RELAȚIILE DINTRE UE ȘI SUA

Referat
 RELAȚIILE DINTRE UE ȘI SUA

Parteneriatul UE-SUA se bazează pe legături politice, culturale, economice și istorice

puternice, pe valori comune cum sunt libertatea, democrația, promovarea păcii și a
stabilității, drepturile omului și statul de drept și pe obiective comune cum sunt
prosperitatea, securitatea, economiile deschise și integrate, progresul social și includerea,
dezvoltarea sustenabilă și soluționarea pașnică a conflictelor.

Atât SUA, cât și UE sunt democrații în care domnește legea și care dispun de sisteme
funcționale de ponderi și contraponderi. Acest parteneriat, totuși se confruntă cu un număr
semnificativ de încercări și perturbări pe termen scurt, însă fundamentele pe termen lung
rămân solide, iar cooperarea dintre UE și SUA, ca parteneri ce împărtășesc aceleași valori,
rămâne crucială;

UE și SUA, bazându-se pe fundația lor solidă de valori și principii comune, ar trebui să caute
modalități alternative de întărire a relației transatlantice și să răspundă în mod eficient
provocărilor importante cu care comunitatea mondială se confruntă, utilizând toate canalele
de comunicare disponibile.

UE și SUA se confruntă cu o epocă a schimbărilor geopolitice și trebuie să facă față unor

amenințări complexe similare, atât convenționale, cât și hibride, generate de actorii statali și
nestatali din Sud și din Est.

Atacurile cibernetice sunt din ce în ce mai frecvente și mai sofisticate însă cooperarea dintre
UE și SUA prin intermediul NATO poate completa eforturile ambelor părți și poate proteja
infrastructura esențială de apărare și alte infrastructuri informaționale guvernamentale.

Uniunea Europeană și SUA cooperează strâns într-o serie de domenii de politică externă și
contexte geografice, cum ar fi combaterea terorismului, cooperarea în materie de securitate,
cooperarea în domeniul energiei, Rusia, Ucraina și Balcanii de Vest.

Totuși, de când Donald Trump a preluat președinția Statelor Unite, în ianuarie 2017, și a
introdus politica sa „America pe primul loc”, s-a produs o schimbare în atitudinea SUA față de
Uniunea Europeană și față de alianța transatlantică.

Relațiile transatlantice au trecut printr-o zonă de turbulențe. În ciuda divergențelor recente

cu privire la o serie de chestiuni importante – Iran, schimbările climatice, tarifele pentru oțel
și aluminiu, rolul instituțiilor multilaterale și ordinea bazată pe norme, numirea judecătorilor
din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) – cooperarea strânsă și relațiile
strategice cu SUA rămân o prioritate pentru UE și sunt esențiale pentru securitatea și
prosperitatea ambilor parteneri.
În ceea ce privește securitatea, Președintele Trump a acordat o importanță deosebită
bugetului Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), solicitând ca toți aliații să își
respecte angajamentul de a aloca 2 % din PIB-ul lor cheltuielilor de apărare.

Relațiile politice dintre UE și SUA în cadrul procesului Dialogului transatlantic al legiuitorilor

(DTL)

Relațiile dintre Parlamentul European și Congresul SUA datează din 1972. În 1999, relația
dintre ele a fost consolidată și instituționalizată prin înființarea Dialogului transatlantic al
legiuitorilor (DTL). DTL reunește deputați în Parlamentul European și membri ai Camerei
Reprezentanților din SUA la reuniunile interparlamentare (RIP) bianuale, ce au loc alternativ
în SUA și Europa.

El este perceput de ambele părți ale Atlanticului drept un forum potrivit pentru o colaborare
pozitivă și constructivă. Legiuitorii care participă la aceste reuniuni fac schimb de opinii cu
privire la chestiuni politice esențiale de interes comun. Deși există o convergență a punctelor
de vedere transatlantice într-o serie de domenii, discuțiile dintre legiuitori au scos, de
asemenea, în evidență divergențe cu privire la unele aspecte politice esențiale.

Nu ar trebui să se subestimeze importanța acestui dialog politic transatlantic, având în

vedere, în special, puterea de care dispune Congresul SUA care, de exemplu, autorizează
Statele Unite să intervină în crizele mondiale și determină participarea SUA în instituțiile de
guvernanță mondiale. Cea de a 83-a RIP a fost organizată la Washington DC, în februarie
2019.

Relațiile comerciale dintre UE și SUA au fost destul de tensionate după alegerea președintelui
Donald Trump care a candidat pe o platformă bazată pe protecționism și naționalism. La
sfârșitul lui 2016, negocierile privind Parteneriatul transatlantic pentru comerț și investiții
(TTIP) au fost oprite până la emiterea unui nou aviz.

Atunci când președintele american Donald Trump a anunțat că va impune taxe suplimentare
asupra importurilor de oțel și aluminiu, eurodeputații au declarat că această măsură este
inacceptabilă și incompatibilă cu normele Organizației Mondiale a Comerțului. De asemenea,
aceștia sunt preocupați de taxele vamale aplicate de SUA măslinelor spaniole, impuse în
ianuarie 2018, după ce SUA au considerat că măslinele erau importate sub prețul pieței.

Deoarece UE și SUA nu sunt pe aceeași lungime de undă în diverse chestiuni, negocierile

privind TTIP par a fi departe de a se finaliza cu succes, însă la acest moment, prin preluarea
mandatului președintelui Biden se previzionează acțiuni cu impact pozitiv.

Multe lucruri sunt prevăzute a fi mai bune sub noul președinte american, dar nu toate se vor
schimba - cu asta sunt de acord mulți observatori ai relațiilor transatlantice. Iar Europa
trebuie să devină un partener mai activ.

Așteptările de la noul președinte american sunt enorme. Europa oscilează în prezent între
speranța renormalizării relațiilor cu Washingtonul și reparării relației transatlantice și
neliniștea că Joe Biden nu se va putea concentra prea mult pe politica externă, din cauza
situației interne tensionate din SUA.

Pentru ministrul francez al relațiilor europene Clément Beaune este clar că "Europa trebuie să
își asume o responsabilitate mai mare." Conceptul autonomiei strategice rămâne la fel de
important și în timpul administrației Biden/Harris. "Europa trebuie să-și definească singură
valorile și interesele. Desigur, nu împotriva SUA, trebuie să colaborăm cu America." Beaune,
considerat un apropiat al președintelui francez Macron, speră că această colaborare va fi mult
mai bună pe teme ca protecția climei și politica de securitate și comercială. "Parteneriatul
are nevoie de un nou avânt."

Emmanuel Macron este cel care a venit cu noțiunea de "autonomie strategică" în relația dintre
Europa și SUA. O noțiune care nu ar fi fost foarte pe placul Berlinului și Varșoviei. Ministrul
francez al relațiilor europene încearcă să explice mai bine conceptul: sigur că noțiunea nu
presupune neglijarea parteneriatului cu SUA și nici NATO, dar "Statele Unite vor continua să
ne ceară să devenim mai autonomi. Să preluăm o responsabilitate mai mare, să cheltuim mai
mult pentru Apărare".

Europenii ar trebui să arate la Washington cât se poate de repede că au rupt-o cu

administrația Trump, crede Jana Puglierin de la Council on Foreign Relations din Berlin: "Au
fost patru ani grei, acum suntem din nou de aceeași parte a baricadei și îl salutăm pe noul
președinte cu brațele deschise." Acest mesaj și disponibilitatea de a coopera pot fi
importante inclusiv pe plan intern pentru Joe Biden: "Nu suntem vasalii nimănui și nu putem
da timpul înapoi, dar trebuie să arătăm noului guvern american că Europa se bazează pe
multilateralism și vrea să preia sarcini suplimentare."

Potrivit ei, Biden este atât de copleșit de problemele interne ale Americii, încât ar fi bucuros
ca Europa să preia mai multe teme, de exemplu situația din Belarus. "Ar trebui ca noi să fim
parte a soluției, nu a problemei." Jana Puglierin sprijină ideea unei anumite autonomii
strategice a europenilor, lucru care îi va face parteneri mai buni. "Parisul se teme că
ambițiile europenilor de a deveni mai independenți vor fi din nou amânate. Iar la Berlin există
neliniști cu privire la victoria strânsă repurtată de Biden și față de posibilitatea ca SUA să nu
fie mereu acolo pentru a ajuta Europa." Rezultă că, în orice caz, Europa trebuie să devină mai
puternică și să încerce mai activ să păstreze SUA alături ca partener.

După învestirea lui Joe Biden, europenii ar trebui să abordeze mai întâi "subiectele ușoare",
cu rezultate rapide, recomandă Puglierin: politica privind clima, negocierile cu Iranul, rolul
NATO. "La începutul verii va avea loc un summit NATO, unde ar urma să fie semnalizat un nou
început și un nou concept strategic." Pe de altă parte, o temă care va continua să fie enorm
de grea este cea a politicii comerciale, unde se recomandă pași mici înainte. În ceea ce
privește tratatul UE-China, experta adoptă o poziție critică: "Trebuie să depășim neapărat
acest start ratat reprezentat de politica față de China."

În ceea ce privește arhitectura Mării Negre, din perspectiva poziționării României: în

gramatica proiecției geostrategice Marea Neagră, pe agenda UE și SUA, Uniunea Europeană
are interes să ajungă la gurile Dunării și la Marea Neagră, afirma geopoliticianul român Paul
Dobrescu, înainte ca România să adere la Uniunea Europeană.

Și a ajuns la gurile Dunării și la Marea Neagră. În anul 2013 Uniunea Europeană a lansat o
Strategie pentru Asia și interesul ei este să fie conectată prin state aliate sau partenere de
Asia. Opțiunea pentru Marea Neagră este mult mai important pentru Uniunea Europeană
decât chiar pentru Statele Unite ale Americii. Teritoriul rusesc care se întinde între Ucraina și
Kazahstan are o lățime de numai 400 de kilometri, și toată influența asupra Caucazului –
alături de cantitățile serioase de petrol care vin prin conductele de sud – trece prin acest
spațiu. Recâștigând în Ucraina un partener și un aliat strategic, Uniunea Europeană își
proiectează vecinătatea în Asia. Inevitabil, UE intră într-un conflict de interese cu Federația
Rusă pentru itinerariile de resurse energetice.

De la începutul anilor 1990 UE participă în afacerile regiunii prin intermediul unor programe
financiare regionale și naționale. Interesele strategice ale Bruxelles-ului s-au intensificat și
extins după ce la UE au aderat România și Bulgaria. Mai apoi, în optica politicilor UE s-a plasat
cooperarea economică și tehnică cu majoritatea țărilor din Marea neagră, care se desfășoară
în forma negocierilor legate de parteneriat și care promite calitatea de membru în
perspectivă. Relația Uniunii Europene și a Statelor Unite ale Americii a fost extrem de
complicată și care a arătat forțe centrifuge în cadrul politicii bătrânului continent.

După aderarea Bulgariei și României la UE în anul 2007 mai multe voci europene au declarat
că regiunea Marea Neagră reprezintă o zonă de responsabilitate europeană. În anul 2007 UE a
adoptat programul “Sinergia Mării Negre” (Black Sea Sinergy), care este examinată ca o
abordare suplimentară a Politicii Europene de Vecinătate, ce a fost adoptată în anul 2004.
Programul este orientat să extindă cooperarea în sfera energetică, de transport și a mediului
înconjurător. Prioritățile de cooperare ale documentului sunt similare Organizației de
Cooperare de la Marea Neagră, dar sunt adăugate obiectivele ce se referă la dezvoltarea
democrației și a respectării dreptului omului.

Moscova a declarat că politica regională a Bruxelles-ului nu poate să se desfășoare fără ca

partea rusă să nu fie consultată. În decursul anilor interesul Uniunii Europene față de
dezvoltarea cooperării în Marea Neagră a sporit, mai ales datorită rolului țărilor din bazinul
Mării Negre pe care-l au în tranzitarea resurselor energetice din Marea Caspică. Ca urmare a
agresiunii militare a Rusiei în Georgia, Uniunea Europeană a fost nevoită să-și modifice
politica în Zona extinsă a Mării Negre. O altă etapă din politica regională a UE a constituit-o
proiectul “Parteneriatul Estic” care a fost lansat în luna mai, anul 2008. Polonia și Suedia au
îmbrățișat ideea coordonatorilor proiectului care urma să fie exprimat asupra Ucrainei,
Republicii Moldova, Bielorusia, Armenia, Azerbaidjan și Georgia. Principalul obiectiv al UE din
cadrul acestei inițiative îl constituia dezvoltarea instituțiilor democratice, care cel mai mult
ar fi apropiate de normele europene.

Trebuie să precizăm că în decembrie 2008 Uniunea Europeană a adoptat oficial Strategia

Europeană de Securitate, care completează prima variantă din anul 2003, și care pune
accentul pe cultura strategică și consolidează prima Strategie Europeană din Securitate.
Semnificația economică a regiunii Mării Negre în sfera securității energetice reprezintă pentru
UE o prioritate strategică. Mai ales că itinerariile de livrare a resurselor energetice din Asia
Centrală, Marea Caspică și Caucaz are loc exclusiv prin Marea Neagră. Un exemplu îl
reprezintă conducta petrolieră Bacu – Tbilisi – Ceyhan sau AGIR. Noile piețe care solicită
resurse energetice și provoacă o interdependență solicită coridoare de transport, mai ales
dacă aceste piețe sunt plasate în cadrul politicilor UE.

În schimb, Statele Unite aveau o influență foarte limitată în regiunea Mării Negre, regiune pe
care o transferase în competența Bruxelles-ului. O relație pe care și-o formase încă în
perioada “războiului rece” era una bazată pe o alianță strategică cu Turcia, care reprezenta
un avanpost și o citadelă împotriva comunismului internaționalist. Țările din Marea Neagră se
aflau sub controlul URSS și nu reprezentau interes pentru Washington. Odată cu sfârșitul
războiului rece și prăbușirea Uniunii Sovietice s-au schimbat accentele și abordările legate de
țările din regiunea Mării Negre. S-au extins aliații, iar Statele Unite nu se bazează exclusiv pe
Grecia și Turcia, iar printre problemele și provocările din regiune sunt incluși factori ca
terorismul, resursele energetice, securitatea energetică.

La începutul anilor 1990 fostele state socialiste, inclusiv fostele state sovietice, au realizat că
sunt lipsite de o apărare și de o securitate la nivel regional și global. Unica superputere care
putea să le asigure sprijin economic și o umbrelă de securitate reprezenta Washingtonul.

Atât în regiunea Mării Baltice, cât și în regiunea Mării Negre mai multe state au apelat la
sprijinul Washingtonului, iar Statele Unite au fost capabile să asigure asistență financiară și
militară acestora, inclusiv României și Bulgariei care au fost acceptate în Alianța Nord
Atlantică în anul 2004. Ca argument reprezintă amplasarea bazelor militare americane în
România.

Un interes special îl manifestă Washingtonul pentru Ankara. Statele Unite tratează Turcia ca
pe un aliat strategic la Marea Neagră. Turcia a participat în războiul coreean (anii 1950-1953)
și a aderat la NATO în anul 1952. Și chiar dacă în ultima perioadă au existat disensiuni la nivel
retoric și ideologic între țări, SUA abordează Turcia ca pe un aliat strategic. Indubitabil,
parlamentul turc nu a permis în luna martie din anul 2003 ca forțele militare americane să
intre în Irak prin intermediul teritoriului său; Ankara a invitat liderii “Hamas”; ori când
islamiști în ultimele electorale au obținut victorii. Washingtonul consideră că Turcia
reprezintă un stat care prin democrația sa islamică poate să influențeze Orientul Mijlociu sau
să asigure pătrunderea intereselor occidentale în Caucaz și Asia Centrală și să destructureze
coerciția politică a musulmanilor pe care o exercită Rusia în Caucaz și Asia Centrală.

În cadrul strategiei sale SUA își propun să fie diminuată dependența de petrolul din Orientul
Mijlociu, să fie diminuată dominarea Rusiei și Iranului în materii de resurse energetice care se
manifestă în regiune și să încurajeze statele de la Marea Neagră să edifice rute.Trebuie
amintit că Statele Unite a abordat și a pledat pentru statele din fosta Uniune Sovietică,
partenere ale UE și ale NATO împotriva Federației Ruse și a agresiunii acesteia în regiune.
SUA a condamnat și a aplicat sancțiuni împotriva Federației Ruse ca urmare a anexării Crimeii
și pentru exportul de resurse umane, armament grupurilor pan-rusești care au aplicat
teroarea în estul Ucrainei. Statele Unite vor continua și mai departe să-și mențină interesul
pentru securitatea energetică de al Marea Neagră.

“Intermarium”, viziunea euroatlantică a “un campaign organization”?

Miza existenţei unui Intermarium cu funcţii euroatlantice pe axa Marea Neagră – Marea Baltică
este necesară, pe când miza securizării şi stabilizării energetice a Mării Negre rămâne una
vitală, atât pentru UE şi SUA, dar şi pentru majoritatea statelor din Regiunea extinsă a Mării
Negre. Afirmarea voinţei politice a UE, NATO şi SUA de a se implica hotărâtor în regiune, fără
a leza sensibilităţile Rusiei; rezolvarea incongruenţelor conceptuale, ce trădează diferenţe de
viziune între UE şi NATO, în abordarea problemelor de securitate din bazinul Mării Negre;
conştientizarea de către UE şi NATO a faptului că o cooperare în zonă este fezabilă.

România trebuie să întreprindă eforturi să descurajeze acele nuclee de geopolitică

interpretativă care îşi propun să dezmembreze sau să modifice statul ucrainean contrar
principiilor dreptului internaţional şi a raţiunii Alianţei Nord Atlantice sau UE, să admită ca
frontiera rusă să fie în imediată proximitate cu ţara noastră.

“Coordonarea politicii externe UE-SUA privind situațiile din țările terțe și regionale reprezintă
o parte esențială a eforturilor transatlantice de a modela mediul politic global. Coordonarea
politicilor de sancțiuni dintre SUA și UE împotriva țărilor terțe, cum ar fi Iranul, Rusia, Siria,
Coreea de Nord și, cel mai recent, Venezuela joacă un rol extrem de important în politica
externă a relației UE-SUA. Totodată există domenii cu o potențială divergență, în special în
jurul Iranului și al acordului său nuclear, care ar putea provoca disensiuni majore între UE și
SUA.

SUA ar trebui să recunoască și să încurajeze în mod public progresul continuu în cooperarea

UE cu NATO, în special în cadrul exercițiilor care promovează pregătirea pentru amenințările
moderne atât în UE, cât și în NATO. SUA ar trebui să sprijine dialogul NATO-UE pentru a
coordona eforturile de îmbunătățire a mobilității militare. Este de neconceput că o criză care
implică NATO nu ar implica și UE, iar SUA ar trebui să susțină cea mai apropiată relație
posibilă, practică, care să permită un răspuns neîntrerupt.

Diferitele centre de excelență pe care le-au promovat NATO (comunicațiile strategice și

cibernetice) și UE (războiul hibrid) au devenit laboratoare pentru analiza și cercetarea
politică. SUA și UE ar trebui să găsească modalități de a se asigura că cele mai bune practici și
inovații pe care aceste centre le identifică devin standarde de politică atât în UE, cât și în
NATO, ceea ce ar întări răspunsul și complementaritatea NATO-UE.

Rezoluția executivă a președintelui Trump privind securitatea informatică a reprezentat o

oportunitate pentru UE de a se angaja cu SUA în ceea ce privește modul în care să colaboreze
și să se coordoneze în mod eficient în domeniul securității informatice în cadrul discuțiilor
internaționale și al organismelor de elaborare a politicilor, precum și în ceea ce privește
modul în care trebuie să se înregistreze direcția atât pentru UE, cât și pentru SUA. „Statele
Unite și UE ar trebui să acorde prioritate acțiunilor coordonate în ceea ce privește Rusia
(implicând NATO acolo unde este cazul). Acestea ar putea include consolidarea informațiilor
financiare și schimbul de informații, îmbunătățirea măsurilor de transparență, noile abordări
privind controlul armamentelor, stabilitatea strategică și acordarea de asistență membrilor
din afara UE în Europa, de sprijinire a mass-media independentă, a societății civile și a
independenței judiciare”.

SUA și UE trebuie să proiecteze în comun perspectiva „euroatlantică” la Marea Neagră.

Alianța trebuie să-și consolideze prezența și strategiile pentru regiune. Speranță există, ori în
urma întâlnirii miniștrilor apărării din alianță, Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg,
a anunțat că NATO își modernizează structura de comandă ca răspuns la noile provocări de
securitate pe flancul estic al NATO.

Angajamentul sporit al NATO față de Marea Neagră a fost susținut de inițiativa de securitate
europeană mai amplă a SUA, Operațiunea Atlantic Rezolvare (OAR). OAR, care a început în
aprilie 2014, constă dintr-o varietate de inițiative pentru a demonstra capacitatea SUA de a
răspunde la amenințări, în principal din Rusia, împotriva aliaților săi europeni. C

Cooperarea strânsă între UE și NATO în sfera de apărare, inclusiv în cazul formării

instrumentelor de apărare europeană, care vor fi la discreția Franței - țară care a încurajat
proiectul euroatlantic și a manifestat un real interes pentru Regiunea extinsă a Mării Negre.

SUA rămân un jucător esențial și cheie pentru exportarea idealului democratic și al bunăstării
sociale, al securității regionale și globale. Rolul Dunării și Mării Negre ca forme de exprimare
și de interconectivitate euroatlantică (inclusiv ideologică) pe dimensiunea Balcani – Caucaz și
Asia Centrală.

Bibliografie

Octavian SERGENTU • ROMÂNIA: ÎNTRE BALCANI ȘI MAREA NEAGRĂ

Aspecte conexe   ale politicii de vecinătate   a Uniunii Europene în Est Abordări actuale Editori: Flore POP
Octavian SERGENTU

https://ro.wikipedia.org/

https://ec.europa.eu/

https://www.europarl.europa.eu/

https://www.consilium.europa.eu/