţă, care va

13
fi configuraţia războiului viitor?

Terorismul – îndeosebi cel ciberinformaţional – pare a fi doar un

prim semnal care configurează, sumar dar semnificativ, dimensiunea
confruntărilor de mâine.

Terorismul mediatic incumbă două aspecte: cel al folosirii de către

terorişti a mass-media pentru atingerea scopurilor lor criminale, violente
şi cel al terorizării po- pulaţiei de către instituţii sau reprezentanţi ai
media. Evenimentele din 11 septembrie 2001 din Statele Unite, mari
acţiuni teroriste, au prilejuit, la contactul cu o realitate atât de crudă, de
inimaginabilă, declanşarea unui veritabil terorism mediatic.

Telespectatorii din întreaga lume au revăzut de zeci şi zeci de ori

secvenţa lovirii Gemenilor, au distins, sub explicaţia sugerată de
comentatori, prin fundalul înecat în fum al sinistrului, figura
respingătoare a diavolului, presa a readus în prim-plan catrenele lui
Nostradamus despre Apocalipsă, lăsând spaţiu suficient oricăror
interpretări. Când datele unui eveniment mediatic devin exclusivitatea
câtorva grupuri de presă, cum s-a întâmplat în destule cazuri, terorizarea
şi manipularea opiniei publice are un câmp foarte larg de acţiune.

Imagini, fotografii, date, declaraţii „fierbinţi” sunt acaparate, pot fi

trucate, amplificate sau minimalizate, ascunse ochilor publicului, etc.

Dacă am revedea pe micile ecrane desfăşurarea summit-ului

Americilor de la Quebec din aprilie 2001, am remarca imediat imaginile
unei aşezări asediate, ocupată masiv de forţele de ordine, şi aceasta, spun
unii ziarişti de acolo, pentru că autorităţile au reuşit,prin câteva mijloace
de comunicare, să convingă lumea că în oraş se vor petrece acţiuni
teroriste. Justificarea intervenţiei s-a făcut prin mijloace de terorism
mediatic: invocarea probabilităţii utilizării violenţei de către un grup

14
minoritar de protestatari (după opinia multora compus din simpli
manipulatori), diabolizarea lor prin crearea unei imagini de veritabil
bordel stradal. Cu complicitatea mass-media, s-a indus ideea pregătirii
unor atentate împotriva unor şefi de state prezenţi la summit, de către
„bărbaţi în negru”, s-a înveninat atmosfera urbană paşnică, s-au încălcat,
scrie o parte a presei, libertăţi şi drepturi democratice elementare.

Terorismul mediatic pleacă de la posibilitatea manipulării prin media,

a negocierii între terorişti şi organele de ordine chiar pe postul naţional de
televiziune, a popularizării cauzei unor grupări teroriste prin mijloacele
de comunicare, a atragerii.

Terorism mediatic este avalanşa de ştiri cu crime, violuri, bătăi,

transmise seară de seară, din raţiuni comerciale şi nu numai, pe toate
canalele de televiziune din România anului curent. Tot terorism mediatic
cu scop de răsturnare imagologică este şi cazul Mihăilă Cofariu, prezentat
de televiziunile occidentale, în acel martie 1990, ca fiind un maghiar
bătut cu bestialitate de români din Târgu Mureş, când, de fapt, el era un
ţăran român din Ibăneşti, ca şi alţi câţiva români ucişi în aceleaşi
împrejurări tragice. Se foloseşte, în astfel de cazuri, cu preponderenţă,
imaginea, însă şi cuvântul, care lansează idei-forţă, teme, argumente,
slogane, bine ordonate în creuzetul propagandistic şi antipropagandistic al
patronilor mijlocului de informare în masă respective această cale, de
simpatizanţi din rândul oamenilor paşnici. El mai pleacă de la
posibilitatea dovedită a modelării opiniei naţionale şi internaţionale, prin
exacerbarea violenţei, prin folosirea imaginii apropiate de realitate (mult
mai credibile), a imaginii deformate pozitiv, deformate negativ,
dezirabile, indezirabile, virtuale (fără corespondenţă cu realitatea),
subliminare (ce se adresează subconştientului), a autoimaginii.

Opinia publică americană şi internaţională a fost intens şocată şi

15
convinsă de necesitatea participării la conflictul din Golf, de exemplu,
prin declaraţia unei tinere studente arabe oarecare, de fapt fiica
ambasadorului Kuweitului în SUA, că văzuse cum soldaţi irakieni tăiau
furtunurile de oxigen ce alimentau incubatoarele cu copii imaturi dintr-o
maternitate kuweitiană, îi scoteau pe aceştia şi-i lăsau să moară goi pe
pardoseala spitalului, imagine (s-a constatat ulterior, de către un
documentarist canadian, Nel Doherty) confecţionată de firma Hill &
Knowlton, pentru zece milioane dolari primiţi de la o asociaţie compusă
din membri ai guvernului kuweitian şi înalţi funcţionari americani. Miza
pe ideea că „o singură imagine TV are un impact mai mare de 10.000 de
cuvinte” (James R. Schlesinger) face ca reacţia maselor faţă de suferinţele

din Bosnia, Somalia, Piaţa Tien-An-Men ş.a. să sporească considerabil

când se uzează de aportul mass-media. Pentru ascunderea adevărului sau
secretul operaţiunilor în multe conflicte (Malvine, Grenada, Panama,
Africa de Sud, Rhodesia), prezenţa ziariştilor în zona luptelor a fost
interzisă sau restricţionată. Tehnicile de manipulare mediatică pentru a
justifica un război sau o intervenţie dictatorială, antidemocratică, un
genocid au fost, în timp, folosite de multe ori: ele au susţinut acţiuni agre-

sive armate, au vizat diabolizarea unor conducători (exemple: Miloşevici

sau Clinton), au subliniat dezumanizarea adversarului, l-au acuzat pe
acesta de crime de război (vezi Bosnia), au atras oprobriul opiniei
publice, au condus la scăderea încrederii adversarului în informaţiile
transmise prin mass-media, au iscat conflicte între părţi, între grupări
entice.

Terorismul mediatic formează terorişti, propagă şi îndeamnă la

violenţă, dar şi destramă familii, distruge destine, loveşte sub centură,
face „dezvăluiri în exclusivitate”, reţine doar ceea ce este mai brutal, mai
şocant, ce violentează ochiul, omite detalii importante, imaginează

16
scenarii de coşmar, nu retractează, nu-şi cere scuze, nu revine. Este un
malaxor al manipulării prin comunicare, al execuţiei în direct şi la
comandă a unor persoane, personalităţi, instituţii, state, naţiuni care
refuză să fie dominate sau vor să domine, să se lase lovite ori să înceteze
de a-i lovi pe alţii, să ascundă adevărul sau să nu mai mintă, să se
înregimenteze într-o anume grupă sau să stea deoparte, să li se taie o parte
din trup sau să li se transplanteze în corp ceva străin. Pe scurt spus, este o
armă extrem de perfidă, care nimiceşte în masă, converteşte conştiinţe,
naşte şi susţine monştri. Este şi motivul fundamental pentru care acesta se
cere eradicat, interzis, printr-o legislaţie corespunzătoare.

 Terorismul ca instrument de constrângere. Terorismul

economic. Terorismul financiar. Terorismul tehnologic

Încă din antichitate, lumea a fost nevoită să suporte numeroase

constrângeri, unele venite din mediul geografic de viaţă, generate de lupta
pentru un anumit tip de existenţă (care s-a complicat din ce în ce mai
mult), altele ţinând de legile de compunere şi funcţionare a societăţii
omeneşti, adică de procesualitatea organică a acesteia. Viaţa socială este,
în general, un sistem de constrângeri în acţiune. Omul este liber în măsura
în care se conformează dreptului şi constrângerilor naturale şi sociale

în care trăieşte. Hegel definea libertatea ca necesitate înţeleasă.

Există însă numeroase alte constrângeri artificiale, folosite de om

împotriva omului, pentru obţinerea unor avantaje, pentru dominare,
pentru putere. Terorismul este, de la originea lui şi până azi, atât în mâna
celor puternici, cât şi la îndemâna celor slabi, un mijloc extrem de
constrângere.

Nu este adevărat că terorismul se defineşte ca o reacţie a omului

17
disperat. Omul disperat nu este terorist. Terorismul nu este doar o reacţie;
el este o acţiune premeditată, gândită, calculată, care se înscrie în spaţiul
inteligenţei negative, al inteligenţei perverse, criminale.

Se pune, în mod firesc, întrebarea: Aşa era şi pe vremea legiunilor

romane sau a conchistadorilor care au invadat civilizaţia aztecă? Aşa era,
desigur. Terorismul nu a fost niciodată altceva decât o acţiune sau o
ripostă asimetrică, dusă în condiţii de iniţiativă strategică sau tactică, prin
care s-a urmărit mereu acelaşi scop: terorizarea.

Adică înfricoşarea dusă la limită, îngrozirea, omorârea.

Terorismul este un război de un tip special, care vizează distrugerea

de vieţi şi de sisteme de valori. Niciodată un război obişnuit nu-şi
propune să distrugă un sistem de valori. El urmăreşte doar învingerea
unei armate, dacă se poate chiar fără pierderi de vieţi şi distrugeri
materiale, supunerea unei ţări, realizarea unui scop politic.

Doar terorismul vizează distrugerea de dragul distrugerii. Pentru a

se cuibări şi prolifera, el vizează, de asemenea, periferia societăţii, zona ei
nevăzută, greu controlabilă şi care, adesea, este oprită să acceadă la
sistemele de valori naţionale şi internaţionale.

Revista internaţională şi strategică, în numărul 43, se ocupă de

relaţiile internaţionale ilicite. Mafia rusă, cea albaneză, chineză,
operaţiunile de spălare a banilor, traficul de droguri, de arme şi prostituţia
etc. sunt ameninţări grave care, de regulă, sunt analizate ca procese în
sine, fără responsabilităţi, fără teritorializare, fără cauze.

Dar, din păcate, nici studiul publicat în revista respectivă şi nici

altele nu abordează frontal problema activităţii ilicite a statelor,
responsabilitatea lor pentru proliferarea unor astfel de ameninţări,
componenta ilegală, ca să nu spunem teroristă, a unor activităţi de stat.

18
Fenomenul pare să devină o componentă a relaţiilor internaţionale.
Produsul său brut, spre exemplu, este evaluat la 800 – 1500 miliarde
dolari, adică mai mare decât produsul intern brut al Spaniei. Dispunând
de astfel de sume, terorismul poate destabiliza cu uşurinţă politicile
naţionale sau regionale, dacă se doreşte acest lucru. Tot în cadrul
terorismului financiar se înscrie şi procurarea (sau recuperarea) de
fonduri prin luarea de ostatici, prin ameninţări, şantaje, spargeri de

bănci, atacarea unor mijloace care transportă bani sau valori etc.

Nevoile de finanţare a terorismului nu sunt foarte mari. De cele

mai multe ori, acţiunile teroriste sunt duse de unul sau câţiva terorişti, în
general, idealişti sau fanatici, care nu au nevoie de stimulente prea mari
pentru a-şi face treaba. Unii din aceşti idealişti sau fanatici sunt studenţi,
oameni de diferite meserii, foşti sau chiar actuali militari etc. Armele
folosite de terorişti, încărcăturile, explozibilul etc. nu costă foarte mult şi
se procură destul de uşor.

Sursele de procurare a banilor (de finanţare) sunt familiare în

lumea teroriştilor: atentate, spargeri de bănci, trafic de droguri. Acestea
sunt cele obişnuite. Există însă şi altele, mult mai substanţiale şi care, în
viitor (ca şi în trecut), nu vor înceta să existe: oameni foarte bogaţi,
cercuri de interese interne sau internaţionale din tot spectrul activităţilor
umane, de la cele economice, la cele ale lumii interlope, organizaţii şi
chiar state.

De-a lungul istoriei terorismului, finanţarea cea mai substanţială a

fost asigurată şi va fi şi în continuare asigurată de instituţii puternice,
interesate în proliferarea (în interes propriu) a terorismului, a haosului, şi
de state.

De aceea, acţiunea Statelor Unite şi a coaliţiei antiteroriste mai întâi

19
rând împotriva statelor teroriste sau care favorizează terorismul trebuie
evaluată ca o „lovitură de decapitare“ în primul rând împotriva
finanţatorilor şi susţinătorilor acestui flagel.

 Terorismul de stat

Terorismul de stat este, fără îndoială, o formă a terorismului

politic, poate forma lui cea mai gravă, cea mai accentuată. Terorismul de
stat este foarte vechi. De aici şi vine aversiunea populaţiilor faţă de
regimurile totalitare sau militarizate. De-a lungul timpului, numeroase
state şi-au terorizat populaţiile care intrau, într-o formă sau alta, sub
jurisdicţia lor. Dar au terorizat şi statele care nu se puteau opune politicii
lor.

Formele de terorism de stat sunt numeroase şi nelipsite pe planetă.

Cu toate că dintotdeauna omenirea le condamnă şi luptă prin orice
mijloace împotriva lor, ele nu încetează încă să existe.

În timpurile moderne, terorismul de stat s-a dezvoltat mai ales în

ţările latinoamericane supuse dictaturilor, dar şi în Grecia anilor 1967-
1974. Mulţi autori consideră că, în Indonezia, în Coreea de Sud şi în alte
ţări, terorismul de stat consistă în mobilizarea şi chiar militarizarea
societăţii pentru a lupta împotriva inamicului interior.

Există o osatură ideologică a terorismului de stat care constă într-o

anume doctrină a naţionalismului exacerbat, intoleranţei şi altor
exclusivităţi. Acestea erau cândva promovate şi de doctrina Monroe din
vremea războiului rece. Aceasta debutează cu o politică de
contrainsurecţie, ale cărei puncte forte sunt loviturile de stat din Gua-

temala din 1954, din Brazilia din 1964, din Chile din 1973, precum şi
guerilele din Uruguay şi din alte locuri. În Guatemala, între 1976 şi 1983,
un milion de oameni (din cele 9 milioane, cât este populaţia acestei ţări)

20
au fost deplasaţi pentru că au încercat să susţină guerilele. Dintre aceştia,
între 261.000 şi 600.000 (cifră oficială) au fost dislocaţi cu forţa şi puşi
sub controlul armatei şi patrulelor de autoapărare civilă.

Militarizarea societăţii, controlul strict al informaţiei şi cenzura

sunt modalităţi ale terorismului de stat. Asasinatele şi deportările masive
practicate de regimul stalinist, deportările în Bărăgan şi condamnarea la
ani grei de închisoare pe motive politice, practicate de guvernele
României în perioada anilor 1946-1964, ca şi practicile altor guverne din
fostul sistem comunist, dar nu numai de acestea, ci şi de altele, din toată

lumea, pe motive extrem de diversificate – de la protecţia intereselor

statelor respec- tive şi până la apărarea valorilor naţionale – sunt forme
ale terorismului de stat.

Terorismul de stat (terorismul instituţiilor) a îmbrăcat, de-a lungul

timpului, forme diferite, între care:

• sclavagismul;

• inchiziţia;

• genocidul;

• deportarea populaţiilor;

• invazia;

• trecerea prin foc şi sabie a populaţiilor sau ţărilor care nu se

supuneau dictaturii celui mai puternic;

• dictatura militară;

• dictatura politică;

• cotropirea diferitelor state de către state mai puternice şi impunerea

unor regimuri de viaţă insuportabile;

• birul;

21
 • practicarea de către conducerea statului a unui regim sever faţă de
populaţie privind impozitele, asigurarea locurilor de muncă, neacordarea
drepturilor legitime, ascultarea telefoanelor, violarea corespondenţei etc.;

• şantajul;

• presiunea politică etc.

Dar terorismul de stat mai este înţeles, în zilele noastre, şi altfel, ca

raliere a diferitelor regimuri politice şi conduceri ale unor state, de regulă
din lumea a treia (dar nu numai), la fenomenul terorist, la sponsorizarea,
susţinerea şi proliferarea lui, precum şi la încurajarea folosirii
asasinatului, violenţei, pirateriei şi altor procedee de exercitare a
presiunilor de tot felul şi de înspăimântare a populaţiilor.

Cadrul general de problematizare

Desemnarea unui stat ca sponsor al terorismului şi impunerea

sancţiunilor corespunzătoare reprezintă un mecanism al cărui scop este
izolarea naţiunilor ce folosesc terorismul ca expresie a voinţei lor politice.

Este importantă izolarea şi exercitarea presiunilor asupra acestui tip

de state, astfel încât ele vor renunţa la folosirea şi/sau sponsorizarea
terorismului şi vor sancţiona juridic teroriştii.

Terorismul de stat a scăzut în intensitate în ultimele decenii, însă, cu

toate acestea, a devenit extrem de importantă adoptarea unui prag zero de
toleranţă a statelor vis-à-vis de activităţile teroriste din interiorul
graniţelor lor. În anii ’80 şi la începutul anilor ’90, Iranul şi grupările
teroriste pe care acesta le sponsorizează au fost responsabile pentru
majoritatea atacurilor teroriste din Orientul Mijlociu. Deşi Iranul continuă
să practice terorismul de stat, începând cu 1997, câteva facţiuni
importante din această ţară au încercat să-i schimbe imaginea
internaţională din aceea de stat care sponsorizează terorismul în aceea a

22
unei forţe constructive în regiune.

De asemenea, sub presiunea sancţiunilor internaţionale şi a izolării,

Sudanul şi Libia par să-şi fi redus suportul acordat grupărilor teroriste
internaţionale, Sudanul chiar declarând că doreşte să acţioneze în sensul
ieşirii sale de pe lista terorismului alcătuită de SUA. Pe această listă mai
sunt şi Iranul, Irakul, Siria, Cuba, Coreea de Nord şi Afganistanul.

Introducerea unui stat pe lista terorismului este posibilă numai dacă

respectivul stat, deşi nu se angajează direct în acţiuni teroriste, acordă
sprijin grupărilor teroriste, furnizându-le fonduri, armament şi orice alt tip
de suport material sau oferindu-le posibilităţi de instrucţie, suport logistic,
adăpost şi facilităţi diplomatice.

State care sponsorizează terorismul

Statele Unite ale Americii, alături de aliaţii săi şi de Naţiunile Unite, au

stabilit o mare varietate de sancţiuni, mai ales economice, pe care le
aplică şi le vor aplica statelor care continuă să sprijine terorismul:

Afganistan:

- SUA nu a recunoscut guvernarea talibană şi, de aceea, nu a inclus

Afganistanul pe lista statelor care sponsorizează terorismul, însă grupuri

extremiste islamice au aici baze de antrenament şi de operaţii;

- talibanii au permis funcţionarea câtorva baze de antrenament ale unor

grupări non-afgane şi au oferit suport logistic membrilor diverselor
organizaţii teroriste;

- în prezent, talibanii îl adăpostesc pe Osama ben Laden, terorist

internaţional suspectat de conducerea atacurilor asupra ambasadei din
Africa, asupra USS Cole în Portul Aden, asupra WTC şi Pentagon.

Sancţiuni: Rezoluţia 1267 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor

23
Unite interzice orice zboruri ce nu sunt în scopuri umanitare în şi din
interiorul Afganistanului, îngheaţă conturile lui Osama ben Laden,
impune embargo asupra armelor talibanilor, închide toate sediile
talibanilor de peste ocean şi restricţionează dreptul la călătorie al înalţilor
oficiali talibani.

Grupări pe care le susţine: al Qaida.

Coreea de Nord:

- în anul 2000, Republica Populară Democrată Coreea s-a angajat în trei

runde de discuţii asupra terorismului, iar rezultatul a fost semnarea unei

declaraţii comune RPD Coreea – SUA împotriva acestui fenomen;

- cu toate acestea, Coreea de Nord continuă să sprijine Liga Comunistă

Japoneză – Facţiunea Armata Roşie;

- există indicii care acuză RPD Coreea de vânzare de arme direct sau
indirect către diverse grupări teroriste (oficialii filipinezi au declarat că
Frontul Eliberării Islamice Moro a cumpărat armament de la Coreea de
Nord);

- în prezent, acordă adăpost pentru cinci membri Yodo-go care au

deturnat un avion în anul 1970 în Coreea de Nord.

Sancţiuni: SUA a impus un embargo asupra armelor.

Grupări susţinute: Liga Comunistă Japoneză – Facţiunea Armata Roşie.

Cuba:

- se pare că, în ultimii ani, nu a sponsorizat direct activităţi teroriste,

probabil datorită noii sale politici în privinţa dezvoltării economiei, mai
ales a turismului, şi cultivării unor relaţii mai bune cu celelalte state;

- încă acordă adăpost câtorva terorişti ETA şi unor terorişti americani

refugiaţi;

24
- Havana menţine legături cu alte state care sponsorizează terorismul;

- Forţele Armate Revoluţionare Columbiene şi Armata de Eliberare

Naţională au o prezenţă permanentă pe insulă.

Sancţiuni: SUA a impus un embargo asupra comerţului şi

călătoriilor.

Grupări susţinute: ETA (Basque Fatherland and Liberty), fugitivi

americani, FARC (Forţele Armate Revoluţionare Columbiene) şi ELN
(Armata de Eliberare Naţională).

Iran:

- este unul dintre cele mai active state care au sponsorizat terorismul în
anul 2000;

- Corpul de Gardă Revoluţionar (IRGC) şi Ministerul Informaţiilor şi al

Securităţii sunt instituţii de stat implicate în planificarea şi execuţia
câtorva acte teroriste şi continuă să acorde sprijin unor grupări teroriste;

- continuă să ajute grupări teroriste ce acţionează pe teritoriul israelian şi

se opun procesului de pace dintre Israel şi vecinii săi;

- oferă fonduri, adăpost, baze de antrenament şi armament următoarelor

grupări: Hezbollah, HAMAS, Jihadul Islamic Palestinian şi Frontul

Popular pentru Eliberarea Palestinei – Cartierul general (facţiunea
condusă de Ahmad Jibril);

- furnizează armament, baze de antrenament şi asistenţă logistică

grupărilor extremiste din Golf, Africa, Turcia şi Asia Centrală;

- încă nu a fost revocat decretul (fatwa) împotriva lui Salman Rushdie şi

nu a fost retrasă recompensa pentru asasinarea sa (2,8 milioane $).

Sancţiuni: Actul de Sancţionare a Iranului şi Libiei din 1996

25
prevede privarea de anumite facilităţi a companiilor străine care investesc
în sectorul energetic iranian.

Grupări susţinute: Hezbollah-ul libanez, HAMAS, Jihadul Islamic

Palestinian, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, Frontul Popular pentru
Eliberarea Palestinei – Cartierul general (facţiunea condusă de Ahmad
Jibril).

Irak:

- în anul 2000, acest stat a planificat şi a sponsorizat terorismul

internaţional.

Deşi Bagdadul s-a concentrat pe activităţile antidisidente de peste

hotare,

regimul continuă să sprijine diverse grupări teroriste;

- Serviciul de Informaţii Irakian continuă să intimideze şi să încerce să

reducă la tăcere oponenţii din străinătate ai regimului (în special pe
producătorii postului de radio „Libertate pentru Irak”);

- Bagdadul denunţă şi neagă legitimitatea personalului Naţiunilor Unite

care lucrează în Irak (un irakian a deschis focul asupra biroului
Organizaţiei pentru Hrană şi Agricultură a Naţiunilor Unite din Bagdad,
ucigând două persoane şi rănind şase; criminalului i s-a permis să ţină o
conferinţă de presă larg mediatizată în care şi-a justificat acţiunea prin
duritatea sancţiunilor Naţiunilor Unite);

- în Bagdad îşi au sediul câteva grupări teroriste, printre care: Frontul

Arab pentru Eliberare, Organizaţia 15 Mai (inactivă), Frontul pentru
Eliberarea Palestinei, Organizaţia Abu Nidal;

- oferă sprijin grupării teroriste iraniene Mujahedin-e Khalq (MEK).

Sancţiuni: Naţiunile Unite menţin încă un embargo asupra

26
comerţului cu Irakul, exceptând doar hrana, materialele medicale şi alte
provizii cu scop umanitar. Irakului i se permite să exporte o cantitate
limitată de petrol pentru a putea plăti cheltuielile umanitare.

Grupări susţinute: Frontul Arab pentru Eliberare, Organizaţia 15

Mai (inactivă),Frontul pentru Eliberarea Palestinei, Organizaţia Abu
Nidal, Mujahedine Khalq.

Libia:

- începând cu anul 1992, Libia refuză să se conformeze Rezoluţiei

Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite care ordonă predarea celor
doi agenţi de informaţii libanezi suspecţi în atacul asupra zborului Pan
Am 103 deasupra Scoţiei, în 1987. Rezoluţia cere şi acordarea de
compensaţii şi cooperarea cu autorităţile internaţionale în investigarea
acestui atac şi a celui asupra zborului UTA 772;

- este principalul suspect în câteva operaţiuni teroriste, incluzând atacul

cu bombe asupra discotecii Labelle din Berlin (1986) în care au fost ucişi
doi soldaţi americani, un civil turc şi au fost rănite peste 200 de persoane;

- deşi respinge Organizaţia Abu Nidal şi se distanţează de extremiştii

palestinieni, Libia menţine contacte cu grupări ce folosesc violenţa
împotriva procesului de pace din Orientul Mijlociu (Jihadul Islamic
Palestinian şi Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei – Cartierul
general) Sancţiuni: Actul de Sancţionare a Iranului şi Libiei din 1996
prevede privarea de anumite facilităţi a companiilor străine care investesc
în sectorul energetic libanez. Naţiunile Unite menţin embargoul aerian şi
asupra armelor, aprobă îngheţarea fondurilor libaneze din alte ţări şi
interzic comerţul cu echipament petrolier cu Libia.

Grupări susţinute: Organizaţia Abu Nidal, Jihadul Islamic

Palestinian şi Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei – Cartierul

27
general.

Siria:

- continuă să asigure adăpost şi ajutor câtorva grupări teroriste, dintre care

unele au baze de antrenament şi alte facilităţi pe teritoriul sirian;

- câteva grupări teroriste îşi au cartierul general chiar în Damasc: Frontul

Popular pentru Eliberarea Palestinei – Cartierul general (facţiunea

condusă de Ahmad Jibril), Jihadul Islamic Palestinian, Abu Musa’s
Fatah-the-Intifada, Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (facţiunea
condusăde George Habash), HAMAS;

- pare a susţine acordul cu Ankara în ceea ce priveşte neacordarea de spri-

jin grupării Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), deşi unele

surse relevă faptul că, pe teritoriul sirian, există adăposturi pentru membri
PKK;

- deşi pretinde că este fidelă procesului de pace, Siria nu se opune atacuri-

lor anti-israeliene ale Hezbollah-ului şi ale grupărilor extremiste

palestiniene;

- Damascul este un punct de tranzit primar pentru teroriştii care călătoresc

spre Liban şi care asigură armamentul pentru Hezbollah.

Sancţiuni: SUA a impus un embargo asupra armelor. De asemenea, este

restricţionat exportul de înaltă tehnologie către Siria.

Grupări susţinute: Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei – Cartierul

general (facţiunea condusă de Ahmad Jibril), Jihadul Islamic Palestinian,
Abu Musa’s Fatah-the-Intifada, Frontul Popular pentru Eliberarea
Palestinei (facţiunea condusă de George Habash), HAMAS.

Sudan:

28
 - la sfârşitul anului 2000, Sudanul semnase 12 convenţii
internaţionale pentru combaterea terorismului;

- a închis Conferinţa Populară Arabă şi Islamică ce servea drept

forum al teroriştilor;

- continuă să ofere adăpost diverselor grupări teroriste, incluzând: al-

Qaida,organizaţia egipteană al-Gama’a al-Islamyya, Jihadul Islamic
Egiptean,Jihadul Islamic Palestinian, HAMAS. Majoritatea grupărilor
folosesc Sudanul ca bază de asistenţă a compatrioţilor din străinătate;

- violează Rezoluţia Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite ce

ordonă predarea celor trei suspecţi în tentativa de asasinat a preşedintelui
egiptean Hosni Mubarak.

Sancţiuni: SUA interzice toate importurile şi exporturile dintre SUA şi

Sudan, dar şi investiţiile americane în această ţară.

Grupări susţinute: al-Qaida, organizaţia egipteană al-Gama’a al-Islamyya,

Jihadul Is- lamic Egiptean, Jihadul Islamic Palestinian, HAMAS.

 Evenimentul din 11 septembrie 2001

Atentatele de la 11 septembrie au fost o serie de atacuri sinucigașe

coordonate de Al-Qaeda împotriva Statelor Unite care au avut loc la 11
septembrie 2001. În dimineața acelei zile, 19 teroriști Al-Qaeda au
deturnat patru avioane comerciale de pasageri. Teroriștii au preluat
controlul avioanelor, prăbușind două dintre ele în Turnurile Gemene ale
World Trade Center din New York, omorând toate persoanele de la bord
și mulți alți oameni care lucrau în clădiri. Ambele clădiri s-au prăbușit în
decurs de două ore, distrugând și avariind și alte clădiri din jur.

29
 Teroriștii au prăbușit un al treilea avion în clădirea Pentagon din
Arlington, Virginia, lângă Washington, D.C. Al patrulea avion s-a
prăbușit pe o câmpie de lângă Shanksville în zona rurală a statului
Pennsylvania, după ce unii dintre pasageri și membrii echipajului au
încercat să recâștige controlul avionului, pe care teroriștii îl îndreptaseră
spre Washington, D.C. Nu au existat supraviețuitori ai zborurilor.

În total, în urma atacurilor au murit 2.993 de oameni, inclusiv

teroriștii.Majoritatea covârșitoare ale celor morți erau civili, inclusiv
cetățeni din 90 de țări. În plus, moartea de cancer pulmonar a cel puțin a
unei persoane a fost considerată de un medic legist a fi cauzată de
expunerea la praful ridicat în urma prăbușirii World Trade Center. [5]
Statele Unite au răspuns la aceste atacuri lansând un „Război împotriva
terorismului”, invadând Afganistanul pentru a înlătura de la putere
regimul dictatorial al Talibanilor, care adăpostea teroriști al-Qaeda, și
adoptând legea USA PATRIOT Act. Multe alte țări și-au întărit și ele
legislația antiteroristă și au extins puterile forțelor de aplicare a legii.

Unele burse americane de acțiuni au rămas închise în toată

săptămâna atacurilor, și au anunțat pierderi enorme după redeschidere,
mai ales în industriile transporturilor aeriene și de asigurări. Distrugerea
spațiilor de birouri în valoare de miliarde de dolari a cauzat pagube
serioase economiei districtului Lower Manhattan.

Avariile Pentagonului au fost reparate în decurs de un an, iar

Monumentul Pentagonului a fost construit în acel loc. Procesul de
reconstrucție a început la World Trade Center. În 2006, s-a ridicat un nou
turn de birouri în locul clădirii 7. Clădirea 1 World Trade Center este în
construcție și, cu o înălțime 541 m la terminarea sa în anul 2011, va
deveni una dintre cele mai înalte clădiri din America de Nord. Inițial, se
dorea să se mai construiască încă trei turnuri între 2007 și 2012 în zonă.

30
 Atacurile

În dimineața zilei de 11 septembrie 2001, nouăsprezece teroriști au

deturnat patru avioane comerciale care se deplasau către San Francisco și
Los Angeles de la Boston, Newark, și Washington, D.C. (Aeroportul
Internațional Dulles Washington).La 8:46 a.m., zborul American Airlines
numărul 11 s-a prăbușit în Turnul de Nord al World Trade Center, urmat
de zborul United Airlines numărul 175 care a lovit Turnul de Sud la ora
9:03 a.m. Un alt grup de teroriști a condus zborul American Airlines
numărul 77 în Pentagon la ora 9:37 a.m.Un al patrulea zbor, zborul
United Airlines numărul 93, a cărui țintă finală se presupune a fi fost fie
Capitoliul Statelor Unite fie Casa Albă, s-a prăbușit lângă localitatea
Shanksville, Pennsylvania la 10:03 a.m, după ce pasagerii de la bord au
intrat în luptă cu teroriștii.

În timpul deturnării avioanelor, teroriștii au folosit armele pentru a

înjunghia și/sau ucide piloții de avion, stewarzi și pasageri. De la pasageri
care au telefonat din avioane, s-a aflat că s-au folosit cuțite pentru a
înjunghia stewarzi și, în cel puțin un caz, un pasager, în timpul a două
dintre deturnări.Unii pasageri au putut să dea telefoane folosind serviciul
aerian de radiotelefonie și unele telefoane mobile, și au dat detalii,
inclusiv că mai mulți teroriști erau în fiecare avion, că s-au utilizat gaze
lacrimogene, și că unii oameni de la bord au fost înjunghiați. Comisia
9/11 a stabilit că doi dintre teroriști cumpăraseră unelte multifuncționale
de mână Leatherman.[19] Un steward din zborul 11, un pasager din zborul
175 și pasageri din zborul 93 au spus că teroriștii au bombe, dar unul
dintre pasageri a spus că el credea că sunt false. Nu s-au găsit urme de
explozivi la locul prăbușirii, iar Comisia 9/11 a concluzionat că cel mai
probabil bombele erau false.

31
 În zborul 93 United Airlines, cutiile negre au arătat că echipajul și
pasagerii au încercat să preia controlul avionului de la teroriști după ce au
aflat prin telefon că alte avioane deturnate similar se prăbușiseră în clădiri
în aceeași dimineață. Conform stenogramei discuțiilor din zborul 93, unul
dintre teroriști a ordonat ca avionul să fie întors după ce a devenit clar că
aveau să piardă controlul avionului în fața pasagerilor. La scurt timp după
aceea, avionul s-a prăbușit pe un câmp de lângă satul Shanksville din
orașul Stonycreek, comitatul Somerset, Pennsylvania, la 10:03:11 a.m.
ora locală (14:03:11 UTC). Khalid Sheikh Mohammed, organizatorul
atacurilor, a declarat într-un interviu din 2002 acordat lui Yosri Fouda, un
jurnalist de la al Jazeera, că ținta zborului 93 era Capitoliul Statelor Unite,
care primise numele de cod „Facultatea de Drept”.

Trei clădiri din Complexul World Trade Center s-au prăbușit în

urma avariilor structurale suferite în ziua atacurilor. Turnul de sud
(WTC 2) s-a prăbușit aproximativ la ora 9:59 a.m., după ce a ars timp de
56 de minute într-un incendiu cauzat de impactul cu avionul ce efectua
zborul United Airlines 175. Turnul de nord (WTC 1) s-a prăbușit la ora
10:28 a.m., după ce a ars timp de aproximativ 102 minute. La prăbușirea
turnului de nord, resturile clădirii au avariat grav clădirea WTC 7.

Integritatea sa structurală a fost compromisă și mai mult de

incendii, și clădirea s-a prăbușit mai târziu în acea zi, la ora 5:20 p.m.

Atacurile au creat confuzie pe scară largă printre organizațiile de

presă și printre controlorii de trafic aerian din toate Statele Unite. Tot
traficul aerian internațional civil a fost oprit și nu s-a mai permis
aterizarea pe pământ american timp de trei zile. Avioanele deja în zbor au
fost fie întoarse din drum, fie redirecționate spre aeroporturi din Canada
sau din Mexic. Sursele media au transmis știri neconfirmate și adesea
contradictorii pe parcursul zilei. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de

32
zvonuri a fost acela că o mașină-capcană fusese detonată la sediul
Departamentului de Stat al SUA din Washington, D.C. La scurt timp
după prima relatare a prăbușirii de la Pentagon, CNN și alte instituții
media au relatat un incendiu izbucnit la Washington Mall. O altă relatare
care a ajuns pe liniile AP era cea că un avion Delta Air Lines—zborul
1989—fusese deturnat. Această relatare s-a dovedit și ea a fi falsă; se
crezuse pentru scurt timp că avionul ar fi prezentat riscul de a fi deturnat,
dar a răspuns la apelul controlorilor și a aterizat în siguranță în Cleveland,
Ohio.

Victime

2.993 de oameni și-au pierdut viața, inclusiv cei 19 teroriști: 246 în

cele patru avioane (din care nu a supraviețuit nimeni), 2.603 în New York
în clădiri și la sol, și 125 la Pentagon. Încă 24 de persoane rămân încă
date dispărute. Toți morții din atacuri au fost civili, cu excepția a 55 de
militari care au murit la Pentagon. Peste 90 de țări și-au pierdut cetățeni
în atacurile de la World Trade Center.În 2007, instituția de medicină
legală din New York a adăugat-o pe Felicia Dunn-Jones la lista
victimelor atacurilor din 11 septembrie. Dunn-Jones a murit la cinci luni
după 9/11 în urma unei boli de plămâni legată de expunerea la praf în
timpul prăbușirii World Trade Center.

NIST a estimat că se aflau aproximativ 17.400 de civili în

complexul World Trade Center în momentul atacurilor, iar statisticile
autorității portuare din New York și New Jersey arată că 14.154 de
persoane erau de regulă în Turnurile Gemene înainte de 8:45 a.m. Marea
majoritate a celor de sub zona de impact au fost evactuați în siguranță,
împreună cu 18 persoane aflate în zona de impact din turnul de sud. 1.366
de oameni aflați la etajele de impact sau deasupra acestora au murit în
Turnul de Nord. Conform raportului comisiei, sute de oameni au murit pe

33
loc în urma impactului, iar restul au rămas în clădire și au murit după ce
s-a prăbușit turnul.600 de oameni au murit imediat sau au fost prinși sub
dărâmăturile Turnului de Sud.

Cel puțin 200 de oameni au murit după ce au sărit din turnurile în

flăcări (cum arată și fotografia „The Falling Man”), căzând pe străzi și pe
acoperișurile clădirilor din apropiere la sute de metri dedesubt.Unii din
cei care se aflau în fiecare turn deasupra punctului de impact s-au dus
spre acoperiș în speranța de a fi salvați cu elicopterul, dar ușile de acces
pe acoperiș erau încuiate. Nu a existat niciun plan pentru salvarea cu
elicopterul, și la 11 septembrie, fumul gros și căldura intensă ar fi
împiedicat orice elicopter să efectueze operațiuni de salvare.

În total, 411 lucrători ai serviciilor de urgență care au fost prezenți

la locul dezastrului au murit în timp ce încercau să salveze oameni și să
stingă incendii. New York City Fire Department (FDNY) a pierdut 341
pompieri și 2 paramedici. Poliția New York City a pierdut 23 de lucrători.
Poliția Autorității Portuare a pierdut 37 de oameni, și au murit și alți 8
tehnicieni medicali și paramedici de la unități de urgență private.

Cantor Fitzgerald L.P., o bancă de investiții cu sediul în etajele

101–105 ale World Trade Center 1, a pierdut 658 de angajați,
considerabil mai mulți decât orice altă companie.Marsh Inc., aflată
imediat sub Cantor Fitzgerald la etajele 93–101 (locul de impact al
zborului 11), a pierdut 295 angajați, iar Aon Corporation 175 de
angajați.După New York, New Jersey a fost statul cel mai puternic lovit,
orașul Hoboken suferind cele mai multe morți.

La câteva săptămâni după atacuri, numărul estimat al morților era

de peste 6.000. Municipalitatea a putut identifica rămășițele doar a
aproximativ 1.600 dintre victimele de la World Trade Center. Medicii
legiști au colectat „aproximativ 10.000 de fragmente neidentificate de os

34
și țesut care nu au putut fi legate de niciuna din persoanele de pe lista
morților”. În 2006 încă se mai găseau fragmente de oase în timpul
pregătirilor pentru demolarea clădirii Deutsche Bank.

Distrugeri

Pe lângă Turnurile Gemene de câte 110 etaje din World Trade

Center, numeroase alte clădiri din zona World Trade Center au fost
distruse sau grav avariate, inclusiv World Trade Center 7, World Trade
Center 6, World Trade Center 5, World Trade Center 4, Marriott World
Trade Center (WTC 3), și complexul World Financial Center și biserica
ortodoxă greacă Sfântul Nicolae.

Clădirea Deutsche Bank de vis-a-vis de complexul World Trade

Center peste strada Liberty a fost demolată ulterior din cauza condițiilor
toxice din interiorul turnului de birouri. Sala Fiterman a Colegiului
Comunitar Manhattan de la West Broadway nr. 30 urmează și ea să fie
demolată din cauza avariilor. Alte clădiri învecinate, printre care West
Street nr. 90 și clădirea Verizon au suferit avarii majore, dar au fost
restaurate. Clădirile World Financial Center, One Liberty Plaza,
Millenium Hilton, și Church Street nr. 90 au suferit avarii moderate.
Echipamentul de comunicații de pe Turnul de Nord inclusiv antemele
radio și de televiziune au fost distruse, dar stațiile media au rerutat rapid
semnalele și au reluat emisia. În comitatul Arlington, o parte din
Pentagon a fost grav avariată de incendiu și o secțiune a clădirii s-a
prăbușit.

Atacatorii și motivațiile lor

La câteva ore după atac, FBI a reușit să afle numele și, în

majoritatea cazurilor, datele personale ale piloților și teroriștilor suspecți.
Bagajele lui Mohamed Atta, care nu au prins legătura de la zborul dinspre

35
Portland la zborul 11, conțineau documente ce au relevat identitățile
tuturor celor 19 teroriști, și alte indicii importante cu privire la planurile,
motivele și situația lor. În ziua atacurilor, NSA și agențiile germane de
informații au interceptat comunicații care făceau referire la Osama bin
Laden.

La 27 septembrie 2001, FBI a publicat fotografii ale celor 19

teroriști, împreună cu informații despre posibilele lor naționalități și nume
false. Cincisprezece dintre teroriști erau din Arabia Saudită, doi din
Emiratele Arabe Unite, unul din Egipt, și unul din Liban. Mohamed Atta
era liderul celor 19 teroriști.Aceștia erau adulți bine educați, ale căror
mentalități erau complet formate.

Ancheta FBI, denumită operațiunea PENTTBOM, a fost cea mai

mare și mai complexă anchetă din istoria FBI, și a implicat munca a peste
7.000 de agenți speciali.Prin interogarea suspeciților în cazul atacului
USS Cole din Yemen, FBI a reușit să facă legătura între teroriști și al-
Qaeda.[ Guvernul american a concluzionat că al-Qaeda, condusă de
Osama bin Laden, poartă responsabilitatea atacurilor, FBI afirmând că
„dovezile care leagă al-Qaeda și pe bin Laden de atacurile de la 11
septembrie sunt clare și irefutabile”. Guvernul Regatului Unit a ajuns la
aceeași concluzie în ce privește vinovăția al-Qaeda și a lui Osama bin
Laden pentru atacurile de la 11 septembrie.

Plănuirea atacurilor

Ideea atacurilor de la 11 septembrie i-a venit lui Khalid Sheikh

Mohammed, care i-a prezentat ideea lui Osama bin Laden în 1996. La
acel moment, Bin Laden și al-Qaeda erau într-o perioadă de tranziție,
mutându-se înapoi din Sudan în Afganistan. Atentatul cu bombă de la
ambasada SUA din Sudan și fatwā din 1998 a lui bin Laden au marcat un
punct de cotitură, bin Laden intenționând acum să atace Statele Unite.

36
 La sfârșitul lui 1998 sau la începutul lui 1999, bin Laden i-a dat lui
Mohammed aprobarea de a începe organizarea atacului. În primăvara lui
1999 au avut loc o serie de întâlniri între Khalid Sheikh Mohammed,
Osama bin Laden, și secundul său Mohammed Atef Mohammed a
furnizat suportul operațional al atacului, inclusiv la selecția țintelor și cu
aranjamentele de călătorie ale teroriștilor. Bin Laden a obiectat la unele
idei ale lui Mohammed, respingând unele ținte potențiale cum ar fi Turnul
US Bank din Los Angeles deoarece „nu era destul timp de pregătire
pentru o asemenea operațiune”.

Bin Laden a fost liderul operațiunii, aducând și ajutor financiar, și a

fost implicat în alegerea participanților la atacuri. Bin Laden îi alesese
inițial pe Nawaf al-Hazmi și pe Khalid al-Mihdhar, ambii jihadiști cu
experiență, care luptaseră în Bosnia. Hazmi și Mihdhar au sosit în SUA la
jumătatea lui ianuarie 2000, după ce au călătorit în Malaezia să participe
la summitul al-Qaeda de la Kuala Lumpur. În primăvara lui 2000, Hazmi
și Mihdhar au luat lecții de zbor în San Diego, California, dar ambii nu
prea vorbeau engleză și nu au învățat bine să zboare și în cele din urmă au
folosit doar ca teroriști de „forță” și nu ca piloți.Spre sfârșitul lui 1999, un
grup de oameni din Hamburg, Germania, printre care Mohamed Atta,
Marwan al-Shehhi, Ziad Jarrah și Ramzi Binalshibh au sosit în
Afganistan. Bin Laden a ales acești oameni pentru atacuri deoarece erau
educați, vorbeau engleză și aveau experiență cu traiul în Occident. Noii
recruți au fost căutați după capacități speciale, ceea ce a permis liderilor
al-Qaeda să-l identifice și pe Hani Hanjour, care avea deja licență de pilot
comercial.

Hanjour a sosit la San Diego în ziua de 8 decembrie 2000, și i s-a

alăturat lui Hazmi. Curând după aceea, ei au plecat în Arizona, unde
Hanjour s-a mai reantrenat. Marwan al-Shehhi a sosit la sfârșitul lui mai

37
2000, Atta a sosit la 3 iunie 2000, iar Jarrah la 27 iunie 2000. Binalshibh
a cerut de mai multe ori viză pentru Statele Unite, dar, fiind yemenit, viza
i-a fost respinsă pe motiv că ar fi putut depăși perioada de ședere și ar fi
rămas ca imigrant ilegal. Binalshibh a rămas la Hamburg, ocupându-se de
coordonare dintre Atta și Khalid Sheikh Mohammed. Cei trei membri ai
celulei de la Hamburg au învățat să piloteze în Florida de sud. În
primăvara lui 2001, au început să sosească în Statele Unite și teroriștii de
forță. În iulie 2001, Atta s-a întâlnit cu Binalshibh în Spania, unde și-au
coordonat detaliile atacurilor, inclusiv alegerea finală a țintelor.
Binalshibh a transmis și dorința lui Bin Laden ca atacurile să aibă loc cât
mai curând cu putință.

Motive

Atentatele au fost consistente cu misiunea al-Qaeda, descrisă în fatā din

1998 a lui Osama bin Laden, Ayman al-Zawahiri, Ahmed Refai Taha,
Mir Hamzah, și Fazlur Rahman. Această declarație începe cu un citat din
Coran: „ucide păgânii oriunde-i vei găsi” și extrapolează de aici pentru a
concluziona că este „de datoria fiecărui musulman” să „ucidă americanii
pretutindeni”. Bin Laden a elaborat această temă în „Scrisoare către
America” din octombrie 2002: „sunteți cea mai rea civilizație văzută
vreodată în istoria lumii: sunteți națiunea care, în loc să conducă după
Sharia lui Allah în Constituția și în Legile sale, a ales să-și inventeze
propriile legi după cum dorește. Separați religia de politici, în contradicție
cu pura natură care afirmă Absoluta Autoritate a Domnului și Creatorului
vostru.”

Multe din concluziile Comisiei 9/11 în raport cu motivele

atentatorilor au fost susținute și de alți experți. Expertul în antiterorism
Richard A. Clarke explică în cartea sa din 2004, Against All Enemies, că
deciziile de politică externă a SUA, inclusiv „împotrivirea față de

38
Moscova în Afganistan, introducerea de militari americani în Golful
Persic”, și „întărirea Israelului ca bază pentru un flanc sudic împotriva
URSS” au contribuit la motivațiile al-Qaeda. Alții, cum ar fi Jason Burke,
corespondent de politică externă pentru The Observer, se concentrează pe
un aspect mai politic al motivațiilor, spunând că „bin Laden este un
activist cu un simț foarte clar al ceea ce vrea și al felului în care speră să-l
obțină. Mijloacele sale sunt mult în afara normelor de activism politic [...]
dar agenda sa este în esență una politică.”

Diverși cercetători și-au îndreptat atenția și spre strategia de

ansamblu a lui bin Laden ca motivație pentru atacuri. De exemplu,
corespondentul Peter Bergen afirmă că atacurile făceau parte dintr-un
plan de a determina creșterea prezenței militare și culturale a Statelor
Unite în Orientul Mijlociu, forțându-i pe musulmani să se confrunte cu
„relele” unui guvern nemusulman și să aducă la putere guverne islamice
conservatoare în regiune. Michael Scott Doran, corespondent pentru
Foreign Affairs, accentuează și mai mult utilizarea „mitică” a termenului
„spectaculos” în răspunsul lui bin Laden la atentate, explicând că el
încearcă să provoace o reacție viscerală în Orientul Mijlociu și să se
asigure că cetățenii musulmani vor reacționa cât se poate de violent la o
creștere a implicării americane în regiunea lor.

Urmări

Răspunsul imediat

Atentatele de la 11 septembrie au avut efecte majore imediate

asupra americanilor. Numeroși polițiști și lucrători ai serviciilor de
urgență din toată țara au venit la New York City pentru a ajuta la
recuperarea cadavrelor dintre resturile contorsionate ale Turnurilor
Gemene. Donațiile de sânge din toată țara au avut o creștere în
săptămânile de după 9/11. Pentru prima dată în istorie, toate avioanele

39
civile care nu fac zboruri de urgență din SUA și din mai multe state,
inclusiv Canada au fost oprite imediat, ținând în loc zeci de mii de
pasageri din toată lumea. Toate zborurile internaționale din spațiul
american au fost oprite de Administrația Federală a Aviației, aproape
cinci sute de zboruri fiind întroarse din drum sau direcționate spre alte
țări. Canada a primit 226 dintre aceste zboruri și a lansat Operațiunea
Panglica Galbenă pentru a trata numărul mare de avioane aflate la sol și
de pasageri opriți din drum.

Operațiunile militare de după atac

Consiliul NATO a declarat că atentatele asupra Statelor Unite vor

fi considerate un atac asupra tuturor statelor NATO și, ca atare, satisfac
condițiile articolului 5 al cartei NATO. După întoarcerea în Australia
dintr-o vizită oficială în SUA efectuată chiar în momentul atacurilor,
Primul Ministru al Australiei John Howard a invocat articolul IV din
tratatul ANZUS. Imediat după atacuri, administrația Bush a anunțat un
război împotriva terorismului, cu scopul declarat de a aduce pe Osama
bin Laden și organizația al-Qaeda în fața justiției și de a preveni apariția
altor rețele teroriste. Aceste scopuri urmau să fie îndeplinite prin diverse
metode, inclusiv sancțiuni economice și militare împotriva statelor
suspecte de adăpostirea teroriștilor și prin creșterea colaborării între
serviciile de informații și supraveghere. A doua cea mai mare operațiune
a războiului global american împotriva terorismului în afara Statelor
Unite, și cel mai mare legat direct de terorism, a fost răsturnarea
regimului dictatorial taliban din Afganistan de o coaliție sub conducere
americană. Statele Unite nu au fost singura țară care a crescut nivelul de
pregătire militară, alte exemple notabile fiind Filipine și Indonezia, țări cu
propriile lor conflicte interne și cu terorismul islamic. Oficialii americani
au speculat imediat după aceea și posibila implicare a lui Saddam

40
Hussein. Deși aceste suspiciuni au fost nefondate, asocierea aceasta a
contribuit la acceptarea de către public a invadării Irakului în 2003.

Schimbări în politica externă și în relațiile internaționale ale

SUA

Ca rezultat al atentatelor de la 11 septembrie, politica externă

americană a suferit schimbări abrupte dramatice. După cum s-a arătat mai
sus, atentatele au avut ca rezultat direct declararea de SUA a războiului
din Afganistan încă din 2001, și a facilitat indirect declararea războiului
americano-irakian din 2003. Atentatele au dat aripi planurilor militare
cum ar fi cele ale autorilor „Doctrinei atacului militar preventiv”, și
această strategie militară a condus la declanșarea războiului din Irak.
Atentatele de la 11 septembrie au determinat administrația Bush să
relaxeze semnificativ nivelul de respectare de către SUA a Convenției de
la Geneva, având ca rezultat autorizarea unor „tehnici de interogare
avansate”, metode pe care administrația Obama le-a interzis ulterior ca
fiind un tip de tortură.

În primii ani de după atentatele de la 11 septembrie, susținerea

internațională a unui răspuns agresiv al SUA a fost mare, dar, pe măsură
ce au trecut anii și administrația Bush nu a adus rezultatele promise,
respectiv prinderea lui Bin Laden sau reducerea terorismului islamic
extremist, susținerea internațională a politicilor administrației Bush a
început să slăbească. În cele din urmă, mandatul lui Bush s-a încheiat cu
un nivel de aprobare internațională a politicilor sale externe de mai puțin
de 20%. După ce alegerile din SUA din 2008 au arătat că americanii nu
au mai dorit politici militare agresive ca reacție la atentatele din 11
septembrie, și după ce a fost ales un guvern care s-a angajat să schimbe
acele politici, suportul internațional pentru America a început să crească
din nou.

41
 Efecte pe termen lung

Urmări în plan economic

Atentatele au avut un impact economic semnificativ asupra piețelor

americane și din toată lumea. Bursa de acțiuni New York (NYSE), Bursa
Americană de Acțiuni (AMEX) și NASDAQ nu s-au mai deschis la 11
septembrie și au rămas închise până la 17 septembrie. Când s-au deschis
bursele de acțiuni, indicele Dow Jones a scăzut cu 684 de puncte, sau
7,1%, până la 8921, o scădere record pentru o singură zi. Până la finele
săptămânii, DJIA a căzut cu 1.369,7 puncte (14,3%), cea mai mare
scădere a sa pe o perioadă de o săptămână din istorie la acea vreme,
depășită doar în 2008 în timpul crizei financiare mondiale. U.S. stocks
lost $1.4 trillion in value for the week.

Economistul și consultantul Randall Bell a fost angajat de statul și

de orașul New York să evalueze pagubele economice de la World Trade
Center. El a scris în cartea sa, Strategy 360, „Daunele suferite de World
Trade Center, estimate de Primăria New York City, erau uluitoare:

- curățarea și stabilizarea zonei WTC - 9,0 miliarde de dolari;

- repararea și înlocuirea infrastructurii distruse - 9,0 miliarde de

dolari;

- reconstruirea World Trade Center în clădiri mai mici - 6,7 miliarde

de dolari; Repararea și restaurarea altor clădiri avariate - 5,3
miliarde de dolari;

- pierderea chiriilor pe clădirile distruse - 1,75 miliarde de dolari.”

În New York City, s-au pierdut 430.000 de locuri de muncă-luni și

2,8 miliarde de dolari în cele trei luni de după atentatele de la 11
septembrie. Efectele economice au fost concentrate mai ales în sectoarele
economice de export. Produsul Intern Brut al orașului se estimează că ar

42
fi scăzut cu 27,3 miliarde de dolari în ultimele trei luni ale lui 2001 și în
tot anul 2002. Guvernul federal a furnizat 11,2 miliarde de dolari fonduri
de asistență pentru administrația locală din New York City în septembrie
2001, și 10,5 miliarde de dolari la începutul lui 2002 pentru dezvoltare
economică și refacerea infrastructurii.

Atentatele de la 11 septembrie au afectat micile afaceri din Lower

Manhattan din preajma World Trade Center, distrugând sau ducând la
mutarea a 18.000 dintre acestea. Small Business Administration a oferit
ajutoare în împrumuturi.Aproximativ 2.87 milioane de metri pătrați de
spații de birouri din Lower Manhattan au fost avariate sau distruse. Mulți
s-au întrebat dacă aceste locuri de muncă vor reapărea și dacă se va mai
reface baza de impozitare. Studiile asupra efectelor economice ale
atentatelor 9/11 arată că piața imobiliară a spațiilor de birouri din
Manhattan și locurile de muncă din birouri au fost mai puțin afectate
decât se credea inițial din cauza nevoii industriei serviciilor financiare de
interacțiune față în față.

Apațiul aerian nord-american a fost închis timp de câteva zile după

atacuri și numărul de călătorii aeriene a scăzut după deschidere, ceea ce a
dus la o scădere de aproape 20% a capacității de transport aerian, și la
exacerbarea problemelor financiare din industria aeriană americană.

43
 CAPITOLUL II

Politica militară şi externă în S.U.A

Odată depăşit momentul încheierii „Războiului Rece”, SUA, care a

rămas singura superputere mondială, în pofida acordurilor internaţionale
la care este parte şi a eforturilor depuse pe linia stopării proliferării
nucleare, consideră că principalul pericol, cel al unui atac nuclear asupra
teritoriului american, este încă de actualitate. Prin urmare, pentru
moment, politica militară a SUA se bazează pe descurajarea nucleară.

Cât priveşte armamentul convenţional existent, se estimează că

acesta nu poate ameninţa direct securitatea SUA, dar ameninţările
îndreptate asupra intereselor americane în afara teritoriului propriu sunt
considerate ameninţări directe la adresa SUA.

De aceea, având ca determinante aceste două raţiuni, puternic

marcate de atacul terorist înregistrat la 11.09.2001, prin Departamentul
american al apărării, SUA a trecut la o acţiune de revizuire fundamentală
a politicii militare, care urmăreşte modificarea conceptelor doctrinar-
strategice de ducere a războiului, a structurii forţelor armate, dar şi
găsirea unor noi modalităţi de creştere a siguranţei şi securităţii
armamentului nuclear. În acest sens au fost supuse analizei următoarele
domenii:

- rolul armamentului nuclear în cadrul strategiei americane de

securitate;

- noile cerinţe impuse structurii forţelor nucleare;

- modul de întrebuinţare a armamentului nuclear;

44
 - cooperarea cu noile state posesoare de armament nuclear,
formate prin destrămarea URSS, în vederea continuării
procesului de dezarmare nucleară.

În acest context, doctrina militară a SUA are la bază noua

strategie de apărare, complet diferită de cea din perioada „Războiul
Rece”, care, în conformitate cu orientările enunţate, urmăreşte realizarea
interesului naţional al SUA, potrivit următoarelor fundamente:

- descurajarea şi apărarea strategică, prin reorientarea (nu

abandonarea) programului „Iniţiativa de apărare strategică”, către un
altul, respectiv „Programul naţional de apărare antirachetă” – NMD.
Acest program permite apărarea teritoriului SUA împotriva rachetelor
balistice nucleare, a forţelor militare avansate aflate pe teritoriul altor
state şi a aliaţilor. Bazat pe tehnologii dezvoltate în programul SDIA,
acest program este mai puţin costisitor, asigurând însă descurajarea
oricărei iniţiative de atac la adresa SUA;

- prezenţa avansată, care are un scop: sublinierea interesului SUA,

în aceste regiuni; creşterea stabilităţii regionale; intervenţia rapidă în
situaţii de criză; exerciţii comune; asistenţă umanitară şi de securitate;
reprezentarea FA, ale SUA, prin vizite, contracte, acorduri, înţelegeri etc.
Acest fundament doctrinar are în vedere în primul rând că, în situaţia
reducerii efectivelor staţionate în afara graniţelor SUA, cele rămase să fie
dotate corespunzător, iar în al doilea rând realizarea unui sistem de
legături care să asigure dislocarea rapidă de forţe suplimentare;

- răspunsul la criză, care este unul din elementele esenţiale ale

actualei strategii. Potrivit acestui fundament, FA, ale SUA trebuie să fie
capabile să descurajeze prin prezenţă, acţiuni demonstrative sau acţiuni
de luptă unilaterale ori combinat. Strategia militară a SUA prevede
crearea capacităţii armatei de a lupta simultan în două conflicte regionale

45
şi de a învinge. În acelaşi timp, capacitatea de apărare a teritoriului SUA
nu va slăbi, iar forţele armate vor fi capabile de a da un răspuns nimicitor
oricărui agresor;

- capacitatea de refacere. Acest fundament reprezintă capacitatea

SUA de a forma, instrui şi introduce în luptă noi unităţi, ceea ce
presupune o ridicată capacitate de mobilizare rapidă a forţelor luptătoare,
existenţa unor centre de instruire rapidă, cu cadre pregătite în acest scop
şi activitatea industriei civile pentru producerea de echipament şi tehnică
militară.

Doctrina militară a SUA este, aşadar, parte constitutivă a politicii

militare şi strategiei de apărare a teritoriului, temele centrale de conţinut
rămânând integrate conceptului „bătăliei aeroterestre”. „...acelea ale
Luptei Aero-Terestre şi ale operaţiunilor Aero-Terestre” 19 într-o viziune
coerentă şi mereu actualizată pentru a răspunde condiţiilor actuale şi
viitoare ale practicii militare. Potrivit regulamentului de luptă al Trupelor
de Uscat al SUA, FM 100-5, în vigoare, aceste teme dezvoltă ideile
privind ducerea războiului, într-o serie de domenii importante, prin care:

• trecerea de la independenţă la interdependenţa serviciilor;

• de la apărare la ofensivă şi apoi la un mai potrivit echilibru între

cele două acţiuni;

• de lupta dintr-o bucată într-un loc, la operaţiuni simultane în

adâncimea câmpului de luptă.

Efectele acestor precepte doctrinare au fost materializate în

războiul din Irak care a reprezentat prima aplicaţie pe scară completă a
doctrinei Luptei Aero-Terestre actualizate.

Această doctrină reţine părţile cele mai bune din doctrinele

anterioare, este o doctrină completă pentru toate dimensiunile câmpului

46
de luptă, inclusiv pentru situaţiile de proiectare a forţei şi vizează
utilizarea întregului potenţial al forţelor armate americane potrivit
obiectivelor interesului naţional de descurajare a oricărei iniţiative de atac
la adresa SUA şi de apărare a teritoriului naţional. Aceste obiective se
constituie ca fundamente primordiale ale actualei strategii de apărare a
SUA, complet diferită de cea din perioada „Războiului Rece”. În acest
context, ţările şi elementele apreciate ca fiind cele care ameninţă din
punct de vedere militar securitatea SUA sunt în ordine: R.D.Coreană,
Rusia, statele din Orientul Mijlociu şi Asia de Sud, China, instabilitatea
generată în lume, armele de nimicire în masă, precum şi armele
convenţionale.

Cât priveşte „bătălia aeroterestră”, apreciem că SUA, acordă

importanţă deosebită şi activează cu perseverenţă pentru implementarea
acestui concept doctrinar în teoria şi practica militară. Dovada
preocupărilor în acest sens este includerea acestuia în documentele
politico-militare oficiale ale SUA şi fundamentarea Doctrinei militare
comune pentru operaţii unificate (general valabile şi obligatorie pentru
toate structurile militare), a cărei esenţă este unitatea de efort, dublată de
unitatea de comandă şi care este apreciată ca fiind esenţială în atingerea
eficienţei maxime în acţiunile militare integrate. Totodată, preocupările
sunt dovedite de includerea aceluiaşi concept doctrinar şi în conţinutul
doctrinelor categoriilor de forţe ale armatei, chiar pe baza acestui concept.

Fără îndoială, „bătălia aeroterestră”, constituie unul din

conceptele acestui început de secol XXI, care a deschis noi perspective în
dezvoltarea artei militare contemporane. Conchizând cu privire la aceasta
SUA, beneficiind de posibilitatea experimentării în confruntări militare a
noilor tipuri de tehnică, dar şi a unor noi orientări doctrinare (ex.
utilizarea pe scară largă a armelor electronice) şi chiar doctrine şi strategii

47
de îmbunătăţire a acestora în operaţie şi luptă (Doctrina „Powell”,
strategia „Joint Vision – 2010”, doctrina „Clinton”, politica spaţială
naţională), a putut să extragă, în premieră şi în folos propriu, concluzii
pertinente privind îmbunătăţirea categoriilor de forţe şi genurilor de armă
în acţiunea militară. Una din aceste concluzii este şi cea potrivit căreia, în
timpurile moderne, nici o categorie de forţe ale armatei n-a câştigat
singură un război, victoria într-o confruntare militară fiind rezultatul
efortului comun a două sau mai multe categorii. Acest aspect a fost cu
prisosinţă confirmat de războiul din proximitatea teritoriului nostru
naţional, respectiv fosta Iugoslavie, şi probabil în campania antiteroristă
începută în Afganistan şi continuată pe aşa-zisa „Axă a Răului”.

Privind organizarea „bătăliei aeroterestre”, doctrina militară a

SUA evidenţiază că este o condiţie sine qua non materializării noii
concepţii de ducere a acţiunilor militare moderne. Această cerinţă
decurge din realitatea că, în viitor, câmpul de luptă nu va mai permite
luxul unei continue experimentări a structurilor, fie ele de execuţie sau de
conducere. Ca atare, în armata SUA ca de astfel în toate armatele
moderne, tendinţa este ca organizarea de pace să fie cât mai apropiată de
cea adoptată la război, dacă nu chiar identică.

Dacă doctrina Powell care s-a folosit în războiul din Golf se referă
la câştigarea războaielor prin întrebuinţarea unei puteri militare
covârşitoare americane, actuala doctrină menţine aspectele comune care
se referă la:

- nevoia de a menţine pierderile americane la un nivel cât mai

scăzut;

- nevoia de a se preveni diluarea misiunilor;

- extinderea graduală a responsabilităţilor SUA.

48
 Pentru viitor – potrivit ultimelor orientări doctrinare (doctrina
Clinton – 1996), care au apărut în mod gradual, ca o reacţie la o serie de
probleme în domeniul politicii externe -, forţele armate ale SUA vor fi
folosite în mod repetat ca forţe militare pentru scopuri limitate – prin
evitarea angajării acţiunilor de luptă terestre, aceste acţiuni fiind rezervate
pentru aliaţi -, aceasta reprezentând diferenţa majoră faţă de doctrina
Powell a cărei esenţă era întrebuinţarea masivă a forţei militare cu o gamă
largă de scopuri.

Prin urmare SUA se vor angaja numai în conflictele de mică

intensitate, ce presupun desfăşurarea unor grupări de forţe aliate a căror
superioritate trebuie să reducă pierderile în personal şi să diminueze
implicaţiile de ordin politic, care pot duce la escaladarea conflictului,
urmărind totodată şi închiderea rapidă a ostilităţilor.

Potrivit doctrinei militare a SUA, în principal, grupările de forţe

americane vor participa la îndeplinirea următoarelor misiuni:

- cucerirea şi ocuparea unor obiective importante (aerodromuri,

porturi, noduri de comunicaţii) de pe teritoriul „statului ţintă” sau de pe
teritoriile ocupate de părţile beligerante;

- controlul mişcărilor de trupe şi al căilor de evacuare –

aprovizionare ale uneia din părţile beligerante;

- participarea la întărirea blocadelor maritime sau terestre şi a

embargourilor asupra comerţului;

- crearea şi protejarea unor zone de protecţie pentru populaţia

civilă;

- controlul şi prezentarea unor zone de protecţie în faţa acţiunilor

de natură teroristă;

49
 - crearea condiţiilor pentru introducerea în operaţie a forţelor de
menţinere a păcii;

- sprijinirea constituirii autorităţilor administraţiei civile.

Se apreciază că, în fapt, această doctrină trădează atât

compromisul fragil, incert, la care au ajuns „intervenţioniştii” şi
„izolaţioniştii” de la Washington, cât şi sentimentul că povara financiară
a păcii mondiale apasă, mult mai greu, pe umerii contribuabililor nord-
americani.

50
 CAPITOLUL III

Concepţia apărării împotriva terorismului si structuri de

reacţie împotriva terorismului

O bună perioadă de timp, terorismul a fost şi mai este încă privit ca

infracţiune, ca exercitare extremă a violenţei pentru obţinerea unor efecte
în stradă, în lumea interlopă, în mediile corupte. Precizările care s-au
făcut ulterior cu privire la încadrarea terorismului în sistemul acţiunilor
politice aduc o oarecare claritate în judecarea actelor de acest tip. Având
determinaţie politică, terorismul este război, şi anume război asimetric.

Definiţia clausewitziană potrivit căreia războiul este continuarea

politicii prin alte mijloace rămâne valabilă. Deşi terorismul poate fi
definit foarte bine, aşa cum este uneori definit şi războiul, ca sfârşit al
politicii.

Războiul terorist şi războiul antiterorist

Dacă terorismul este război, apoi acest război este de un tip

deosebit, necunoscut până acum. Este un război care se caracterizează
prin:

- lipsa unui teatru anume, mai exact, extinderea teatrului de

confruntare la nivelul întregii planete şi chiar în cosmos;

- ciberspaţialitatea;

- marea diversitate a acţiunilor;

- folosirea omului ca armă, ca mijloc de luptă;

- lipsa de coordonare strategică unitară;

- intempestivitatea;

51
 - surprinderea;

- menţinerea iniţiativei strategice prin acţiuni surprinzătoare,

desfăşurate cu repeziciune, oriunde şi oricând.

Mai întâi, dacă un astfel de război există, acesta este de o cu totul altă
natură decât cele pe care le cunoaştem noi până în prezent, cu doi
adversari sau blocuri bine identificate care se înfruntă după reguli
cunoscute, în mod esenţial cu forţe militare, oameni şi material. Avem
aici, pe de o parte, o coaliţie care tinde puţin câte puţin să devină
universală (ceea ce constituie o configuraţie inedită) şi, pe de altă parte,

fie un individ sau un grup încă neidentificat cu claritate, şi o entitate

multiformă, terorismul, care acţionează cu mijloace non-militare şi după
forme fără precedent.

Acest război este deteritorializat. Noţiunea de teritoriu, chiar şi de

stat, era fundamentală în conflictele trecutului: fiecare protagonist se
identifica cu un teritoriu unde se implantau grosurile forţelor militare; se
căuta cucerirea de teritorii sau apărarea de teritorii. Aici (este vorba de
atacurile din 11 septembrie 2001 N.N.) a fost vizat teritoriul american,
dar nu pentru a fi cucerit (cel mult, s-a căutat «pedepsirea» pentru felul
său de a fi). Cât despre riposta americană, aceasta-şi defineşte cu greu
ţintele, teritoriul pe care să-l lovească, căci adversarul este
deteritorializat: (...)

Acest război este asimetric. Deja am subliniat asimetria culturală,

care opune iluminaţii care nu au nici un fel de teamă de moarte
(dimpotrivă, îşi fac un titlu de glorie din a muri cum se vede în Sri Lanka
sau în Palestina) occidentalilor care caută, din contră, să radieze moartea,
şi mai ales moartea violentă, din peisajul lor mintal.

52
 Asimetria se observă şi în mijloacele folosite: avioane civile,
dirijate contra unor turnuri civile, faţă de portavioane sau rachete care, în
pofida numărului lor şi nivelului tehnologic, sunt puţin adaptate unui
conflict asimetric; singure forţele speciale, mijloacele de informaţii şi
poliţia teritorială, ca şi embargourile financiare fiind de natură să aducă
un pic de simetrie în aceste mijloace şi, deci, să aducă oarecare succese.“

Războiul terorist, astfel privit, necesită o ripostă pe măsură, dar

nimeni nu este pregătit pentru o astfel de ripostă, pentru că nimeni nu s-a
gândit vreodată că terorismul – care nu era decât o formă extremă de
protest sau de supunere prin voinţa celui mai puternic – ar putea deveni
război, şi încă război planetar. Şi astăzi, mulţi analişti se îndoiesc de o
astfel de dimensiune dată terorismului. Poate că, într-un fel, asta s-a şi
dorit: să se creeze imaginea unei ameninţări permanente, a unui război
permanent, cu care lumea să se lupte, vrând-nevrând, până în pânzele
albe…

Totuşi, atacurile de la 11 septembrie au existat. Ameninţarea

teroristă nu mai este o glumă, nu mai este o simplă formă de protest sau
un mod de a supune lumea folosit odinioară de legiunile romane şi
existent încă şi astăzi în mentalitatea unor puteri, dar sub altă formă şi sub
alte formul

„Actele de război produse la 11 septembrie 2001 contra Statelor

Unite au depăşit terorismul obişnuit. O veritabilă reflecţie strategică şi
militară trebuie să fie angajată pentru a determina ce mijloace şi ce
strategii sunt necesare democraţiilor noastre pentru a contracara în mod
eficient această ameninţare. Lupta împotriva terorismului internaţional nu
este numai o problemă de securitate interioară care afectează anumite ţări,
ci ea constituie o veritabilă provocare strategică lansată împotriva
democraţiilor noastre şi valorilor noastre“ – spune un general francez.

53
 Este limpede că problema combaterii terorismului cere altfel de
soluţii decât cele de până acum. Este vorba de o altfel de concepţie, de o
altfel de reacţie, de o altfel de strategie. Pentru că terorismul nu mai este
ce a fost. El devine o ameninţare foarte gravă, ale cărei consecinţe pot
degenera în monstruozităţi.

„Folosirea forţei trebuie să urmărească o logică de finalitate. (…)

Astăzi, strategia militară trebuie să fie concepută şi aplicată după noi
modele. Este vorba de a combina, în totalitatea teatrelor de operaţii şi
potrivit unui ritm impus de adversar, acţiuni de natură foarte diversă,
fizice şi altele, realizate de formaţii articulate şi angajate.

Este limpede că problema combaterii terorismului cere altfel de

soluţii decât ce le de până acum. Este vorba de o altfel de concepţie, de o
altfel de reacţie, de o altfel de strategie. Pentru că terorismul nu mai este
ce a fost. El devine o ameninţare foarte gravă, ale cărei consecinţe pot
degenera în monstruozităţi.

Este limpede că problema combaterii terorismului cere altfel de

soluţii decât cele de până acum. Este vorba de o altfel de concepţie, de o
altfel de reacţie, de o altfel de strategie. Pentru că terorismul nu mai este
ce a fost. El devine o ameninţare foarte gravă, ale cărei consecinţe pot
degenera în monstruozităţi.

„Folosirea forţei trebuie să urmărească o logică de finalitate. (…)

Astăzi, strategia militară trebuie să fie concepută şi aplicată după noi
modele. Este vorba de a combina, în totalitatea teatrelor de operaţii şi
potrivit unui ritm impus de adversar, acţiuni de natură foarte diversă,
fizice şi altele, realizate de formaţii articulate şi angajate sub forma de
“vectori operaţionali” dimensionaţi şi ajustaţi potrivit obiectelor
suloţionate şi efectelor dorite.

54
 Terorismul a fost considerat până acum o treabă a poliţiei şi,
eventual, a unora din forţele speciale. Forţele speciale n-au fost create
totuşi pentru combaterea terorismului, ci pentru acţiuni militare speciale,
în special pentru cercetare, obţinere de informaţii, diversiune şi acţiuni în
adâncimea dispozitivului inamic, la sute de kilometri, de mare importanţă
şi de mare risc.

Practic, în afara structurilor de informaţii şi a celor de ordine

internă şi de ordine publică, nu există, la ora actuală, structuri viabile care
să combată terorismul internaţional. Convenţiile încheiate şi celelalte
documente internaţionale au avut toată grija să deceleze între actele
teroriste – care au fost considerate acţiuni ale unor extre-mişti pentru a
obţine unele avantaje: bani, eliberarea unor camarazi etc. – şi acţiunile cu
conotaţie politică. Se dorea să nu se amestece lupta pentru libertăţi
democratice (îndeosebi din ţările care, pe vremea aceea, erau comuniste şi
din ţările lumii a treia) şi mişcările teroriste care, în viziunea legiuitorului
internaţional, erau altceva.

Viziunea s-a schimbat, terorismul se consideră o ameninţare

asimetrică la adresa întregii lumi şi, ca atare, lumea va trebui să-i
constituie structuri de protecţie şi de combatere a acestei ameninţări.

Acestea se cer realizate atât la nivel internaţional, cât şi la nivel

naţional şi constau în principiu în:

• legislaţie foarte clară şi rapidă în domeniu, la care să adere, pe cât

posibil,

• toate statele şi toate naţiunile, care să scoată definitiv terorismul în

afara legii şi să instituie o reacţie mondială a lumii civilizate, a întregii
lumi, împotriva lui;

• structuri integrate (la nivelul comunităţilor internaţionale şi la

55
niveluri naţionale) pentru descoperirea şi combaterea organizaţiilor
teroriste şi a acţiunilor acestora;

• structuri ale societăţii civile, care să ducă la eradicarea, prin

mijloace culturale şi ale educaţiei civice a terorismului din viaţa
societăţilor.

56
 Concluzii

Terorismul, o amenintare primitiva, în raport cu stadiul civilizatiei,

la începutul secolului XXI, este o amenintare majora si are o "evolutie"
dramatica pentru omenire cunoscând însa metodele si mijloacele de
punere în practica a acestuia, precum si capacitatile de a lua în vizor tinte
de nivel strategic.

Analiza terorismului ca fenomen care însoteste istoria de-a lungul

evolutiei ei a demonstrat ca, în cele mai multe cazuri, bazele acestuia sunt
de natură socială, etnică, politica, ideologică sau religioasă.

În afara terorilor cu un spectru mai îngust sau mai larg de actiune pe

care le genereaza, terorismul, în functie de amploarea lui, poate afecta
grav si pe termen lung atât structura sociala, cât si individul ca atare,
caruia perceperea realitatii îi este distorsionata, efectele resimtindu-se în
dezorganizarea societatii.

Unul din scopurile terorismului este sa disipeze puterea, sa

genereze haos si sa creeze un vid de solutii la situatia nou creata, pentru
ca apoi, pe fondul fragilitatii oricarei potentiale decizii, sa ofere variante
"reale", din timp pregatite, de redresare a respectivei situatii.

Terorismul trebuie "adus" (controlat si îngradit) de la nivelul global

la cel regional, ulterior la nivel subregional si national, la nivelul grup
pâna la ultima veriga - individul.

Pe plan militar victoria finala în aceasta campanie va depinde, în

special, de doi factori: vointa politica internationala sustinuta si
constituirea capabilitatilor în domeniul prevenirii si combaterii

57
fenomenului terorist. Iar lucrul cel mai important care se impune este ca
permanent sa fie analizate si monitorizate toate amenintarile si
riscurile de natura terorista sau cele care pot facilita desfasurarea de
actiuni teroriste. Accentul trebuie pus pe latura preventiva, astfel ca
fenomenul sa fie tinut sub control, nu sa se astepte situatia de a interveni
printr-o riposta contra-terorista.

Extinderea fenomenului terorist si periculozitatea deosebita a

acestuia au determinat actiuni conjugate pentru contracararea lui si
realizarea unei coalitii la nivel global.

Consideram ca asistăm, astăzi, în noul context geostrategic, la o

concentrare impresionanta de forte si capacitati, la nivel planetar,
continental si regional; concentrarea de forte fiind dublata de un consens
politic greu de imaginat cu câtva timp în urma. State aflate pâna mai ieri
pe pozitii divergente, considerate chiar ireconciliabile, se gasesc acum pe
acelasi front al luptei împotriva terorismului.

Terorismul - ansamblul acţiunilor şi ameninţărilor credibile ca

acţiuni ilegale, determinate strict de manifestările umane violente şi care
influenţează, în modalităţile dorite de protagonişti cursul evenimentelor şi
prin aceasta autorităţile statului.

Deşi organizarea de stat americană se sprijină pe Constituţia de la

Philadelphia, s-a putut observa că multe din prevederile ei sunt ambigue,
iar amendamentele care i-au fost aduse nu au eliminat formulările
neclare. Din ambiguitatea textului constituţional a rezultat o creştere a
atribuţiilor organului executiv, în detrimentul celorlalte organe de stat.

Întreaga putere executivă a fost încredinţată unui Preşedinte, care

nu este ales de adunările legiuitoare, ci de corpul electoral, prin vot

58
indirect. Astfel, prin modul său de alegere, Preşedintele apare egalul
camerelor. Independenţa executivului se asigură şi prin faptul că nici
Preşedintele, nici miniştrii numiţi de Preşedinte nu pot fi siliţi să se
retragă printr-un vot de neîncredere al adunărilor legiuitoare înainte de
expirarea mandatului lor. De aceea, chiar dacă Preşedintele şi miniştrii nu
dispun de majoritate în Congres, ei continuă să rămână la posturile lor.

Faţă în faţă cu acest executiv puternic, Constituţia S.U.A. a creat o

putere legiuitoare numită Congres, formată din două camere: Camera
Reprezentanţilor şi Senatul.

Din analiza textului Constituţiei S.U.A. a rezultat că puterea

legiuitoare este reglementată în condiţii care par să tindă la asigurarea
autonomiei acesteia, faţă de Preşedinte. În acest sens Constituţia
precizează că, oricât de grave ar fi conflictele care s-ar produce între
puterea executivă şi cea legislativă, şeful statului nu are dreptul de a
dizolva Congresul.

Deşi Constituţia pare să organizeze două puteri absolut separate şi

având o importanţă politică egală, nu de puţine ori raportul de forţe dintre
ele s-a rezolvat în favoarea puterii executive. Iar atunci când Preşedintele
face parte din partidul care are majoritatea în Congres, supremaţia puterii
executive asupra celei legislative se realizează cu uşurinţă, ca o
consecinţă a faptului că Preşedintele este în acelaşi timp şi personalitatea
cea mai puternică a partidului respectiv, oarecum personificarea acestuia.
Un eşec al Preşedintelui ar fi o înfrângere a partidului său politic, după
cum un succes al Preşedintelui ar fi o victorie pentru acest partid.

Dar, puterea executivă îşi menţine primordialitatea asupra celei

legiuitoare chiar şi în cazul în care ea nu dispune de majoritatea în
Congres. Această situaţie este o urmare a faptului că Preşedintele poate să
împiedice ca o măsură votată de Congres să devină obligatorie, folosindu-

59
se, după cum s-a observat, de aşa-numitul „drept de veto” legislativ pe
care i-l rezervă Constituţia. Cum vetoul legislativ prezidenţial nu poate fi
înfrânt de Congres decât cu majoritatea de două treimi a celor două
camere – majoritatea de care partidul de opoziţie nu dispune niciodată în
practică -, această prerogativă dă Preşedintelui o armă deosebit de
puternică împotriva Congresului, o armă prin care poate izbuti să-i
paralizeze orice acţiune.

Când Congresul s-a sufocat de putere prezidenţială, a recurs la

unicul mijloc legal pus la dispoziţie de Constituţie: procedura
impeachmentului. Dar aceasta s-a produs numai de două ori în istoria
constituţională a S.U.A. În rest, Congresul s-a văzut frustrat de o serie de
prerogative care au trecut în competenţa Preşedintelui.

60
 Bibliografie

1. Antipo Maricel, Securitatea si terorismul. Editura Celsius,

Bucuresti, 2004.
2. Chiriac Mircea, Politici si strategii de securitate la începutul
secolului XXI, Editura U.N.Ap, Bucuresti, 2005.
3. Alexandrescu Grigore, Vaduva Gheorghe, Dinu Mihai-stefan,
Studii de securitate si aparare, vol.I, Editura U.N.Ap., Bucuresti,
2005.
4. Mostoflei Constantin, DUŢU, Petre, SARCINSCHI Alexandra,
Studii de securitate si aparare, vol.II, Editura U.N.Ap., Bucuresti,
2005.
5. Gerrard Cowan , NATO Summit 2010: New Strategic Concept
brings mix of old and new. In: JANE'S DEFENCE WEEKLY, vol.
47, no. 48, 1 December 2010.
6. Tigner, Brooks, Interpretations Vary on NATO's New Strategy. In:
JANE'S DEFENCE WEEKLY, vol. 47, no. 48, 1 December 2010.
7. Institute for National Strategic Studies, Allied Command
Structures in the New NATO, Washington DC, National Defense
University Press Publications.

8. Institute for National Strategic Studies, Allied Command

Structures in the New NATO, Washington DC, National Defense
University Press Publications, 1997.

9. Securing Cyberspace for the 44th Presidency: A Report of the

CSIS Commission on Cybersecurity for the 44th Presidency,
Center for Strategic and International Studies, Washington, D.C.,
2008.

61
10.Rowland L.Tanner, Simulations of ELF radiation generated by
heating the high-latitude D- region, Plasma Physics Division,
Beam Physics Branch, New York, 1999.

11.Schneier, Bruce, Beyond Fear: Thinking Sensibly about Security in

an Uncertain World, Copernicus Books, London, 2001.

62