Hotărârea arbitrală

CUPRINS
Introducere
Capitolul I. Considerații generale
1. Noțiunea de hotărâre arbitrală
2. Natura juridică a hotărârii arbitrale
3. Obligativitatea deliberării arbitrilor
4. Secretul deliberării arbitrilor
5. Participarea arbitrilor la deliberare

1. Noțiunea de hotărâre arbitrală

Hotărârea arbitrală a reprezentat fundamentul teoriei jurisdicţionale a arbitrajului,
datorită similitudinilor pe care le prezintă cu hotărârile instanţelor de drept comun. Între
hotărârile arbitrale şi cele judecătoreşti pot fi stabilite multiple elemente de identitate, dar ele nu
sunt în totalitate identice. Particularităţile proprii hotărârilor arbitrale sunt datorate naturii
juridice mixte instituţiei, şi, mai exact, influenţei laturii contractuale1.
Literatura de specialitate a consemnat frecvent ideea potrivit căreia arbitrajul are o
origine contractuală şi o finalitate preponderent jurisdicţionale. Nuanţând opinia, unii autori,
admiţând teoria naturii bivalente a arbitrajului, au calificat în schimb ca fiind exclusiv
jurisdicţională hotărârea arbitrală2.
În opinia lor, dualitatea naturii juridice ar rezulta din jucstapunerea componentelor
contractuale cu cele jurisdicţionale căreia îi aparţin procedura şi, în mod exclusiv, hotărârea
arbitrală. Autorii au în vedere ca aspect definitoriu în justificarea opiniei lor caracterul unilateral
al manifestării de voinţă a tribunalului, în sensul finalizării litigiului într-un anumit mod3.
Potrivit lor, celelalte componente ale arbitrajului, inclusiv convenţia arbitrală, îşi pierd
relevanţa în momentul deliberării şi pronunţării hotărârii. În acest moment arbitrii sunt suverani,
independenţi şi imparţiali înexercitarea atribuţiilor lor. Uzând de forţa argumentelor
comparative, unii dintre autori invocă art. 19, Cod proc. civ. care, în dreptul comun, dă
posibilitatea părţilor să-şi aleagă o anumită instanţă, fără ca această exercitare a autonomiilor de
voinţă să conducă la concluzia că hotărârea dată de instanţa aleasă dobândeşte caracter
convenţional sau o natură dublă, convenţională şi jurisdicţională deopotrivă. În plus, susţin
aceeaşi autori trebuie avut în vedere şi faptul că hotărârile arbitrale produc aceleaşi efecte ca şi
1
Sălăgean, Ionaş, Monica, Arbitrajul comercial , Editura All Beck, Bucureşti, 2001. p. 133
2
Gheorghe Beleiu, Hotărârea arbitrală şi desfiinţarea ei în Revista de Drept Comercial, nr. 6/1993, p. 14-15
3
Ioan Leş, Proceduri civile speciale, Ed. All-Beck, Bucureşti, 2000, p. 19.
cele judecătoreşti. Opinia rămâne valabilă numai sub aspectul pregnanţei nuanţate a uneia
sau alteia dintre componentele naturii juridice în diferitele etape ale arbitrajului, dar nu poate fi
admisă nota exclusivistă atribuită uneia sau alteia dintre ele. Hotărârea arbitrală precum şi
modalitatea specifică de desfiinţare a ei acţiunea în anulare, păstrează aceeaşi natură juridică
bivalentă care imprimă elementele de personalizare şi specificitate ce o diferenţiază de dreptul
comun.4
Şi asupra lor se exercită influenţele contractuale, ce-şi lasă amprenta asupra întregii
instituţii arbitrale. Ele trebuie privite ca elemente ale unui întreg care, evident, preiau caracterele
acesteia, integrându-i-se.

2. Natura juridică a hotărârii arbitrale

Cu privire la natura juridică a hotărârii arbitrale sau conturat trei teze. Potrivit primei
teze, hotărârea arbitrală este produsul final al unui compromis, ea are un caracter convenţional
sau ea este un act sui generis de natură contractuală. Potrivit celei de-a doua teze, hotărârea
arbitrală este un act de jurisdicţie privată, iar potrivit unei a treia concepţii, mixte, hotărârea
arbitrală are un caracter jurisdicţional, dar numai după ce ea este consolidată prin exequatur.5
În sistemul argumentativ al unei opinii de autoritate din doctrina noastră, s-a spus:
hotărârea „sintetizează toate elementele componente ale activităţii arbitrale, ea este consecinţa
directă a compromisului încheiat de părţi, hotărârea e legată în mod indeniabil de compromis,
ea nu poate exista în afara acestei legături cu compromisul, cu care formează unul şi acelaşi corp;
numai compromisul îi dă existenţă, numai din acest compromis îşi trage toată substanţa; sentinţa
nu există decât prin compromis şi drept urmare, are aceeaşi natură juridică, întocmai ca şi
compromisul, care este un contract, un gen de mandat dat de către părţi arbitrului, iar  prin
sentinţa dată arbitrul nu poate face decât să execute mandatul primit sau, cu alte cuvinte, părţile
au dat sentinţa prin intermediul arbitrului.”6
Alţi autori consideră că astfel se extrapolează sorgintea arbitrajului, implicând şi
hotărârea arbitrală încomponenta convenţională a arbitrajului. Or, hotărârea nu este şi nu poate fi
produsul convenţiei arbitrale; ea este produsul deliberării exclusive a arbitrilor, în urma judecăţii
arbitrale desfăşurată sub semnul contradictorialităţii.7
Un alt doctrinar român susţinea că ereditatea contractuală a hotărârii arbitrale nu poate fi
negată. Ponderea efectivă a acestei componente, esenţială iniţial pentru declanşarea procedurii
4
Popescu, Tudor, R., Dreptul comerţului internaţional , Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000
p. 93-95.
5
Deleanu, Ion; Deleanu, Sergiu, Arbitrajul intern şi internaţional , Editura Rosetti,Bucureşti, 2005. p. 242.
6
Popescu, Tudor, R., Dreptul comerţului internaţional , Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000
p 496
7
Deleanu, Ion; Deleanu, Sergiu, Arbitrajul intern şi internaţional , Editura Rosetti,Bucureşti, 2005. p. 244
contencioase şi organizarea desfăşurării acesteia devine mai puţin semnificativă în faza finală a
litigiului arbitral.8
S-ar putea spune că tocmai în considerarea componentei contractuale a hotărârii, aceasta
este susceptibilă de atac numai printr-o „acţiune în anulare”. Cu toate acestea orice asemănare cu
o acţiune în anulare obişnuită ar fi forţată şi denaturată. Reglementarea în materie consacră
natura jurisdicţională a hotărârii arbitrale.9
Procedura arbitrală care se finalizează prin adoptarea hotărârii are la bază principiul
contradictorialităţii. De asemenea, potrivit art. 602 Cod proc. civ. pronunţarea hotărârii trebuie să
fie precedată de o deliberare, iar hotărârea trebuie să fie motivată. După cum se poate observa,
adesea însuşi legiuitorul asimilează hotărârea arbitrală cu o hotărâre judecătorească, iar aceasta
este de ordinul evidenţei un act jurisdicţional. Hotărârea arbitrală poate fi definită ca fiind actul
prin care, pe temeiul puterilor conferite prin convenţia de arbitraj, arbitrii tranşează chestiunile
litigioase supuse lor spre rezolvare de către părţi. Hotărârea arbitrală se analizează aşadar ca un
act jurisdicţional de natură contencioasă. Potrivit dispoziţiilor Codului proc. civ. pentru a fi
executată „silit” întocmai ca şi o hotărâre judecătorească, hotărârea arbitrală trebuie investită cu
formulă executoriede către instanţa judecătorească.10
Exequatur-ul, necesar neîndoielnic, în condiţiile în care arbitrii – judecători privaţi – nu
dispun şi de imperiumm, nu atribuie însă hotărârii care face obiectul acestuia natura de act
jurisdicţional, iuris dictio, prin care tranşându-se litigiul dintre părţi, se rosteşte dreptul, ci doar
îi asigură eficacitatea, atunci când hotărârea arbitrală, obligatorie, nu se aduce la îndeplinire „de
bună voie de către partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau în termenul arătat în
hotărâre”. Exequatur-ul constituie un act procesual post factum, ulterior emiterii actului
jurisdicţional susceptibil de executare silită. Exequatur-ul nu este condiţia „existenţei” actului
jurisdicţional susceptibil de executare silită, ci, în anumite circumstanţe, „realizării prin
constrângerea” a actului. Hotărârea arbitrală este un act de jurisdicţie în considerarea structurii
misiunii conferite arbitrilor de către părţi, anume aceea de a tranşa între ele pretenţiile
divergente.
Caracteristicile hotărârii arbitrale – însumând în cele din urmă natura acesteia de act
jurisdicţional – permit şi delimitarea hotărârii arbitrale de alte instituţii învecinate arbitrajului. În
legătură cu natura juridică a hotărârii arbitrale se pune problema de a şti dacă are caracter
jurisdicţional numai hotărârea arbitrală prin care se tranşează fondul litigiului, cu alte cuvinte,
numai actul culminativ în judecata arbitrală, la care se referă prevederile art. 601 Cod proc. civ.,

8
Căpăţână, Octavian,  Litigiul arbitral de comerţ exterior , Editura Academiei,Bucureşti, 1987 p. 7.
9
Băcanu, Ion, Controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, Editura LuminaLex, Bucureşti, 2005. p. 29.
10
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 179.
ori au un asemenea caracter şi alte hotărâri ale tribunalului arbitral, premergătoare tranşării
fondului litigiului, ori, cel puţin unele dintre acestea.
În doctrina şi jurisprudenţa franceză soluţia pentru această problemă a fost diferită,
răspunsul fiind uneori categoric negativ, alteori concesiv. S-a spus de exemplu că – măsurile
luate de către tribunalul arbitral sunt de „administraţie judiciară” şi ele nu pot fi asimilate
sentinţelor; că astfel de măsuri nu pot face „obiectul unui recurs în anulare”, că pot face obiectul
recursului în anulare numai veritabilele sentinţe arbitrale, cu alte cuvinte actele arbitrilor care
tranşează definitiv în totul sau în parte, litigiul dedus lor, indiferent dacă se decide asupra
fondului, asupra competenţei sau asupra unui mijloc de procedură. Natura acestor încheieri
depinde mai puţin de obiectul lor, cât, mai ales deexistenţa sau absenţa unei chestiuni litigioase
prealabile fondului asupra căreiatribunalul arbitral trebuie să se pronunţe.11
Se consideră că simetric distincţiei dintreîncheierile preparatorii şi încheierile
interlocutorii din procedura judiciară, trebuie săse facă distincţie între încheierile tribunalului
arbitral prin care se dispun măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea arbitrajului şi, eventual,
luarea unor măsuri vremelnice de asigurare a acţiunii arbitrale.
Autorii12 din literatura de specialitate consideră că natura eclectică a arbitrajului se
regăseşte şi în hotărârea care pune capăt litigiului. Determinarea naturii juridice a hotărârii
arbitrale are relevanţă asupra caracterului „naţional” sau „străin” al acestei aasupra recunoaşterii
şi executării ei şi în mod special asupra posibilităţilor derevizuire şi control. Astfel:
- dacă s-ar atribui hotărâri arbitrale o natură exclusiv jurisdicţională, legea aplicabilă
fondului cât şi legea aplicabilă procedurii;
- dacă hotărârii i s-ar atribui caracter jurisdicţional, ea ar fi asimilată cu o hotărâre
naţională, cu o hotărâre a statului pe teritoriul căruia s-a dat, ar avea caracter „naţional”. Dacă
hotărârii i se recunoaşte caracterul contractual, fiind greu să se acorde unui contract naţionalitate,
aceasta nu ar putea fi asimilată cu o sentinţă naţională;
-caracterul contractual al hotărârii arbitrale permite mai degrabă recunoaşterea acesteia
într-o ţară străină, decât caracterul jurisdicţional, care ca orice jurisdicţie publică naţională, are
un caracter teritorial;13
-numai caracterul contractual al hotărârii justifică soluţia inadmisibilităţii de principiu a
revizuirii în fond a procesului arbitral. Jurisprudenţa, doctrina (inclusiv din România) şi
legiuitorii nu au avut o poziţie constantă faţă de arbitraj şi natura acestuia, iar soluţia adoptate în

11
Deleanu, Ion; Deleanu, Sergiu, Arbitrajul intern şi internaţional , Editura Rosetti,Bucureşti, 2005. p. 249
12
Roş, Viorel, Arbitrajul comercial internaţional , Editura Regia AutonomăMonitorul Oficial, Bucureşti, 2000. p.
418.
13
Popescu, Tudor, R., Dreptul comerţului internaţional , Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa,
2000 p. 469.
plan legislativ reflectă această poziţie. De exemplu Franţa, prin soluţiile adoptate de legiuitori, în
special pentru arbitrajul intern reflectă atribuirea unei naturi preponderent jurisdicţionale
hotărârilor arbitrale, în timp ce România prin reforma adusă procedurii arbitrale prin Legea nr.
59/1993 a dat arbitrajului şi hotărârilor arbitrale o calificare preponderent contractuală, fără a
exclude cu totul calificarea jurisdicţională, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.

3. Obligativitatea deliberării arbitrilor

Deliberarea este operaţiunea de stabilire a faptelor cauzei şi de aplicare a normelor de

drept. Modul în care se face deliberarea este reglementat de art. 395 C. pr. civ.: “ După
închiderea dezbaterilor, completul de judecată deliberează în secret asupra hotărârii ce urmează
să pronunţe. La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa cărora au avut loc
dezbaterile. Fiecare dintre membrii completului de judecată are îndatorirea să îşi exprime opinia,
începând cu cel mai nou în funcţie. Preşedintele îşi exprimă opinia cel din urmă”.
In cadrul operaţiunilor de deliberare şi respectiv, de pronunţare a hotărârii judecătoreşti
pot fi semnalate următoarele momente importante:
- hotărârea judecătorească se poate da numai de către judecătorii în faţa cărora pricina s-
a dezbătut în fond, încălcarea acestei reguli atrăgând casarea hotărârii. În cadrul operaţiunii de
deliberare judecătorii “chibzuiesc în secret”. Aceasta îi apără pe judecători de orice influenţă sau
intervenţie din partea altor persoane. In mod obişnuit deliberarea se face în camera de consiliu,
dar, în pricinile mai simple, când împrejurările de fapt sunt clare şi aplicarea legii nu comportă
discuţii mai ample, deliberarea poate avea loc chiar în şedinţa de judecată. Preşedintele
completului este cel care, după discuţiile purtate, va trece la adunarea părerii judecătorilor,
începând cu cel mai nou în funcţie, el pronunţându-se cel din urmă.
- hotărârea care se ia după deliberare trebuie să fie opera întregului complet de judecată.
Când unanimitatea nu poate fi realizată, hotărârea se ia cu majoritatea membrilor completului de
judecată. Dacă din deliberare rezultă mai mult de două opinii, judecătorii ale căror păreri se
apropie mai mult sunt datori să se unească într-o singură opinie (art. 398 alin.1 C. pr. civ.).
Arbitrul numit într-o cauză este obligat să decidă cu grijă şi înţelegere faţă de toate
aspectele puse în discuţie, bazându-se pe propria sa convingere intimă şi tară a lua în
considerare presiuni exterioare. Această obligaţie presupune, în primul rând, ca un arbitru să nu
solicite sau să nu accepte o astfel de numire dacă nu îşi poate îndeplini misiunea în cât mai scurt
timp. Arbitrul trebuie să ia toate măsurile care îi stau la dispoziţie în vederea evitării şi prevenirii
tacticilor de apărare care întârzie procedurile, ca şi orice alte măsuri ce pot duce la împiedicarea
desfăşurării normale a arbitrajului şi pronunţarea sentinţei.
 Arbitrul care nu participă la judecarea litigiului sau care renunţă la însărcinare poate fi
sancţionat, înconformitate cu prevederile art.353 C. pr. civ.

4. Secretul deliberării arbitrilor

Arbitrul este obligat să respecte confidenţialitatea arbitrajului în totalitatea sa, astfel încât
să păstreze toate detaliile legate de această confidenţialitate. De asemenea, arbitrii trebuie să
păstreze confidenţialitatea asupra deliberărilor ce preced pronunţarea hotărârii arbitrale. în orice
caz, arbitrul nu mai poate apărea în nici un fel de procedură legată de litigiul respectiv, decât în
cazurile expres menţionate de lege. Arbitrul are, mai mult decât răspunderea, şi puterea de a
asigura păstrarea confidenţialităţii asupra litigiului şi a deliberărilor legate de respectivul arbitraj.

5. Participarea arbitrilor la deliberare

Deliberarea este operaţiunea prin care completul de judecată apreciază asupra soluţiei pe
care urmează să o pronunţe în cauza supusă judecăţii, deliberare ce are loc după încheierea
dezbaterilor. La deliberare iau parte numai membrii completului de judecată în faţa căruia s-au
desfăşurat dezbaterile, trebuind soluţionate toate problemele care fac obiectul procesului penal.
Deliberările au loc în camera de consiliu, asupra chestiunilor de fapt şi asupra celor de drept,
asupra existenţei faptei şi vinovăţiei făptuitorului, asupra stabilirii pedepsei, măsurilor educative
sau de siguranţă, dacă este cazul, asupra reparării pagubei produse prin infracţiune şi asupra altor
probleme. Membrii completului de judecată au obligaţia să-şi expună părerea asupra fiecarei
chestiuni, preşedintele având ultimul cuvant. În cazul în care unanimitatea nu este întrunită,
hotărârile se iau cu majoritate.
În situaţia în care judecătorii au nevoie de un timp mai îndelungat pentru deliberare,
pronunţarea se va putea amâna pentru o dată ulterioară care nu va putea depăşi 7 zile. Dacă în
acest interval de timp unul dintre judecători încetează de a mai face parte din alcătuirea
instanţei va putea să se pronunţe, cu excepţia cazului când acestuia i-a încetat calitatea de
magistrat sau este suspendat din funcţie. In această ipoteză, procesul este repus pe rol, cu citarea
păr ţilor, pentru ca acestea să poată pune din nou concluzii în faţa instanţei legal constituite. În
urma stabilirii soluţiei finale, se întocmeşte de îndată, pe scurt, dispozitivul hotărârii (minuta),
care, sub sancţiunea nulităţii, se semnează de către toţi membrii completului de judecată (art. 258
alin. 1 C. pr. civ.).
În ipoteza în care, cu ocazia deliberării, se constată că au rămas unele împrejurări de fapt
sau de drept nelămurite, pricina va fi pusă din nou pe rolul instanţei (art. 151 C. pr. civ.).
 În stabilirea hotărârii ce o va pronunţa în pricina cercetată judecătorul va porni de la
raţionamentul şi mijloacele de probă propuse de pârât şi, apoi, raportându-se la textele de lege,
principii, practica judiciarăetc., va reţine faptele dovedite, îşi va forma un punct de vedere
apreciind concludenţa probelor şi raţionamentelor  propuse de părţi, urmând ca în final să
stabilească soluţia litigiului.
În cazul deliberării trebuie rezolvate toate cererile formulate de părţi, indiferent de
caracterul lor: principal, accesoriu, incidental. Dacă instanţa nu poate hotărî în aceeaşi zi,
pronunţarea hotărârii se amână, fără a se putea depăşi 7 zile. In cazul amânării pronunţării se
consemnează în încheiere, a cărei lipsă sau nesemnare de către judecători atrage casarea
hotărârii. Termenul de 7 zile are un caracter relativ, astfel încât nerespectarea lui nu afectează
valabilitatea hotărârii, putând atrage doar eventuale sancţiuni disciplinare pentru judecător. În
situaţia în care cu ocazia deliberării nu se formează majoritatea de opinii necesară stabilirii
soluţiei finale, cauza se va judeca din nou în complet de divergenţă.
În cadrul completului de divergenţă se include preşedintele sau vicepreşedintele instanţei,
judecătorul inspector, preşedintele de secţie ori un alt judecător desemnat de preşedintele
instanţei (art. 57 alin.4 din Legea nr.304/2004  privind organizarea judiciară). Judecata nu poate
fi deci preluată de un alt complet obişnuit. Nu mai este posibilă nici reluarea judecăţii de către
completul ce a soluţionat pricina, căci facultatea recunoscută judecătorilor de art. 257 alin. 4
C. pr. civ., de a reveni asupra părerilor lor care au pricinuit divergenţa, se poate exercita numai în
cadrul completului de divergenţă. Pricina se judecă în complet de divergenţă în aceeaşi zi sau în
cel mult 5 zile.
În literatura juridică se apreciază că şi acest termen are un caracter relativ, nerespectarea
lui neafectând valabilitatea hotărârii. La instanţa de fond, dacă judecata nu se face în aceeaşi zi,
părerile trebuie motivate înainte de judecarea divergenţei. Procesul se repune pe rol, păr ţile sunt
citate din nou pentru că nu mai au termen în cunoştinţă, iar dezbaterile vor fi reluate asupra
punctelor rămase în divergenţă. Dacă şi după judecarea divergenţei vor fi mai multe păreri,
judecătorii ale căror păreri se apropie mai mult sunt datori să se unească într-o singură părere
(art. 257 alin. 3 C. pr. civ.).
După judecarea punctelor rămase în divergenţă, completul care a judecat înainte de ivirea
ei, va continua judecarea pricinii (art. 257 alin. 5 C.pr. civ.). In cazul în care însă divergenţa a
purtat asupra soluţiei în întregul ei, completul de divergenţă se va pronunţa asupra întregii
acţiuni.
Soluţia care este dată în urma deliberării (admiterea acţiunii în întregul ei, admiterea în
parte a acţiunii sau respingerea ei) se consemnează pe scurt de către unul din membrii
completului de judecată, pe cererea de chemare în judecată, pe ultima încheiere a instanţei sau pe
file ce se vor scoate de la dosar. În minută, dacă este cazul, se consemnează, potrivit art. 258
alin. 1 C. pr. civ.şi opinia separatăa judecătorului rămas în minoritate.
Minuta se semnează, sub pedeapsa nulităţii, de judecătorii care au deliberat, conform art.
258 alin. 1 C. pr. civ. Cerinţa semnării minutei este menită să garanteze neschimbarea hotărârii,
precum şi să ofere posibilitatea de a se verifica legalitatea compunerii completului. După
redactarea minutei, preşedintele completului de judecată sau unul dintre judecători va trece,
înainte de pronunţarea în şedinţă publică, în condica de şedinţă, datele esenţiale din minută,
precum şi numele judecătorului ce va redacta hotărârea. Minuta este deci opera completului de
judecată şi se formulează “îndată” după întrunirea majorităţii sau a unanimităţii părerilor
judecătorilor. Ea nu trebuie să facă referiri la concluziile părţilor ori la motivele defapt şi de
drept care au condus la soluţia adoptată, dar trebuie să cuprindă rezolvările tuturor cererilor şi,
eventual, al incidentelor unite cu fondul.
Minuta trebuie să corespundă întocmai rezultatului deliberării. După ce s-a întocmit
minuta, sau cu alte cuvinte, după rezultatul deliberării a fost consemnat în scris, acesta trebuie
adus la cunoştinţa părţilor.
In acest sens, art. 258 alin. 2 C. pr. civ., dispune că dispozitivul hotărârii, “se pronunţă
de preşedinte, în şedinţă, chiar în lipsa părţilor”. S-a decis că lipsa din minută a menţiunii că
pronunţarea s-a f ăcut în şedinţă publică nu duce la nulitatea hotărârii, dacă aceasta din urmă
cuprinde menţiunea, pentru că este un act ulterior minutei. După pronunţarea hotărârii nici un
judecător nu mai poate reveni asupra părerii sale (art. 258 alin. 3 C. pr. civ.). În urma pronunţării
hotărârii, instanţa de judecată se dezînvesteşte de judecarea cauzei, iar în unele cazuri, de acest
moment, prin excepţie de la regulă, este legată curgerea termenului în care pot fi exercitate căile
de atac împotriva hotărârii.

Capitolul II. Conținutul și efectele hotărârii arbitrale

1. Luarea hotărârii arbitrale și termenul în care se pronunță
2. Cuprinsul hotărârii arbitrale
 3. Pronunțarea hotărârii și locul pronunțării
4. Redactarea, comunicarea și depozitul hotărârii arbitrale
5. Completarea și rectificarea hotărârii arbitrale
6. Efectele hotărârii arbitrale
6.1. Efectul obligatoriu
6.2. Caracterul definitiv
6.3. Forța probatorie a hotărârilor arbitrale
6.4. Efectul executoriu
6.5. Alte efecte ale hotărârii arbitrale

1. Luarea hotărârii arbitrale și termenul în care se pronunță

Litigiul ia sfârşit prin pronunţarea unei hotărâri sau a unei încheieri de închidere a
procedurii arbitrale. Hotărârea arbitrală este cea care finalizează procedura arbitrală.
Sentinţa arbitrală reprezintă o sinteză a întregii activităţi desfăşurate de completul de
arbitri (sau după caz de arbitrul unic) şi de părţi din momentul perfectării convenţiei de arbitraj şi
până la îndeplinirea ultimului act de procedură, reflectând rezultatul procedurii arbitrale în toată
complexitatea sa.
Totodată, sentinţa arbitrală reflectă scopul final al activităţii arbitrale: convenţia de
arbitraj urmăreşte ca finalitate pronunţarea unei sentinţe arbitrale susceptibilă de executare în
ţara unde ar urma să se ceară aducerea la îndeplinire a acesteia în cazul în care ea nu ar fi
executată voluntar.
Conform art. 65 din Regulile Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de la Bucureşti,
sentinţa arbitrală se pronunţă în cazul în care litigiul se soluţionează în fond, precum şi atunci
când reclamantul renunţă la pretenţiile sale sau când părţile cer să se pronunţe o sentinţă care să
cuprindă învoiala lor.
Deliberarea şi adoptarea sentinţei de către tribunalul arbitral au loc în şedinţă secretă. La
deliberare poate fi prezent şi asistentul arbitral.
În caz de necesitate, deliberarea şi pronunţarea sentinţei pot fi amânate cu cel mult 30
de zile. Atunci când completul de arbitri apreciază că sunt necesare concluzii scrise ale părţilor,
acest termen poate fi prelungit cu încă 30 de zile14.
În litigiile rezolvate în complet de trei membri, hotărârea se ia prin votul majorităţii
membrilor completului de arbitraj. Supraarbitrul are un vot egal cu ceilalţi membri ai
completului de arbitraj, dar îşi exprimă ultimul opinia.

14
Bindiu, Ioan, Mihăilă, Ştefan, Dreptul comerţului internaţional, Ed. PARALELA 45, Piteşti, 2004, p.241.
 Completul de arbitraj soluţionează litigiile pe baza normelor dreptului material
aplicabil, conducându-se după prevederile contractului şi ţinând seama de uzanţele comerciale.
Dreptul aplicabil fondului litigiului se determină în mod direct sau indirect de către părţi. În
absenţa unei alegeri a părţilor, sarcina de a stabili dreptul material aplicabil revine arbitrilor.
Tribunalul arbitral poate decide redeschiderea dezbaterilor şi repunerea litigiului pe rol
ori de câte ori, în cadrul deliberării, dar mai înainte de pronunţarea sentinţei, completul de
arbitraj găseşte ca necesare noi lămuriri. Repunerea litigiului pe rol comportă dezbateri
suplimentare şi de aceea se va stabili un nou termen de arbitrare, cu citarea părţilor. Litigiul nu
va fi repus pe rol dacă sunt necesare numai anumite explicaţii sau lămuriri ale uneia dintre părţi
cu referire la înscrisurile sau faptele consemnate la dosar, ce au format obiectul dezbaterilor în
contradictoriu.
Deliberarea se finalizează prin întocmirea dispozitivului sentinţei arbitrale. Acesta se
citeşte părţilor, iar în cazul lipsei lor, li se comunică în scris.
precum şi de asistentul arbitral. Dacă opinia unui arbitru rămâne minoritară, ea va fi
trecută Dispozitivul trebuie semnat de toţi membrii completului de arbitri, în dispozitiv cu
motivarea sa proprie; situaţia este identică şi atunci când opinia supraarbitrului este minoritară
(opiniile celorlalţi doi arbitri fiind convergente), în sensul că opinia acestuia va fi menţionată ca
orice opinie separată, iar sentinţa se va da potrivit opiniei concordante a celor doi arbitri.
Sentinţa se pronunţă de completul de arbitraj în numele Curţii de arbitraj, fiind
considerată ca hotărâre dată de această curte. În termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare,
sentinţa trebuie motivată şi comunicată în scris părţilor. Sentinţa se redactează şi se comunică
părţilor în limba română.

2. Cuprinsul hotărârii arbitrale

Hotărârea arbitrală, denumită sentinţa arbitrală se redactează în scris şi cuprinde 

potrivit art. 71 din Regulile Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de la Bucureşti sentinţa
arbitrală va cuprinde următoarele menţiuni:
 indicarea Curţii de arbitraj,
 numărul dosarului şi al sentinţei, precum şi a locului şi datei pronunţării ei;
 numele arbitrilor, supraarbitrului sau, după caz, al arbitrului unic, precum şi
numele asistentului arbitral;
  denumirea şi sediul sau, după caz, numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa lor,
numele reprezentanţilor părţilor precum şi al celorlalte persoane care au
participat la dezbaterea litigiului;
 obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
 motivele de fapt şi de drept ale sentinţei;
 dispozitivul;
 semnăturile membrilor completului de arbitraj sau, după caz, semnătura
arbitrului unic, precum şi aceea a asistentului arbitral.
Dacă unul dintre arbitri este împiedicat să semneze sentinţa, se va face menţiune despre
cauza împiedicării, cu confirmarea sub semnătură a supraarbitrului sau, după caz a arbitrului
unic15.
În cazul în care este în imposibilitate să semneze asistentul arbitral, hotărârea va fi
semnată de asistentul arbitral şef sau de înlocuitorul acestuia, făcându-se menţiune despre cauza
care a împiedicat pe asistentul arbitral să semneze hotărârea.
În condiţiile în care un arbitru a avut o altă părere, opinia sa, semnată, se va redacta
separat cu arătarea considerentelor pe care se sprijină.
Comunicarea sentinţei arbitrale se face părţilor în termen de o lună de la data
pronunţării.16
3. Pronunțarea hotărârii și locul pronunțării17

Semnificatia sintagmei „locul arbitrajului” nu este aceea de a desemna teritoriul, locatia,

spatiul fizic unde arbitrajul isi poate desfasura activitatea, termenele de judecata, ci desemneaza
locul tarii in care sentinta arbitrala este data. Atat in arbitrajul national, cat si in cel international,
partile au libertatea sa aleaga locul unde se va desfasura arbitrajul. Partile sunt libere asadar sa
aleaga teritoriul altui stat ca loc al arbitrajului decat cel al nationalitatii partilor, sau sa pastreze
locul arbitrajului pe teritoriul tarii a carei nationalitate partile o au.
Locul arbitrajului confera deci nationalitatea hotararii arbitrale pronuntate. Hotararea
arbitrala va fi de exemplu o hotarare arbitrala franceza, daca locul arbitrajului a fost Paris, chiar
daca partile au fost de nationalitate romana de exemplu si chiar si legea aplicabila a fost legea
romana. O hotarare arbitrala va fi romana daca locul arbitrajului ar fi Romania, indiferent deci de
nationalitatea partilor sau de limba sau legea aplicabila.

15
Filip, Liviu, Elemente de dreptul comerţului internaţional, Ed.Fundaţiei Academice “Ghe.Zane” , Iaşi, 2000
p.179.
16
Terţa, D., Ioan, Arbitrajul comercial – modalitate de soluţionare a litigiilor rezultate din activitatea de comerţ
internaţional, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj,2004. p. 181.
17
http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_31582/Locul-arbitrajului.html#ixzz2HwLUYN62, articol scris de Dr.
Cosmin Vasile, Partner si Nicoleta Boboc, Senior Associate
 Importanta locului arbitrajului devine evidenta atat pe parcursul procedurii arbitrale, cat
si ulterior pronuntarii hotararii arbitrale. Pe parcursul procedurii arbitrale locul
arbitrajului determina legea procedurala aplicabila procedurii. De cele mai multe ori, partile sunt
preocupate sa aleaga legea aplicabila raportului juridic dintre parti, fara a alege si legea
procedurala.
Ori de cate ori partile nu au ales si legea procedurala aplicabila, aceasta va ramane la
discretia arbitrului. Cu toate acestea, tendinta dominanta in determinarea legii procedurale
aplicabile ramane legea locului arbitrajului. In arbitrajul international, tendinta contemporana
coincide intr-o mare masura cu tendinta instorica, veche, anume ca este nerecomandat ca partile
sa aleaga drept lege aplicabila alta decat cea de la locul arbitrajului.
Tot in legatura cu cele doua concepte, locul arbitrajului si legea procedurala aplicabila,
indiferent de legea procedurala aleasa de parti sau determinata de arbitru la aprecierea acestuia,
un principiu general acceptat este acela ca legea care va prevala peste legea aleasa de parti sau
determinata de arbitru consta in normele de procedura de ordine publica ale jurisdictiei unde
actiunea in anulare se judeca, sau unde hotararea arbitrala se pune in executare.
Locul arbitrajului este deci important, pentru ca in functie de nationalitatea hotararii
arbitrale date de locul arbitrajului, hotararea arbitrala se poate ataca sau nu prin actiune in
anulare in fata instantelor judecatoresti. Potrivit Conventiei de la New York pentru recunoasterea
si executarea sentintelor arbitrale straine incheiata in anul 1958, sentinta arbitrala este obligatorie
potrivit prevederilor legii tarii in care a fost pronuntata.
De asemenea, pentru ipoteza in care o hotarare arbitrala straina este executata pe
teritoriul altui stat, spre exemplu statul a carui nationalitate partile o au, hotararea arbitrala
straina va trebui recunoscuta in primul rand pe teritoriul unde se executa si apoi obtinuta
incuviintarea executarii acesteia. Pentru procedura de recunoastere si executare a sentintelor
arbitrale straine este aplicabila tot Conventia de la New York.
In fine, mentionam cu simpla alegere a locului arbitrajului ca fiind teritoriul unui stat
strain fata de statul nationalitatii partilor nu transforma arbitrajul intr-unul international doar
pentru acest motiv. Opinia dominanta in doctrina de specialitate este ca internationalitatea
arbitrajului este data de caracterul international al situatiei litigioase, de elementele intrinseci ale
litigiului. Explicite in acest sens sunt si dispozitiile art. 1.110 C. proc. civ., potrivit carora un
litigiu arbitral care se desfasoara in Romania este socotit international daca s-a nascut dintr-un
raport de drept privat cu element de extraneitate.
In final mentionam faptul ca o hotarare arbitrala romana este supusa caii de atac a actiunii
in anulare, pentru motivele limitativ prevazute in codul de procedura civila. Limitele acestor
motive determina in practica solutii rare de desfiintare a hotararilor arbitrale, care devin astfel
definitive si obligatorii pentru parti.
De retinut in final este ca de locul arbitrajului depind atat legea procedurala aplicabila,
caracterul national al hotararii arbitrale pronuntate, caracterul obligatoriu al acesteia si
posibilitatea de desfiintare cat si recunoasterea si/sau punerea in executare a sentintei arbitrale.
Alegerea locului arbitrajului este deci unul dintre elementele esentiale pe care partile trebuie sa il
aiba in vedere cand aleg arbitrajul ca forma de solutionare a disputelor.

4. Redactarea, comunicarea și dispozitivul hotărârii arbitrale

Conform art. 77 din Regulile Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de la Bucureşti
Sentinţa arbitrală va fi redactată şi semnată în cel mult o lună de la data pronunţării ei. Pentru
raţiuni bine întemeiate, Preşedintele sau Prim-vicepreşedintele Curţii de Arbitraj poate prelungi
acest termen cu cel mult 30 de zile.
Solicitarea se depune cu 5 zile înainte de împlinirea termenului la Secretariatul Curţii de
Arbitraj şi primeşte rezoluţia în 24 de ore de la înregistrare.
Tribunalul arbitral va redacta sentinţa arbitrală într-un număr suficient de exemplare,
pentru ca unul să rămână la dosarul cauzei, unul la mapa de sentinţe arbitrale, iar câte unul să fie
comunicat fiecărei părţi.
Sentinţa arbitrală este definitivă şi obligatorie. Ea se aduce la îndeplinire de bună voie de
partea împotriva căreia s-a pronunţat, deîndată sau în termenul arătat în sentinţă. Asistentul
arbitral al litigiului are obligaţia de a comunica părţilor sentinţa arbitrală în termen de 3 zile de la
data redactării.
Sentinţa arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive şi
obligatorii.
În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea şi aplicarea
dispozitivului sentinţei arbitrale ori aceasta cuprinde dispoziţii potrivnice, oricare dintre părţi
poate cere tribunalului arbitral care a pronunţat sentinţa să lămurească dispozitivul sau să înlăture
dispoziţiile potrivnice, în termen de 15 zile de la data primirii sentinţei.18

5. Completarea și rectificarea hotărârii arbitrale

Potrivit art. 75 din Regulile Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de la Bucureşti,

dacă prin sentinţa dată tribunalul arbitral a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere
principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, ori asupra cererilor

18
Art. 74 din Regulile Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de la Bucureşti
martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor, se
poate cere completarea sentinţei în termen de 15 zile de la data primirii ei. Cererea se
soluţionează prin sentinţă separată în termen de 15 zile de la data înregistrării solicitării.
Hotărârea de completare sau încheierea de îndreptare face parte integrantă din hotărârea
completată sau îndreptată.
Încheierile pronunţate , ca şi sentinţa arbitrală pronunţată pot fi desfiinţate numai prin
acţiune în anulare.
Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea, lămurirea sau
completarea hotărârii.

 
6. Efectele hotărârilor arbitrale

În sistemul de drept procedural român hotărârile de arbitraj au putere de lucru judecat în

condiţiile dispoziţiilor art. 1.126, Cod proc. civ. Partea interesată poate invoca excepţia lucrului
judecat, atunci când a doua cerere în judecata arbitrală are acelaşi obiect, este întemeiată pe
aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor. Ca urmare, invocarea unei
asemenea hotărâri poate împiedica introducerea unei noi acţiuni între aceleaşi părţi, referitor la
acelaşi obiect şi întemeiată pe o cauză juridică similară. Pe lângă acest efect negativ, hotărârea
CAB produce deopotrivă un efect pozitiv. Sub acest aspect partea câştigătoare are facultatea de a
prevala de dreptul consacrat prin hotărârea CAB, fără ca existenţa dreptului să mai poată fi
contestată.19
a. Efectul obligatoriu

Dispoziţiile art. 87 din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional şi art. 606 din Codul de Procedură Civilă prevăd că sentinţa arbitrală este definitivă
şi obligatorie. Ea se aduce la îndeplinire de bună voie de partea împotriva căreia s-a pronunţat,
deîndată sau în termenul arătat în sentinţă.
b. Caracterul definitiv

Regulamentul Camerei de Comerţ Internaţionale Paris în art. 24 prevede, la alin. 1, că

„sentinţa arbitrală este definitivă” iar în alin. 2 că prin supunerea diferendului arbitrajului
Camerei de Comerţ Internaţionale Paris, părţile se angajează să execute fără întârziere sentinţa
pronunţată şi să renunţe la toate căile de atac la care ele pot renunţa.

19
Căpăţână, Octavian, Litigiul arbitral de comerț exterior  , Editura Academiei,Bucureşti, 1987, pg. 126.
 În dreptul procesual român, mai precis dispoziţiile art. 609 alin. 1, părţile nu pot renunţa
la dreptul de a exercita calea de atac admisă de lege, acest lucru fiind recunoscut legal numai
după pronunţarea hotărârii.

c. Efectul executoriu

Art. 88 din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional
prevede că la cererea părţii câştigătoare, sentinţa arbitrală se învesteşte cu formulă executorie,
conform legii. Cererea de învestire se introduce la instanţa judecătorească competentă de la
sediul Curţii de Arbitraj. Sentinţa arbitrală învestită cu formulă executorie constituie titlu
executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească. 20

20
Art. 89 din din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional.