DESPRE LIMITĂRILE GARANŢIEI COMUNE

A CREDITORILOR REGLEMENTATE
DE CODUL CIVIL

Drd. Ioana Cristina PANŢU

Universitatea Româno-Americană*

Abstract
Patrimoniul debitorului constituie garanţia comună a creditorilor, însă în cazul
divizării patrimoniului legea instituie regula specializării cu privire la ordinea urmă-
ririi bunurilor din diferitelor mase patrimoniale. În anumite situaţii garanţia se limi-
tează la o anumită sau la anumite mase patrimoniale, specializarea consolidându-se.
De asemenea, garanţia, chiar dacă teoretic vizează toate bunurile debitorului, unele
dintre acestea sunt excluse de la urmărire, fie în temeiul legii, fie pe cale con-
venţională.

Cuvinte-cheie: creditor, garanţie comună, patrimoniu, mase patrimoniale

Noţiunea de garanţie. Garanţia comună a creditorilor

Prin „garantarea executării obligaţiilor” se înţelege totalitatea mijloacelor juridice,
respectiv a drepturilor şi acţiunilor, recunoscute de lege sau convenţionale, prin a căror
exercitare se asigură realizarea drepturilor de creanţă1. Acestea se împart în mijloace
generale şi speciale, cele din prima categorie fiind recunoscute tuturor creditorilor, atât
celor care beneficiază de o cauză de preferinţă, cât şi creditorilor chirografari, în temeiul
garanţiei generale a creditorilor pe care o constituie patrimoniul debitorului. Mijloacele
generale se subdivid în mijloace de conservare şi reparatorii, din prima subcategorie
făcând parte: dreptul de a solicita partajul succesoral2, dreptul creditorilor moştenirii de a
fi plătiţi din bunurile aflate în indiviziune3, dreptul de a cere punerea de sechestru
asigurător asupra bunurilor debitorului sau a popririi asigurătorii, dreptul de a îndeplini

*
Preparator universitar la Universitatea Româno-Americană din Bucureşti, Facultatea de Drept.
Doctorand la Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
1 M.N. Costin, C.M. Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z, ed. a II-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2007, p. 490.
2 Din coroborarea art. 1143 alin. (2) cu art. 67 alin. (1) C. civ. rezultă că împărţeala bunurilor
poate fi cerută de către creditorii unui moştenitor.
3 În cazul acceptării moştenirii [art. 1114 alin. (2) C. civ.], patrimoniul unic al moştenitorului
cuprinde, până la lichidarea pasivului succesoral, două mase de bunuri cu regim juridic distinct:
masa bunurilor ce existau în patrimoniul său la data deschiderii succesiunii şi masa bunurilor
succesorale.
unele formalităţi de publicitate. Din categoria mijloacelor reparatorii fac parte acţiunea
pauliană4, acţiunile directe5, acţiunea în simulaţie6.
Art. 2324 C. civ., având denumirea marginală „Garanţia comună a creditorilor”,
stabileşte în alin. (1) următoarele: „Cel care este obligat personal răspunde cu toate
bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a
creditorilor săi”. Astfel, analiza acestei garanţii se face prin raportare la noţiunea de
patrimoniu, legea făcând referire în textul menţionat la bunuri – mobile şi imobile,
prezente şi viitoare –, dar şi la creditorii aceluiaşi debitor, respectiv la drepturi şi obligaţii
ale acestuia. Codul civil, în art. 31 alin. (1), dispune că „Orice persoană fizică sau
persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile
ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia”, definiţie care are ca punct de plecare
opiniile formulate în doctrină anterioară intrării sale în vigoare7.
Cei care beneficiază de această garanţie comună sunt creditorii, inclusiv cei
chirografari, aceia care nu au o cauză de preferinţă, respectiv un privilegiu, gaj sau
ipotecă (art. 2327 C. civ.) în privinţa creanţei lor, garanţia aceasta privind chiar
patrimoniul debitorului, nu anumite bunuri individualizate din cuprinsul său. Bineînţeles
că satisfacerea creanţei nu presupune urmărirea tuturor bunurilor debitorului, ci se va
realiza prin urmărirea unor bunuri individual determinate din patrimoniul debitorului, la
executarea creanţei8. Trebuie remarcat că în cuprinsul art. 2324 C. civ. nu se regăseşte
această noţiune de creditori chirografari, însă soluţia aleasă de legiuitor de a se referi la
creditori în general apare ca fiind firească având în vedere faptul că aceia care
beneficiază de o cauză de preferinţă pot să exercite sau nu facultatea recunoscută de lege

4 Folosim terminologia acţiune pauliană deoarece „a revoca” înseamnă în limbajul curent, a anula, a
abroga, a contramanda, iar revocarea, ca sancţiune de drept civil, constă în înlăturarea efectelor
liberalităţilor din cauza ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii. De altfel, termenul
mai este folosit şi în sensul de denunţare unilaterală ori de desfacere a unui contract. A se vedea G. Boroi,
L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012,
p. 208.
Or, efectul admiterii acestei acţiunii este inopozabilitatea faţă de creditorii care au introdus acţiunea sau
au intervenit în cauză. A se vedea şi L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general
sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 411.
5 A se vedea I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 545-546;
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p. 198-200; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 92; M. Ioan, Acţiunile directe în reglementarea noului Cod civil, în Valahia University
Law Study nr. 2/2012, vol. XX, p. 325-330.
Pentru doctrina franceză a se vedea, de exemplu, Fr. Terre, Ph. Smiler, Y. Lequette, Droit civil. Les
obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 1103-1114; C. Larroumet, Droit civil. Les obligations. Le contrat, tome
III, Economica, Paris, 2003, p. 947-986.
6 M.N. Costin, C.M. Costin, op. cit., p. 497-498.
7 A se vedea, spre exemplu: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil
român, Restitutio, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 1996, p. 522; L. Pop, Dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 7; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale
principale, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 6; V. Stoica, Drept civil.
Drepturi reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 7-8; M. Ioan, Drept civil. Drepturile reale
principale, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2011, p. 6.
8 C. Bîrsan, op. cit., p. 13.
iar, în anumite cazuri, ei pot deveni, cel puţin pentru o parte a creanţei lor, simpli
chirografari, respectiv în situaţia în care, după urmărirea bunului (bunurilor) care face
obiectul respectivei preferinţe, creanţa lor nu a fost satisfăcută în întregime9.

Limitări legale
Categorii de bunuri care nu fac obiectul garanţiei comune a creditorilor
În ceea ce priveşte noţiunea de „bunuri prezente şi viitoare” din cuprinsul art. 2324
C. civ. s-a arătat că prin aceasta se înţelege că pot face obiectul urmăririi bunurile
existente în patrimoniul debitorului la momentul executării creanţei, atât cele care existau
şi la naşterea creanţei, dar şi cele care intră în patrimoniu ulterior acestui moment10.
Astfel, prima limitare, având caracter general, a garanţiei comune a creditorilor constă în
aceea că nu vor putea fi urmărite bunurile care, în momentul urmăririi, nu au intrat în
patrimoniu şi nici cele care erau ieşite din patrimoniu11.
A doua limitare a garanţiei comune a creditorilor este prevăzută de alin. (2) al art.
2324 C. civ. care dispune că nu pot face obiectul garanţiei generale a creditorilor
bunurile insesizabile, indiferent dacă insesizabilitatea este legală sau convenţională12.
Spre exemplu, sunt insesizabile şi inalienabile bunurile proprietate publică (art. 861 C.
civ.)13, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor [art. 973 alin. (2) C. civ.], întreţinerea
convenţională (art. 2258 C. civ.), precum şi orice drept care este strict personal, cum ar fi
dreptul la întreţinere legală. Sunt bunurilor alienabile, dar insesizabile intră, potrivit art.
726 NCPC: bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi
familiei sale şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel; obiectele indis-
pensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor; alimentele
necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul se ocupă
exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate
obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la
noua recoltă; combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de
iarnă; scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea;
bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
La rândul său, alin. (2) al art. 2329 C. civ. precizează că toate bunurile care sunt,
potrivit legii, inalienabile sunt insesizabile. Soluţia se justifică prin aceea că orice bun
care este inalienabil, deci nu poate fi înstrăinat, nu poate face obiectul urmării silite
deoarece aceasta presupune o înstrăinare. Apare întrebarea care este înţelesul sintagmei

9 În acest sens, art. 2456 C. civ. dispune că debitorul rămâne obligat personal pentru partea din creanţă
care nu este acoperită de preţul obţinut din vânzarea bunului ipotecat.
10 C.S.J., secţiile unite, decizia nr. 4/1998, în Curtea Supremă de Justiţie – Buletinul jurisprudenţei.
Culegere de decizii pe anul 1998, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1999, p. 26-29; V. Stoica, op. cit., p. 28-29.
11 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., 1928, p. 850; P.M. Cosmovici, Drept
civil. Drepturi reale. Obligaţiile. Legislaţie, Ed. All Beck, Bucureşti, 1996, p. 11.
12 Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe
articole. Art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 2267.
13 A se vedea şi art. 120 alin. (2) din Legea nr. 215/1990 a administraţiei publice locale (republicată în
M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007, completată şi modificată) potrivit căruia bunurile ce fac parte din
domeniul public de interes local sunt bunuri inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. În acelaşi sens, art. 5
alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998, completată şi
modificată) dispune că „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi
insesizabile”.
„sunt, potrivit legii, inalienabile”? Deoarece inalienabilitatea poate fi legală sau
convenţională, sunt vizate numai bunurile declarate de lege ca inalienabile sau şi cele
pentru care inalienabilitatea a stabilită prin convenţie? Soluţia este dată de art. 629
alin. (3) C. civ. care dispune că nu pot fi supuse urmăririi bunurile pentru care s-a stipulat
inalienabilitatea, cât timp clauza produce efecte, dacă prin lege nu se prevede altfel. În
acest sens, considerăm că formularea ar fi trebuit să fie „sunt, în condiţiile legii,
inalienabile”.
Legea permite (art. 2329 C. civ.) ca bunurile să fie declarate insesizabile prin
convenţie, impunând aceleaşi condiţii ca în cazul clauzelor de inalienabilitate. Astfel,
condiţiile privitoare la clauzele de inalienabilitate sau insesizabilitate sunt următoarele:
- clauza trebuie să fie stipulată fie prin convenţie, fie prin testament [art. 627 alin. (1)
C. civ.] – nimeni neputând să „imobilizeze” un bun în propriul patrimoniu prin act juridic
unilateral;
- declararea bunului ca fiind inalienabil sau insesizabil se poate face pentru el mult
49 de ani, începând de la momentul dobândirii bunului;
- existenţa unui interes serios – real – şi legitim – licit şi moral14.

Garanţia comună a creditorilor şi divizarea patrimoniului debitorului

Alin. (2) al art. 31 C. civ. prevede că patrimoniul „poate face obiectul unei diviziuni
sau unei afectaţiuni15 numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”, în alin. (3)
enumerând exemplificativ patrimoniile de afectaţiune: masele patrimoniale fiduciare,
cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate
potrivit legii. Astfel, patrimoniul, chiar dacă este unic, poate fi divizat sau poate face
obiectul operaţiunii de constituire a unui patrimoniu de afectaţiune, ceea ce duce la
existenţa mai multor mase patrimoniale – care cuprind atât drepturi, cât şi obligaţii –,
mase care regimuri juridice distincte, în funcţie de scopul pentru care a fost realizată
această divizare16. Datorită acestei condiţionări, subrogaţia reală cu titlu universal
operează în cadrul fiecărei mase patrimoniale pentru realizarea acestui scop şi existenţa
însăşi a acestora este subsumată scopului, fiind astfel limitată temporal17.
Art. 32 C. civ. reglementează transferul intrapatrimonial, care nu constituie o înstrăi-
nare, deoarece mişcarea se realizează în cadrul patrimoniului unic al persoanei titularului,
nu între două patrimonii distincte. Astfel, existenţa acestei divizări sau afectaţiuni nu
echivalează cu lipsa unei comunicări intrapatrimoniale deoarece răspunderea patri-
monială este parţial limitată la o anumită masă patrimonială, creditorii ale căror drepturi
s-au născut în legătură cu acesta având posibilitatea, dacă nu şi-au satisfăcut creanţa cu
bunurile din acea masă, să urmărească celelalte bunuri din patrimoniul debitorului, iar

14 Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 2272.

15 Atât în cazul diviziunii, cât şi în cel al afectaţiunii în cadrul aceluiaşi patrimoniu distingem mase cu
regimuri juridice distincte. Ca exemple pentru diviziune amintim în cazul patrimoniilor soţilor, al
patrimoniului statului sau al unităţilor administrativ teritoriale sau patrimoniului succesorului care până la
lichidarea pasivului succesoral, două mase de bunuri cu regim juridic distinct: masa bunurilor ce existau în
patrimoniul său la data deschiderii succesiunii şi masa bunurilor succesorale. În schimb, patrimoniile de
afectaţiune sunt determinate potrivit legii şi din cele două exemple prevăzute de alin. (3) al art. 31 C. civ.,
acestea fac parte din patrimoniul unic al unor profesionişti, aşa cum ei definiţi de art. 3 alin. (2) şi (3) C. civ.
16 C. Bîrsan, op. cit., p. 10-11.
17 V. Stoica, op. cit., p. 18.
dispariţia scopului căruia îi este afectată o asemenea masă patrimonială implică dispariţia
masei, cu păstrarea elementelor în cadrul patrimoniului18. Creditorii sunt ţinuţi să
respecte această ordine de urmărire, mai întâi a bunurilor care fac obiectul diviziunii
patrimoniului în legătură cu care s-au născut creanţele lor şi abia apoi pot fi urmărite şi
celelalte bunuri ale debitorului [art. 2324 alin. (3) C. civ.].
Transferul intrapatrimonial trebuie să nu afecteze drepturile creditorilor asupra
fiecărei mase patrimoniale. Mijlocul prin care creditorii sunt protejaţi de eventualele acte
făcute în scopul fraudării lor este acţiunea pauliană, însă în cazul transferului
intrapatrimonial acesta se poate realiza prin acte unilaterale ale titularului patrimoniului
(art. 1562-1565 C. civ.). Astfel, potrivit art. 1562 alin. (1) C. civ., „dacă dovedeşte un
prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice
încheiate de debitor în frauda drepturilor sale...”. Cum norma indicată nu distinge, actele
ce pot fi atacate prin intermediul acţiunii pauliene sunt şi cele unilaterale, indiferent de
prevederile alin. (2) ale aceluiaşi articol care determină unele dintre condiţiile de
exercitare în cazul contractelor cu titlu oneros şi, implicit, ale contractelor cu titlu gratuit,
ori de cele ale art. 1565 alin. (2) C. civ. care face referire la terţi.
De altfel, şi subrogaţia reală cu titlu universal asigură divizibilitatea patrimoniului în
mase de bunuri cu regim juridic distinct, împiedicând migrarea bunurilor dintr-o grupă de
bunuri în alta, şi permiţând, astfel, continuarea specializării garanţiei generale a
creditorilor19, bunurile nou intrate luând automat locul celor subrogate, dobândind poziţia
juridică avută de acestea din urmă20.

Regula generală
Ca regulă generală, potrivit alin. (2) al art. 2324 C. civ., creditorii ale căror creanţe
s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie
să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale (teza I-a) iar
dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte
bunuri ale debitorului (teza a II-a).
Se realizează în acest fel specializarea garanţiei comune a creditorilor21, respectiv,
„dacă o creanţă s-a născut în legătură cu o masă de bunuri ce are un regim juridic
distinct, atunci acea creanţă va fi satisfăcută, cu precădere, din respectiva masă de
bunuri”22. Garanţia rămâne generală deoarece priveşte o grupă patrimonială şi este
specializată fiindcă se limitează doar la activul patrimonial din acea grupă23.
O aplicaţie a acestei reguli, este reglementată de art. 351-353 C. civ.
Astfel, în cazul comunităţii legale, potrivit art. 339 C. civ., bunurile dobândite de
oricare dintre soţi în timpul căsătoriei sunt, de la data dobândirii, prezumate ca fiind
bunuri comune24. Prin excepţie, sunt bunuri proprii chiar dacă sunt dobândite în timpul

18 V. Stoica, op. cit., p. 12.

19 C. Bîrsan, op. cit., p. 14-15.
20 Idem, p. 15.
21 Idem, p. 13-14.
22 V. Stoica, op. cit., p. 29; L. Pop, L. M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 20; C. Bîrsan, op. cit., 2008, p. 13-14.
23 L. Pop, op. cit., 1996, p. 16.
24 Pentru a califica un bun ca fiind bun comun trebuie îndeplinite două condiţii cumulative: bunul să fi fost
dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei şi bunul să nu facă parte din categoria bunurilor proprii. A se
vedea, E. Florian, Dreptul familiei, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 96. A se vedea şi M. Ioan,
L. Maierean, Dreptul familiei, vol. I, Ed. Universitară, Bucureşti, 2014, p. 185 şi lucrările acolo citate.
căsătoriei bunurile enumerate limitativ de art. 340 C. civ., respectiv: a) bunurile
dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispu-
nătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune; b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui
fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri; d) drepturile patrimoniale de
proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a
înregistrat; e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele
ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte
asemenea bunuri; f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu
material sau moral adus unuia dintre soţi; g) bunurile, sumele de bani sau orice valori
care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii. De asemenea, există obligaţii proprii, dar şi obligaţii
comune ale soţilor. Astfel, conform art. 351 C. civ. sunt datorii comune ale soţilor:
a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor
comune; b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună; c) obligaţiile asumate de oricare
dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei; d) repararea preju-
diciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în
măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.
Urmărirea fiecărei mase de bunuri de către creditorii, comuni sau personali, ai
soţilor se va face, cu prioritate, asupra masei de bunuri în legătură cu care s-a născut
creanţa, şi numai în cazul în care acea creanţă nu a fost satisfăcută în întregime se va
proceda la urmărirea celeilalte mase25. Prin dispoziţiile art. 352 şi 353 C. civ. s-a stabilit
ordinea imperativă26 de urmărire a bunurilor soţilor:
- creditorul personal va urmări mai întâi bunurile proprii ale soţului debitor şi, în
măsura în care nu şi-a satisfăcut creanţa din acestea, va cere împărţirea bunurile comune,
pe cale judecătorească, continuarea urmăririi privind bunurilor devenite proprii ale
debitorului său. El nu va putea urmări bunurile comune, recunoaşterea unei asemenea
posibilităţi echivalând cu obligarea soţului nedebitor la o plată pe care nu o datorează27;
- creditorul comun va urmări mai întâi bunurile comune, nu şi pe cele proprii. Dacă
nu s-a reuşit îndestularea, el va putea continua urmărirea asupra bunurilor proprii ale
fiecăruia dintre soţi, situaţie în care obligaţia soţilor este solidară, creditorul comun fiind
în drept să urmărească în acest caz pe oricare dintre soţi pentru întreaga valoare a
creanţei28.

Situaţia patrimoniilor de afectaţiune reglementate de Codul civil

Persoanele care exercită profesiuni liberale pot afecta o parte a patrimoniului lor
exercitării profesiunii respective, constituind aşa-numitul „patrimoniu profesional”29.
Art. 2324 alin. (4) C. civ. stabileşte că bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimo-
niului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de

25 M. Ioan, op. cit., 2011, p. 20-21; M. Ioan, L. Maierean, op. cit., p. 198.
26 E. Florian, op. cit., p. 170.
27 M. Ioan, L. Maierean, op. cit., p. 198.
28 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 161;
E. Florian, op. cit., p. 180.
29 E. Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p.
11.
creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă, dar aceşti
creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului. La rândul său, art. 727
NCPC, „Bunurile destinate exercitării ocupaţiei sau profesiei”, în alin. (1), dispune:
„Bunurile mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului
unei profesii autorizate nu pot fi urmărite decât de către creditorii ale căror creanţe s-au
născut în legătură cu exercitarea profesiei respective. Dacă bunurile nu sunt afectate unui
patrimoniu profesional individual, însă servesc la exercitarea ocupaţiei sau profesiei
debitorului persoană fizică, pot fi supuse urmăririi silite numai dacă nu există alte bunuri
urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere sau alte creanţe privilegiate asupra
mobilelor.” Teza I reiterează parţial prevederile art. 2324 alin. (3) C. civ., în timp ce teza
a II-a stabileşte ordinea urmării.
Se stabileşte astfel o dublă limitare. Bunurile din masa patrimonială afectată exer-
citării unei profesii autorizate de lege vor putea fi urmărite doar de creditorii profesionali
iar bunurile dinafara acestei mase vor putea fi urmărite doar de ceilalţi creditori. Prin
această măsură specializarea garanţei comune a creditorilor este consolidată, fiind
protejaţi în acest fel atât debitorul, pin evitarea insolvabilităţii, cât creditorii profesionali
şi extraprofesionali care nu vor veni în concurs la urmărirea bunurilor debitorului30.
Art. 151 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil31 stabileşte că dispoziţiile art. 2324 alin. (4) C. civ. se aplică în cazurile în
care profesionistul operează diviziunea patrimoniului după intrarea în vigoare a codului.
În ceea ce priveşte noţiunea de profesie autorizată de lege, Codul civil nu o defi-
neşte, art. 3 alin. (2) şi (3) stabilind că sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploa-
tează o întreprindere, respectiv una sau mai multe persoane care exercită sistematic o
activitate organizată ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau
în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. Din formularea
„autorizată de lege” reiese însă că este vorba numai de acele persoane care exercită
profesii ce beneficiază reglementări speciale şi care au o calificare specială, cum este
cazul avocaţilor, notarilor, experţilor contabili, executorilor judecătoreşti32.
În categoria celor care exercită profesii autorizate de lege nu intră însă persoanele
fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, deoarece desfă-
şurarea activităţilor economice de către acestea nu presupun obţinerea unor calificări
speciale. Art. 2 lit. j) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfă-
şurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale33 defineşte patrimoniul de afectaţiune drept tota-
litatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei autorizate, titularului întreprinderii
individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei
activităţi economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului acestora, separată
de gajul general al creditorilor personali ai acestora. Nu putem să nu remarcă eroarea
flagrantă strecurată în această normă, respectiv enumerarea „bunuri, drepturi şi obligaţii”.
După cum s-a arătat în literatura de specialitate, menţionarea în definiţia patrimoniului a
bunurilor ce fac obiectul drepturilor patrimoniale nu este necesară şi nici indicată,

30 Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 2268.

31 Publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011, completată şi modificată.
32 Este vorba despre profesiile liberale. A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 16.
33 Publicată în M. Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008, completată şi modificată.
deoarece drepturile patrimoniale sunt considerate bunuri, iar toate drepturile şi obligaţii
având caracter economic se referă la bunuri corporale sau incorporale34, patrimoniul fiind
o realitate intelectuală formată din elemente intelectuale, nu din bunurile materiale
corporale, includerea bunurilor dublând valoarea economică, denaturând raportul
activ-pasiv35. În concluzie, şi patrimoniile de afectaţiune, diviziuni ale patrimoniului, au
în conţinutul lor drepturi şi obligaţii, motiv pentru care propunem modificarea normei
indicate prin eliminarea termenului „bunuri”.
Şi în cazul acesta întâlnim o specializare a garanţiei creditorilor, însă temeiul său
este legea specială, nu normele de drept comun, respectiv art. 2324 alin. (4) C. civ.
Astfel, art. 20, 26 şi 31 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, prevăd că
pentru obligaţiile profesionale se răspunde cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune şi,
în completare, cu întreg patrimoniul, ca aplicaţii ale art. 2324 alin. (3) C. civ.
O altă situaţie în care specializarea garanţiei comune este consolidată este regle-
mentată în materia fiduciei. Art. 786 alin. (1) C. civ. dispune în acest sens că bunurile din
masa patrimonială fiduciară pot fi urmărite, în condiţiile legii, de titularii de creanţe
născute în legătură cu aceste bunuri, asigurându-se, astfel, menţinerea patrimoniului de
afectaţiune, ei neputând urmări însă bunurile din alte mase patrimoniale decât în situaţia
în care prin contractul de fiducie, s-a prevăzut obligaţia fiduciarului sau/şi a consti-
tuitorului de a răspunde pentru o parte sau pentru tot pasivul fiduciei. În afara acestor
creditori, pot urmări bunurile din masa fiduciară şi creditorii constituitorului care au o
garanţie reală asupra bunurilor acestuia şi a cărei opozabilitate este dobândită, potrivit
legii, anterior stabilirii fiduciei, precum şi ceilalţi ceilalţi creditori ai constituitorului, însă
numai în temeiul hotărârii judecătoreşti definitive de admitere a acţiunii prin care a fost
desfiinţat sau a devenit inopozabil, în orice mod, cu efect retroactiv, contractul de fiducie.
În concluzie, bunurile care pot fi urmărite de titularii creanţelor născute în legătură
cu bunurile din masa patrimonială fiduciară sunt cele din masa fiduciară, ei suportând
concursul altor creditori numai prin excepţie şi numai pentru categorii precizate de
art. 786 alin. (2) C. civ. Tot prin excepţie, în cazul unei stipulaţii în acest sens, ei îşi vor
putea continua urmărirea asupra restului patrimoniului fiduciarului, dar nu asupra bunu-
rilor din alte mase fiduciare, respectiv asupra bunurilor din patrimoniul constituitorului,
în limita şi în ordinea prevăzute în contractul de fiducie.
Art. 776 alin. (3) C. civ. prevede că pot avea calitatea de fiduciari notarii publici şi
avocaţii, indiferent de forma de exercitare a profesiei. În acest caz trebuie coroborate
prevederile art. 2324 alin. (4) şi art. 786 C. civ. Astfel, titularii de creanţe născute în
legătură cu bunurile din masa fiduciară vor urmări mai întâi bunurile din respectiva masa
fiduciară iar apoi, dacă există clauză contractuală în acest sens, vor putea urmări bunurile
din patrimoniul destinat exercitării profesiei.

Limitări convenţionale
Limitarea garanţiei comune poate avea şi natură convenţională. Astfel, creditorul
ipotecat poate renunţa la urmărirea bunurilor care nu îi sunt ipotecate (art. 2325 C. civ.).
El nu va beneficia de posibilitatea de a urmări celelalte bunuri ale debitorului său nici în

34 I. Lulă, Unele probleme privind noţiunea de patrimoniu, în Dreptul nr. 1/1998, p. 14; O. Ungureanu,
C. Munteanu, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 17-18; C. Bîrsan, op. cit., p. 6-7.
35 V. Stoica, op. cit., p. 7-8.
ipoteza în care, urmărind bunul ipotecat, nu ţi-a îndestulat creanţa. Această limitare poate
fi impusă numai pe cale convenţională, prin acordul dintre creditorul ipotecar şi debitor,
niciodată unilateral de către debitor, însă o asemenea transformă normele din materia
garanţiei generale a creditorilor în norme supletive36. Creditorul ipotecat poate însă
renunţa la această facultate unilateral, el neputând fi ţinut de exercitarea unui drept, ceea
ce ar constitui de fapt un nonsens.
După cum am arătat, bunurile pot fi declarate insesizabile prin contract, cu res-
pectarea condiţiilor de valabilitate cerute pentru clauzele de inalienabilitate, dar în acest
caz acordul este între înstrăinător şi dobânditor, nu între creditor şi debitor. Spre
deosebire însă de insesizabilitatea specială permisă de art. 2325 C. civ. care îşi produce
efectele doar în persoana creditorilor care au consimţit la aceasta, insesizabilitatea
prevăzută de art. 2329 C. civ. este opozabilă erga omnes, toţi creditorii fiind, de altfel,
terţi faţă de contractul prin care a fost instituită, dar fără a se înţelege că bunul este şi
inalienabil.

BIBLIOGRAFIE
1. Bazin E., Le consentement du consommateur, ANTR, Lille, 1999;
2. Berlioz G., Droit de la consommation et droit des contrats, JCP, Paris, 1979;
3. Brun Ph., Le droit de revenir sur son engagement. Droit et patrimoine, Mai, Paris,
1998;
4. Calais-Auloy J., Droit de la consommation, Dalloz, Paris, 2003;
5. Delebeque Ph., La formation de la vente entre profesionel et consommateur,
R.J.Com., Paris, 1997;
6. Ferrier D., La protection du consommateur, Dalloz, Paris, 1996;
7. Four J., Aubert J.L., Savaux E., Les obligations. L’acte juridique, edition XII,
Sirey, Paris, 2006;
8. Goicovici J., Formarea progresivă a contractului, Wolters Kluver Romania,
Bucharest, 2009;
9. Kelsen, La theorie juridique de la convention, 1940;
10. Mazeaud L., Chabas Fr., Leçons de droit civil. obligations. Theorie generale,
Montcrestien, Paris, 1998;
11. Mazeaud D., L atraction du droit de la consommation, în RTD com., Paris, 1998;
12. Picod Y., Davo H., Droit de la consommation, Armand Colin, Paris, 2005;
13. Pop L., Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. II, Contractul, Ed. Universul
Juridic, Bucharest, 2009;
14. Terre Fr., Simler Ph., Lequette Yv., Droit civil. Les Obligations, Dalloz, Paris,
1999;
15. Vasilescu P., Un chip al postmodernismului recent: dreptul consumatorului, în
„Consumerismul contractual. Repere pentru o nouă teorie generală a contractelor de
consum”, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006.

36 Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 2269.