CURS 4

OFERTA, CERERE SI POLITICI GUVERNAMENTALE

Pe parcursul acestui curs, vom folosi conceptele de cerere, ofertă, elasticitate, pentru a
analiza:

 Modul in care stabilirea unui pret maxim afecteaza rezultatele pietei;

 Modul in care stabilirea unui pret minim afecteaza rezultatele pietei;

 Incidentele impozitarii (modul în care se distribuie efectul impozitelor între

participanţii de pe o anumită piaţă)

CONTROLUL PRETURILOR

Preţuri maxime

Există pieţe pe care guvernul stabileşte preţurile maxime la care anumite bunuri şi
servicii pot fi comercializate. De exemplu, există ţări în care statul stabileşte, cel puţin în
anumite regiuni, chiria maximă ce poate fi percepută pentru diverse spaţii locative. În
Canada, există preţuri maxime de vânzare a medicamentelor.

Atunci cand statul stabileste un pret maxim, pe piata pot sa apara doua rezultate posibile:

 Daca pretul maxim este mai mare decat pretul de echilibru , atunci pretul maxim
nu este obligatoriu ( nu sunt afectate rezultatele pietei).
Figura 1a) Efectele unui pret maxim mai mare decat pretul de echilibru

 Daca pretul maxim este mai mic decat pretul de echilibru, pretul maxim devine
obligatoriu, iar pe piata apare o penurie ( care nu poate fi eliminata prin
mecanismele pietei).
Figura 1b) Efectele unui pret maxim mai mic decat pretul de echilibru
Studiu de caz: Cozile la statiile de benzina

In 1973, OPEC a crescut pretul petrolului pe piata mondiala. Cine a fost responsabil
pentru aparitia cozilor la statiile de benzina?

Figura 2a): Piata benzinei (pretul maxim nu este obligatoriu)

Figura 2b): Piata benzinei ( pretul maxim devine obligatoriu)

Studiu de caz: Efectele controlului chiriilor percepute pentru inchirierea locuintelor

pe termen scurt si pe termen lung

------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Figura 3a): Controlul chiriilor pe termen scurt

Figura 3b): Controlul chiriilor pe termen lung

Efectele impunerii unui preţ maxim perceput pentru inchirierea locuintelor sunt
următoarele:
Numărul spaţiilor locative tranzacţionate scade. Ca urmare, o parte din chiriaşi vor fi
evacuaţi de proprietari din spaţiile ocupate. Chiriaşii ar dori însă să închirieze mai multe
apartamente la preţul Pmaxim dar proprietarii nu sunt dispuşi să le ofere la acest preţ.
Prin urmare, pe aceasta piaţă, reglementarea a introdus un dezechilibru manifestat prin
exces de cerere.

Pe termen lung, datorită faptului că furnizarea de spaţii de închiriat nu mai este la fel de
profitabilă, mai puţini agenţi economici vor investi în furnizarea de spaţii locative şi în
întreţinerea acestora. Ca urmare, dezechilibrul de pe piaţa imobiliară se va accentua.

Controlul chiriilor genereaza un transfer de bunăstare de la proprietari la chiriaşii care

reuşesc să-şi păstreze apartamentele. Chiriaşii preferaţi de proprietari nu vor aparţine în
general grupurilor sociale defavorizate, adică tocmai grupurile pe care măsura ar
intentiona să le protejeze. De obicei, proprietarii vor păstra fie chiriaşi care vor face plăţi
„neoficiale” (adică mai mari) sau pe cei cu un nivel de venit şi educaţie mai ridicat.

În concluzie:
 Beneficiarii legislaţiei cu privire la controlul chiriilor sunt în general chiriaşii din
clasa mijlocie.
 Afectaţi negativ sunt proprietarii şi chiriaşii care îşi pierd apartamentele, care de
obicei fac parte chiar din grupurile defavorizate pe care legislaţia urmărea teoretic
să le protejeze.
 Societatea în ansamblul său este afectată negativ: bunăstarea generala scade.

Preţuri minime

Pe unele pieţe, guvernul stabileşte un preţ minim, sub care bunurile nu pot fi vândute.

 Daca pretul minim este mai mare decat pretul de echilibru , atunci pretul minim
devine obligatoriu, iar pe piata apare un excedent (excedent care devine
permanent).
Figura 4a) Efectele unui pret minim mai mare decat pretul de echilibru

 Daca pretul minim este mai mic decat pretul de echilibru, pretul minim nu este
obligatiru ( nu sunt afectate rezultatele pietei).
Figura 4b): Efectele unui pret minim mai mic decat pretul de echilibru
Studiu de caz: Salariul minim pe economie

Salariul minim este cel mai frecvent exemplu de preţ minim. Teoretic această măsură are
rolul de a garanta un venit minim anumitor categorii de muncitori slab calificaţi sau fără
experienţă în muncă. Conform acestei reglementări, angajatorii (consumatorii de muncă)
nu pot plăti nici unui angajat o sumă mai mică de salariul miminim garantat pe ţară.

Piaţa muncii poate fi analizată ca orice altă piaţă. Bunul tranzacţionat este munca, preţul
bunului este constituit de salariul lunar, consumatorii acestui bun sunt angajatorii, iar
ofertanţii persoanele care doresc să se angajeze.

Pentru a avea sens, salariul mimim se stabileşte peste salariul de echilibru care ar rezulta
pe o piaţă nereglementată. Dacă ar fi stabilit sub nivelul de echilibru, nu ar avea nici un
efect, deoarece salariile oricum ar atinge un nivel mai mare, corespunzător celui de
echilibru.

Figura 5: Modul in care salariul minim afecteaza piata muncii

Efectele impunerii unui salariu mimim obligatoriu sunt următoarele:

 Firmele vor angaja mai puţini muncitori, deci ocuparea scade. Cantitatea de
muncă pe care firmele o cer la salariul Smin este mai mică decât cantitatea oferită
de către cei care doresc să se angajeze la acest salariu. Prin urmare, pe aceasta
piaţă, reglementarea a introdus un dezechilibru manifestat prin exces de ofertă.

 O chestiune esenţială este aceea a modului cum se alocă excesul de ofertă.

(1) O ipoteză plauzibilă este acea că angajatorii, confruntaţi cu creşterea preţului
muncii, vor limita numărul de muncitori mai puţin calificaţi sau fără experienţă.
Prin urmare, unul din efectele legislaţiei referitoare la salariul minim obligatoriu
este o creştere a şomajului chiar în râdurile categoriei pe care această legislaţie
urma să o protejeze.
(2) O altă posibilitate este aceea ca angajatorii să evite legislaţia prin munca la negru,
caz în care reglementarea este în cel mai bun caz ineficace.

Există însă două grupuri de angajaţi care sunt beneficiari ai introducerii sau creşterii
salariului mimim obligatoriu: membrii de sindicat ale căror locuri de muncă sunt relativ
protejate şi muncitorii relativ calificaţi, care iniţial lucrau la salariul de echilibru.

În concluzie: Beneficiarii legislaţiei cu privire la salariul mimim sunt membrii de sindicat

şi forţa de muncă mai calificată.
Afectaţi în mod negativ sunt angajatorii şi forţa de muncă necalificată sau
neexperimentată, precum şi consumatorii finali care vor trebui să plătească un preţ mai
ridicat pe produsele cumpărate, datorită creşterii costurilor cu munca. Societatea în
ansamblul său este afectată negativ: bunăstarea generală scade.
Din punct de vedere macroeconomic, această măsură poate determina o creştere a
inflaţiei, datorită unei creşteri cvasi-generale a salariilor. Aceasta deoarece o creştere a
salariilor minime va determina probabil o deplasare în sus a întregii grile de salarizare,
pentru a păstra salariile relative la nivelurile anterioare.

Incidentele impozitarii

“Taxes are the price we pay for a civilized society.”

Oliver Wendell Holmes

Toate guvernele lumii percep taxe şi impozite pentru a-şi asigura veniturile necesare
funcţionării.

În funcţie de modul în care sunt percepute, impozitele pot fi grupate în două categorii
mari: în sumă fixă şi impozite ad valorem.

 Prima categorie presupune un impozit în sumă constantă pe unitatea de bun

produs sau consumat. Un exemplu de acest tip este impozitul pe benzină care este
perceput ca o sumă fixă pe fiecare litru sau impozitul pe ţigari, bautură etc.

 Un impozit ad valorem se percepe pe valoarea bunului produs sau consumat. Taxa

pe valoarea adăugată este un exemplu de astfel de impozit.

Să presupunem că guvernul are nevoie o nouă sursă de venit şi doreşte să perceapă un

nou impozit. Care categorie ar trebui să plătească acest impozit? Producătorii?
Consumatorii?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să arătăm cine plăteşte impozitul atunci când
acesta:
a) este introdus asupra producătorilor;
b) este introdus asupra consumatorilor.

Economiştii folosesc termenul de incidenţă a impozitării pentru a defini modul în care se

distribuie în realitate efectul impozitelor între participanţii de pe o anumită piaţă..

Prima dintre ideile fundamentale ale acestui subcapitol este aceea că incidenţa
impozitelor (taxelor) nu depinde de categoria de agenţi economici (consumatori,
producători, angajatori, angajaţi) asupra căreia acestea sunt impuse (de la care sunt
colectate) în mod oficial. In practică, atât consumatorii cât şi producătorii plătesc câte o
parte a impozitului perceput şi că partea de taxă suportată de fiecare este aceeaşi
indiferent cui îi este perceput impozitul (singurele excepţii sunt cazurile extreme de
elasticitate ale cererii şi ofertei).

Vom susţine aceste afirmaţii cu două exemple:

 exemplul unei accize pe bezină percepută producătorilor şi
 exemplul aceleiaşi accize percepută consumatorilor.
Concluziile pe care le vom trage din aceste exemple sunt identice pentru toate tipurile de
impozite, nu numai pentru accize.

Modul in care taxele asupra producatorilor afecteaza rezultatele pietei

Exemplul 1: Presupunem ca guvernul decide să perceapă acciza de la producător.

Ca urmare, pentru fiecare litru de benzină vândut, producătorul va plăti la administraţia

financiară o sumă T. Efectul accizei este reprezentat grafic în figura 6.

Atunci când guvernul impune acciza asupra producătorilor de bezină, oferta acestora
scade: grafic, aceasta se deplasează în sus cu o mărime egală cu nivelul accizei (T).
Această deplasare reflectă faptul că preţul minim la care producătorii sunt dispuşi sa
vândă fiecare litru nu mai este costul marginal (reflectat în oferta iniţială Of), ci include şi
acciza (Of+T). Ca urmare a acestei reduceri a ofertei, noul preţ de echilibru va deveni Pc,
iar noua cantitate tranzactionată va fi Qt. Pc este noul preţ pe care cumpărătorii de
benzină vor trebui să îl achite pe litru. Din acest preţ producătorii trebuie să plătească o
sumă T guvernului; de aceea producătorilor le rămâne efectiv, pe litru, numai Pc-T=Pp.

Cu alte cuvinte, acciza plătită guvernului este acoperită de:

o creştere a preţului plătit de consumator de la P* (cât era în absenţa taxei) la Pc;
de o scădere a preţului reţinut de producător de la P* la Pp.

Figura 6: Incidenţa unei accize percepute producătorului

Preţ Of+T

A Acciza (T)

Oferta (Of)
M
Pc E
Pretul de
P* R
echilibru
Pp N
Cererea

Qt Q*
O Cantitate
Cantitatea de
echilibru
 În concluzie, efectele accizei şi, în general, ale oricărui tip de impozit sunt:

 scădere a cantităţii tranzacţionate (de la Q* la Qt).

 În plus, are loc o creştere a preţului plătit de consumator şi o scădere a preţului
reţinut de producător. Producătorii transferă asupra consumatorilor o parte din
acciză sub forma unei creşteri în preţ, dar această creştere nu este egală cu
mărimea accizei.
Atât producătorii cât şi consumatorii plătesc efectiv o parte din acciză, chiar dacă
impozitul este perceput numai de la producători.

Modul in care taxele asupra cumparatorilor afecteaza rezultatele pietei

Exemplul 2: Presupunem ca guvernul decide să perceapă acciza de la consumator.

Pentru a ne convinge de faptul că perceperea accizei de la consumator nu schimbă nimic

în analiza de mai sus, vom cerceta şi efectele aceleiaşi accize pe benzină, dar percepută
acum consumatorilor (Figura 7)

Figura 7: Incidenţa unei accize percepute consumatorului

Preţ

A
Oferta (Of)
M
Pc E
Pretul de Cererea
Cantitatea de (Co)
echilibru
P* echilibru
Pp N Co-T
T

Qt Q*
O Cantitate

După cum se poate observa, figura 7 este identică cu figura 6 cu o singură exceptie:
cererea (şi nu oferta) este cea care descreşte cu nivelul accizei. Această scădere reflectă
faptul că preţul maxim pe care consumatorii sunt dispuşi să îl plătească pe fiecare unitate
este preţul initial minus nivelul accizei.

Scăderea cererii determină o scădere a preţului de echilibru, care devine Pp.

Preţul pe care consumatorii îl achită efectiv este însa Pp+T=Pc, adică acelaşi cu cel din
exemplul anterior.
În concluzie, nu contează cui îi este destinat impozitul, efectele acestuia sunt aceleaşi.

Partea din impozit suportată de producător nu este însă în mod necesar egală cu cea
suportată de consumator. În anumite cazuri, producătorii pot transfera o parte mai mare
din taxă asupra consumatorilor. În altele consumatorii sunt cei care plătesc mai puţin, iar
producătorii mai mult.

Elasticitatea si incidenta impozitelor

A doua idee fundamentală a acestui subcapitol este acea că incidenţa impozitelor

depinde de elasticitatea cererii şi, respectiv, a ofertei. Partea cea mai inelastică a pieţei
suportă cea mai mare parte a taxei.

I) Cerere inelastica, oferta elastica

Pentru exemplificare, Figura 8 prezintă un caz în care cererea este mai inelastică decât
oferta. Un exemplu în acest sens sunt accizele pe ţigări. Deoarece consumatorii (cererea)
sunt inelastici în raport cu preţul acestora (reducerea consumului este mai mică decât
creşterea preţului), producătorii pot transfera o mare parte a impozitului asupra
consumatorilor, sub forma unei creşteri de preţ. In figura 8, creşterea preţului plătit de
cumpărător este mult mai mare decât scăderea preţului care îi rămâne producător.

Figura 8: Cum se imparte povara economica a unei taxe atunci cand cererea este mai inelastica decat
oferta.

II) Cerere elastica, oferta inelastica

Figura 9 prezintă cazul invers, în care oferta este relativ mai inelastică decât cererea. În
această situaţie, partea de impozit suportată de consumatori este mai mică decât cea
suportată de producători.

Figura 9: Cum se imparte povara economica a unei taxe atunci cand cererea este mai elastica decat
oferta.
Exemplu: Contribuţia la asigurările sociale

În majoritatea ţărilor, această constribuţie este împărţită între angajator şi angajat. În

Romania, angajatorul plăteste 2/3 din contribuţia la asigurările sociale iar angajatul 1/3.
În alte ţări, contribuţia este împărţita în mod egal. Cu toate acestea, aşa cum am arătat,
modul cum legea defineşte plata acestui impozit nu are absolut nici un efect asupra
incidenţei sale. Factorii care determină cine suportă şi cât suportă din această contribuţie
sunt elasticitatea cererii şi a ofertei. Majoritatea economiştilor este de părere că oferta de
muncă este relativ mai inelastică decât cererea, ceea ce înseamnă că, în realitate, angajaţii
(în dubla lor calitate, de angajaţi şi de consumatori) suportă cea mai mare parte a
contribuţiei la asigurările sociale.

Studiu de caz: Impozitele asupra bunurilor de lux

------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Curs 5

APLICAŢII ALE CERERII ŞI OFERTEI: ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Dupa ce parcurgeti aceasta tema, veti intelege:

 Cum poate fi măsurată bunăstarea rezultată în urma schimbului voluntar pe pietele

libere.
 Cum această bunăstare se modifică în urma a câtorva tipuri frecvente de intervenţie a
statului pe aceste pieţe (controlul preturilor, incidentele impozitarii).

Pe parcursul acestui curs, vom folosi conceptele de cerere, ofertă, elasticitate, pentru a
analiza modul in care alocarea resurselor influenţează bunăstarea agenţilor economici. (Acesta
reprezintă un domeniu important de studiu al ştiintei economice numit economia bunăstării.)

Pieţele libere alocă resursele prin intermediul mecanismului preţurilor („mâna invizibilă”).
Statul intervine pe pieţe pentru a re-aloca aceste resurse. O parte a populaţiei va suporta costul
politicilor economice (principiul „nimic nu este pe gratis” se aplică oriunde) în timp ce o altă
parte va avea de câştigat de pe urma intervenţiei guvernului pe piaţă.

Întrebarea care se pune este cum stabilim care din aceste alocări, cea realizată de piaţă sau cea
realizată de stat este mai dezirabilă sau cum stabilim dacă o măsura de politică economică este
bună sau rea?
 Pe de o parte, putem decide pe criterii normative, care indică cum este echitabil,
corect, dezirabil să fie alocate resursele. Astfel de criterii spun, de exemplu, că este
echitabil ca învaţământul să fie gratuit, ca persoanele în vârstă să primească
medicamente compensate sau ca agricultorii să fie subventionaţi pentru a subzista.
 Economiştii nu pot indica însă criteriile normative care să stea la baza alocării
resurselor. Pentru a diferenţia între posibilele alocări, ei utilizează un alt criteriu, pe
care îl vom introduce în acest capitol, criteriul eficienţei. Utilizarea acestui criteriu
presupune măsurarea bunăstării generate de fiecare dintre alocările comparate.

I) Bunăstarea economică şi eficienţa pieţelor libere

Surplusul consumatorului, surplusul producătorului, surplusul total

Schimbul voluntar realizat pe o piaţă liberă generează un câstig de bunăstare atât pentru
ofertanţi cât şi pentru cumpărători.

De exemplu, cumpărăm majoritatea alimentelor ce ne sunt necesare de pe piaţă pentru că:

 preţul pe care îl plătim este mai mic decât valoarea pe care noi o atribuim bunurilor
cumpărate;
 preţul de cumpărare este mai mic decât costul (de oportunitate) producerii acestor
bunuri de către noi înşine.

La rândul lor, vânzătorii ne vând alimente pentru că:

 preţul de vânzare este mai mare decât costul producerii lor pentru vânzare;
 preţul este mai mare decât valoarea de consum pe care ei o atribuie acestor bunuri.

1
Exemplu: Să presupunem că, la un moment dat, preţul cărnii de porc pe piaţă este de 17 lei
pe kilogram. Un consumator, profesor de economie, ar fi dispus să plătească până la 20
pentru procurarea unui kilogram de carne de porc. Suma maximă pe care profesorul este
dispus să o plătească este valoarea pe care el o atribuie unui kilogram de carne de porc.
De asemenea, să presupunem că pentru un anumit producător/vânzător costul
producerii/procurării unui kilogram de carne este de 15 lei. Din operaţiunea de
vânzare/cumpărare a unui kilogram de carne vor avea de câştigat atat vânzătorul cat şi
cumpărătorul. Cu alte cuvinte, consumatorul – pentru a obţine bunul respectiv – ar fi fost
dispus sa plătească mai mult, iar vânzătorul – pentru a-l vinde – ar fi fost dispus să reducă
preţul.

Câştigul pe care consumatorul îl realizează din cumpărarea unui kilogram de carne de

porc la preţul pieţei este:

Suma pe care consumatorul Ceea ce consumatorul

este
- dispus să o platească - este nevoit sa plăteasca
pentru a achiziţiona bunul
(preţul)

În exemplul nostru, acest câştig este de 20 lei – 17 lei = 3 lei.

Câştigul pe care producătorul/vânzătorul îl realizează este:

Suma obţinută pe - Costul producerii

bunul vândut (preţul) bunului

În exemplul nostru, acest câştig este de 17 lei -15 lei= 2 lei

Cererea şi oferta pe piaţă însumează preferinţele, şi respectiv, costurile tuturor potenţialilor

cumpărători şi producători ai acelui bun.

 Suma tuturor câştigurilor pe care consumatorii de pe o piaţă le realizează în urma

cumpărării se numeşte surplusul consumatorului.

 Suma tutoror câştigurilor pe care producătorii de pe o piaţă le realizează în urma

vânzării se numeşte surplusul producătorului.

Prin urmare:

CHELTUIALA COSTUL
SURPLUSUL BUNULUI
PRODUCǍTORULUI = CONSUMATORILOR
PENTRU
PRODUCǍTORI

SURPLUSUL VALOREA BUNULUI CHELTUIALA

CONSUMATORULUI = PENTRU CONSUMATORILOR
CONSUMATORI

2
Prin însumarea surplusului consumatorului şi al producătorului obţinem surplusul total sau
bunăstarea totală obţinute în urma tranzacţiilor de pe acea piaţă.

= = =
SURPLUSUL SURPLUSUL SURPLUSUL
TOTAL CONSUMATORULUI + PRODUCǍTORULUI

Eficienţa pieţei libere

Când pe o piaţă nu există exces de cerere sau ofertă acea piaţă se află în echilibru.
Figura 1 reprezintă grafic surplusul consumatorului şi surplusul producătorului atunci când
piaţa se află în echilibru.

3
Figura 1: Surplusul consumatorului şi surplusul producătorului atunci când piaţa se află în echilibru.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Atunci când o alocare a resurselor pe o piaţă maximizează bunăstarea totală spunem că acea
alocare este eficientă. (Economiştii judecă alocările alternative ale resurselor prin prisma
criteriului eficienţei şi anume dacă aceste alocări maximizează sau nu bunăstarea totală.)

O alocare maximizează bunăstarea totală dacă:

 Utilitatea marginală a ultimei unitaţi consumate este egală cu costul marginal al
ultimei unităţi produse.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 Utilitatea totală a unităţilor consumate este mai mare sau cel puţin egală cu costul total
al unităţilor produse.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Orice unitate de bun produsă sau consumată dincolo de punctul în care utilitatea marginală
este egală cu costul marginal va reduce bunăstarea consumatorilor sau/şi producătorilor şi va
reduce surplusul total. (Cu alte cuvinte, o alocare este eficientă dacă nu putem îmbunătăţi
bunăstarea totală consumând sau producând mai mult din bunul respectiv.)

Alocarea de echilibru a resurselor pe pieţele libere, prin tranzacţii voluntare între cumpărători
şi vânzători este o alocare eficientă. În această alocare:
 Piaţa alocă bunurile oferite acelor consumatori care le apreciază cel mai mult,
apreciere măsurată prin sumele pe care aceştia sunt dispuşi să le plătească pentru a le
obţine.
 Piaţa alocă cererea de bunuri acelor vânzători care le produc la cel mai mic cost.
 Surplusul total este maximizat. Nici o altă alocare a bunurilor între consumatori şi
ofertanţi si nici o modificare în cantitatea totală consumată sau vândută nu poate
genera mai multă bunăstare.

Concluzia eficienţei pieţelor libere s-a bazat însă pe o serie de ipoteze cu privire la
funcţionarea acestor pieţe şi anume că:

 Pieţele sunt caracterizate de concurenţă perfectă: consumatorii sau producătorii nu pot

influenţa individual preţul sau cantitatea tranzacţionată. Atunci când consumatorii sau

4
 producătorii pot influenţa individual preţul de echilibru, ei au putere de piaţă şi
cantitatea tranzacţionată nu va fi cea eficientă.
 Deciziile consumatorilor sau producătorilor nu au efecte externe. De exemplu, decizia
mea de a mă vaccina împotriva gripei nu influenţează decizia altor consumatori de a se
vaccina. Astfel de efecte se numesc externalităţi şi pot genera echilibre care nu
reprezintă alocări eficiente.

Neîndeplinirea acestor două condiţii generează ceea ce economiştii numesc eşecuri ale pieţei,
situaţii în care pieţele libere şi nereglementate nu reuşesc să realizeze cea mai bună alocare a
resurselor societăţii. Funcţionarea pieţelor libere în condiţii de putere de piaţă şi externalităţi,
precum şi politicile economice care pot să elimine sau să remedieze aceste eşecuri reprezintă
un domeniu de mare interes pentru economişti. În continuare însă ne vom concentra pe
analiza efectelor intervenţiei guvernului pe pieţe unde nu există eşecuri ale pieţei.

II) Bunăstarea economică şi eficienţa pieţelor controlate

Reglementarea pieţelor libere de către guvern este o sursă importantă de ineficienţă a

acestora. O bună parte a acestei reglementări are obiective politice bazate pe criterii normative
de echitate. De multe ori însă, beneficiarii reali ai acestor reglementări sunt grupuri de
consumatori şi producători influente politic.

În acest curs, vom utiliza concepte precum cererea, oferta, echilibrul, elasticitatea, surplusul
consumatorului, bunăstare totală etc. pentru a analiza efectele unor măsuri de politică
economică familiare: controlul preţurilor, impozitele, subvenţiile. În principal, vom fi
interesaţi de efectul reglementărilor discutate asupra preţului şi cantităţii tranzacţionate pe
respectiva piaţă, asupra bunăstării producătorilor şi consumatorilor implicaţi şi a bunăstării
totale.

Pieţele cu preţuri controlate

Preţuri minime

Studiu de caz: Efectele impunerii unui salariu mimim obligatoriu asupra bunastarii
economice. (Figura 2)

 Surplusul consumatorului scade.

 Efectul salariului minim asupra surplusului producătorului poate fi atât de creştere cât
şi de reducere, depinzând de forma particulară a curbei cererii şi a curbei ofertei de
muncă.
 Efectul net depinde de raportul dintre mărimea surplusului pierdut ca urmare a
reducerii numărului de muncitori angajaţi şi mărimea câştigului în surplus datorat
salariului mai mare.
 Bunăstarea totală scade. Surplusul total este redus prin introducerea salariului mimin.
La nivelul salariului minim, beneficiul marginal al unei unităţi de muncă pentru
angajatori este mai mare decât costul marginal al acestei unităţi. Prin urmare, această
alocare este ineficientă: există câştiguri din schimb care nu sunt valorificate datorită
introducerii salariului minim.

5
 Figura 2 Efectele salariului mimin pe economie
Salariu

Surplusul
A consumatorului
Pierderea
de bunăstare Oferta
P de muncă
Salariul minim Sm
Salariul de
echilibru
S* E

Surplusul
N
Cererea de
producătorului B muncă

Mm M* Mo Numar
O
Muncitori Muncitori ce muncitori
angajati la Sm doresc sa se angajeze
la Sm

Excess de ofertă
doresc sa se
angajeze la Sm

Preţuri maxime

Studiu de caz: Efectele controlului chiriilor asupra bunastarii economice (Figura 3)

Figura 3 Efectele preţului maxim al chiriilor asupra bunastarii economice

Chirie

A
Pierderea
de bunăstare Oferta
P de spaţii locative
Surplusul
consumatorului
Preţul de E
echilibru
P*
Pm
N
Cererea de
Surplusul B spaţii locative
producătorului

Qm Q* Qo Spaţii locative
O
Spaţii locative Spaţii locative cerute
închiriate la P*

Excess de cerere
doresc sa se
angajeze la Sm

6
Efectele impunerii unui preţ maxim sunt următoarele:

 Surplusul producătorului scade. Pe termen lung, datorită faptului că furnizarea de

spaţii de închiriat nu mai este la fel de profitabilă, mai puţini agenţi economici vor
investi în furnizarea de spaţii locative şi în întreţinerea acestora. Ca urmare,
dezechilibrul de pe piaţa imobiliară se va accentua.
 În general, efectul preţului maxim asupra surplusului consumatorului este incert,
depinzând de forma particulară a curbelor cererii şi ofertei pe piaţă. Surplusul creşte
datorită chiriilor mai scăzute însă, dat fiind că o o parte dintre chiriaşi îşi pierd
apartamentele, o dată cu acestea se pierde şi o parte din surplusul consumatorului
existent iniţial.
 Bunăstarea totală scade. La nivelul de Qm unităţi tranzacţionate, beneficiul marginal
al unui spaţiu închiriat este mai mare decât costul său marginal. Prin urmare, această
alocare este ineficientă: există câştiguri din schimb care nu sunt valorificate, datorită
introducerii preţului maxim la nivelul Pm. Pierderea de bunăstare datorată limitării
schimbului mutual avantajos este aria PEN.

În concluzie:
Societatea în ansamblul său este afectată negativ: bunăstarea generala scade.

COSTURILE IMPOZITARII

Recapitulare curs anterior:

(1) Incidenţa impozitelor (taxelor) nu depinde de categoria de agenţi

economici (consumatori, producători, angajatori, angajaţi) asupra căreia
acestea sunt impuse (de la care sunt colectate) în mod official. In practică,
atât consumatorii cât şi producătorii plătesc câte o parte a impozitului
perceput şi că partea de taxă suportată de fiecare este aceeaşi indiferent cui îi este perceput
impozitul (singurele excepţii sunt cazurile extreme de elasticitate ale cererii şi ofertei)

(2) Incidenţa impozitelor depinde de elasticitatea cererii şi, respectiv, a ofertei. Partea cea
mai inelastică a pieţei suportă cea mai mare parte a taxei.

Pierderea de bunastare generata de introducerea unui impozit

Cum afecteaza taxele bunastarea economica a consumatorilor si a producatorilor?

Figura 4: Modul in care impozitele afecteaza bunastarea economica a consumatorilor si a producatorilor.

7
Tabel 1: Cum afecteaza taxele bunastarea economica a consumatorilor si a producatorilor

Fara taxa Cu taxa Modificare

Surplusul consumatorului
Surplusul producatorului
Venitul incasat la bugetul
de stat
Surplusul total

Pierderea de bunastare si castigurile din schimb

Pierderea de bunăstare este cauzată, în esenţă, de faptul că anumite tranzacţii reciproc

avantajoase nu se mai realizează.

• Pe de o parte, impozitul creşte preţul de cumpărare determinând consumatorii

să consume mai puţin
• Pe de altă parte, scade preţul incasat de producători, determinându-i pe aceaştia
să producă mai puţin.
• Ca urmare, cantitatea tranzacţionată este mai mică decât cea eficientă.

Figura 5: Pierderea de bunastare

Factorii de care depinde pieredea de bunastare

Ce determina daca pierderea de bunastare generata de un impozit este mare sau mica?

Pierderea de bunăstare cauzată de impozitare, depinde şi ea de elasticitatea cererii şi,

respectiv, a ofertei.

 Pierderea de bunăstare este cauzată, în esenţă, de faptul că anumite tranzacţii reciproc

avantajoase nu se mai realizează.
 Pe de o parte, impozitul creşte preţul de cumpărare determinând
consumatorii să consume mai puţin şi,
 Pe de altă parte, scade preţul reţinut de producători, determinându-i pe
aceaştia să producă mai puţin.
 Ca urmare, cantitatea tranzacţionată este mai mică decât cea eficientă.

Elasticităţile cererii şi ofertei determină cât de mult îşi restrâng consumatorii şi producătorii
cantitatea cerută şi, respectiv, cantitatea oferita la o modificare a preţului. Prin urmare, cu cât
aceste elasticităţi sunt mai mici, cu atât pierderea de bunăstare generată de impozite este mai
mică.

8
Figura 6a) Cerere inelastica Figura 6b) Cerere elastica

Figura 6c) Oferta inelastica Figura 6d) Oferta elastica

Pierderea de bunastare, veniturile fiscale si marimea taxei

Cum se modifica veniturile fiscale si pierderea de bunastare atunci cand se modifica

impozitele?

Figura 7: Pierderea de bunastare si veniturile din fiscalitate

Figura 7a) Impozit mic Figura 7b) Impozit mijlociu Figura 7c) Impozit mare

9
Figura 8: Cum se modifica veniturile fiscale si pierderea de bunastare atunci cand se modifica impozitele?

Figura 8a) Pierderea de bunastare Figura 8b) Veniturile fiscale ( curba Laffer)

Şi veniturile fiscale (încasate de stat) sunt determinate de elasticitatea cererii şi ofertei.

Argumentul este similar:

 Impozitele reduc cantitatea tranzacţionată pe piaţă şi, prin urmare, baza de impozitare.
 Pentru un impozit T pe unitatea de produs, cu cât elasticitatea cererii şi cea a ofertei
sunt mai mici, cu atât reducerile în baza de impozitare sunt mai mici. Prin urmare,
pentru un impozit dat, elasticităţile cererii şi ofertei sunt invers corelate cu veniturile
fiscale.

10
Curs 7

COSTUL SI PRODUCTIA

Dupa ce parcurgeti aceasta tema veti intelege:

 Cum privesc economistii conceptele de cost si profit.

 Care este diferenta dintre orizontul de timp scurt si cel lung.
 Cum variaza costurile in urma modificarii cantitatilor de inputuri
variabile.
 Cum se poate reprezenta grafic structura costurilor unei firme.
 Ce optiuni poate alege o firma in urma unei extinderi pe termen lung.

7.1. Natura costurilor

 Costuri implicite si costuri explicite
 Costuri si profituri
 Profit, rente si spirit de intreprindere

7.2. Productia si costurile pe termen scurt

 Productia cu un singur input variabil
 Produs marginal si cost marginal
 Productia cu mai multe inputuri variabile
 Un set de curbe ale costului pe termen scurt

7.3. Costuri pe termen lung si economii de scara

 Planificarea extinderii activitatii
 Economii de scara

7.1. NATURA COSTURILOR

Una dintre ideile de bază în economie este că toate costurile apar din nevoia indivizilor
de a alege între mai multe variante posibile ale utilizării resurselor. Altfel spus, toate
costurile sunt costuri de oportunitate.

Costuri explicite şi costuri implicite

Costuri explicite - Costuri de oportunitate care îmbracă forma plăţilor către furnizorii
externi, lucrători şi alţi ageţi care nu deţin părţi din firmă în calitate de proprietari.

Costuri implicite - Costuri de oportunitate ale utilizării resurselor deţinute de firmă sau
reprezentând contribuţia proprietarilor ei.
Costuri şi profituri

Profit economic pur - Suma care rămâne după ce, din venitul total, se scad costurile
explicie şi costurile implicite.

Profit contabil - Venitul total minus costurile explicite.

Profit economic pur = Profit contabil – Costuri implicite

Profit normal - Termen folosit uneori pentru a descrie costul de oportunitate al

capitalului.

Dati cate doua exemple de costuri explicite, costuri implicite.

Pornind de la diferenta dintre costuri explicite si costuri implicite aratati care este
diferenta dintre profitul economic si profitul contabil. (vezi pg 170-172 si figura 13.1 din
manual)
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Profit, rentă şi spirit de întreprindere

Termenul „profit” este adesea utilizat în legătură cu activităţile unei firme de afaceri.

„Renta” este obţinută de orice factor de producţie.

„Căutarea profitului” este legat de găsirea căilor de a crea valoare nouă.

În mod obişnuit, acest termen este asociat cu activitatea antreprenorială.

Antreprenorii obţin profituri prin găsirea de noi căi de folosire a factorilor de producie, pe
care îi cumpără la preţurile pieţei, pentru a crea bunuri şi servicii cu valoare mai mare sau
la costuri mai mici decât în trecut.

„Căutarea, obţinerea şi păstrarea rentei” - Unele firme urmăresc să-şi mărească veniturile
nu prin inovaţie şi prin reducerea costurilor, ci prin restrângerea concurenţei.
7.2. PRODUCŢIA ŞI COSTURILE PE TERMEN SCURT

Teoria costurilor explică modul în care variază costurile unei firme, pe măsură ce se
modifică producţia acesteia şi asigură şi o bază pentru determinarea curbei ofertei pentru
o firmă.

Termen scurt şi termen lung

Inputuri fixe - Inputuri care nu pot fi uşor mărite sau reduse într-un timp scurt.

Inputuri variabile - Inputuri care pot fi mărite sau reduse cu uşurinţă într-un timp scurt,
cu scopul de a creşte sau diminua producţia.

Termen scurt - Un orizont de timp în care producţia poate fi ajustată doar prin
modificarea volumului de inputuri variabile utilizate, în timp ce inputurile fixe rămân
neschimbate.

Termen lung - Un orizont de timp suficient de mare astfel încât să fie posibilă
modificarea producţiei atât pe seama schimbării inputurilor fixe, cât şi a inputurilor
variabile.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Producţia cu un singur input variabil

Produs fizic total - Producţia totală a unei firme, măsurată în unităţi fizice.

Produs fizic marginal - Creşterea producţiei exprimată în unităţi fizice, care se

realizează prin adăugarea unei unităţi de input variabil, în condiţiile în care ceilalţi factori
rămân neschimbaţi.

Legea randamentelor descrescânde - Principiu conform căruia dacă un input variabil

creşte, iar celelalte inputuri nu se modifică, se atinge un punct dincolo de care produsul
fizic marginal al inputului variabil începe să scadă.
Figura 1: Raspunsul productiei la modificarea unui input variabil
Produs marginal şi cost marginal

Cost marginal - creşterea costului determinata de mărirea cu o unitate a producţiei unui

bun sau a unui serviciu.

Figura 2: Costul si productia cu un singut input variabil

Figura 3: Un set de curbe ale costului pe termen scurt

Tipologia costurilor pe termen scurt

Costul fix – CF (definitie, exemple, reprezentare grafica)
Cum se modifica costul fix atunci cand productia creste? Dar cand productia
scade?

Costul variabil – CV (definitie, exemple, reprezentare grafica)

Cum se modifica costul variabil atunci cand productia creste? Dar cand
productia scade?

Costul total – CT (definitie, mod de calcul, reprezentare grafica)

Cum se modifica costul total atunci cand productia creste? Dar cand
productia scade?

Costul fix mediu – CFM (mod de calcul, reprezentare grafica)

Cum se modifica costul fix mediu atunci cand productia creste? Dar cand
productia scade?

Costul variabil mediu – CVM (mod de calcul, reprezentare grafica)

Cum se modifica costul variabil mediu atunci cand productia creste? Dar
cand productia scade?

Costul total mediu – CTM (mod de calcul, reprezentare grafica)

Cum se modifica costul total mediu atunci cand productia creste? Dar cand
productia scade?

Costul marginal – Cmg (definitie, mod de calcul, reprezentare grafica)

Dupa cum observati in graficul din figura 3(b), atunci cand costul marginal
este mai mic decat costul total mediu, costul total mediu scade,iar atunci
cand costul marginal este mai mare decat costul total mediu, costul total
mediu creste.
Mai mult, CVM si CTM intersecteaza costul marginal in punctul de minim.
Cu alte cuvinte, atunci cand CVM sau CTM sunt egale cu Costul marginal,
CVM si respectiv CTM sunt minime.
Cum puteti sa explicati aceste evolutii? (pentru raspuns vezi pg 290 – 281din
manual).

Pentru a intelege mai bine tipologia costurilor pe termen scurt si modul de

calcul al acestora, va rog transcrieti tabelul 13.3 pg 281 din manual si
calculati costul fix, costu variabil, costul total, costul fix mediu, costul
variabil mediu, costul total mediu si costul marginal pentru fiecare nivel al
productiei.

7.3 COSTURI PE TERMEN LUNG ŞI ECONOMII DE SCARĂ

„Firmele operează pe termen scurt şi îşi planifică activitatea pe termen lung.”

Această afirmatie reflecta urmatoarea distinctie dintre costurile fixe si costurile variabile:

 pe termen scurt, productia unei firme se modifică doar pe seama schimbării

volumului inputurilor variabile, iar
 pe termen lung firma îşi planifică extinderea sau restrângerea dimensiunii ei.

Planificarea extinderii firmei

Figura 4: Curbele costurilor medii pe termen scurt si pe termen lung

Economii de scară

Economii de scară - O situaţie în care costul mediu pe termen lung scade, pe măsură ce
producţia creşte.

De ce credeti ca pot sa apara economiile de scara? (vezi pg 284 si figura 13.7)

Diseconomii de scară - O situaţie în care costul mediu pe termen lung creşte, pe măsură
ce producţia creşte.

De ce credeti ca pot sa apara diseconomiile de scara? (vezi pg 284 si figura 13.7)

Randamente constante de scară- O situaţie în care nu există nici economii de scară şi
nici diseconomii de scară.

Scară minima de eficienă - Nivelul producţiei la care încetează economiile de scară.

Figura 5: O curbă a costului mediu în formă de L

Studiile statistice au descoperit că, adesea, curbele costului total mediu pe termen lung
iau forma literei „L”. Punctul în care economiile de scară dispar şi începând cu care curba
începe săse netezeascăeste numit scară minima de eficienţă. Dacă după acest punct o
firmă continua să se extindă fără limită, probabil curba costului mediu pe termen lung va
începe să crească. În multe domenii de activitate nu există firme care să acţioneze în zona
diseconomiilor de scară.
 6. COSTUL DE PRODUCŢIE

Desfăşurarea neîntreruptă a activităţii economice presupune un consum continuu de

factori de producţie. În condiţiile limitării cantitative a acestora, firmele aleg categoriile şi
cantităţile de bunuri care vor fi produse şi optimizează combinarea factorilor de producţie
disponibili cu obiectivul de a maximiza profitul economic obţinut. Maximizarea profiturilor
se poate realiza însă numai prin minimizarea costurilor.

6.1 Natura şi funcţiile costului de producţie

Atunci când economiştii vorbesc despre cost, ei se referă, după cum s-a arătat şi în
capitolul 1, la costul de oportunitate al producerii unui bun sau serviciu. De fiecare dată
când alegem să producem un bun sau un serviciu renunţăm la alte utlizări pe care le-am putea
da resurselor consumate. De aceea, costul oricărei resurse productive într-o anumită utilizare
este maximul pe care aceasta resursă l-ar putea produce într-o utilizare alternativă. Acesta
este motivul pentru care costurile istorice1 sunt irelevante. Un exemplu va clarifica această
ultimă afirmaţie. Popescu a moştenit un teren de 500 m2 în Bucureşti. În 2005, un teren în
aceeaşi zonă are preţul de 1000 euro/m2. Popescu se gândeşte ca pe terenul respectiv să
construiască sediul firmei personale. Care este costul terenului pentru noua firmă? Costul
istoric, cel la care Popescu a „cumpărat” terenul este zero. Cu toate acestea, dacă Popescu ar
vinde terenul său, în 2005, ar obţine 1000 euro/m2 X 500 m2= 500000 euro. Suma maximă pe
care terenul ar genera-o într-o utilizare alternativă este costul de oportunitate al utilizării
terenului pentru firmă. Acest cost este identic cu cel pe care Popescu l-ar suporta dacă ar
trebui să cumpere terenul de pe piaţa imobiliară în 2005. Costul istoric este irelevant.
Factorii de producţie utilizaţi în activitatea economică provin, de regulă, de la alţi
agenţi economici, pentru care producătorul face cheltuieli cu cumpărarea lor. Totodată, în
economia de piaţă, întreprinzătorul producător poate utiliza resurse proprii pentru care nu face
cheltuieli către terţe persoane. Pentru a delimita cele două surse de provenienţă a factorilor de
producţie, se utilizează noţiunile de cost explicit şi cost implicit. Costurile de oportunitate
care iau forma unei plăţi monetare explicite către proprietarii factorilor de producţie se
numesc costuri explicite. Costurile de oportunitate care nu necesită o plată monetară de către
firmă se numesc costuri implicite. Costurile implicite nu se regăsesc întotdeauna în costurile

1
Costurile contabile sunt, de cele mai multe ori, costuri istorice

1
contabile ale unei companii şi în profitul contabil al acesteia. Să luăm un exemplu pentru
clarificare. Pentru a-şi înfiinţa propria firmă, Bestsoft s.r.l, Ionescu renunţă la slujba sa de
programator la o altă firmă, unde salariul său era de 500 euro pe lună. În acelasi timp, el
angajează doi programatori pe care îi plăteşte cu 300 euro pe lună. Costurile explicite lunare
cu forţa de muncă ale Bestsoft sunt de 2X300=600 euro. La acestea însă trebuie adăugate
costurile implicite, în cazul nostru costul de oportunitate al muncii prestate de Ionescu, de 500
de euro pe lună. Costurile totale lunare cu forţa de muncă ale Bestsoft sunt deci costurile
explicite plus costurile implicite. Nu toate aceste costuri se vor regăsi însă în costurile
contabile. În exemplul nostru, costul implicit al muncii lui Ionescu nu se va regăsi în costurile
contabile şi nici în calcularea profitului contabil. Profitul contabil este calculat ca diferenţa
dintre veniturile totale ale firmei şi costurile explicite. O evaluare corectă a profitabilităţii
firmei se face însă pe baza profitului economic, care ia în considerare atât costurile implicite,
cât şi pe cele explicite ale producerii unui bun. Profitul economic se calculează ca diferenţa
dintre veniturile totale ale firmei şi suma costurilor explicite şi implicite. Să presupunem că
unicele costuri ale firmei Bestsoft sunt cele cu forţa de muncă. Firma, încasează din serviciile
furnizate 1000 euro pe lună. Din punct de vedere strict contabil firma este profitabilă, profitul
contabil fiind de 400 de euro pe lună. Din punct de vedere economic însă, o dată ce toate
costurile sunt luate în considerare, firma pierde 100 de euro pe lună. Cu alte cuvinte, lui
Ionescu îi rămân numai 400 euro pe lună în buzunar ca proprietar al Bestsoft, în timp ce ar fi
câştigat 500 ca programator.
Un alt principiu important în evaluarea costurilor este cel al actualizării2. Acesta
semnifică aducerea la acelaşi moment de referinţă a tuturor cheltuielilor incluse în cost;
aceasta deoarece o sumă de bani nu are aceeaşi valoare economică în momente diferite de
timp. Ca urmare, costurile prezente sunt diferite de costurile viitoare. Să ilustrăm această
problemă cu un exemplu simplu. Să presupunem că aveţi de făcut o plată în valoare de 1000
de euro peste un an şi o altă plată, tot de 1000 de euro, mâine. Rata dobânzii pentru un depozit
la termen, în euro, pe 1 an, este de 4%. Cele două plăţi au o valoare economică diferită, pentru
că mâine puteţi depune în bancă numai 961,53 euro urmând ca peste un an să retrageţi aceşti
bani, împreună cu dobânda aferentă, adică exact cei 1000 de euro pe care îi aveţi de plătit la
momentul respectiv. Prin urmare valoarea prezentă a 1000 de euro pe care îi datoraţi peste un

2
Vezi şi anexa de la capitolul 11.

2
an este de numai 961,53 euro.3 Valoarea prezentă a celor 1000 de euro pe care îi datorati
mâine este, evident, 1000 de euro.
În raport cu volumul producţiei şi în funcţie de intervalul de timp la care se
raportează, costurile de producţie au un comportament diferit. De aceea, evoluţia costurilor
este analizată şi urmărită atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.
Firmele folosesc o varietate de factori pentru a produce. Unii din aceşti factori, cum ar
fi cantitatea de materie primă, energia şi cantitatea de muncă folosită pot fi ajustaţi imediat
pentru a creşte sau scădea volumul producţiei. De aceea, aceşti factori se numesc variabili
Alti factori însă nu pot fi ajustaţi imediat. Ei includ hale de producţie, birouri, echipamente,
forţă de muncă specializată etc. Aceşti factori se numesc factori ficşi. Diferenţa dintre factorii
ficşi şi cei variabili este cea care determină distincţia între două orizonturi temporale:
termenul scurt şi termenul lung. Aşa cum s-a menţionat şi în capitolul „Cererea, oferta şi
echilibrul pieţei”, termenul scurt este acea perioadă de timp în care anumiţi factori nu pot fi
ajustaţi, sunt ficşi. Termenul lung este perioada de timp în care toţi factorii pot fi ajustaţi.
Perspectivele „pe termen scurt” şi „pe termen lung” nu sunt deci definite în termeni
calendaristici. În plus, ele diferă în funcţie de tipul de întreprindere sau de produs.
Costul de producţie constituie un criteriu esenţial în fundamentarea deciziilor
întreprinzătorilor privind asimilarea în fabricaţie a noilor produse. Numai printr-o estimare
simultană cât mai exactă a cheltuielilor de producţie şi a preţului prezumtiv de vânzare al
mărfurilor se poate aprecia dacă veniturile obţinute vor depăşi cheltuielile şi se va obţine rata
de rentabilitate acceptabilă.
Costul de producţie este şi un indicator de referinţă al nivelului eficienţei economice.
Urmărirea nivelului real al cheltuielilor de producţie oferă agenţilor economici posibilitatea să
cunoască volumul factorilor de producţie consumaţi şi eficienţa acestor consumuri,
comparativ cu normele de cheltuieli prevăzute sau cu nivelul consumurilor realizate de către
firmele concurente.
Costul de producţie constituie un indicator esenţial pentru stabilirea preţului cerut de
vânzător în procesul de negociere a mărfii cu agenţii economici cumpărători. Cunoscând
nivelul exact al cheltuielilor de producţie, vânzătorul va şti între ce limite poate să negocieze
preţul de vânzare, astfel încât să-şi recupereze aceste cheltuieli şi să obţină şi un profit.

3
Cum am ajuns la aceasta cifră? Fară a intra în amănunte, valoarea prezentă a unei sume viitoare Sn,
unde n este numărul de ani, este S0= Sn/(1+r) n, unde r este rata anuală a dobânzii.

3
 În sfârşit, prin compararea cu preţul internaţional, costul de producţie orientează
întreprinderile să-şi îmbunătăţească permanent structura importurilor şi exporturilor.

6.2. Producţia şi costurile de producţie pe termen scurt

6.2.1. Funcţia de producţie pe termen scurt

Relaţia matematică dintre cantitatea de factori utilizaţi şi producţia fizică maximă

obţinută din combinarea acestora poartă denumirea de funcţie de producţie. Pe termen
scurt, o parte din factorii de producţie sunt ficşi, iar sporul de producţie este realizat numai
prin ajustarea factorilor variabili. Pentru simplificare, vom presupune în acest subcapitol că
există doar doi factori de producţie, munca şi capitalul, iar munca este unicul factor variabil
pe termen scurt.
Faptul că numai factorul muncă poate fi modificat face ca, fiind dat un anumit număr
de muncitori angajaţi, creşterilor ulterioare ale acestuia să îi corespundă sporuri de producţie
totală din ce în ce mai mici. În termeni economici, spunem că funcţia de producţie pe termen
scurt are un produs marginal descrescător. Produsul marginal este definit drept creşterea
în producţia totală rezultată dintr-o creştere cu o unitate a factorului variabil. Cu alte
cuvinte:
Qm = ΔQ/ΔL

unde Qm este produsul marginal, ΔQ variaţia în producţia totală, iar ΔL modificarea în

utilizarea factorului muncă.
Să luăm un exemplu numeric. Firma Jeni&Nelu produce sticlă curbată. Presupunem
că, pe termen scurt, dotarea tehnică a firmei nu poate fi modificată, iar producţia poate fi
majorată numai prin creşterea numărului de muncitori. Funcţia de producţie şi produsul
marginal sunt prezentate în tabelul 6.1, iar reprezentarea grafică a funcţiei în figura 6.1.

Tabelul 6.1 Funcţia de producţie şi produsul marginal ale firmei Jeni&Nelu

Producţie
Capital totală (Q) Produsul
Muncă (Muncitori/zi) (utilaje) (bucăţi/zi) marginal (Qm)
0 1 0
1 1 0 0

4
 2 1 1 1=(1-0)/(2-1)
3 1 3 2=(3-1)/(3-2)
4 1 7 4
5 1 10 3
6 1 12 2
7 1 13 1
8 1 13 0

Figura 6.1 Functia de productie a firmei Jeni&Nelu

14
12
Productie (unitati/zi)

Productia fizica totala

10
8
6
4
2
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8
Numar de muncitori/zi

Tabelul 6.1 ilustrează cum, pe masură ce numărul de muncitori creşte, produsul

marginal al unui muncitor scade. Intuitiv, vă puteţi imagina sursa produsului marginal
descrescător: din ce în ce mai mulţi muncitori împart acelaşi unic echipament şi lucrează într-
un mediu din ce în ce mai aglomerat. În exemplul nostru, produsul marginal obţinut din
angajarea celui de al optulea muncitor este zero.

6.2.2 Funcţia de producţie şi costurile

Costul total ( CT ) exprimă, în formă bănească, consumurile totale de factori de

producţie realizate pentru obţinerea unui volum dat al producţiei. Costul total al producerii
fiecărui nivel de producţie poate fi obţinut din funcţia de producţie, prin luarea în calcul a
preţurilor factorilor de producţie folosiţi.

5
 Să presupunem că salariul unui muncitor angajat al firmei Jeni&Nelu este de 100000
lei pe zi, iar costul capitalului este de 250000 lei pe zi. Costurile fixe, variabile şi totale se
regăsesc în tabelul 6.2.

Tabelul 6.2 Costurile totale si marginale ale firmei Jeni&Nelu

Producţie Muncă Costuri cu Capital Costuri cu Costuri Cost
totală (Muncitori/zi) munca (utilaje/zi) capitalul totale marginal
(variabile) (fixe)
Q L CV K CF CT Cm
0 0 0 1 250000 250000
1 2 200000 1 250000 450000 200000
3 3 300000 1 250000 550000 50000
7 4 400000 1 250000 650000 25000
10 5 500000 1 250000 750000 33333
12 6 600000 1 250000 850000 50000
13 7 700000 1 250000 950000 100000

Dacă reprezentăm grafic nivelul costului total pentru fiecare nivel al producţiei
obţinem funcţia costului total (figura 6.2). Prin urmare, funcţia costului total derivă direct
din funcţia de producţie şi din preţurile factorilor.
Din figura 6.2 se poate observa că, de la un anumit nivel al producţiei, costul total
creşte într-un ritm crescător. Această evoluţie a costului nu este întâmplătoare şi derivă din
produsul marginal descrescător ce caracterizează funcţia de producţie pe termen scurt. Dat
fiind că, începând de la un anumit nivel de utilizare, productivitatea fiecărei unităţi adiţionale
de factor variabil este din ce în ce mai mică, costurile totale cresc din ce în ce mai repede.
Creşterea în costul total datorată creşterii producţiei cu o unitate se numeşte cost marginal
(Cm). Costul marginal este un concept extrem de important în analiza economică. El se
calculează ca:
CT
Cm 
Q

Atunci când modificarea producţiei este infinit de mică, formula de mai sus devine
derivata costului total în funcţie de cantitate.
Costul marginal al firmei Jeni&Nelu este prezentat în ultima coloană a tabelului 6.2.

6
 Figura 6.2. Curba costului total al firmei Jeni&Nelu

1000000

750000 Costul total

500000

250000

0 5 10 15
Producţie (unităţi/zi)

Costul total este suma costurilor fixe şi variabile suportate de către firmă:
CT  CF  CV
Orice firmă are costuri care nu variază cu nivelul producţiei, numite costuri fixe
(CF). Aceste costuri sunt suportate de aceasta chiar dacă nu se produce nimic. Dacă firma
închiriază capitalul, de exemplu, acest cost este suportat indiferent dacă firma produce sau nu
şi este acelaşi la orice nivel al producţiei. Combustibilii pentru încălzitul halelor şi birourilor,
costurile cu iluminatul, chiriile, salariile indirecte, dobânzile sunt alte exemple de costuri fixe.
Costul variabil (CV) reprezintă consumurile factorilor de producţie, în formă bănească, ce
se modifică în funcţie de cantităţile produse. În aceasta se includ: materii prime şi materiale
de bază şi auxiliare, semifabricate, combustibili pentru producţie, energie pentru producţie,
apă tehnologică, salarii directe etc. Costurile variabile, asociate factorilor variabili, se
modifică deci o dată cu nivelul producţiei. Unele costuri, variază în mod strict proporţional cu
volumul producţiei (de exemplu, consumul de materii prime), iar alte costuri variază
neproporţional, mai repede sau mai încet (de exemplu, consumul de benzină al unui vehicul,
orele suplimentare, dincolo de durata normală de lucru, sunt plătite cu un tarif superior

7
tarifului normal). Fluctuaţiile costului total cu nivelul producţiei reproduc, prin urmare,
variaţiile costului variabil. Costul marginal este şi el determinat de evoluţia costurilor
variabile deoarece:
CT CT1  CT0 CF1  CV1  CF0  CV0 CV
Cm    
Q Q1  Q0 Q1  Q0 Q

În tabelul 6.2 de mai sus, cheltuielile cu forţa de muncă reprezintă costurile variabile,
iar cele cu capitalul costurile fixe.
Costurile totale, fixe şi variabile pot fi exprimate pe unitate de produs şi în acest caz se
numesc costuri medii sau unitare.
Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitate de produs:
CF
CMF 
Q

Costul mediu variabil (CMV) reprezinta costul variabil pe unitate de produs:

CV
CMV  .
Q
Costul mediu total sau costul unitar (CM) este costul total pe unitate de produs:
CT CF  CV
CM    CMF  CMV .
Q Q
Tabelul 6.3 prezintă costurile medii şi marginale ale firmei Avensis S.A., iar figura 6.3
reprezintă grafic funcţiile de cost.

Tabelul 6.3. Costurile medii şi marginale pe termen scurt ale firmei AVENSIS S.A

Costul Costul
Costuri Costuri Costul Costul
Costuri mediu mediu
Producţie variabile totale marginal mediu
fixe (CF) fix variabil
(CV) (CT) (CM) total (CM)
(CMF) (CMV)
0 0 150 150
1 38 150 188 38 150.00 38.00 188.00
2 72 150 222 34 75.00 36.00 111.00
3 102 150 252 30 50.00 34.00 84.00
4 130 150 280 28 37.50 32.50 70.00
5 155 150 305 25 30.00 31.00 61.00
6 178 150 328 23 25.00 29.67 54.67
7 199 150 349 21 21.43 28.43 49.86
8 220 150 370 21 18.75 27.50 46.25
9 240 150 390 20 16.67 26.67 43.33

8
 10 260 150 410 20 15.00 26.00 41.00
11 282 150 432 22 13.64 25.64 39.27
12 305 150 455 23 12.50 25.42 37.92
13 330 150 480 25 11.54 25.38 36.92
14 357 150 507 27 10.71 25.50 36.21
15 388 150 538 31 10.00 25.87 35.87
16 422 150 572 34 9.38 26.38 35.75
17 460 150 610 38 8.82 27.06 35.88
18 502 150 652 42 8.33 27.89 36.22
19 550 150 700 48 7.89 28.95 36.84
20 603 150 753 53 7.50 30.15 37.65
21 662 150 812 59 7.14 31.52 38.67
22 727 150 877 65 6.82 33.05 39.86
23 800 150 950 73 6.52 34.78 41.30
23 880 150 1030 80 6.25 38.26 44.51

6.2.3 Relaţia dintre costul marginal, costul mediu variabil şi costul mediu total

Din tabelul 6.3 şi din figura 6.3 observăm că:

- Costurile fixe medii descresc continuu cu nivelul producţiei, reflectând faptul că

acelaşi cost fix este „împărţit” la din ce în ce mai multe unităţi de produs.
- Costurile medii totale, costurile medii variabile şi cele marginale descresc şi apoi cresc
(au o forma de U). Atât costurile marginale, cât şi cele medii variabile cresc de la un
anumit nivel al producţiei, din cauza produsului marginal descrescător al factorilor
variabili. Costul mediu total reflectă evoluţia combinată a costurilor medii fixe şi
variabile. Punctul de minim al costului mediu total se numeşte mărimea optimă pe
termen scurt a firmei.
- Costul marginal scade şi creşte mai repede decât scad şi cresc costurile medii variabile
şi totale. Se poate observa că, atât timp cât costul marginal este sub costul mediu total
sau sub costul mediu variabil, acestea din urmă scad. Atunci când costul marginal este
deasupra costului mediu total sau deasupra celui variabil, aceste costuri cresc. Această
relaţie nu este întâmplătoare, ci reprezintă o regulă matematică generală. Ca urmare,

9
 curba costului marginal va intersecta curbele costurilor medii totale şi medii variabile
în punctele de minim ale acestora.4

Figura 6.3 Costurile medii si marginale ale firmei AVENSIS S.A.

200.00
180.00
Costuri (milioane lei/luna)

160.00
140.00
CM
120.00
Cm
100.00
CMF
80.00
CMV
60.00
40.00
20.00
0.00
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23
Productia (unitati/luna)

6.3 Evoluţia costurilor pe termen lung

Dacă pe termen scurt întreprinzătorii pot mări producţia numai în limita capacităţilor
de producţie existente, pe termen lung constrângerile legate de factorii ficşi dispar.
În cadrul unui orizont de timp îndelungat, întreprinzătorii au posibilitatea să intervină
asupra mărimii capacităţii de producţie prin investiţii, cu ajutorul cărora se dau în exploatare
noi capacităţi de producţie (dacă se urmăreşte creşterea dimensiunilor producţiei) sau prin
renunţarea la o serie de capacităţi. Deci, pe o perioadă lungă, practic toate costurile au
caracter variabil.

6.3.1 Relaţia dintre costurile pe termen scurt şi costurile pe termen lung

4
Demonstraţia matematică este simplă. Funcţia costurilor medii işi atinge minimul când prima derivată devine
zero. Deci:
Q  CT / Q  CT  1 CT
CM / Q   (CT / Q ) / Q  0   0  Q  Cm  CT  0  Cm   CM .
2 Q
Q
O demonstraţie similară se poate face şi pentru curba costurilor variabile.

10
 Deoarece firmele sunt mai flexibile pe termen lung, ele pot produce la costuri medii
mai scăzute decât cele pe termen scurt. De aceea, curba costului mediu pe termen lung este
reprezentată grafic ca o curbă înfăşurătoare a curbelor costurilor medii pe termen scurt (i se
mai spune şi curba-plic). Pe termen lung, firmele îşi pot alege pe ce curbă a costurilor medii
pe termen scurt să se situeze, adică pot alege o anumită dimensiune a firmei care să le
minimizeze costurile producerii unui anumit nivel de producţie. Punctele de tangenţă dintre
curbele costurilor medii pe termen scurt şi costul mediu pe termen lung reprezintă costul
minim asociat acelui nivel de producţie.
Câteva exemple vor ilustra mai bine relaţia dintre costurile medii pe termen scurt şi
costul mediu pe termen lung. În figura 6.4, sunt reprezentate trei firme identice ca tehnologie:
una de mărime mică, alta de mărime mijlocie şi alta de mărime mare, descrise de curbele
costurilor lor medii pe termen scurt. O firmă care vrea să producă 10000 de unităţi pe lună, de
exemplu, va alege pe termen lung dimensiunea medie. Dacă ar alege o capacitate mare,
costurile ar fi ridicate, pentru că o mare parte a acestei capacităti ar rămâne nefolosită.
Firma de mărime medie reprezentată în figura 6.4 produce 10000 de produse pe lună la
costul mediu de 1 milion lei/bucată. Pe fondul unei cereri ridicate din partea consumatorilor,
firma doreşte însă să-şi makoreze producţia la 11000 de unităţi pe lună. Pe termen scurt,
deoarece nu îşi poate schimba capacitatea (mărimea), această firmă trebuie să majoreze
cantitatea de factori variabili utilizaţi. Produsul marginal descrescător al acestor factori
determină costurile medii totale să crească la 1,5 milioane pe unitate de produs. Pe termen
lung însă, firma îşi poate creşte şi capacitatea de producţie (şi, ca atare, trece pe o curbă a
costurilor pe termen scurt situată la dreapta), ceea ce îi va permite să producă cele 11000 de
unităţi la un cost mediu de aproximativ 1 milion lei.
Perioada de timp în care firmele îşi pot ajusta capacităţile de producţie este diferită de
la firmă la firmă şi de la industrie la industrie. Construirea unui reactor nuclear durează între 5
şi 10 ani. Extinderea unui restaurant, pe de altă parte, se poate face în câteva săptămâni.

11
 Figura 6.4. Relatia dintre costurile medii pe termen scurt şi costul mediu pe termen lung

CM (termen scurt)
Marime mare a
CM (termen scurt) firmei
Marime mica a CM (termen scurt)
firmei Marime medie a
firmei
1.5 mil

1 mil
Costul mediu pe
termen lung (CML)

9000 10000 11000

6.3.2 Economiile şi dezeconomiile de scară

Creşterea sau scăderea, pe termen lung, a capacităţii de producţie a firmelor poartă

denumirea de modificare a scarei de producţie. O schimbare în scara de producţie poate
afecta în mod diferit costul mediu pe termen lung, în funcţie de tehnologia de producţie.
Firmele pot avea trei tipuri de randamente de scară.
Atunci când costul mediu pe termen lung scade o dată cu creşterea nivelului producţiei
firma beneficiază de economii de scară sau de economii interne de scară. Atributul de intern
are menirea de a atrage atenţia că astfel de economii se obţin numai la nivelul întreprinderii
(în cadrul acesteia), nu şi la cel de ramură sau de economie naţională. Aceste economii de
scară pot fi cu caracter tehnic sau cu caracter financiar. Avantajele tehnice ale fabricării pe
scară mare pot fi diverse, remarcându-se cele care rezultă dîntr-o mai bună specializare a
sarcinilor în cadrul întreprinderii şi din folosirea utilajelor moderne din dotarea tehnică. O
întreprindere cu capacitate de producţie mare poate beneficia de lucrători specializaţi în
executarea aceloraşi produse, operaţii etc. Timpul lor de muncă este astfel mai bine valorificat
comparativ cu o întreprindere de dimensiuni mici, obţinând astfel o creştere a productivităţii
muncii. Deoarece utilajele sunt indivizibile, utilajele moderne, specializate, cu performanţe
tehnico-funcţionale deosebite nu se justifică a fi folosite decât atunci când volumul producţiei

12
pe care întreprinderea îl poate vinde este suficient de mare. Pe lângă economiile de scară cu
caracter tehnic, o întreprindere poate avea şi economii de scară cu caracter financiar,
datorate obţinerii, din partea furnizorilor, a unor reduceri de preţuri, bonificaţii pentru
comenzi importante ş.a. Similar, de la bănci o astfel de firmă poate beneficia de condiţii de
credit şi de finanţare mai avantajoase.
Atunci când costul mediu pe termen lung nu se modifică o dată cu nivelul producţiei,
firma are randamente de scară constante.
Cu anumite tehnologii sau la niveluri foarte ridicate ale producţiei se pot instala
dezeconomii de scară, adică să aibă loc o creştere a costului mediu pe termen lung o dată cu
creşterea nivelului producţiei. Dezeconomiile de scară sunt generate de probleme de
coordonare ce apar în cadrul organizatiilor foarte mari, cum ar fi:

- dificultăţi manageriale, care se amplifică după ce dimensiunile întreprinderii depăşesc

anumite limite (când canalele de transmitere a informaţiilor se complică foarte mult, deciziile
fundamentându-se tot mai greu, transmiterea lor presupunând un timp îndelungat etc.);
- gestiunea stocurilor devine, de asemenea, foarte costisitoare dacă dimensiunile producţiei
sunt foarte mari;
- adaptările producţiei la schimbările pieţei se realizează tot mai greu,

Teoretic, curba costurilor pe termen lung ale unei firme poate reflecta toate tipurile de
randamente de scară, caz în care ea va avea forma de U prezentată în figura 6.4. Firmele din
figura 6.4 beneficiază de economii de scară până la un nivel al producţiei de aproximativ 9000
unităţi pe lună. Între 9000-11000 unităti pe lună randamentele de scară sunt constante, iar
după 11000 se instalează dezeconomiile de scară. Punctul de minim al curbei costului mediu
pe termen lung reprezintă dimensiunea optimă a întreprinderii. Studiile empirice arată că, în
practică, zona de economii de scară tinde să fie relativ redusă, ea fiind urmată de o porţiune
relativ lungă cu randamente de scară constante. Zonele de dezeconomii de scară sunt mai
putin vizibile şi apar numai la niveluri foarte ridicate ale producţiei.

13
 ANEXĂ

Analiza pragului de rentabilitate şi a gradului de senzitivitate

Pragul de rentabilitate este acel nivel al producţiei pentru care profitul realizat este
zero. Să considerăm următorul grafic simplificat (VT = venit total, CT = cost total, CFT =
cost fix total, CVT = cost variabil total):

P
VT
CT

CVT

CFT

Profitul este zero în punctul unde venitul total este egal cu costul total:

Profit = 0 = VT – CT = VT – CFT – CVT = P x Q – CFT – Q x CVM

Deci:
Q(P – CVM) = CFT
Rezultă că nivelul pragului de rentabilitate este:
CFT
Qr =
P  CVM
Dacă firma care şi-a calculat acest prag de rentabilitate reuşeşte să producă o cantitate
mai mare decât Qr , atunci ea va obţine un profit pozitiv. Dacă însă nu va reuşi să ajungă cu
producţia la pragul de rentabilitate, atunci firma va înregistra pierderi.

14
 Analizând graficul de mai sus, se poate observa că:

O creştere a costului mediu variabil va determina o creştere a pantei dreptei costului

total şi, în consecinţă, o creştere a nivelului pragului de rentabilitate.
O creştere a costului fix va determina o deplasare paralelă, în sus, a dreptei costului
total şi, în acest fel, nivelul pragului de rentabilitate va creşte.

Consecinţa practică a acestor observaţii este următoarea. O firmă cu costuri fixe mari
şi costuri variabile scăzute va avea un prag de rentabilitate mai ridicat decât una cu costuri
fixe mici şi costuri variabile mari. Putem să considerăm că, de regulă, firmele cu costuri fixe
mari utilizează mai mult capital din punctul de vedere al factorilor de producţie (sunt mai
capital-intensive), în vreme ce firmele cu costuri variabile mai mari utilizează mai multă
muncă (sunt mai intensive în factorul muncă). Deci, firmele cu o capital-intensivitate mai
mare îşi vor atinge pragul de rentabilitate la valori mai mari de producţie, ceea ce constituie
un dezavantaj. Şi atunci de ce ar mai investi o firmă în achiziţionarea de capital?
Răspunsul îl dă un alt indicator, şi anume gradul de senzitivitate. Acesta măsoară
efectul modificării cantităţilor vândute asupra profitului firmei. Formula de calcul este
asemănătoare celor din capitolul 3, referitor la elasticităţi, adică modificarea procentuală a
profitului raportată la modificarea procentuală a cantităţii vândute:

%  0
GS = 
Q% Q
Q0
Dacă, de exemplu, GS = 3, aceasta înseamnă că la o creştere a vânzărilor cu 10%,
profitul firmei va creşte cu 30%.
Dacă vom dezvolta formula de mai sus, vom putea obţine:
Q( P  CMV )
GS =
Q( P  CMV )  CFT
Din această formulă se observă că o firmă cu costuri fixe mari şi costuri variabile
reduse va avea un grad de senzitivitate mai mare. Cu alte cuvinte, deşi trebuie să producă o
cantitate mare pentru a-şi atinge pragul de rentabilitate, totuşi, o dată acest prag depăşit,
profitul acestei firme va creşte mai repede decât profitul unei firme cu costuri fixe mici şi

15
costuri variabile mari. La fel de adevărată este însă şi situaţia inversă: profitul său va scădea
mai repede în perioade de recesiune economică, adică atunci când, se presupune, cantitatea
vândută scade sub pragul de rentabilitate. Şi, în plus, firma devine neprofitabilă la niveluri
mari de producţie.
Concluzionând, nivelul pragului de rentabilitate şi gradul de senzitivitate au o mare
influenţă asupra deciziei unei firme care analizează posibilitatea de a se transforma dintr-o
firmă de tip vechi, care foloseşte multă forţă de muncă, într-una de tip nou, modernă,
automatizată, într-un cuvânt, capital-intensivă.
În anumite circumstanţe, o firmă nu îşi poate calcula costul mediu variabil şi nici
preţul. Aceasta se întâmplă, de exemplu, atunci când firma nu produce un singur produs, ci
mai multe. În aceste situaţii, nu mai putem folosi formula de mai sus pentru calculul pragului
de rentabilitate.
Ceea ce putem face este să calculăm pragul de rentabilitate, dar în termeni valorici, de
venituri. Pentru aceasta, este însă nevoie să acceptăm o ipoteză simplificatoare şi anume că
procentul costului variabil în total venit este constant.
Dacă, în cazul unei firme multi-produs, procentul costului variabil mediu al fiecăruia
în preţ este diferit, atunci – pentru ca ipoteza formulată să rămână valabilă – trebuie ca
procentul fiecărui produs în total total venituri să fie constant.
Să notăm:
CVT
a=
VT
Deci, CVT = a x VT.
Dar ştim că VT = CFT + CVT (definiţia pragului de rentabilitate).
Deci, VT = CFT + a x VT.
Scoţând venitul total, obţinem nivelul pragului de rentabilitate, exprimat valoric, în
unităţi monetare:
CFT
VT =
1 a

16