Contractul de mandat comercial

Contractul de mandat comercial are ca obiect – conform art. 374 Cod comercial –
„tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala mandantului” cu precizarea că
mandatarul desfăşoară o activitate retribuită.

În activitatea comercială mandatul 1 este frecvent utilizat întrucât diversificarea activităţii

comerciantului şi desfăşurarea ei concomitent în mai multe locuri, face necesară reprezentarea
intereselor mandantului prin intermediul mandatarului său. În mod concret, nu este necesară
participarea efectivă a conducerii agentului economic în momentul încheierii şi semnării unui
contract comercial, deoarece ea poate fi reprezentată de o altă persoană care semnează contractul
în numele şi pe seama acesteia. Această operaţiune este posibilă în temeiul unui contract de
mandat, prin intermediul căruia se stabilesc întinderea obligaţiilor de reprezentare ale
mandatarului.
Contractul de mandat comercial privit prin perspectiva deosebirii lui faţă de mandatul
civil, poate fi definit ca fiind acel contract în temeiul căruia, o persoană – mandatarul – se
obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care i-a dat împuternicirea – mandantul
– anumite acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comerţ.
Înscrisul constatator al contractului de mandat poartă denumirea de procură şi cuprinde
precizarea puterilor conferite mandatarului2.

Cerinţe de valabilitate
Contractul de mandat este valabil încheiat dacă sunt respectate dispoziţiile art. 948 Cod
civil cu privire la convenţii.

Caracteristicile mandatului comercial în raport cu cel civil

Contractul de mandat comercial, în raport cu cel civil, are următoarele caractere juridice:
 obiectul mandatului comercial îl constituie încheierea actelor juridice care, în
conformitate cu Codul comercial sunt fapte de comerţ pentru mandant. Cu alte cuvinte,
împuternicirea dată mandatarului de a reprezenta interesele mandantului trebuie să
vizeze fapte de comerţ şi nu alte acte juridice, cum sunt cele civile, spre exemplu ca în
cazul mandatului civil;
 mandatul comercial este un contract cu titlu oneros. Rezultă că activitatea
mandatarului este retribuită, în sensul că pentru îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din
contractul de mandat, mandatarul primeşte o retribuţie. În schimb, contractul de mandat
civil, este unul cu titlu gratuit deoarece mandatarul nu primeşte retribuţie pentru
activitatea desfăşurată;
 întinderea puterilor mandatarului decurgând din contractul de mandat comercial
este mai extinsă decât în cazul celui civil. Astfel, chiar şi când suntem în prezenţa unui
1
O formă a mandatului comercial este contractul de agent, care se încheie între reprezentat şi reprezentant (agent) şi
prin care agentul se obligă ca în schimbul unei remuneraţii să trateze afaceri comerciale pentru un comerciant
(reprezentat). Agentul se poate obliga să încheie acte juridice în numele şi pe seama reprezentatului sau numai să
procure oferte pe care reprezentatul să le finalizeze conform intereselor sale. De regulă, remuneraţia agentului se
stabileşte în funcţie de cifra de afaceri realizată în contul reprezentatului.
2
Mircea M. Costin – Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II, Editura „ Lumina Lex” Bucureşti, 1996,
pag. 88.
 mandat special3, în sensul că este dat pentru o singură afacere, el cuprinde şi
împuternicirea pentru toate actele necesare executării ei, chiar dacă nu ar fi precizate în
mod expres. De asemenea, atunci când reglementează mandatul tacit al prepusului, art.
395 Cod comercial prevede că „faţă de cel de-al treilea mandat tacit al prepusului se
socoteşte general şi cuprinde toate actele necesare exerciţiului comerţului pentru care este
dat.”

Obligaţiile părţilor în contractul de mandat comercial

Obligaţiile privesc, pe de o parte, raporturile dintre mandant şi mandatar, iar pe de altă
parte, raporturile dintre mandant şi terţ.

A. Obligaţiile mandatarului
Acţionând în numele şi pe seama mandantului, mandatarului îi revin următoarele
obligaţii:
 de a executa mandatul prin încheierea actelor juridice pentru care a fost împuternicit şi
în limitele acestei împuterniciri;
 îndeplinirea mandatului cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun gospodar. Cu alte
cuvinte, mandatarul trebuie să ia măsurile pe care un bun gospodar le-ar lua pentru reuşita
acţiunilor sale, respectiv pentru executarea mandatului. Când nu se conformează
instrucţiunilor mandantului, mandatarul răspunde pentru toate pagubele pricinuite. În
acest caz, răspunderea este angajată în abstract, indiferent de formele pe care le îmbracă
culpa;
 să aducă la cunoştinţa terţilor cu care contractează împuternicirea în temeiul căreia
acţionează;
 de a înştiinţa pe mandant de executarea mandatului;
 de a plăti dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului atunci când banii nu au fost
remişi sau consemnaţi.

B. Obligaţiile mandantului
Obligaţiile mandantului ce decurg din contractul de mandat comercial sunt următoarele:
 să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului
(art. 385 Cod comercial). Mandantul trebuie să pună la dispoziţia mandatarului toate
informaţiile necesare şi documentaţiile deţinute de el şi care ar putea fi utile în exercitarea
împuternicirii date;
 să plătească mandatarului remuneraţia cuvenită pentru executarea mandatului (art. 385
Cod comercial). Este vorba de remuneraţia stabilită prin contract sau în absenţa ei, de cea
stabilită de instanţa de judecată;
 să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea contractului. În categoria
cheltuielilor sunt incluse atât sumele de bani avansate de mandatar în momentul
îndeplinirii mandatului, precum şi despăgubirile cuvenite mandatarului.

Privilegiul mandatarului
3
Din punctul de vedere al întinderii puterilor mandatarului, mandatul poate fi special atunci când este dat numai
pentru îndeplinirea unui anumit act juridic, caz în care procura cuprinde enumerarea limitativă a puterilor acordate
mandatarului, sau general – ori de câte ori mandatarul este împuternicit cu depline puteri să îndeplinească orice acte
folositoare intereselor mandantului. A se vedea Dicţionar de drept civil, op. cit., pag. 132 – 133.
 Prin privilegiu terminologia juridică desemnează un drept recunoscut în favoarea
creditorului în temeiul căruia i se garantează satisfacerea cu prioritate a creanţei sale în raport cu
creanţele altor creditori ai aceluiaşi debitor. Privilegiul apare şi ca o garanţie a creditorului că îşi
va executa creanţa, ea decurgând din calitatea creanţei pe care o are în raport cu debitorul.
Privilegiul mandatarului decurge din conţinutul art. 378 Cod comercial: „pentru tot ceea
ce i se datorează în executarea mandatului sau şi chiar şi pentru retribuţia sa” acesta are dreptul
de a se dezdăuna, înaintea altor creditori, din bunurile mandantului pe care le deţine sau din
preţul de vânzare a acestor bunuri, în cazul când au fost vândute.

Efectele executării mandatului

Prin executarea mandatului se încheie acte juridice între mandatar şi terţ, respectiv se
creează raporturi juridice directe între mandant şi terţ. Numai actele juridice încheiate în limitele
împuternicirii date îl obligă pe mandant.

Încetarea contractului de mandat comercial

Încetarea contractului de mandat comercial are loc în condiţiile art. 1552 Cod civil, în
următoarele situaţii:
 prin revocarea mandatarului de către mandant;
 prin renunţarea mandatarului la mandat;
 prin moarte, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul mandantului sau mandatarului

Contractul de comision

Contractul de comision este definit de art. 405 Cod comercial ca fiind acel contract ce
are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala comitentului.
Cu alte cuvinte, contractul de comision este convenţia intervenită între comitent şi
comisionar în temeiul căreia, acesta din urmă se obligă să încheie acte de comerţ în nume
propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei sume de bani denumită comision.

Contractul de comision este o specie a mandatului care prezintă unele avantaje în

raport cu acesta, în sensul că el este un mandat fără reprezentare sau cu reprezentare indirectă.
Fiind o specie a mandatului, contractul de comision se aseamănă şi se deosebeşte de cel
de mandat. Astfel, ambele contracte au ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama altei
persoane. Deosebirea dintre cele două contracte constă în forma de reprezentare, dacă în cazul
mandatului, mandatarul îl reprezintă pe mandant încheind acte juridice comerciale în numele
şi pe seama lui, în cazul contractului de comision, comisionarul încheie astfel de acte în nume
propriu dar pe seama comitentului. Acesta este motivul pentru care în literatura de specialitate
comisionul este definit ca fiind un contract cu reprezentare indirectă. Mandatul, presupune de
asemenea, cunoaşterea de către terţi a persoanei mandantului, a limitelor împuternicirii
mandatarului, deci o anumită rigoare şi formalism care, uneori poate îngreuna rapiditatea
derulării relaţiilor comerciale.
Necesitatea utilizării unui astfel ce contract apare atunci când un anumit comerciant
doreşte să opereze şi pe alte pieţe şi în acest sens împuterniceşte comisionarul să încheie acte de
vânzare-cumpărare pe seama sa dar în nume propriu, respectiv în numele comisionarului.
 Caractere juridice
Contractul de comision are următoarele caractere juridice:
- este un contract bilateral (sinalagmatic), el naşte drepturi şi obligaţii în sarcina
ambilor co-contractanţi – comisionarului şi comitentului;
- este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc obţinerea de
avantaje patrimoniale;
- este un contract consensual. El ia naştere prin acordul de voinţă al părţilor.

Cerinţe de valabilitate
Contractul de comision este valabil încheiat dacă sunt respectate dispoziţiile art. 948
Cod civil cu privire la convenţii.

Obiectul contractului
Obiectul contractului de comision este determinat aşa după cum am văzut de art. 405
Cod comercial el constând din tratarea de afaceri comerciale. Obligaţia pe care şi-o asumă
comisionarul este una de „a face” iar nu una de „a da”. Actele juridice încheiate de comisionar
vizează acte şi fapte de comerţ, în practică comisionarul fiind de obicei o societate comercială.

Efectele contractului de comision4

Contractul de comision produce efecte specifice în raport cu cel de mandat datorită
naturii juridice a reprezentării. Bunăoară, comisionarul încheie acte juridice în nume propriu cu
un terţ, el obligându-se valabil în raport cu acesta. Distingem astfel două tipuri de raporturi
juridice născute din contractul de comision:
- raporturile juridice născute între comitent şi comisionar;
- raporturile juridice născute între comisionar şi terţ.
Trebuie să remarcăm că între comitent şi terţ nu există raporturi juridice deoarece
comisionarul a contractat în nume propriu.

A. Raporturile juridice născute între comitent şi comisionar

Între comitent şi comisionar există aceleaşi raporturi juridice care există între mandatar
şi mandant. În acest sens, art. 405 alin. 2 din Cod comercial dispune că: „Între comitent şi
comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar, cu deosebirile
stabilite prin articolele următoare.”

Obligaţiile comisionarului sunt următoarele:

4
Prin decizia nr. 368 din 30 mai 1995 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială a stabilit într-un caz de speţă,
care sunt efectele executării faţă de terţi a contractului de comision şi prin ce se deosebeşte acesta de mandat, în
sensul că „În baza împuternicirii primite de la comitent, comisionarul „Tehnoforest” – S.A. a încheiat contractul cu
partenerul extern, în nume propriu; deci comisionarul este parte contractantă şi, în consecinţă, are calitatea de
debitor faţă de partenerul extern. În acest sens, art. 406 din Codul comercial prevede: „Comisionarul este direct
obligat către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie „Rezultă că, prin încheierea
contractului între comisionar şi terţ, nu se stabilesc nici un fel de raporturi juridice între comitent şi terţ; de aceea art.
402 din Cod comercial dispune că acesta (comitentul) nu are acţiune împotriva persoanelor cu care a contractat
comisionarul şi nici acestea din urmă nu au acţiune contra comitentului. Pentru nerespectarea obligaţiilor încheiate
între comisionar şi terţ răspunderea aparţine părţii contractante în culpă. Dimpotrivă, prin executarea mandatului,
adică prin încheierea unui act juridic între mandatar şi terţ, se creează raporturi juridice între mandant şi terţ, iar nu
între mandatar şi terţ. Rezultă că, prin efectele pe care le produce, contractul de comision este diferenţiat de
contractul de mandat” – publicată în Revista „Dreptul” nr. 3/1996, pag. 93.
 - să execute mandatul încredinţat de comitent. Este vorba nu numai de încheierea de
acte juridice, ci de realizarea tuturor operaţiunilor comerciale pe care le presupune realizarea
mandatului;
- să dea socoteală comitentului asupra îndeplinirii mandatului primit. Comisionarul
este ţinut să-l informeze pe comitent asupra mersului operaţiunilor şi asupra eventualelor
modificări ale împuternicirii primite;
- să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă5 şi cu diligenţa unui profesionist. Se
solicită o diligenţă sporită în realizarea împuternicirii primite, deoarece comisionarul răspunde
chiar şi pentru forme uşoare ale culpei.

Obligaţiile comitentului au în vedere următoarele aspecte:

- să plătească remuneraţia cuvenită comisionarului, cunoscută sub denumirea de
comision;
- să restituie cheltuielile făcute de comisionar pentru îndeplinirea sarcinilor primite.

B. Efectele contractului faţă de terţi

Comisionarul este parte în contractul încheiat cu terţul, în sensul că el are calitatea de
titular al drepturilor şi obligaţiile rezultate din actul juridic pe care l-a încheiat. Aceasta este
consecinţa faptului că, comisionarul participă în nume propriu în cadrul acestor raporturi
juridice, chiar dacă între el şi comitent există un alt contract. În temeiul poziţiei sale de parte
contractantă, comisionarul poate deveni, după caz, creditor sau debitor. Acest raport juridic faţă
de – terţ- este reglementat de dispoziţiile art. 406 Cod comercial în felul următor:
„Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat ca şi cum afacerea ar fi
fost a sa proprie”. Cu alte cuvinte, încheierea de acte juridice de către comisionar – chiar în
temeiul contractului de comision – nu dă naştere la raporturi juridice între persoana cu care
comisionarul a contractat şi comitent. Această realitate este exprimată prin calitate de terţ a
comitentului faţă de raportul juridic pe care l-a încheiat comisionarul 6. Pe cale de consecinţă,
neîndeplinirea de către comisionar a obligaţiilor asumate faţă de terţ, atrage răspunderea
exclusivă a acestuia ca parte contractantă aflată în culpă.
Atunci când terţul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate el este răspunzător faţă de
comisionar, care apare ca titular al acţiunii în justiţie prin care poate cere executarea
contractului.
Astfel, în caz de neexecutare a contractului comisionarul nu este răspunzător în raport
cu comitentul ci terţul contractant îşi angajează răspunderea faţă de comisionar 7, deoarece
comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor juridice cu terţul, nu şi
pentru executarea lor.

5
Buna credinţă nu are o definiţie particulară în dreptul comercial. Totuşi, căutând accepţiuni sintetice doctrina
civilistă o defineşte fie ca „stare psihologică a unui subiect de drept considerat individual, stare care implică o
anumită activitate a individului sau o atitudine pur intelectuală de ignorare sau eroare care poate fi apreciată şi pe
baza căreia, plecând de la o normă de drept, să se poată declanşa efecte juridice”. (C. Oprişan – S.C.J. nr. 1/1970
pag. 50), fie într-o abordare funcţională, se subliniază cele două funcţii ale conceptului: „onestitatea în acte juridice,
în general, şi în convenţii, în special şi eroarea scuzabilă” – D. Gherasim – Buna credinţă în raporturile juridice
civile, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 38
6
În acest sens, art. 406 alin. 2 Cod comercial arată că: „Comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care a
contractat comisionarul şi nici acestea nu au vreo acţiune contra comitentului”.
7
Art. 412 Cod comercial: „Comisionarul nu este răspunzător pentru îndeplinirea obligaţiilor luate de către
persoanele cu care a contractat, afară de convenţie contrară”.
 În cazul nerespectării obligaţiei de către terţ, comisionarul este într-adevăr obligat, în
temeiul contractului de comision, să îl acţioneze pe terţ în instanţă, în caz contrar pentru
prejudiciul suferit de comitent, în această situaţie, când nu l-a acţionat în instanţă pe terţ,
urmând ca comisionarul să datoreze despăgubiri.
Singura situaţie, când în mod excepţional, comisionarul răspunde pentru nerespectarea
obligaţiilor de către terţi, este cazul în care în contractul de comision s-a stipulat o obligaţie de
garanţie a executării din partea comisionarului8.

Încetarea contractului
Cazurile de încetare ale contractului de comision sunt aceleaşi arătate în cazul
contractului de mandat.
Contractul de consignaţie

Contractul de consignaţie este frecvent utilizat în activitatea comercială şi reprezintă o

specie a comisionului. El este reglementat de Legea nr. 178/1934, cu privire la contractul de
consignaţie.
Conform art. 1 din actul normativ precitat „Contractul de consignaţie este convenţia
prin care una din părţi numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar,
mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului”.
După cum se poate observa, ca şi în cazul contractului de comision, este vorba de
împuternicirea unei persoane pentru a încheia anumite acte juridice pe seama altuia. Bunăoară,
consignantul împuterniceşte consignatarul să încheie acte juridice pe seama sa. Pe de altă parte,
contractul de consignaţie are ca obiect „tratarea de afaceri” pe seama consignantului, caracter ce
decurge din faptul că el este o specie a mandatului.
Cu toate acestea, contractul de consignaţie se deosebeşte de cel de comision prin aceea
că: împuternicirea dată de consignant consignatarului se referă întotdeauna la vânzarea de bunuri
mobile aparţinând primului; vânzarea bunurilor transmise în consignaţie se face la un preţ
determinat cu anticipaţie de consignant; consignatarul are obligaţia să remită consignantului
suma de bani obţinută cu titlu de preţ a bunurilor vândute, iar în cazul în care bunurile nu ar fi
putut fi vândute să le restituie în natură.
Având în vedere caracterele de mai sus, contractul de consignaţie a fost definit în
doctrină ca fiind „acel contract prin care o parte, numită consignant, încredinţează celeilalte
părţi numită consignatar, anumite bunuri mobile spre a fi vândute, în nume propriu, dar pe
seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat cu obligaţia consignatarului de a remite
consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui bunul nevândut”9.

Caracterele juridice
Definiţia de mai sus pune în evidenţă caracterele juridice ale contractului de
consignaţie:
- este un contract bilateral deoarece naşte obligaţii în sarcina cocontractanţilor – a
consignantului şi a consignatarului;
- este un contract cu titlu oneros;

8
Este vorba despre clauza „star del credere” sau „ducroire” – garanţia solvabilităţii
9
Stanciu D. Carpenaru.
 - este un contract consensual. Pentru încheierea lui valabilă este suficient acordul
părţilor. Cu toate acestea, contractul trebuie încheiat în formă scrisă ca o condiţie ad
probationem şi nu ca condiţie a valabilităţii sale. Cu alte cuvinte, raportul juridic nu poate fi
probat decât cu înscrisul constatator al convenţiei părţilor.

Condiţii de valabilitate
Condiţiile de valabilitate ale contractului de consignaţie sunt cele generale prevăzute
pentru convenţii de art. 948 Cod civil.

Efectele contractului
Contractul de consignaţie produce efecte juridice, pe de o parte, între consignant şi
consignatar, iar pe de altă parte, între consignatar şi terţ.
Între părţile contractului se nasc raporturi juridice asemănătoare celor care izvorăsc
în contractul de mandat, la care se adaugă o serie de particularităţi ce decurg din dispoziţiile
speciale ale Legii nr. 178/1934.

Obligaţiile consignantului
Din contractul de consignaţie izvorăsc următoarele obligaţii în sarcina
consignantului:
- să predea consignatarului bunurile mobile care urmează a fi vândute.
Consignantul rămâne proprietarul bunurilor transmise consignatarului, acesta din urmă
deţinându-le cu titlu de detentor temporar. De aici decurg o serie de consecinţe juridice care
au în vedere posibilitatea proprietarului de a dispune de bunul său, de a schimba condiţiile de
vânzare, sau de a se adresa justiţiei pentru a cere obligarea consignatarului la restituirea
bunurilor încredinţate în cazul în care acesta refuză restituirea benevolă;
- să plătească remuneraţia cuvenită consignatarului. De obicei suma ce i se cuvine
consignatarului si determină forfetar – ca sumă fixă – sau procentual, în raport cu preţul de
vânzare al bunului predat în consignaţie. Consignatarul nu se bucură de dreptul de retenţie
asupra bunurilor încredinţate sau a echivalentului lor bănesc pentru obţinerea remuneraţiei
sale, deoarece această interdicţie este prevăzută expres de Legea nr. 178/1934;
- să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu ocazia îndeplinirii contractului
de consignaţie. Este vorba de cheltuielile ocazionate de conservarea şi vânzarea bunurilor
predate în consignaţie şi eventualele pagube suferite cu ocazia executării contractului.

Obligaţiile consignatarului
Consignatarul are următoarele obligaţii:
- să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite în
consignaţie;
- să execute mandatul dat de consignant. Astfel, vânzarea sau înstrăinarea bunurilor
încredinţate consignatarului nu se poate face decât în condiţiile stipulate de contract;
 - să dea socoteală consignantului cu privire la modul de îndeplinire a mandatului
său.

Efectele executării contractului

Suntem în prezenţa a două acte juridice: a unui contract de consignaţie şi a unui
contract de vânzare – cumpărare. Părţile celor două contracte sunt diferite, contractul de
consignaţie se încheie între consignant şi consignatar, iar cel de vânzare – cumpărare între
consignatar şi terţ. Deoarece consignatarul nu este proprietarul bunurilor vândute, ce
acţionează în nume propriu în baza unui mandat, transferul dreptului real şi al riscurilor
operează direct între consignant şi terţ.

Consecinţele neexecutării obligaţiilor

Neexecutarea obligaţiilor ce decurg din contractul de consignaţie atrage răspunderea
părţii aflate în culpă. Această răspundere poate fi una civilă sau penală.
Regimul juridic al răspunderii civile pentru neîndeplinirea clauzelor este cel
contractual, prevăzut de lege şi pentru contractul de mandat.
Încălcarea unor obligaţii ce decurg din contract şi lege sunt sancţionate penal. Este
vorba de următoarele fapte:
- însuşirea bunurilor încredinţate în consignaţie precum şi înstrăinarea lor în alt mod
sau în alte condiţii decât cele prevăzute de contract precum şi nerestituirea bunurilor la cererea
consignantului;
- neremiterea de către consignatar a sumelor de bani, a cambiilor sau valorilor
încasate sau primite ca preţ al bunurilor vândute;
- neefectuarea notificărilor cerute de lege;
- înlăturarea, distrugerea sau deteriorarea ambalajelor, etichetelor, mărcilor sau a
oricăror semne exterioare aplicate de consignant asupra bunurilor încredinţate în consignaţie;
- nepunerea la dispoziţia consignantului, la cererea acestuia, a registrelor speciale de
consignaţie cu încălcarea prevederilor contractului sau a dispoziţiilor legii etc

Încetarea contractului
Contractul de consignaţie încetează în aceleaşi condiţii prevăzute pentru mandat.