Sunteți pe pagina 1din 35

Cuprins

1. Tranziţia – călătorie de nevoie sau de plăcere? ...................... 2


1.1. Dincolo de aparenţe ... ..................................................................... 2
1.2. Economie de comandă – teren neutru - economie de piaţă ............. 3
1.3. Aspecte teoretice ale tranziţiei la economia de piaţă ........................ 7

2. Industria ospitalităţii ................................................................ 10


2.1 Ospitalitatea – între bunele maniere şi industrie ................................ 10
2.2 Conţinutul industriei ospitalităţii .......................................................... 12
2.2.1 Cazarea turistică ......................................................................... 12
2.2.2 Alimentaţia publică ...................................................................... 14
2.2.3 Agrementul turistic .......................................................................
16
2.3 Paradigmele ospitalităţii ..................................................................... 19

3. Ospitalitatea tranziţiei sau tranziţia ospitalităţii .................... 22

4. România ... ............................................................................... 25


4.1 Ieri ... .................................................................................................. 25
4.2 Astăzi ... ............................................................................................. 26
4.3 Mâine ... ............................................................................................. 28

5. BIBLIOGRAFIE ......................................................................... 34
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

Capitolul 1
Tranziţia – călătorie de nevoie sau de plăcere?
„Bătrânii spun ca apa trece şi mai spun ca pietrele rămân,
Dar lucrul altfel se petrece pe vechiul nostru plai bătrân ...
Că piatra – orişicât de tare ar fi – se macină şi trece stând,
Iar peste trista-i măcinare rămân doar apele curgând ...”

1.1 Dincolo de aparenţe ...


Dicţionarului Explicativ al Limbii Române defineşte tranziţia ca fiind o „trecere (lentă
sau bruscă) de la o stare, de la o situaţie, de la o idee la alta ...” Misterul nu este încă
dezlegat: cine generează nevoia acestei treceri, ce sau cine determină ca această trecere
să fie lentă sau bruscă, există garanţii că noua stare, situaţie sau idee va fi mai bună decât
cea veche? Cum putem înţelege şi depăşi cel mai bine tranziţia? ...
Trecerea implică prin ea însăşi schimbare, iar societatea umană - prin natura ei –
este reticientă în faţa schimbărilor. Însă nu schimbările sunt cele care afectează esenţa
societăţii, ci însăşi tranziţia şi atât timp cât nu are loc tranziţia, schimbarea nu se va
produce. Schimbarea nu este acelaşi lucru cu tranziţia. În timp ce schimbarea este
contextuală, externă, tranziţia reprezintă procesul psihologic prin care trec oamenii pentru a
accepta noua situaţie fiind, aşadar, internă. Există câteva diferenţe importante între
schimbare şi tranziţie care se pot pierde din vedere dacă se întâmplă ca oamenii să creadă
că tranziţia este o simplă schimbare, doar că este una gradată sau nefinalizată. Atunci când
vorbim despre schimbare, ne concentrăm în mod firesc asupra rezultatelor pe care aceasta
le aduce cu sine. Cu tranziţia, însă, lucrurile stau altfel. Punctul de plecare în cazul tranziţiei
nu este rezultatul final, ci încheierea socotelilor cu trecutul, proces prin care trebuie să
trecem pentru a lăsa în urmă o situaţie anterioară. Schimbarea acesteia este determinată
de o nouă realitate, în timp ce tranziţia psihologică depinde de renunţarea la vechea
realitate şi la vechea identitate existente înaintea schimbării. Nimic nu subminează mai mult
prefacerile dintr-o organizaţie sau societate decât neglijenţa în a prevedea la cine şi la ce
va trebui să se renunţe în momentul schimbării.
Tranziţia începe cu sfârşitul – paradoxal, dar adevărat. Tranziţiile încep prin a
renunţa la ceva. Există sfârşituri. Există pierderi. Singura problemă cu care se confruntă
organizaţiile sau societăţile aflate în tranziţie este imposibilitatea de a identifica şi de a fi
pregătite să întâmpine sfârşiturile şi pierderile pe care le aduce cu sine o schimbare.
O dată ce înţelegem că tranziţia începe cu renunţarea la ceva, am făcut primul pas
către aplicarea managementului tranziţiei. Al doilea constă în a înţelege ce urmează după
această renunţare: terenul neutru. Între vechea şi noua realitate este ţara nimănui. E pragul
dintre fosta şi nou creata identitate. Este o perioadă în care obiceiurile trecute au dispărut,
iar cele noi nu au devenit obişnuinţă.
Există schimbări care se derulează destul de rapid (mutatul într-o casă nouă,
obţinerea unei promovări, naşterea unui copil etc.), însă acelea sunt numai schimbări
contextuale, externe. Tranziţia psihologică decurge mult mai lent, pentru că nimeni nu
poate deveni pe dinăuntru o altă persoană la fel de repede pe cât s-au schimbat lucrurile pe

2
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

dinafară. De fapt, există o perioadă când ne zbatem pentru o vreme într-o postură care nu
este nici cea veche, nici cea nouă. Există un fel de devălmăşie emoţională, o perioadă în
care nu este clar cine suntem sau care este realitatea.
Este foarte important să înţelegem cum stau lucrurile pe terenul neutru din mai multe
motive. În primul rând, dacă nu ne aşteptăm să parcurgem un astfel de teritoriu şi nu
înţelegem ce se află acolo, există toate şansele să ne grăbim să trecem peste el şi să ne
descurajăm când constatăm că nu o putem face. În al doilea rând, s-ar putea ca în ţara
aceasta a nimănui să ne cuprindă frica şi să încercăm să evadăm (angajaţii fac acest lucru
în mod frecvent, acesta fiind motivul pentru care – pe durata schimbărilor organizaţionale
majore – creşte numărul plecărilor sau al reconversiilor profesionale). Însă a abandona
situaţia înseamnă a abandona tranziţia atât în plan personal, cât şi social, înseamnă deci a
pune în pericol schimbarea. În al treilea rând, dacă evadăm prematur de pe terenul neutru,
nu vom compromite numai viitorul schimbării, ci vom pierde şi o mare oportunitate. Chiar
dacă este adesea un spaţiu al suferinţei, terenul neutru reprezintă – pentru individ şi
societate – cea mai bună şansă de creativitate, înnoire şi dezvoltare. Prăpastia între vechi
şi nou este momentul cel mai propice pentru inovaţii şi atunci poate începe revitalizarea.
„Terenul neutru se prezintă astfel şi ca un loc periculos, dar şi ca unul plin de
oportunităţi. El reprezintă miezul procesului de tranziţie. Este locul şi timpul în care vechiile
obiceiuri (improprii situaţiei de fapt) sunt eradicate, iar tiparele noi (adaptate realităţii) încep
să prindă contur. Este iarna în care plantele crescute peste vară se întorc în pământ sub
forma materiilor descompuse, în vreme ce lăstarii anului viitor încep să prindă rădăcini tot
acolo. E noaptea în care ne desprindem de grijiile de ieri şi ne pregătim pentru cele de
mâine. Este haosul în care se dizolvă vechile modele şi din care se nasc cele noi. E
răsadniţa noului început pe care îl căutăm”.1
Sfârşit – teren neutru – nou început. Oamenii reuşesc să o ia din nou de la capăt
numai dacă mai întâi au sfârşit ceva şi apoi au petrecut un timp pe teren neutru. Cu toate
acestea, majoritatea societăţilor încearcă să demareze procesul tranziţiei cu acest nou
început, în loc să încheie cu el. Nu acordă nici o atenţie sfârşitului. Nu sunt conştiente de
existenţa terenului neutru, apoi se întreabă de ce oamenilor le vine atât de greu să facă
schimbări.

1.2 Economie de comandă - teren neutru – economie de piaţă


Specificul de funcţionare a mecanismului economic centralizat de comandă şi control
era determinat de monopolul şi dominaţia proprietăţii socialiste de stat şi cooperatiste în
toate ramurile economiei naţionale. Monopolul a conferit caracteristica de bază a
funcţionarii sistemului economic de ansamblu, care în esenţă a fost conducerea
centralizată, unică şi de comandă, prin planul naţional al întregii activităţi economico-
sociale. Astfel, caracteristica principală2 a ţărilor socialiste cu economie centralizată a fost
folosirea planului fizic ca instrument al politicii de conducere a economiei. Deşi folosirea
planului se întâlneşte şi în alte ţări, cu economie de piaţă, dezvoltate sau în dezvoltare,
diferenţa constă în orientarea lui ideologică şi organizarea obligatorie a economiei prin plan.
În ţările cu economie de piaţă planul are, sau mai bine-zis a avut, un caracter
indicativ, sugerând mai degrabă ce program ar dori un guvern să realizeze, dar fără să ia
forma unor sarcini cantitative sau să aibă putere legală de execuţie. Rolul lui este mai
degrabă de a oferi un cadru de lucru, iar guvernul îşi foloseşte influenţa, puterea de
1
William Bridges, Managementul tranziţiei, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2004, pag.20
2
Mişu Negriţoiu, Salt înainte – dezvoltarea şi investiţiile străine directe, Ed. Expert, Bucureşti, 1996, pag. 43

3
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

convingere şi credibilitatea pentru a influenţa, în mod indirect, direcţiile de dezvoltare dorite,


pe care întreprinderile sau producătorii individuali le urmează, în măsura în care corespund
intereselor lor. În schimb, planurile din ţările socialiste solicitau intervenţia directă a
guvernului, care trebuia să asigure aplicarea prevederilor lor privind obţinerea unor anumite
producţii fizice şi valorice pe baza unui mix de lucrări prevăzut în plan.
Principalele efecte ale economiei de comandă şi control conduse pe bază de plan s-
au concretizat în 1:
• limitarea autonomiei manageriale a agenţilor economici la derularea activităţilor
comerciale şi tehnico-productive legate de circuitul strict repartizat şi
supravegheat centralizat al resurselor în verigile de bază;
• piaţa constituia un element docil şi marginalizat al sistemului economic,
limitându-se la derularea actelor de vânzare-cumpărare, în cadrul consumului
productiv (întreprinderi) şi neproductiv (populaţie);
• pârghiile economice şi financiare precum preţul, dobânda, creditul, salariile, etc.
erau stabilite şi conduse centralizat prin planul unic, fără a reflecta raporturi reale
între cerere şi ofertă, nici pe piaţa internă, nici pe cea externă; în respectivele
condiţii, concurenţa şi competitivitatea nu-şi aveau locul şi nu jucau rolul de
regulator al pieţei;
• resursele economice erau majoritar alocate centralizat, lipsind agenţii economici
de autonomia orientării şi deciziei raţionale proprii;
• relaţiile economice internaţionale se derulau în baza planului naţional unic,
frustrând agenţii economici de confruntarea directă cu pieţele internaţionale;
• mecanismul economic rezultat din monopolul proprietăţii socialiste nu a stimulat
rentabilitatea şi eficienţa, întrucât nu putea realiza o corelare cauzală directă şi
naturală între interesul individual şi rezultatele economice, din lipsa motivaţiei
muncii.
În vechiul regim, proprietatea socialistă era generalizată şi dominantă; neaparţinând
nimănui s-a creat fenomenul depersonalizării acesteia asociat cu minimalizarea până la
eliminare a spiritului întreprinzător şi a iniţiativei. Efectele nemijlocite erau în principal
concentrarea excesivă a puterii economice şi politice, economia suportând presiunea
sistemului centralizat de comandă-control, fiind lipsită de un mecanism de autoreglare şi, ca
atare, inflexibilă la schimbări şi incapabilă la asimilarea concurenţială a noilor tehnologii.
Gravele dezechilibre constituie cea mai dificilă moştenire a regimului de comandă,
deoarece paralizează funcţionarea normală a sectoarelor de bază ale producţiei prin
sacrificarea pe termen lung a criteriilor esenţiale de raţionalitate economico-sţiintifică şi
social-ecologică. În ordinea efectelor de antrenare, dezechilibrele şi contradicţiile se
refereau, în principal, la2:
 dezechilibrele dintre sectoarele producătoare de factori materiali de producţie
şi cele producătoare de bunuri de consum şi servicii, dintre sectorul primar şi cel
secundar, dintre industrie şi agricultură, dintre ramurile producţiei materiale, sectorul
serviciilor şi cel al infrastructurii (dintre sectorul secundar şi cel terţiar);
 contradicţia dintre ritmul accelerat al dezvoltării extensive, cu antrenarea unui
consum mărit de factori materiali primari de producţie şi randamentul scăzut al
acestor factori în ceea ce priveşte eficienţa, rentabilitatea şi competitivitatea din
activităţile generate şi derulate;

1
Muntean Bianca Aimee, Participarea României la fluxurile turistice internaţionale, premisă a integrării în Uniunea
Economică Europeană, teză de doctorat
2
Muntean Bianca Aimee, op.cit.

4
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

 contradicţia dintre necesităţile actuale şi viitoare crescânde de


retehnologizare a producţiei şi slaba înzestrare cu factori tehnologici competitivi a
subramurilor care absorb şi susţin progresul tehnic;
 dezechilibrele majore dintre investiţiile alocate sectoarelor primar şi secundar
faţă de cele alocate sectorului terţiar;
 contradicţii şi dezechilibre în agricultură, generate de alocaţiile
disproporţionate pentru investiţii, în raport cu ponderea deţinută în economie,
exploatarea neraţională a pământului şi menţinerea la nivel scăzut a dotării tehnice,
cu influenţe grave asupra producţiei agricole vegetale şi animale;
 contradicţii şi dezechilibre între sistemul alocării fondurilor de investiţii în
economie şi lipsa sau insuficienţa acestora pentru protecţia factorilor de mediu;
 dezechilibrele în evoluţia ocupării forţei de muncă s-au manifestat prin
creşterea inegală a populaţiei apte de muncă şi nivelul ridicat al resurselor de muncă
neocupată, dezechilibrele sectoriale în ocuparea forţei de muncă, necorelări în
structura socio-profesională şi în utilizarea forţei de muncă ocupată;
 contradicţia dintre cerinţele modernizării şi retehnologizării producţiei în
economie şi marginalizarea cercetării ştiinţifice.
În aceste condiţii, transformarea politică şi social-economică a fostelor ţări
comuniste presupunea crearea unor sisteme politice pluraliste, garantarea drepturilor civile
ale persoanelor prin legi fundamentale, toate acestea necesitând o amplă operă legislativă
şi instituţională.
În general, esenţa proceselor de transformare grupează trei probleme mari1:
• interdependenţa care trebuie să existe între politicile macro-economice şi cele
structurale, fapt care derivă din amploarea consecinţelor negative în prima perioadă
de tranziţie; corelaţia depinde atât de eforturile de stabilire a unui nivel
corespunzător al producţiei şi folosirii forţei de muncă, dar şi de flexibilitatea şi
capacitatea de adaptare a ofertei întreprinderilor care cer în mod indispensabil
politici structurale agresive pentru ameliorarea mecanismului de cerere - ofertă pe
piaţă;
• diferenţierea între aspectele de ordin general şi cele proprii fiecărei ţări în tranziţie. În
multe domenii opţiunile specifice depind, în mare măsură, de condiţiile de plecare
ale fiecărei ţări;
• costurile tranziţiei - care declanşează o fizionomie conflictuală, multidimensională,
specifică unei restructurări, reflectată în plan economic, politic şi social. Efectele
proceselor de transformare se manifesta în costuri ale inflaţiei reformei monetare,
ale restructurării întreprinderilor, ale blocajului financiar etc. Costurile tranziţiei pot fi
evidenţiate atât în plan tehnic-economic cât şi în plan politic, tranziţia fiind asociată
cu multiple agonii ale vechilor structuri, dar şi cu aspiraţiile pentru un sistem care să
împletească funcţionalitatea economică cu cea socială.
Perspectiva tranziţiei nu poate fi decât una singură: edificarea unei economii
moderne de piaţă. O altă alternativă nu există, se pune numai problema duratei perioadei
de tranziţie. Această durată depinde de felul în care o serie de factori pot fi folosiţi în mod
convergent.
În termeni economici, tranziţia la economia de piaţă are ca principale obiective
crearea unor mecanisme pentru alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor şi o distribuţie
echitabilă a veniturilor. Atingerea acestor ţeluri se poate înfăptui prin “ajustare structurală”.

1
Mariana Iovitu, "Tranzitia la economia de piaţă. Confruntări de idei contemporane", Ed. Economică, Bucureşti, 2000

5
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

Acest termen, introdus de către OCDE, se referă la două procese distincte dar simultane,
care pot fi definite în modul următor1:
 Ajustarea reprezintă un set de politici economice prin care o ţară trăieşte în
conformitate cu resursele sale economice şi continuă să o facă şi în circumstanţe
economice schimbătoare: acest proces se realizează prin măsurile de liberalizare şi de
macrostabilizare economică;
 Reformele structurale sunt reformele care îmbunătăţesc flexibilitatea unei economii şi
cresc capacitatea ei de a se adapta la schimbări; în cazul ţărilor în tranziţie este vorba
despre reforme precum: reforma proprietăţii, reforma întreprinderii, reforma sistemului
financiar-bancar, etc.
În plan practic, se cerea crearea unor instituţii şi mecanisme proprii economiilor
capitaliste, care dispăruseră sau funcţionau atrofiat în economiile de comandă. De
asemenea, se cerea redefinit rolul statului în economie. Transformarea sistemică
presupunea efectuarea a trei categorii de modificări2:
• modificări instituţionale şi structurale;
• dereglementarea economiei şi crearea pieţelor concurenţiale (prin măsuri şi politici
de liberalizare a preţurilor, a cursului de schimb, a comerţului exterior);
• realizarea macrostabilităţii economice.
Prima şi cea mai importantă modificare era reinstituirea dreptului de proprietate
privată, urmau concurenţa (care trebuia stimulată şi protejată) şi instituirea relaţiilor de tip
contractual intre agenţi economici, atât sub aspectul drepturilor lor, cât şi al răspunderii
acestora.
Edificarea unor pieţe concurenţiale era al doilea obiectiv important, presupunând,
pe de o parte, libera negociere şi stabilire a preţurilor mărfurilor sau serviciilor pe diferite
pieţe şi, pe de altă parte, crearea şi protejarea concurenţei, condiţie care garantează
stabilirea unor preţuri corecte, remuneratorii pentru producători, echitabile pentru
cumpărători. Pieţele concurenţiale sunt asociate cu două caracteristici importante:
utilizarea eficientă a unor resurse limitate, cu cele mai reduse costuri, şi capacitatea de
autoadaptare la schimbările intervenite în raportul dintre cerere şi ofertă.
Totodată, se punea problema reconceperii rolului statului. Astfel, pe de o parte
este necesară restrângerea treptată a rolului său de principal agent economic şi a celui de
agent unic de coordonare a raporturilor economice. Dar, pe de o altă parte, statul este cel
care creează condiţiile propice punerii în funcţiune a mecanismelor pieţei sau chiar le
edifică. Cu alte cuvinte, rolul statului este să instituie "regulile de joc" din economie şi să
vegheze ca ele să fie respectate. Apoi, el trebuie să asigure oferta de bunuri colective
(educaţie, servicii de sănătate, securitate naţională, ordine internă, infrastructură etc.). În
fapt, economiile în tranziţie urmau să fie reconstruite prin acţiunea simultană a forţelor
pieţei (acţiunea liberă a agenţilor economici) şi prin intervenţia statală.
În plus, tranziţia presupunea schimbări profunde de mentalităţi şi
comportamente pentru toate categoriile sociale: politicieni, manageri, lucrători şi
consumatori.3
Analiza economică a tranziţiei împrumută astăzi căi de reflecţie variate. Cea mai
mare parte dintre ele pornesc de la identificarea şi analiza obstacolelor şi blocajelor în
realizarea în practică a programelor economice ale tranziţiei. Astfel, se ajunge la

1
Definiţie data în 1993 de către Michel Camdessus, pe atunci Director executiv al FMI.
2
Ana Bal, Trăsături generale ale procesului de tranziţie la economia de piaţă, Bucureşti, 2001
3
Liliana Pasecinik, Economia României în procesul ajustării pentru integrarea în UE, teză de doctorat

6
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

descoperirea factorilor care încetinesc sau chiar fac imposibile anumite reforme
economice.
O analiză a factorilor ce au condiţionat procesul tranziţiei poate fi axată pe trei
dimensiuni ale tranziţiei: stabilizarea economică, privatizarea (ca schimbare instituţională
semnificativă) şi costurile sociale ale transformării. Experienţa ultimului deceniu a
demonstrat că schimbarea de sistem economic este un proces lent, lung, dificil, costisitor
şi, deci, gradual şi mai îndelungat decât o terapie de şoc care vizează stabilizarea rapidă a
economiei sau decât un big-bang instituţional instantaneu.1

1.3 Aspecte teoretice ale tranziţiei la economia de piaţă


Studiul sensului mişcării economice şi a gândirii social-economice şi politice
mondiale contemporane, ne conduce spre concluzia că omenirea îşi caută noi modalităţi de
dezvoltare, atât în cadrul naţional cât şi internaţional.
Integrarea în spaţiul economic mondial este strâns legată de complexitatea şi
dinamismul fenomenului tranziţiei, deoarece nu se poate vorbi doar de tranziţia spre
economia de piaţă a fostelor ţări comuniste, ci şi de un veritabil proces tranziţional,
manifestat în contextul celorlalte economii naţionale, proces cu profunde implicaţii asupra
problemelor globale ale omenirii. Prin urmare, avem de a face cu o dublă tranziţie: de la
societatea industrială către o societate informaţională, la nivel mondial, iar în cazul estului şi
centrului Europei, de la economia de comandă la economia de piaţă. În acest context apare
evident că tranziţia începutului de mileniu trei are drept ţintă societatea informaţională, în
variante, stadii şi pe spaţii greu de anticipat.
În ceea ce priveşte economia de piaţă modernă specialiştii au identificat, în
încercarea lor de a ajunge la un consens, următoarea tipologie: „anglo-saxonă, de factură
neoliberală, reticientă faţă de intervenţia statului în economie; vest-europeană, cum este
cazul tipului francez de economie de piaţă, caracterizată printr-un pronunţat caracter
dirigist; paternalistă de piaţă, ce îmbină elementele tradiţionale cu cele naţionale, cum este
cazul Japoniei; socială de piaţă, care tinde a îmbina exigenţele pieţei cu armonia socială în
stat; nordic-europeană, caracterizată prin cooperarea sectorului privat producător de bunuri
economice cu sectorul public producător de servicii; orietată şi dependentă de exterior, ce
îşi propune depăşirea stării de subdezvoltare prin valorificarea resurselor naturale pe
pieţele internaţionale şi prin atragerea de capital străin.” 2 Această tipologie este însă foarte
relativă şi generală, fiecare ţară creându-şi de-a lungul timpului propriul său tip de
economie, de mecanism economic general, ţinând în primul rând cont de specificul său
naţional.
Tranziţia de la economia de control şi comandă la economia de piaţă concurenţială,
de tip liber, se corelează cu tranziţia de la o structură socială la alta, cu tranziţia de la un
comportament psiho-social la unul individual şi de grup, bazat pe noi motivaţii economice,
psiho-sociale şi morale; cu tranziţia către o nouă diviziune mondială a muncii şi, nu în
ultimul rând, cu tranziţia către integrarea economică internaţională. 3
De-a lungul timpului, acumulând lecţii şi învăţăminte din evenimentele economice
trecute şi prezente, foarte mulţi autori au încercat să creioneze teorii aplicabile în cazul
trecerii de la economia centralizată la cea de piaţă. La început au prelevat studiile de
analiză comparată a sistemului economiei planificate cu cel al economiei de piaţă, de
1
Ioan Popa, Wladimir Andreff, Silviu Neguţ, Tranziţie şi reformă, Ed. Economică, Bucureşti, pag. 12
2
Niţă Dobrotă, ABC-ul economiei de piaţă moderne, Ed. Viaţa românescă, Bucureşti, 1991, pag. 35
3
Diana Hristache, Teorii ale economiilor în tranziţie, Ed. ASE, Bucureşti, 1999, pag. 9

7
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

argumentare a necesităţii distrugerii rapide a vechilor structuri şi realizării non-graduale a


unei „mase critice de reforme”, precum şi de recomandare a unor măsuri izvorâte din
modele teoretice şi politicile economice practicate în ţările occidentale mai mult în perioada
postbelică decât în cea a creării şi consolidării mediului actualei economii de piaţă. Ulterior
confruntările teoretice au avut ca bază de plecare oportunitatea şi efectele „gradualismului”
în comparaţie cu „terapia de şoc” sau privind necesitatea unor ajustări structurale.
Concomitent cu accentul pus pe ritmurile reformei au apărut şi primele „profeţii”
privind orizontul de timp al finalizării acesteia într-un sistem organic şi viabil de democraţie
politică şi economică. Primele previziuni şocante stabileau la câteva decenii realizarea
acestor obiective, ele bazându-se în principal pe intuiţie şi pe concluziile trase din
experienţa trăirii unor schimbări sociale. N-au lipsit nici „programele miracol”, aşa cum n-a
lipsit nici opţiunea pentru unul sau altul din modelele economice cu circulaţie în literatura de
specialitate.
Modele viabile s-au constituit în ţările cu economie de piaţă în care domină
proprietatea privată. Mediul lor de formare şi funcţionare îl constituie economia de piaţă
modernă, care se bazează pe reglementări şi instituţii ce datează de cel puţin un secol.
Oricare dintre aceste modele cuprinde un ansamblu de caracteristici structurale într-un
sistem economic naţional, în care se întrepătrund componente specifice: sociale, culturale,
politice.
Unul din aceste modele, implementat şi în România, este aşa-zisul „model
scandinav”, ţările scandinave – Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia – având
convingerea că ele au găsit o „a treia cale”, ce îmbină proprietatea privată cu cea publică.
Modelul scandinav prezintă două caracteristici importante. În primul rând, întreprinderile se
află în proprietate privată şi de stat, operează în condiţiile unei economii de piaţă cu
elemente de dirijare din partea statului de drept. Pe piaţa internă ele concurează cu
importurile, aceasta ducând la o producţie eficientă şi la posibilitatea de a plăti salarii mari.
În al doilea rând, veniturile câştigate de salariaţi şi profiturile întreprinderilor sunt impozitate
mai mult decât în alte ţări. Sumele de bani obţinute ca urmare a impozitării sunt folosite mai
ales pentru susţinerea şi dezvoltarea serviciilor de asistenţă sanitară şi educaţională.
Aceste servicii sunt furnizate cetăţenilor, fără plată, de către sectorul public. Mai mult,
există un sistem cuprinzător de asigurări sociale, finanţat public, de care beneficiază,
printre alţii: familiile cu mai mulţi copii, tinerii, şomerii, pensionarii.1
În lucrarea sa „Capitalism contra capitalism”, Michel Albert identifică alte două
modele: modelul neoamerican - specific pentru SUA, Marea Britanie, Noua Zeelandă şi
ţările recent industrializate din Asia şi modelul renan – care îşi are nucleul în sistemul
economiei de piaţă din Germania, dar se regăseşte prin trasăturile sale fundamentale şi în
ţări ca: Elveţia, Olanda, Austria, Japonia. Se apreciază că ambele modele au la bază
sisteme de valori diferite în ceea ce priveşte „opoziţia individului în întreprindere, în
calitatea sa de forţă de muncă, locul pieţei în societate şi rolul pe care trebuie să-l joace
ordinea legală în economia internaţională.”2
Baza modelului neoamerican o constituie stimularea ofertei, iar în deciziile adoptate
prevalează drept obiective finale: reuşita individuală şi maximizarea profitului; piaţa asigură
punerea în mişcare a vieţii economice; fiscalitatea are un grad redus, iar rolul statului în
viaţa economică este scăzut, cel puţin în ceea ce priveşte administraţia centrală; firma
reprezintă centrul deciziilor economice, pe când piaţa financiară şi mai ales bursa are rolul
decisiv de barometru al activităţii economice; politicile economice şi sitemul de valori
urmăresc să încurajeze consumul; protecţia socială este o chestiune individuală, excepţie
1
Diana Hristache, op. cit, pag. 15
2
Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pg. 21

8
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

făcând doar Marea Britanie, iar securitatea economică a populaţiei faţă de o serie de riscuri
– şomaj, boală, sărăcie – este redusă.
Modelul renan se bazează pe următoarele principii: mecanismul economic trebuie să
se sprijine pe piaţă căreia trebuie să-i acorde suficientă libertate de funcţionare, mai ales în
ceea ce priveşte preţurile şi salariile; mecanismele pieţei nu pot însă să determine singure
ansamblul vieţii sociale şi, de aceea, ele trebuie echilibrate de un imperativ social, al cărui
girant trebuie să fie statul, dar şi instituţiile societăţii civile. Statul este apărătorul protecţiei
sociale şi al liberei negocieri între partenerii sociali. Intervenţionismul statal şi dirijismul sunt
condamnabile doar în măsura în care pot provoca distorsiuni concurenţei şi nu asigură
depăşirea unor momente dificile de restructurare economică.
Plecând de la aceste principii, în mecanismul de funcţionare al modelului renan pot fi
identificate următoarele trăsături: politica economică încurajează economisirea şi
redistribuirea de venituri; fiscalitatea directă prevalează asupra celei indirecte; sistemul
bancar este puternic articulat cu firmele, fiind apt de a asigura funcţionarea acestora pe
termen lung cu ajutorul mecanismelor bancare; între bănci şi întreprinderi există un sistem
de interese coordonate consensual; firmele funcţionează pe baza unui sistem de
cogestiune ce asociază la procesul decizional şi la cel al responsabilităţilor toate părţile
implicate, creând dialogul social. La baza economică a societăţii se află aşezate şi adaptate
o serie de valori, cum ar fi: egalitatea şi echitatea socială corelate cu criteriile de eficienţă;
comunitatea din care fac parte individul este considerată ca „mediu protector” pentru
membrii săi; colectivitatea îşi asumă răspunderea în rezolvarea unor probleme ale
individului; grad înalt de securitate economică a populaţiei faţă de riscuri; o protecţie socială
corespunzătoare, realizată cu sprijinul autorităţilor publice.
Dincolo de deosebirile dintre teoriile şi modelele enunţate mai sus, există în mod
sigur un obiectiv comun tuturor: promovarea competitivităţii internaţionale şi a avantajului
naţional, prin concentrarea activităţii la nivel micro şi macroeconomic. Promovarea
competitivităţii internaţionale sub aspect economic, ca pilon al construirii şi dezvoltării
avantajului naţional, devine un imperativ al reformei, al accelerării procesului de privatizare
şi al intrării depline în funcţiune a mecanismelor pieţei. În cadrul acestui proces activ se
poate forma, nu fără dificultăţi, şi modelul românesc al economiei de piaţă, cu particularităţi
definitorii, dar şi cu asimilarea organică a experienţei valoroase a altor ţări.
În ciuda multitudinii punctelor de vedere exprimate în literatura de specialitate în
legătură cu procesul tranziţiei la economia de piaţă este dificil de afirmat dacă un model
sau altul, dacă un tip de terapie sau alta, puse în practică vor genera semnale pozitive pe
care le aşteaptă societăţi aflate în schimbare. Cert este însă că economia perioadei de
tranziţie trebuie concepută şi constituită activ şi permanent, cu obiective bine determinate şi
ţinând seama de specificul naţional al fiecărui stat. Totodată, este necesar să se manifeste
un efort şi o vointă unitare, atât din partea cetăţenilor, cât şi din partea statului.

9
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

Capitolul 2
Industria ospitalităţii
„... Fiţi primitori de oaspeţi ...”

2.1 Ospitalitatea – între bunele maniere şi industrie


Indiferent de cultura la care apelăm pentru a desluşi sensul cuvântului „ospitalitate”
această noţiune trezeşte în fiecare din noi gânduri şi sentimente diferite, în funcţie de
poziţia pe care o ocupăm faţă de această sferă de activităţi, de rolul pe care ni-l asumăm,
de receptor sau de furnizor de asemenea servicii. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române
defineşte ospitalitatea ca fiind „primirea, găzduirea bună oferită cuiva”. În Le Petit Larousse
găsim definită ospitalitatea ca reprezentând „acţiunea de primire şi găzduire în spaţii proprii,
cu bunăvoinţă şi cordialitate, a unor persoane”, iar Oxford Dictionary of Current English
califică ospitalitatea ca fiind „primirea şi găzduirea clienţilor, vizitatorilor şi străinilor, cu
cordialitate şi bună reputaţie”. Receptorii ospitalităţii percep această sferă de servicii sub
forma primirilor prietenoase însoţite de mâncare şi băutură bună şi de o atmosferă familială.
Pe de altă parte, cei care oferă aceste servicii au uneori impresia că, în ciuda eforturilor lor,
clienţii pot fi uneori mofturoşi şi nerecunoscători. Indiferent de poziţia pe care o ocupă, de
receptori sau furnizori de ospitalitate, este cert că această sferă de activităţi a influenţat
vieţile tuturor oamenilor, dezvoltându-se de-a lungul timpului de la o activitate domestică la
una comercială.
Pe plan mondial se constată o dezvoltare constantă şi continuă a industriilor turistică
şi a ospitalităţii. Pentru a-i primi pe cei care călătoresc prin lume, la propriu şi la figurat,
industria hotelieră se extide şi ea, ţinând pasul cu cerinţele acestora. Pentru mulţi oameni,
faţada, aspectul sau chiar localizarea determină prima impresie, care rămâne şi care este
cea mai importantă. Industria hotelieră, mai mult decât oricare alta, este orientată puternic
către oameni. Ceea ce creează acea impresie durabilă clienţilor este eficacitatea, eficienţa
şi ospitalitatea oamenilor care, prin atitudinea şi amabilitatea lor, îi determină subconsţient
să revină.
Industria ospitalităţii, pentru majoritatea oamenilor, este formată numai din hoteluri şi
restaurante. Pornind însă dela sensul original al noţiunii de ospitalitate, industria
ospitalităţii poate fi definită, în sens larg, ca o serie de activităţi comerciale care asigură
cazarea şi/sau servicii de alimentaţie persoanelor care sunt departe de casă, indiferent
dacă pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp. 1 Altfel spus, din industria ospitalităţii
fac parte nu numai mari hoteluri şi restaurante, ci şi o gamă largă de activităţi comerciale
cum ar fi: casele de oaspeţi, snack-barurile şi unităţile fast-food.
Esenţa ospitalităţii o reprezintă asigurarea alimentaţiei, agrementului şi găzduirii
pentru aceia care sunt departe de casă. Bazele acestei activităţi au fost puse în Europa, în
Evul Mediu, de către mănăstirile care funcţionau ca şi „case de oaspeţi” pentru pelerinii
creştini. Ulterior, activitatea s-a extins prin înfiinţarea hanurilor pentru călători, localizate de-
a lungul principalelor artere de circulaţie. Dezvoltarea hanurilor şi hotelurilor apare astfel
strict legată de dezvoltarea călătoriilor şi vacanţelor. Evoluţia tehnologiilor în domeniul
transportului a permis accesul unei mase largi de consumatori de călătorii de plăcere sau
1
Sue Baker, Pam Bradley, Jeremy Huyton – Principiile operaţiunilor de la recepţia hotelului, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002, pag. 2

10
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

de afaceri, generând o nevoie acută de capacităţi de cazare şi de servire a mesei pentru


persoanele aflate în călătorie.
Este general acceptat faptul că ospitalitatea, ca atribut al bunelor maniere, reprezintă
un obiectiv primordial al turismului. Considerată pe drept o adevărată artă, arta ospitalităţii
este menită să structureze relaţii cu clienţii în favoarea unităţii prestatoare de servicii, într-o
asemenea manieră, încât consumatorul produselor şi serviciilor să simtă într-adevăr că
este tratat ca un oaspete dorit. În plus, mai mult decât a o practica ocazional, ospitaliatea a
devenit o adevărată profesie. Ospitalitatea profesională poate fi definită, aşadar, ca fiind
„procesul de asigurare a confortului şi securităţii psihologice şi fiziologice a clientului, în
timpul de consumare a produselor solicitate, în incinta unităţii prestatoare.”1
În acest context, se poate accepta dezvoltarea acestui atribut la scară industrială?
Privită din punct de vedere al amplorii şi caracteristicilor investiţiilor (mărime şi mod de
recuperare), precum şi a faptului că acest sector al vieţii economice este unul intensiv în
muncă, industria ospitalităţii este similară industriilor consacrate. În ciuda acestui fapt, în
literatura de specialitate mai persistă rezerve cu privire la utilizarea acestei terminologii, dar
mai ales în legătură cu aria de cuprindere a industriei ospitalităţii. Astfel, o serie de autori
consideră ca făcând parte din acest domeniu de activitate doar serviciile de cazare şi
alimentaţie, poate şi datorită faptului că aceste două prestaţii sunt oferite în aceleaşi incinte
care funcţionează asemănător unor unităţi industriale; alţi autori însă consideră potrivită o
abordare mai largă, incluzând şi serviciile de agrement şi chiar şi cele de comercializare a
produselor. Se poate aprecia că acest al doilea punct de vedere se apropie de accepţiunea
modernă a turismului, în spiritul căreia ocuparea plăcută, agreabilă a timpului liber al
vacanţei este cel puţin tot atât de importantă ca şi asigurarea condiţiilor de deplasare,
găzduire şi hrană.2
Din punct de vedere al poziţionării sale în sfera activităţilor economice, industria
ospitalităţii face parte dintr-un grup mai larg de activităţi economice, numit turism. Turismul
se referă la un grup de industrii ce asigură serviciile esenţiale necesare publicului călător.
Printre aceste servicii pot fi enumerate:
• transport (închirieri de maşini, agenţii de voiaj etc.)
• magazine specializate (magazine de cadouri, magazine de suveniruri, magazine ce
vând produse cu caracter local etc.)
• alimentaţie (restaurante, baruri, unităţi fast-food etc.)
• cazare (hoteluri, case de oaspeţi, găzduirea conferinţelor şi expoziţiilor etc.)
• activităţi de timp liber (evenimente sportive şi festivaluri).
Având un impact major asupra dezvoltării economice, turismul este privit ca o
prioritate de către guvernele celor mai multe ţări. Parte componentă a turismului, industria
ospitalităţii se dezvoltă rapid, îndeosebi în acele zone unde turismul s-a dezvoltat recent.
Creşterea rapidă a acestei industrii poate fi atribuită următorilor factori3:
• extinderea internaţionalizării afacerilor, fapt ce a condus la sporirea călătoriilor
şi la creşterea spectaculoasă a călătoriilor de afaceri;
• creşterea prosperităţii economice, care înseamnă venituri suplimentare şi, în
consecinţă, posibilitatea de a cheltui mai mult pe călătorii;
• îmbunătăţirea serviciilor de transport, îndeosebi în ceea ce priveşte călătoria
cu avionul.

1
Oscar Snak, Petre Baron, Nicolae Neacşu, Economia turismului, Ed. Expert, Bucureşti, 2001, pag. 342
2
Rodica Minciu, Economia turismului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2000, pag. 261
3
Sue Baker, Pam Bradley, Jeremy Huyton, op.cit., pag. 7

11
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

Analizând sfera activităţilor cuprinse în industria ospitalităţii se poate observa că nu


toate afacerile din această industrie sunt orientate spre profit. Există o serie de afaceri care
urmăresc cu preponderenţă obţinerea unui profit (restaurantele şi hotelurile comerciale),
însă în acelaşi timp sunt promovate şi afaceri non-profit în scopul promovării beneficiilor şi
bunăstării pentru membrii lor (cluburi private, catering industrial pentru birouri şi fabrici,
cazarea şi asigurarea alimentaţiei în spitale, universităţi şi alte instituţii). Orice venit
suplimentar realizat pe baza acestor activităţi este de obicei reinvestit în afacere.

2.2 Conţinutul industriei ospitalităţii

2.2.1 Cazarea turistică


Cazarea turistică alături de serviciile de alimentaţie sunt elementele componente ale
industriei hoteliere, industrie care are ca domeniu de referinţă totalitatea proceselor
desfăşurate în unităţile de cazare, generate de primirea, sejurul şi plecarea călătorului.
Serviciul de cazare vizează, prin conţinutul său, crearea condiţiilor şi confortului pentru
adăpostirea şi odihna călătorului.
Ca rezultat al industriei hoteliere, serviciul de cazare se prezintă ca o activitate
complexă, decurgând din exploatarea capacităţilor de cazare, fiind alcătuit dintr-un grupaj
de prestaţii oferite turistului pe timpul sejurului în unităţile de cazare. În general, prin
capacităţi de cazare se înţeleg acele „dotări de bază materială care asigură înnoptarea şi
odihna turiştilor pe o anumită durată de timp, în baza unor tarife determinate, diferenţiate în
funcţie de gradul de confort oferit pe perioada din an (sezonalitatea) în care sunt
solicitate.”1 Capacităţile de cazare cuprind totalitatea formelor de cazare (hoteluri, moteluri,
hanuri, cabane, popasuri turistice etc.) care, în vederea asigurării unui sejur cât mai
atractiv, oferă turiştilor condiţii optime de adăpostire (înnoptare).
Dezvoltarea şi calitatea serviciului de cazare sunt dependente de existenţa unei
baze tehnico-materiale de cazare (hoteluri, moteluri, hanuri, case de odihnă, cabane,
popasuri turistice etc.) adecvate, cu dotări corespunzătoare, care să ofere turisţilor condiţii
optime şi să îndeplinească, după caz, şi alte funcţii. Totodată, serviciul de cazare este
influenţat de dotarea cu personal a capacităţilor de cazare, de nivelul de calificare a
lucrătorilor, modul de organizare a muncii în unităţile hoteliere2.
Industria hotelieră, considerată în cele mai multe ţări ca o activitate distinctă a
economiei, are ca domeniu de referinţă totalitatea proceselor desfăşurate în unităţile de
cazare în legătură cu primirea, sejurul şi plecarea călătorului. Conţinutul industriei hoteliere
a evoluat paralel cu dezvoltarea capacităţilor de cazare şi implicarea lor în activitatea
turistică, îmbogăţindu-se cu noi funcţii şi forme de prestaţii. La început, existenţa hotelului,
unitate reprezentativă pentru capacităţile de cazare şi suport material al industriei hoteliere,
a fost legată de efectuarea unor deplasări în alte scopuri decât cele turistice, cele mai multe
dintre dotările de această natură fiind amplasate de-a lungul drumurilor sau în centrele
urbane, dotările erau mai modeste, iar funcţiile relativ simple. Pe măsura intensificării
circulaţiei turistice, a consacrării turismului şi transformării lui într-un fenomen de masă, a
crescut numărul unităţilor destinate găzduirii oaspeţilor temporari, fiind preferate pentru
amplasare zonele din afara oraşelor, zone turistice. Industria hotelieră începe astfel să se

1
Oscar Snak, Petre Baron, Nicolae Neacşu, op.cit., pag 320
2
Florina Bran, Dinu Marin, Tamara Simon, Economia turismului şi mediul înconjurător, Ed. Economică, Bucureşti,
1998, pag. 75

12
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

cristalizeze ca sector particular de activitate, îşi defineşte cu precizie funcţiile, se


perfecţionează continuu, adaptându-se exigenţelor mereu sporite ale turisţilor.1
Experienţa mondială ne arată că nu atât bogăţia atracţiilor turistice din anumite zone
le transformă pe acestea în zone de interes turistic, cât existenţa unor condiţii şi echipări
minimale care să confere turiştilor confortul de care aceştia au nevoie. Industria hotelieră
contribuie, prin prezenţa sau absenţa sa în anumite zone, la valorificarea potenţialului
turistic, putându-se constitui ca un stimulent pentru dezvoltarea turismului, dar în acelaşi
timp putând reprezenta şi o importantă piedică în calea promovării acestuia. Acest fapt
prezintă o importanţă deosebită pentru orientarea investiţiilor şi direcţionarea dezvoltării
sectorului hotelier.
Având o legătură de la parte la întreg, industria hotelieră şi activitatea turistică au
dezvoltat de-a lungul timpului relaţii complexe, de intercondiţionare reciprocă. Astfel, dacă
dezvoltarea industriei hoteliere este strict legată de circulaţia turistică, şi dezvoltarea
turismului este condiţionată de existenţa unor spaţii de cazare, de nivelul de echipare, de
calitatea si varietatea prestaţiilor oferite. Oricât de atractiv ar fi un obiectiv turistic, în
absenţa unor amenajări destinate odihnei şi agrementului, prezenţa turiştilor în zona
respectivă rămâne la stadiul de deziderat. Industria hotelieră, responsabilă pentru
realizarea acestor condiţii prin crearea de noi capacităţi de cazare şi modernizarea celor
existente, apare, astfel, ca principală promotoare a dezvoltării turismului, a stimulării
circulaţiei turistice şi, în special, a sporirii duratei sejurului.
Nivelul de dezvoltare a industriei hoteliere reprezintă, de asemenea, măsura
satisfacerii nevoii pentru turism a populaţiei. Sporirea veniturilor băneşti, urbanizarea,
creşterea timpul liber etc. au provocat mutaţii în comportamentul consumatorilor, în sensul
intensificării cererii turistice a acestora, a manifestării unor exigenţe mai mari în privinţa
calităţii serviciilor. Servicii hoteliere insuficiente în raport cu nevoile populaţiei sau calitativ
necorespunzătoare, pe lângă efectele negative asupra odihnei şi recreerii oamenilor, vor
determina schimbări în destinaţia veniturilor şi disponibilităţile de timp şi, indirect, scăderi în
circulaţia turistică.2
Alături de serviciile de transport, alimentaţie şi agrement, serviciul de cazare
hotelieră reprezintă, una dintre prestaţiile de bază solicitate de turist pe durata călătoriei
sale. În condiţiile diversificării şi integrării obiectivelor de cazare, serviciul hotelier nu se mai
limitează la cazarea propriu-zisă, ci este completat de o serie de prestaţii suplimentare
fiind, în fapt, rezultatul unei varietăţi de activităţi. Varietatea lor este dependentă de
condiţiile pe care le oferă baza tehnico-materială sub aspectul tipului de construcţie,
categorie de confort, gradul de dotare etc.
Printre principalele activităţi ce dau conţinut serviciului hotelier, conceput în ideea
satisfacerii complexe a cererii turiştilor şi călătorilor, se numără:3
• cazarea propriu-zisă şi serviciile complementare ei – presupune existenţa unor spaţii
adecvate şi a dotărilor necesare asigurării odihnei şi igienei turistului; primirea şi
distribuirea corespondenţei/mesajelor, păstrarea obiectelor de valoare, spălatul şi
călcatul lenjeriei, curăţirea hainelor şi a încălţămintei, manipularea bagajelor,
asigurarea parcării autoturismelor etc. sunt servicii pe care unităţile de cazare le pot
oferi suplimentar cazării;
• alimentaţia şi serviciile specifice asociate ei – nefiind obligatoriu prezentă în toate
unităţile, acolo unde funcţionează trebuie să nu afecteze odihna turisţilor şi

1
Rodica Minciu, Economia turismului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2000, pag. 263
2
Florina Bran, Dinu Marin, Tamara Simon, op.cit., pag. 77
3
Rodica Minciu, op.cit., pag. 266

13
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

desfăşurarea celorlalte activităţi; ca servicii complementare pot fi menţionate:


rezervările, room-service-ul, organizarea unor mese festive;
• activităţi cultural artistice şi de agrement – prezente în special în unităţile destinate
turismului de sejur mediu şi lung, de odihnă şi a celor de categorie superioară,
implică existenţa unor dotări adecvate petrecerii timpului liber şi divertismentului:
terenuri de sport, piscine, saune, săli de gimnastică, jocuri mecanice etc., toate
însoţite de personal specializat pentru asistarea turiştilor;
• serviciile de informare şi intermediere – au ca scop satisfacerea cât mai deplină a
cerinţelor turiştilor, unităţile de cazare mijlocind între turiştii proprii şi prestatorii de
servicii specializate: repararea sau întreţinerea unor obiecte aflate în dotarea
turiştilor, diverse comisione, rezervări de locuri în mijloacele de transport etc.;
• activităţi comerciale – de vânzare a unor produse necesare turistului pe durata
sejurului: ilustrate şi efecte poştale, ziare, reviste, cărţi, cosmetice etc.;
• activităţi cu caracter special – oferite la cererea individuală a turiştilor.
Unii autori1 prezintă aceste servicii din prisma funcţiilor pe care le îndeplinesc,
respectiv:
 funcţia de odihnă şi igienă - are menirea să ofere un adăpost confortabil clienţilor,
constituind de fapt raţiunea pentru care au fost create structurile respective de
primire;
 funcţia de alimentaţie;
 funcţii complementare – constituie o completare firescă a funcţiilor de cazare şi
alimentaţie şi includ prestaţiile destinate petrecerii agreabile a timpului pasagerului
pe timpul sejurului său într-un complex hotelier;
 funcţii productive;
 funcţii comerciale;
 funcţii intermediare.
Între aceste servicii sau funcţii, se stabilesc relaţii de interdependenţă, iar în funcţie
de specificul fiecărei unităţi hoteliere unele pot apărea într-o proporţie mai mare, altele pot
apărea foarte puţin sau deloc, dar în acelaşi timp nu este exclus să apară şi servicii
suplimentare celor menţionate.

2.2.2 Alimentaţia publică


Alimentaţia publică reprezintă una dintre laturile importante ale servirii turistice,
încadrându-se în categoria serviciilor de bază. Deşi ca activitate economică, alimentaţia
publică nu este destinată să satisfacă în exclusivitate nevoia consumatorului – turist, ea se
asociază tot mai frecvent activităţilor de turism, iar dinamica ei este din ce în ce mai mult
influenţată de evoluţia circulaţiei turistice.
Privită prin prisma calităţii sale de componentă a produsului turistic, respectiv a
serviciilor de bază, alimentaţia publică determină calitatea prestaţiei turistice în ansamblul
ei, influenţează conţinutul şi atractivitatea ofertei turistice cu multiple implicaţii asupra
dimensiunilor şi orientării fluxurilor turistice.
Considerată, din punct de vedere economic şi social, drept un stadiu avansat de
pregătire a hranei pentru populaţie, alimentaţia publică, este influenţată, în evoluţia sa, de
nivelul de dezvoltare economică, de condiţiile de viaţă şi muncă ale oamenilor, de structura
1
Oscar Snak, Petre Baron, Nicolae Neacşu, op.cit., pag. 324

14
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

demografică, profilul ocupaţional şi mentalitatea locuitorilor. De asemenea, o contribuţie


importantă la dinamica sa revine fenomenului turistic, respectiv amplorii, ritmurilor şi
orientării acestuia.1
Din punct de vedere al conţinutului, alimentaţia reuneşte într-un tot unitar
următoarele activităţi de profil2:
• activităţi de depozitare şi păstrare – cu organizare şi desfăşurare proprie, adaptată
tipologiei unităţilor şi condiţiilor materiale ale acestora, activităţi care necesită dotări
specifice: camere frigorifice, magazii etc.;
• activităţi de producţie – care asigură realizarea preparatelor culinare şi de cofetărie
prin transformarea unor materii prime de origine vegetală şi animală, în spaţii special
amenajate: bucătăria centrală, secţiile de preparate şi semipreparate, carmangerie,
laborator de patiserie-cofetărie etc.;
• activităţi pentru servirea consumatorilor – în saloanele propriu-zise ale restaurantelor
şi în alte spaţii cu destinaţie comercială; în această sferă de activităţi intră, pe de o
parte, activităţi comerciale prin care se asigură vânzarea, desfacerea către
consumatori a preparatelor obţinute în compartimentele de producţie şi a altor
produse, preparate sau nepreparate, activităţi similare activităţilor de vânzare a
mărfurilor cu amănuntul, iar pe de altă parte, activităţi de prestări de servicii care au
ca obiectiv crearea condiţiilor şi facilităţilor pentru consumul imediat şi pe loc al
preparatelor culinare, de cofetărie sau a băuturilor.
Parte integrantă a prestaţiei turistice, alimentaţia manifestă, în acest context, o serie
de particularităţi care trebuie avute în vedere în proiectarea şi organizarea activităţii3:
 să fie prezentă în toate momentele importante ale consumului turistic -
staţii de îmbarcare, mijloacele de transport, la locurile de destinaţie şi sejur, în
punctele de agrement. Numai astfel, serviciul de alimentaţie publică va răspunde
sarcinii de a asigura ansamblul condiţiilor pentru ca turistul, aflat temporar în afara
reşedinţei permanente, să-şi poată procura hrana necesară, cu atât mai mult cu cât
alimentaţia este principala cale de satisfacere a nevoilor fiziologice de hrană ale
turiştilor, indiferent de locul de petrecere al vacanţei, forma de turism sau
modalitatea de angajare a prestaţiei;
 să asigure o diversitate structurală a produselor şi serviciilor - impunându-
se existenţa unei tipologii largi a unităţilor (din punct de vedere al categoriei de
confort, profilului, mărimii, formei de servire), şi adaptarea activităţii (varietate
sortimentală, program, structura serviciilor etc.) faţă de locul şi momentul în care
sunt oferite prestaţiile. Tot pentru îndeplinirea acestei cerinţe, de diversitate şi
adaptabilitate, este necesară şi corelarea serviciilor de alimentaţie cu particularul
formei de turism (cu importanţă deosebită în cazul turismului balneo-medical), atât
din punct de vedere al varietăţii sortimentale oferite, cât şi al orarului de funcţionare.
Totodată, serviciile de alimentaţie trebuie să răspundă în egală măsură cerinţelor
turiştilor autohtoni şi străini;
 să reprezinte un element de selecţie a destinaţiilor de vacanţă sau chiar
motivaţia principală a călătoriei – Legătura dintre serviciile de alimentaţie publică
şi oferta turistică este profundă, de intercondiţionare reciprocă, de dezvoltare
sincronă. Ea dobândeşte noi valenţe în condiţiile în care gastronomia devine un
element de selecţie a destinaţiilor turistice, când celelalte componente ale ofertei
turistice sunt sensibil apropiate sau comparabile. În ultimii ani, s-a impus din ce în ce
1
Rodica Minciu, op cit., pag. 266
2
Oscar Snak, Petre Baron, Nicolae Neacşu, op.cit., pag. 335
3
Rodica Minciu, op cit., pag. 273

15
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

mai evident un nou produs turistic, având drept principală motivaţie gastronomia,
lansându-se astfel o nouă formă de vacanţă, „vacanţa gastronomică” (pescărească,
vânătorească etc.). Diversitatea şi originalitatea gastronomică se constituie, prin
urmare, ca element de atracţie principală sau complementară, fapt ce explică şi
justifică atenţia acordată acestui domeniu de servire turistică.
Analizând sectorul alimentaţiei publice în ansamblul lui, adică din punctul de vedere
al satisfacerii atât a nevoilor populaţiei rezidente cât şi ale turiştilor, se poate observa cursul
ascendent pe care l-a înregistrat acest sector al serviciilor. Această evoluţie ascendentă,
rezultat al acţiunii unui complex de factori (creşterea gradului de urbanizare, modificări în
structura obiceiurilor de consum, accentuarea mobilităţii populaţiei, tendinţa de sporire a
timpului liber, intensificarea călătoriilor turistice), atestă rolul tot mai important pe care
alimentaţia publică îl îndeplineşte în viaţa economică şi socială, multiplicarea funcţiilor sale.

2.2.3 Agrementul turistic


În societatea contemporană, conceptelor de odihnă, recreere şi distracţie, li se
asociază noi valenţe o dată cu atribuirea unui caracter activ acestor procese. Astfel, se
pune un accent din ce în ce mai mare pe crearea şi dezvoltarea unor activităţi (servicii) care
să contribuie la satisfacerea nevoilor fizice şi psihice ale turisţilor, într-un cadru care să
permită deconectarea din cotidian şi, totodată, petrecerea plăcută şi instructivă a timpului
liber.
Din punct de vedere conceptual, agrementul turistic reprezintă „ansamblul
mijloacelor, echipamentelor, evenimentelor şi formelor oferite de unităţi, staţiuni sau zone
turistice, capabile să asigure individului sau unei grupări sociale o stare de bună dispoziţie,
de plăcere, să dea senzaţia unei satisfacţii, unei împliniri, să lase o impresie şi o amintire
favorabile”.1 Agrementul turistic apare, aşadar, ca fiind un element fundamental pentru
dezvoltarea nevoilor turiştilor, format dintr-o varietate de activităţi de agrement şi acţionând
pe multiple planuri, aspecte care îi conferă caracterul de componentă de bază a prestaţiei
turistice. Printre principalele obiective ale agrementului se numără: destinderea şi
reconfortarea fizică a turiştilor, divertismentul şi dezvoltarea capacităţilor acestora,
satisfacţia psihică prin activităţi cultural-distractive şi instructiv-educative, amuzamentul,
comunicarea şi sporirea volumului de cunoştinţe etc.
Organizaţia Mondială a Turismului acordă o atenţie deosebită civilizaţiei timpului
liber, apreciind că, în perspectiva anilor viitori, timpul liber nu va mai fi considerat doar un
timp rezidual în raport cu timpul de muncă, ci tinde tot mai mult să se transforme într-o
nouă calitate, în sensul lărgirii orizontului de cunoaştere şi de odihnă activă pentru
reconfortare. Se apreciază, astfel, că strategia de dezvoltare a agrementului ar trebui să
ţină cont de profilul, structura şi specificul staţiunilor; motivaţiile, aspiraţiile şi aşteptările
turiştilor şi să asigure o implicare efectivă a turistului în desfăşurarea programelor de
divertisment, nu numai ca spectator, ci şi ca participant activ.
Din punct de vedere a cererii turistice asistăm la două grupe distincte de solicitări
pentru formule de vacanţă2: cererea „clasică”, din partea turiştilor care optează pentru
vacanţe tradiţionale (consumatori care au devenit turişti în perioadele trecute şi care rămân
fideli formulelor de vacanţă cu care s-au obişnuit sau categorii de clientelă care din cauza
lipsei de experienţă turistică se lasă influenţate de anturajul lor şi manifestă o cerere
1
Gabriela Stănciulescu, Nicolae Lupu, Gabriela Ţigu, Dicţionar poliglot explicativ de termini utilizaţi în turism, Ed. All,
Bucureşti, 1998, pag.6
2
Oscar Snak, Petre Baron, Nicolae Neacşu, op.cit., pag. 348

16
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

conformă cu aspiraţiile acestora), şi forme noi de cerere pentru variantele de vacanţe


active, inedite, cu elemente de surpriză, care, în contrast cu vacanţele tradiţionale, devin
cunoscute sub denumirea de „vacanţe autentice” (accesate în principal de categorii de
clientelă dispuse să îşi reconsidere conceptul de petrecere a timpului liber, în special tineri).
În acest context, apare evident faptul că, serviciilor turistice tradiţionale (cazare,
masă şi într-o anumită măsură transport şi programe de vizitare), care prin natura lor vor
continua să constituie componente majore ale aranjamentelor turistice globale, li se alătură
o nouă componentă – serviciile de agrement. Creşterea rolului agrementului în satisfacerea
nevoilor turiştilor nu ne mai permite să considerăm aceste servicii ca fiind prestaţii
marginale, solicitate ocazional, ci ele au devenit motivaţii decizionale pentru acceptarea
ofertelor de „vacanţe active”, transformându-se chiar în motivaţie turistică propriu-zisă şi
generând noi tipuri de vacanţe: schi, alpinism, echitaţie, tenis, vânătoare şi pescuit, turism
cultural etc.
Privit în calitate de componentă de bază a serviciului turistic, agrementul
îndeplineşte şi o serie de funcţii, diferenţiate în raport cu nevoile turiştilor sau ale
organizatorilor de vacanţe.1
Astfel, în concordanţă cu cerinţele turistului, agrementul vizează, în primul rând,
satisfacerea nevoilor sale fizice de odihnă, destindere şi mişcare prin stimularea activităţilor
sportive şi punerea la dispoziţie a unor dotări specifice: terenuri de sport, trasee pentru
drumeţie sau alpinism, pârtii de schi, bazine de înnot etc. În al doilea rând, prin serviciile de
agrement se urmăreşte reconfortarea psihică a turistului, prin activităţi cultural-distractive şi
instructiv-educative, care au ca obiectiv crearea unei atmosfere de destindere, amuzament
şi comunicare, contribuind la îmbogăţirea bagajului de cunoştinţe ale turistului.
Din punctul de vedere al organizatorilor de turism, agrementul apare, în special, ca
un factor de competitivitate a staţiunilor sau unităţilor, de creştere a atractivităţii acestora. În
acelaşi timp reprezintă şi un mijloc de individualizare a produselor şi de personalizare a
destinaţiilor, cu efecte stimulative asupra circulaţiei turistice.
Nu în ultimul rând trebuie menţionat aportul pe care agrementul îl poate aduce la
prelungirea sezonului turistic, mai exact la atenuarea sezonalităţii activităţii, dotările
specifice serviciilor de agrement reducând sensibil dependenţa ofertei de cadrul natural.
Altfel spus, agrementul menţine produsul turistic pe o coordonată optimă, armonizează
relaţiile dintre cererea şi oferta turistică, satisfăcând o multitudine de motivaţii turistice.
Cel mai frecvent, organizarea agrementului se particularizează pe formele de turism
cunoscute, clasificate în funcţie de destinaţiile de călătorie sau forma de turism: de litoral,
montan – de iarnă şi de vară, balnear, în oraşe (pe trasee turistice), de week-end. În funcţie
de criteriile care stau la baza clasificării lui, agrementul poate fi2:
 după spaţiul de desfăşurare:
- închis (club, hotel, teatru, cinema, discotecă etc.)
- în aer liber (grădini publice, parcuri de distracţii, stadioane, complexuri sportive
etc.)
 în funcţie de sezonul turistic:
- de iarnă (sporturi de iarnă)
- de vară (sporturi de vară)
- permanent
 după numărul de participanţi:
- individual
- de grup
1
Rodica Minciu, op cit., pag. 280
2
Oscar Snak, Petre Baron, Nicolae Neacşu, op.cit., pag. 357

17
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

în funcţie de modalitatea de participare a vizitatorilor:


- activ
- pasiv
 în funcţie de scop:
- competitiv
- ca scop în sine
 după vârsta participanţilor:
- pentru copii
- pentru tineri
- pentru adulţi
- pentru vârsta a treia
 în funcţie de preţ:
- gratuit
- preţ unic
- de lux.
Una dintre cele mai complexe modalităţi de clasificare a prestaţiilor de agrement are
însă în vedere conţinutul1 acestora, respectiv:
• animaţia de pură deconectare – de ruptură în raport cu activităţile cotidiene (băi de
soare şi mare, plimbări, drumeţii, vizitarea unor obiective, întâlniri cu rudele şi
prietenii etc.);
• animaţia recreativă – reprezentată, în principal, de parcurile de loisir: generale (cu instalaţii
de distracţie şi/sau populate cu personaje din basme sau benzi desenate), tematice
(nautice, planetariu, zoologie), rezervaţii şi cazinouri;
• animaţia comercială – reprezentată de efectuarea unor cumpărături uzuale sau specifice
(cadouri, amintiri, articole de artizanat);
• animaţia orientată spre realizarea unei depline forme (condiţii) fizice – reprezentată de
tipologia largă a curelor – de la cea balneară, ca produs medical, la cele de slăbire,
înfrumuseţare, fitness – şi de practicarea unor diverse sporturi ca modalitate de întreţinere
a sănătăţii;
• animaţia culturală – are ca obiectiv cunoaşterea, formare şi educarea turistului, cu accente
pe latura morală a personalităţii sale, fiind reprezentată de activităţi cum sunt: vizite la
muzee şi case memoriale, participarea la evenimente culturale, burse de studii, sejururi de
învăţare a unor limbi străine etc.;
• animaţia spectacol – reprezentată de vizite în natură pentru a admira diversitatea
peisagistică, bogăţia florei şi faunei, evenimente teatrale, cinematografice, muzicale,
competiţii sportive etc.;
• animaţia gastronomică – exprimată prin prezenţa la expoziţii sau concursuri de artă culinară
şi circuite cu temă specifică (cunoaşterea bucătăriei tradiţionale a unor zone, degustări de
vinuri);
• animaţia profesională – se adresează de regulă unui public specializat: târguri şi expoziţii,
congrese, circuite având un conţinut industrial, agricol etc.
Principalele tendinţe2 ce se înregistrează la scară mondială în ceea ce
priveşte oferta pentru servicii de agrement le reprezintă dezvoltarea continuă,
cantitativă şi calitativă, şi diversificarea formelor şi mijloacelor de agrement puse la
dispoziţia turiştilor pentru a se asigura petrecerea cât mai agreabilă a timpului liber.

1
Rodica Minciu, op cit., pag. 281
2
Oscar Snak, Petre Baron, Nicolae Neacşu, op.cit., pag. 360

18
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

2.3. Paradigmele ospitalităţii


Pe măsură ce practica ospitalităţii a început să se extindă şi să devină mai
profesionistă după cel de-al doilea război mondial, literatura de specialitate a urmărit să
dezvolte instrumente specifice care să ajute la îmbunătăţirea operaţiunilor şi la
perfecţionarea managerilor din domeniul industriei ospitalităţii. Astfel, managemntul
ospitalităţii s-a impus ca o disciplină de sine stătătoare. Deşi la început au existat
controverse legate de faptul dacă activităţile din industria ospitalităţii pot fi diferenţiate de
alte servicii, definirea unei discipline, a unei paradigme unice pentru ospitalitate se poate
face ţinând cont de următoarele elemente cheie1:
• management general şi strategiile de afaceri;
• management operaţional;
• marketing;
• servicii şi cuantificarea performanţelor;
• resursele umane;
• cercetarea.

Management general şi strategiile de afaceri

Literatura de specialitate în domeniul managementului general s-a dezvoltat în ultimii


30 de ani. Pe măsura ce mediul de afaceri a devenit din ce în ce mai complex, mai dinamic
şi mai competitiv s-a intensificat nevoia existenţei unor tehnici analitice care să asiste şi să
ajute la adoptarea deciziilor într-un asemenea climat. Strategiile de afaceri existente păreau
să prescrie cadrul şi instrumentele necesare pentru ca acestă complexitate să fie mai bine
înţeleasă, sistematic planificată, pe baza cărora să se găsească soluţii generice. Deşi au
fost considerate de către unii autori prea prescriptive, considerându-se oportună punerea
unui accent mai puţin pronunţat pe planificarea strategică (Mintzberg, 1994), multe strategii
de afaceri implementate cu succes în alte domenii au fost preluate de autori din domeniul
managementului ospitalităţii.

Managementul operaţional

Unul dintre elementele caracteristice ospitalităţii sunt operaţiunile care constituie


principala activitate a acestei industrii, fapt care face ca managerii să fie în primul rând
interesaţi de obţinerea performanţelor în acest domeniu. Operaţiunile privesc modul în care
organizaţiile reuşesc să ofere clienţilor produsele sau serviciile lor. Foarte multe firme din
industria ospitalităţii derulează operaţiuni din ce în ce mai complexe în încercarea de a
satisface cât mai mulţi clienţi, însă adesea standardele de calitate ale firmelor au de suferit
de pe urma unei asemenea abordări. Operaţiunile eficiente sunt cele care pun accent
deopotrivă pe planificare, tehnologie şi resurse umane. Managementul ospitalităţii dă astfel
o valoare deosebită informaţiilor de management operaţional al serviciilor definit ca fiind
„managementul unui sistem care furnizează servicii pentru clienţi şi care presupune
proiectarea, planificarea şi controlul sistemului”.2

1
Hadyn Ingram, Hospitality: a framework for a millenial review, International Journal of Contemporary Hospitality
Management, Number 4/1999 pp. 142
2
Harris, N.D., Service Operations Management, Cassell, London, 1989, pag. 4

19
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

Un aspect important care trebuie luat în calcul îl reprezintă găsirea unei căi mediane
între standardizarea şi adaptarea produselor şi serviciilor oferite, fiecare metodă având
susţinere în literatura de specialitate. Astfel, există pe de-o parte autori care susţin că
numai produse şi servicii cu specificaţii clare pot oferi clienţilor calitate constantă, mai ales
în condiţiile în care personalul pregătit în domeniul respectiv este în număr restrâns (cum
este bucătarul şef al unui restaurant). Pe de altă parte, unii autori consideră că
standardizarea şi o varietate scăzută a serviciilor şi produselor nu pot oferi clienţilor ceea ce
aceştia merită şi îşi doresc. 1

Marketing

Se consideră că după operaţiuni cel mai important element asupra căruia trebuie să
se concentreze managementul unei firme din industria ospitalităţii este marketingul.
Aspectul ciclic, dar imprevizibil, al afacerilor din această industrie necesită atât abilitatea de
a face faţă cererii în perioadele de vârf de sezon, cât şi abilitatea de a atrage clienţi în afara
sezonului. Având o locaţie fixă şi oferind o gamă limitată de produse, firmele trebuie să aibă
capacitatea să atragă în permanenţă noi clienţi şi să identifice toate oportunităţile din
mediul de afaceri. Problema cu care se confruntă însă firmele din industria ospitalităţii este
faptul că persoanele implicate în conducere nu dispun de o foarte bună pregătire în
domeniul marketingului şi sunt în general concentrate asupra mediului intern al organizaţiei.
Datorită acestui fapt firmele de mici dimensiuni au resimţit din ce în ce mai acut nevoia
creării unor consorţii care să le permită se beneficieze de un număr mai mare de clienţi şi
de avantajele unei mărci comune. S-a observat că cei mai mulţi clienţi au tendinţa de a opta
pentru produse standardizate şi comercializate sub o marcă cunoscută, poate şi datorită
inconsecvenţei furnizării, în trecut, a unei calităţi constante pentru produse şi servicii.

Serviciile şi evaluarea performanţelor

Ca urmare a faptului ca ultimele generaţii de clienţi pun un accent mai mare pe


calitate şi valoare, furnizorii de servicii încearcă în permanenţă să îmbunătăţească
procesele prin care sunt obţinute serviciile respective şi să le ofere cu o calitate constantă
clienţilor. Şi pe piaţa serviciilor au început să se impună din ce în ce mai mult standarde de
calitate (atât în domeniul alimentaţiei, cât şi al cazării) şi norme de conduită care asistă
managementul în încercarea acestuia de a îmbunătăţi permanent calitatea. Manualele cu
norme de conduită ajută deopotrivă la formarea, pregătirea, pe baze uniforme a angajaţilor,
oferind în acelaşi timp criterii de evaluare a performanţelor acestora.

Resursele umane

Industria ospitalităţii este considerată ca fiind o industrie centrată pe persoane


întrucât calitatea, obţinerea satisfacţiei şi performanţei depind de oameni. În ciuda
abordărilor moderne din domeniul managementului resurselor umane, cele mai multe firme
din industria ospitalităţii sunt recunoscute ca având un comportament tradiţional şi uneori
exploatativ vizavi de salariaţi.2 Cu toate că foarte mulţi autori subliniază legătura importantă
care există între atitudine şi performanţă, accentul pus pe pregătire este încă slab, poate şi

1
McLaughlin, C.P., 1995, "Why variety reduction isn't everything: a new paradigm for service operations", Teare, R.,
Armistead, C., Services Management: New Directions, New Perspectives, Cassell, London.
2
Tracey, J.B., Hinkin, T.R., "Transformational leaders in the hospitality industry", Cornell Hotel and Restaurant
Administration Quarterly, 1994, pag. 18-24.

20
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

datorită fluctuaţiei mari a personalului din această industrie. Cert este însă că, pentru o
firmă din industria ospitalităţii, resursele umane reprezintă resursa cea mai importantă
pentru obţinere de avantaje competitive, fiind în acelaşi timp şi domeniul care necesită cel
mai mult o schimbare a modului de abordare.

Cercetarea

În dorinţa obţinerii credibilităţii profesionale şi a unei baze de cercetare proprii,


instituţiile de învăţământ pentru industria ospitalităţii au preferat să-şi dezvolte propriile
programe de cercetare mai degrabă decât a apela la programele de cercetare a unor
discipline similare. Ca urmare a acestui fapt şi a lipsei de experienţă în domeniul cercetării,
adesea, nu a putut fi surprinsă complexitatea şi bogăţia de situaţii din domeniul ospitalităţii.
Metodele cantitative care satisfac nevoia de rigoare sunt încă preferate în faţa metodelor
calitative care ajută la o înţelegere mai bună a fenomenelor, fapt datorat pe de-o parte
tradiţiei, dar şi ignoranţei. Se apreciază că este necesară o metodă de cercetare relevantă,
proprie industriei ospitalităţii, însă se consideră că va mai trece timp până aceasta va fi
găsită. Concluziile1 la care s-a ajuns până în prezent susţin că industria ospitalităţii este:
• industrie importantă, dar insuficient analizată (cercetată);
• fragmentată, dar cu tendinţă de dominare din partea companiilor de mari dimensiuni;
• centrată pe operaţiuni, dar necesitând o accentuare mai puternică a strategiilor;
• incapabilă să-şi definească corespunzător oferta de produse şi servicii;
• condusă tradiţionalist de manageri cu aptitudini specifice;
• recunoscută pentru productivitatea scăzută, dar necesitând performanţe mai ridicate;
• refractară faţă de pregătirea personalului;
• incapabilă să folosească potenţialul angajaţilor la maxim.

1
Hadyn Ingram, Hospitality: a framework for a millenial review, International Journal of Contemporary Hospitality
Management, Number 4/1999 pp. 142

21
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

Capitolul 3
Ospitalitatea tranziţiei sau tranziţia ospitalităţii
„În viaţă, e ca şi cum ai cânta solo la vioară în public, învăţând
să cânţi pe măsură ce interpretezi”
Samuel Butler, poet englez

Perioada de tranziţie este o perioadă a căutărilor, a identificării modelelor potrivite a


fi adoptate, a implementării acestora conform specificului fiecărei ţări.
Tranziţia presupune parcurgerea unor etape, plăcute sau mai puţin plăcute, cu
atitudinea optimistă a celor care văd, la capătul tunelului, mai mult decât o „luminiţă”.
Sistemul socialist, în ciuda faptului că a avut ca trăsătură de bază „cooperatismul” sau
„caracterul comun” al proprietăţii, a fost un sistem al individualismului, al „fricii” de
interacţiune între oameni. Capitalismul aduce cu el munca în echipă şi relaţii sociale
dezvoltate şi libere. Între acestea există însă tranziţia, trecerea de la un comportament la
altul, de la o atitudine la alta.
Ospitalitatea tranziţiei presupune parcurgerea acestei perioade cu eleganţă, ţinând
cont de modul în care comportamentul fiecărei persoane afectează pe cei din jurul ei, şi
prin extindere, societatea însăşi.
Acest fapt prezintă importanţă cu atât mai mult cu cât este unanim recunoscut faptul
că asistăm, pe plan mondial, la trecerea la un nou tip de economie, chiar la un nou tip de
societate, denumită de unul din părinţii ei, sociologul de la Harvard - Daniel Bell -
„societatea postindustrială”. Această nouă societate se va baza, după opinia majorităţii
cercetătorilor, pe servicii, fiind caracterizată prin preponderenţa sectorului terţiar asupra
celorlalte sectoare ale economiei. Între servicii printre cele care înregistrază o dinamică
ascendentă pronunţată sunt cele din industria ospitalităţii. Astfel, dacă în societatea
industrială se punea accent pe investiţiile „materiale”, în noua societatea investiţiile
„spirituale” (în oameni şi nevoile acestora) vor fi primordiale.
Aşadar, economiile denumite „industriale” vor fi de acum înainte „economii de
1
servicii” , acestea reprezintă deja în ţările dezvoltate, cu economie de piaţă, aproximativ
două treimi din valoarea adăugată şi din populaţia angajată în economie. Se poate spune
că serviciile au încetat să mai fie „invizibile” la începutul anilor ’80, proeminenţa dobândită
de problemele serviciilor, ca o dimensiune majoră a activităţii economice fiind demonstrată
de includerea pentru prima dată, în 1984, a serviciilor în negocierile comerciale sub
auspiciile GATT, în cadrul rundei Uruguay.
Un rol important îl joacă şi procesul de liberalizare a economiilor în tranziţie şi în
mod particular al sectorului terţiar. Tendinţele de liberalizare, de diminuare a intervenţiei
statului în sectorul serviciilor se referă, pe de o parte, la transferul spre sectorul privat a
unei importante părţi din sectorul public, iar pe de altă parte, la dereglementarea acestui
sector. În această privinţă, trebuie menţionat că o bună perioadă de timp, până în anii 1970,
chiar în ţările dezvoltate cu economie de piaţă, sectorul serviciilor a fost unul din domeniile
cel mai mult atinse de intervenţia statului.
Referitor la efectele liberalizării în sectorul serviciilor, aşa cum au fost demonstrate
din experienţa ţărilor dezvoltate, ele se referă în principal, la instaurarea şi creşterea
concurenţei care conduce la reducerea tarifelor, ceea ce antrenează creşterea cererii, cu
efecte benefice asupra producţiei şi creării de noi locuri de muncă în serviciile respective.
Un alt efect important al liberalizării şi al creşterii concurenţei între firmele de servicii este

22
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

diversificarea ofertei de servicii şi creşterea nivelului calitativ al serviciilor oferite


consumatorilor.
În ceea ce priveşte problema reglementărilor în sectorul serviciilor, acestea au
reprezentat principala formă de intervenţie a statului în acest sector. Reglementările
specifice serviciilor cuprind o varietate de forme cum ar fi: reglementări tehnice (prevăzând
exercitarea unei activităţi cu respectarea anumitor norme), reglementări economice (având
ca obiect limitarea accesului într-un sector de activitate), controlul administrativ al preţurilor
(tarifelor).
Cheia de boltă a tranziţiei o constituie rezolvarea problemelor proprietăţii, respectiv a
modului de realizare a celor patru atribute ale acesteia: posesiunea, dispoziţia, utilizarea şi
uzufructul cu toate efectele ce decurg din manifestarea reală a lor, ca bază a înfăptuirii
coordonatelor fundamentale ale tranziţiei la economia liberă: restructurarea în corelaţie cu
liberalizarea preţurilor şi privatizarea.
Amploarea programelor de privatizare preconizate în ţările Europei Centrale şi de
Est, „eclipsează” fără precedent cele mai ambiţioase programe de privatizare ale ţărilor
membre ale OCDE. În primul rând, în aceste ţări, eforturile s-au concentrat în crearea noilor
cadre juridice şi instituţionale necesare realizării programelor de privatizare. În consecinţă,
au fost înfiinţate agenţii specializate de privatizare, cu rolul de a planifica şi pune în practică
măsurile de privatizare. În unele ţări, aceste agenţii sunt organisme independente în cadrul
Guvernului, beneficiind de o anumită autonomie pentru acţiunile lor (România, Ungaria), iar
în altele sunt ministere (Polonia, Cehia, Slovacia). De subliniat este faptul că în aceste ţări
privatizarea vizează atât mica precum şi marea privatizare.
Mica privatizare priveşte întreprinderile mici din domenii cum ar fi: comerţul cu
amănuntul, artizanatul şi anumite sectoare ale transporturilor, iar marea privatizare vizează
marile întreprinderi prin metode ca privatizarea de masă, vânzări prin licitaţii, oferte publice
de vânzare, restituiri MEBO, etc.
Sectorul serviciilor, cuprinzând în general întreprinderi mici şi mijlocii reprezintă unul
dintre domeniile cu cele mai rapide posibilităţi de privatizare şi de progres pentru ţările
Europei Centrale şi de Est.
Este unanim recunoscut faptul că privatizarea în turism şi servicii ar ajuta la
realizarea următoarelor obiective1:
• absorbirea forţei de muncă disponibilizate, prin conversia
acesteia către activităţile din domeniul serviciilor şi turismului, în special;
• obţinerea de valoare adăugată brută în sfera acestor servicii
şi a turismului, care să contribuie la formarea PIB;
• dezvoltarea obiectivelor, din punct de vedere material, ale
industriei turismului şi prestărilor de servicii către populaţie, ale modernizării acestora
şi creării condiţiilor unei bune calităţi superioare în domeniul amintit;
• îmbunătăţirea condiţiilor de conducere a acestor agenţi
economici specializaţi în domeniul serviciilor;
• oferirea acelor servicii, într-o gamă sortimentală diferenţiată,
care să satisfacă cerinţele, de la nivelul cel mai de jos, până la un nivel ridicat de
pretenţii etc.
Turismul, pe plan mondial, a avut un trecut de succes şi i se întrevede un viitor
luminos. Evoluţiile acestui domeniu indică faptul că, în perioada următoare, operaţiunile din
această industrie vor pune accent pe integrare sistemică şi consolidarea relaţiilor cu clienţii.
O provocare majoră o va reprezenta dinamizarea sectorului IMM-urilor, sector care,
1
Anghelache Constantin, ROMÂNIA 2002 – Starea economică la început de mileniu, Ed. Economică, Bucureşti, pag.
119

23
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

angajând un mare număr de firme şi salariaţi, reprezentă „coloana vertebrală” a oricărei


industrii.
În acelaşi timp, în perioada de tranziţie, trebuie să se pună accent şi pe
responsabilitatea socială şi protecţia mediului înconjurător, firmele care acţionează în
domeniul industriei ospitalităţii trebuind să conştientizeze aceste aspecte în procesele de
adoptare a deciziilor şi să adopte strategii de afaceri adecvate.
Schimbările sociale şi demografice provocă firmele care activează în industria
ospitalităţii la optimizarea continuă a rezultatelor obţinute de forţa de muncă angajată în
domeniu. Industria ospitalităţii a fost întotdeauna o industrie intensivă în „oameni”. Astfel,
percepţia turiştilor referitor la calitatea serviciilor prestate depinde de calitatea angajaţilor.
Un aspect îngrijorător pentru ţările aflate în tranziţie îl reprezintă scăderea ratei
natalităţii, ceea ce conduce la reducerea numărului persoanelor tinere, persoane care,
tradiţional, reprezintă cea mai importantă resursă de muncă pentru industria ospitalităţii. Pe
de altă parte, competiţia în creştere din partea celorlalte industrii face ca numărul
persoanelor tinere ce doresc să se implice în industria ospialităţii să se diminueze continuu.
O altă cauză a acestei evoluţii o reprezintă nivelul scăzut al salariilor din acest sector de
activitate.
În condiţiile în care complexitatea categoriilor de turiştii şi nevoile acestora sunt în
continuă creştere, firmele din industria ospitalităţii vor trebui să găsească soluţii pentru a
asigura forţa de muncă necesară la toate nivelele.
O altă provocare căreia trebuie să îi facă faţă industria ospitalităţii în ţările în
tranziţie, o reprezintă tehnologia şi potenţialele barire financiare care ar putea sta în calea
accesului la aceasta. Tehnologia şi îmbunătăţirea proceselor tehnologice se referă, în
domeniul ospitalităţii, în principal, la sistemele de operare, la comunicaţiile directe cu
clienţii, sistemele de rezervare (baze de date ale clienţilor), telecomunicaţii etc. Adaptarea
şi adoptarea corespnzătoare şi eficientă a acestor tehnologii presupune acces la informaţii
suficiente, la asistenţă şi la fonduri pentru investiţii. În prezent, singurii beneficiari ai
tehnologiilor moderne sunt organizaţiile mari care dispun de suficiente resurse pentru a
investi în modernizări tehnologice.
Operatorii de mici dimensiuni pot beneficia însă de pe urma dezvoltării la scară largă
a Internetului, şi a metodelor proprii acestuia (sistem de rezervări/sistem de distribuţie
globală). În acelaşi timp, Internetul încurajează turiştii să-şi cumpere ei înşişi, direct,
produsul sau serviciul dorit. Deşi teoretic, Internetul oferă şanse egale firmelor mici de a
concura cu cele mari, putând oferi turiştilor servicii personalizate la preţuri mai mici, în
practică s-a constatat o reticienţă a clienţilor de a-şi cumpăra ei înşişi, direct, produsul sau
serviciul.
Dincolo de aceste repere de care ar trebui să ţină cont, tranziţia ospitalităţii trebuie
să facă faţă, aşa cum s-a arătat, nu numai provocărilor de ordin economic, ci şi celor de
natură socială. Deşi procesul de tranziţie „vizibil”, din ţările Europei Centrale şi de Est, se va
considera la un moment dat încheiat, el va continua să existe, într-un mod „ascuns”, atât
timp cât va exista societatea umană şi nevoile oamenilor se vor afla în permanentă
evoluţie.

24
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

Capitolul 4
România ...
„Oamenii cred că o societate se dezintegrează atunci când nu
mai poate fi descrisă cu ajutorul imaginilor familiare. Nefericit e
poporul care ajunge să nu mai aibă cuvinte pentru a povesti ce
se întâmplă...”
Thurman Arnold, avocat american

4.1 Ieri...
Ieri* ... o perioadă a uitării, a amintirilor dureroase sau cel puţin neplăcute. Ieri ... un
timp despre care vorbim dezaprobator, acuzator sau cel mult indiferent. Nu trebuie să uităm
însă, că „astăzi” este urmarea unui „ieri” şi că nu vom putea niciodată accepta, depăşi sau
schimba situaţia prezentă, dacă nu înţelegem, nu analizăm şi nu învăţăm din experienţa
trăită. Să începem să ne asumăm, aşadar, responsabilitatea trecutului.
Întregul interval temporal 1950-1989, a fost caracterizat de o creştere economică de
tip extensiv, dominaţia factorilor cantitativi ai creşterii, manifestându-se covârşitor îndeosebi
după 1970. Între anii 1970 şi 1980 extensivitatea creşterii era dominantă în întreaga
economie cu accentul majoritar în industrie. Între 1950 şi 1989 a avut loc schimbarea
structurii de ramură din agrar-industrială în industrial-agrară. Tendinţa acestei lungi
perioade şi structura pe ramuri existentă în 1989 în economia românească sunt contrare
situaţiei existente în majoritatea ţărilor dezvoltate economic ale lumii, ţări care şi-au creat,
îndeosebi după 1970, structuri economice primare şi secundare nepoluante, cu pondere
redusă la realizarea PIB, în favoarea sectorului terţiar al serviciilor.
Nivelul scăzut de dezvoltare economico-socială a ţării, rezultantă directă a politicii
centralizate de creştere economică extensivă - este reliefat semnificativ prin compararea cu
alte ţări europene. Faţă de o medie europeană a PNB pe locuitor de 8.200 dolari în 1989 şi
de cea mondială de 3.400 dolari, România înregistra un nivel de aproape 4 ori mai scăzut
faţă de cel european şi sub nivelul mediu mondial. În privinţa productivităţii muncii sociale
(PNB pe persoană activă), în anul 1988, comparativ cu media europeană de 17.200 dolari
şi cu cea a ţărilor dezvoltate de 32.800 dolari, România înregistra un nivel de 3,7 ori şi
respectiv de 7,1 ori mai scăzut. Volumul exportului pe locuitor era în 1988 de 453 dolari,
mult sub media europeană de 3.635 dolari în ţările dezvoltate. Excedentul contului curent al
balanţei de plăţi în 1989 era de 2,8 miliarde, folosit pentru lichidarea înainte de termen a
datoriei externe şi creşterea rezervelor internaţionale care la 31.12.1989 erau de 1,8
miliarde dolari.1
În sistemul producţiei materiale practicat în România înainte de 1989, serviciile erau
considerate productive numai în măsura în care acestea erau o prelungire a activităţii de
producţie. Celelalte servicii, deşi foarte utile nevoilor populaţiei, erau categorisite drept
activităţi neproductive şi, de aceea, în cele mai multe împrejurări nu li se acorda importanţa
cuvenită.

1
* Ieri – perioada dintre anii 1950 - 1989
Muntean Bianca Aimee, op.cit.

25
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

4.2 Astăzi ...


Astăzi* ... timpul paşilor nesiguri, timpul destinaţiilor incerte ...
„Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru îşi are ceasul lui: săditul îşi are vremea lui şi
smulgerea celor sădite îşi are vremea ei; plânsul îşi are vremea lui şi râsul îşi are vremea
lui; căutarea îşi are vremea ei şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei şi
lepădarea îşi are vremea ei; ruptul îşi are vremea lui şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi
are vremea ei şi vorbirea îşi are vremea ei.1”... „Astăzi” este „vremea” tuturor acestor lucruri.
Prăbuşirea catastrofală a sistemului economic şi social centralizat în România a fost
şocul major care a determinat abandonarea sistemului falimentar al economiei de
comandă, centralizate şi articularea graduală a mecanismelor de piaţă specifice economiei
concurenţiale contemporane. Perioada 1990-2000 este marcată de tendinţa unui declin
economic accentuat până în anul 1993, an în care apar primele semne relative ale
relansării unui nivel minim al creşterii economice.
Dezechilibrele structurale care au afectat economia românească înainte de 1989 îşi
prelungesc efectele şi după 1989, până în prezent. Ca urmare, România traversează şi în
perioada postdecembristă o criză profundă, generalizată şi de lungă durată, respectiv de la
instalarea şi până la înlăturarea efectelor ei negative în viitor.
Criza profundă actuală conţine trei tipuri de criză, suprapuse şi interdependente:
criza structurilor, localizată în intervalul dintre prăbuşirea monopolului economic de stat şi
cumulul gradual de forţe ale agenţilor economici de piaţă; criza economică a declinului
proceselor de producţie şi de creştere economică sau criza creşterii şi criza resurselor
materiale şi financiare pentru formarea capitalului necesar stopării ferme a declinului şi
relansării creşterii economice durabile2.
Strategia naţională de dezvoltare economică a României are ca obiectiv crearea
unei economii de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele,
instituţiile şi politicile Uniunii Europene.
Strategia are în vedere evaluarea riguroasă a costurilor sociale ale tranziţiei şi ale
promovării reformei, precum şi ale aderării la Uniunea Europeană; filozofia acestei elaborări
are la bază convingerea că „atât reforma cât şi integrarea constituie nu cauza dificultăţilor
cu care ne confruntăm, ci calea soluţionării lor”3. Crezul principal al Strategiei este că,
asigurându-se suportul financiar şi legislativ necesar există premise ca „la orizontul anului
2007, România să poată îndeplini condiţiile esenţiale de aderare la Uniunea Europeană”.
După 1990, activitatea serviciilor de turism în ţara noastră este una contradictorie,
lipsita de omogenitate şi marcată de numeroase discontinuităţi. Realizarea unui sector
privat de prestări servicii către populaţie, cu susţinerea prin măsuri adecvate a tendinţelor
de diversificare şi îmbunătăţirea calităţii acestora, ar fi trebuit să constituie o preocupare a
autorităţilor din ţara noastră, în cadrul programelor elaborate în contextul strategiei de
reformă şi restructurare a economiei naţionale, având în vedere faptul că acest sector
dispunea deja de o bază materială semnificativă, fără a mai impune deci un efort
investiţional sau de capital deosebit.
Din păcate, metodele4 de acţiune alese (locaţiile de gestiune, măsurile tardive şi
improprii de aplicare a marii privatizări, lipsa unei strategii unitare în privatizarea acestui
sector, ceea ce a condus la blocaje din cauza scandalurilor şi contestaţiilor generate de
1
* “Astăzi” – 1990 - 2007
*** - Biblia, Eclesiatul, cap. 3
2
Muntean Bianca Aimee, op.cit.
3
*** - Poziţia Guvernului României privind viitorul Uniunii Europene, Guvernul României, Proiect nr. 1, 2002
4
Anghelache Constantin, op.cit., pag. 122

26
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

diversele conflicte de interese, privatizarea prin vânzarea directă într-un moment în care
aceste obiective turistice au atins un grad avansat de degradare etc.), neînsoţite de măsuri
de încurajare şi stimulare a operatorilor din sectorul serviciilor, nu numai că nu au produs
rezultatele scontate, dar, pe fondul declinului economic general, au făcut posibilă atât
degradarea fizică a bazei materiale existente, cât şi descalificarea, sub aspectul calităţii şi
varietăţii, a serviciilor prestate.
Negativ este şi faptul că în domeniul turismului a apărut şi s-a dezvoltat o reţea care,
din punctul de vedere al preţurilor, rivalizează cu cele externe, dar din punctul de vedere al
dotărilor şi calităţii serviciilor, s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de ceea ce oferă piaţa
externă similară.
Datorită tarifelor ridicate, practicate până în prezent, neraportate la calitatea
serviciilor oferite şi a faptului că nu au ştiut să-şi promoveze suficient de bine oferta, multe
hoteluri s-au confruntat în plin sezon turistic cu un grad modest de ocupare. Această
situaţie, i-a obligat pe unii hotelieri să lanseze oferte speciale, după modelul celor practicate
în ţările Uniunii Europene. Majoritatea hotelurilor de două stele au redus tarifele cu 20-30%,
unele unităţi de cazare renovate integral au deschis sezonul cu preţuri foarte convenabile,
iar altele au aplicat sistemul occidental: „plăteşti cinci zile şi stai şapte” sau „plăteşti şapte
zile şi stai nouă”. În acest context, din întregul sector turistic, industria hotelieră s-a dovedit
a fi cea mai profitabilă. Începând cu anul 2002 prin programele sociale speciale lansate de
Ministerul Turismului începe o perioadă de redresare a activităţii turistice. Prin tarife
scăzute şi programe specifice s-au făcut eforturi de eficientizare a acestui important sector
economic. O mai bună colaborare între Ministerul Sănătăţii, Ministerul Turismului şi al
Transporturilor la nivelul coordonării şi conceperii activităţilor balnearo-turistice şi de
tratament ar genera rezultate superioare şi o dezvoltare impetuoasă a turismului în
România.1
Nivelul de dezvoltare şi chiar de civilizaţie a unei ţări este dat de nivelul de
dezvoltare a sferei serviciilor pentru populaţie, precum şi de ponderea cu care acest
domeniu de activitate contribuie la formarea PIB. Spre deosebire de ţările dezvoltate
economic, în care ponderea sectorului terţiar deţine mai mult de 2/3 din structura PIB, se
remarcă ponderea încă redusă a sectorului terţiar în structura PIB românesc. În cadrul
sectorului terţiar, greutatea specifică a turismului românesc este mult sub 1/3 din cauză că
11,26%, cât este procentul deţinut de activitatea de „comerţ, hoteluri şi restaurante”
cumulează comerţul şi turismul.2
Specificul turismului, ca domeniu în care odihna şi recrearea, drumeţia şi sportul,
agrementul şi noutăţile creează bună dispoziţie, ne-ar îndreptăţi să fim optimişti, să alegem
aspectele cele mai promiţătoare cu perspective de dezvoltare. Dar, „ceea ce caracterizează
turismul din ţara noastră după anul 1989, se referă la lipsa de claritate cu privire la
modalităţile adecvate de valorificare a potenţialului turistic, în noile condiţii ale tranziţiei de
la statul de dictatură şi economie planificată, excesiv centralizată, la statul de drept, cu
caracter democratic şi economie de piaţă. Această caracteristică se referă deopotrivă la
guvernele care s-au succedat la conducerea dezvoltării societăţii noastre, cât şi le cei
cărora le-a revenit conducerea Ministerului Turismului. Drept urmare, în timp ce fostele ţări
socialiste din vecinătatea noastră, care nu dispun de potenţialul turistic al României, au
reuşit să obţină rezultate deosebite în acest domeniu, care le plasează pe poziţii avansate
în turismul internaţional, România a coborât în această ierarhie până la punctul în care,

1
Muntean Bianca Aimee, op.cit.
2
*** - România în cifre, Breviarul Statistic al României, ediţia 1992

27
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

dintr-un factor de echilibru, turismul nostru a devenit un element de dezechilibru la scara


economiei naţionale.”1

4.3 Mâine ...


Mâine* ... este timpul unei Românii integrate în Uniunea Europeană, o Românie mai
puternică, mai coerentă în acţiunile sale, să sperăm, o Românie mai înţeleaptă. Orice pas
pe care îl va face de „mâine” încolo va fi un pas „european”. Deciziile pe care le va lua vor fi
decizii „europene”. Unei asemenea Românii nu îi rămâne, astfel, decât să înveţe acest
„alfabet european”, iar în domeniul turismului va trebui să ţină cont de următoarele aspecte.
Turismul Uniunii Europene îşi menţine rolul de lider în turismul mondial şi este
considerat important pentru creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă, estimându-
se că oferă locuri de muncă pentru 8 milioane de persoane, adică 5% din totalul forţei de
muncă ocupate şi din PIB-ul Uniunii Europene şi se estimează că acest număr va creşte cu
două milioane în următorii zece ani.2
Din punct de vedere structural turismul european este dominat de întreprinderile mici
şi mijlocii: astfel, IMM-urile din turism reprezintă 7,4% din totalul IMM-urilor din Europa,
generând 6,5% din cifra de afaceri totală a acestora.
Structura funcţională a sectorului industriei turistice europene cuprinde hotelăria şi
serviciile publice aferente, agenţiile de voiaj şi subsectorul public-profesional.
Subsectorul hotelier şi serviciile aferente cuprinde toate activităţile din hoteluri,
moteluri, sate de vacanţă, camping-uri. Subsectorul agenţiilor cuprinde toate tipurile de
agenţii care realizează pachete de servicii turistice inclusiv tur-operatori turistici.
Subsectorul public-profesional cuprinde birourile turistice operând la nivel local sau
regional, acoperind activitatea de promovare, dezvoltare şi asistenţă turistică.
Caracteristicile funcţionale ale fiecărui subsector sunt standardizarea, non-ambiguitatea şi
individualitatea operaţională.
Din punct de vedere al cazării turistice, Europa contabilizează cele mai multe spaţii
de cazare, deţinând, în 1998, aproape 5,9 milioane camere, adică aproape jumătate din
numărul mondial de spaţii de cazare. Fiind o industrie în care predomină IMM-urile, numai
10% din numărul total de spaţii de cazare sunt deţinute de mari lanţuri hoteliere, însă
această pondere tinde să crească, grupurile respective apelând pentru aceasta la metoda
investiţiilor directe, a francizelor, leasingului, societăţilor mixte sau a contractelor de
management. Astfel, pe piaţa comunitară a industriei hoteliere se evidenţiază, din ce în ce
mai mult, această tendinţă de extindere a participării marilor companii hoteliere, care
urmăresc să profite de oportunităţile internaţionale oferite de procesul de globalizare şi de
extinderea Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte cererea pentru servicii de cazare turistică, aceasta provine în
general de la turiştii internaţionali, turiştii naţionali optând pentru cazare la prieteni sau rude
sau apelează la forme ieftine de cazare (camping, caravaning etc.).
În domeniul serviciilor de agrement turistic cel mai mare accent se pune pe parcurile
de distracţii, numai în 1999 parcurile de distracţii europene fiind vizitate de peste 110
milioane turişti. Conform datelor furnizate de Euromonitor, piaţa comunitară a serviciilor de
1
* “Mâine” – perioada de timp de după integrarea României în Uniunea Europeană
Alecsandru Sobaru – Turismul în România – letargie şi speranţe, Sesiune de comunicări, Facultatea de Ştiinţe
Economice, Iaşi, 1996
2
*** - Studies on Tourism – Structure, performance and competitiveness of European Tourism and
its enterprises, The European Commission, Bruxelles, 2002, pag. 5

28
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

agrement a crescut, în termeni reali, între 1995 şi 1999, cu 12,1%, contabilizând 16% din
încasările mondiale în acest domeniu.1
Extinderea Uniunii Europene va conduce la accentuarea şi mai pronunţată a
diversităţii geografice, economice, culturale şi politice. În termeni demografici, populaţia
Uniunii Europene va creşte cu peste 1/3. Cu toate că industria ospitalităţii funcţionează
după reglementările naţionale (de exemplu, sistemul de clasificare al serviciilor), acest
domeniu va fi din ce în ce mai influenţat de legislaţia comunitară. În acest sens, se
consideră că domenii ca: sistemul taxelor şi impozitelor, costurile forţei de muncă şi
insuficienţa infrastructurii publice vor trebui adaptate cât mai curând posibil, ele
constituindu-se ca principali factori de frânare ai dezvoltării industriei ospitalităţii.
Protecţia mediului şi problemele de etică sunt, de asemenea, tratate ca aspecte de
primă importanţă, firmele comunitare încercând să menţină o balanţă bine echilibrată între
atingerea intereselor comerciale şi promovarea unui comportament etic, responsabil din
punct de vedere social şi a protecţiei mediului înconjurător.
La nivelul Uniunii, turismul intră sub incidenţa Directoratului General pentru
Întreprinderi, în strânsă colaborare cu Comitetul Consultativ pentru Turism şi cu instituţiile
europene. Comitetul Consultativ a fost creat în 1986 şi are rolul de a facilita schimbul de
informaţii, consultarea şi cooperarea în turism. El este format din reprezentanţi din 18 ţări
din Spaţiul Economic European, care furnizează informaţii cu privire la măsurile luate la
nivel naţional în domeniul turismului.
Sistemul reglementărilor juridice în materie de turism european se referă în principal
la sistemul de licenţiere a agenţiilor de voiaj, la sistemul de organizare a vacanţelor,
călătoriilor şi de protecţie a turiştilor şi, prin tratatul de la Schengen - aderarea ţărilor Uniunii
Europene fiind în curs, iar efectele lui posibil de evaluat în viitor – se referă şi la libera
circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.
Prin sistemul de licenţe eliberate agenţiilor de voiaj se acordă dreptul de derulare a
activităţii turistice în funcţie de criteriile capacităţii profesionale, materiale şi financiare ale
fiecărui agent de voiaj (birou de turism, agenţie de voiaj, tur-operator), în ceea ce priveşte
asamblarea, ofertarea şi vânzarea produsului turistic. Nu toate ţările europene practică însă
acest sistem (este cazul Germaniei, Danemarcei, Franţei, Greciei, Angliei). În aceste ţări
agenţiile de voiaj se supun reglementărilor comerciale generale de piaţă. Sistemul licenţierii
se practică însă în Belgia, Spania, Italia, Irlanda, Portugalia. România a adoptat în 1995
sistemul propriu de licenţiere a agenţilor economici din turism conform modelului european
în funcţiune şi a legislaţiei proprii în domeniu.
Directiva Uniunii Europene asupra vacanţelor, călătoriilor şi voiajelor adoptată în
1990 are ca scop uniformizarea reglementărilor europene în materie de călătorii şi protecţia
consumatorului de servicii turistice, faţă de orice daune produse din vina directă sau
indirectă a agentului de voiaj. Astfel, spre exemplu, tabloul 5 al Directivei prevede că
„organizatorul călătoriei e răspunzător pentru toate daunele produse călătorului indiferent
dacă daunele sunt sau nu imputabile şi altui partener al organizatorului în realizarea
voiajului”.
Pentru acoperirea riscului acestor daune, agenţii depun garanţii financiare conform
articolului 7 din Directivă. În aceste condiţii, părţile contractante ale aranjamentului turistic
sunt obligate să contribuie integral la buna sa organizare şi derulare, aceste aspecte
regăsindu-se în relaţiile contractuale ale tur-operatorilor europeni.
Tratatul de la Schengen a intrat în vigoare la 26.03.1995 şi prevede libera circulaţie
a persoanelor - în sensul eliminării cerinţei vizei de paşaport pentru ţările semnatare - în
1
*** - Studies on Tourism – Structure, performance and competitiveness of European Tourism and its enterprises, The
European Commission, Bruxelles, 2002, pag. 34

29
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

interiorul spaţiului ţărilor semnatare europene care sunt: Germania, Belgia, Luxemburg,
Franţa, Spania, Portugalia, Italia şi Grecia. Aceasta constituie o facilitate deosebită pentru
liberalizarea circulaţiei turistice intraeuropene. România beneficiază de libera circulaţie a
persoanelor de la 1 ianuarie 2003.
La 21 mai 2002, Consiliul de Miniştri ai Uniunii Europene a adoptat în unanimitate o
rezoluţie bazată pe un Comunicat al Comisiei, care reprezintă un important pas spre o nouă
abordare cooperativă a turismului. Este pentru prima dată când Consiliul a adoptat o
rezoluţie specifică în ceea ce priveşte turismul, în care cere o monitorizare mai strânsă a
impactului legislaţiei Uniunii Europene în turism şi invită industria să sprijine eforturile
asumate de Comunitatea Europeană şi Statele Membre.
În timp ce sectorul turismului, de natură transversală nu este sub auspiciul nici unei
politici comune europene, multe măsuri şi reguli din domenii ca transportul, mediul
înconjurător, tehnologia informaţiei, energie, alimentaţie şi igienă, taxe, au un efect direct
asupra lui. Turismul trebuie să ia în considerare interesele economice, sociale şi de mediu
şi să conserve natura, cultura şi resursele ecologice.
În vederea îndeplinirii cu succes a rolului pe care turismul îl are în Uniunea
Europeană, rezoluţia Consiliului Europei are următoarele obiective1:
• toate statele membre vor prezenta conturile de turism ca instrumente de măsură,
pentru a facilita analiza economică şi impactul pe care îl are turismul asupra economiei
Uniunii Europene;
• este necesară îmbunătăţirea sistemului de consultanţă şi cooperare între statele
membre şi industria turistică;
• datorită faptului că turismul în Europa e susţinut în principal de întreprinderile mici şi
mijlocii este esenţial să se dea industriei turistice un acces mai bun la toate tipurile de
instrumente din cadrul Uniunii Europene pentru a ajuta IMM-urile în creşterea
performanţei economice şi a forţei de concurenţă;
• contribuind la imaginea globală a Uniunii Europene în lume, turismul trebuie analizat
în prezent, împreună cu imaginea actuală care va trebui îmbunătăţită printr-un sistem
nou informaţional, a tehnologiei comunicaţiilor şi prin publicitatea făcută turismului,
avându-se în vedere ca, competiţia dintre statele membre să nu se distorsioneze;
• fortificarea rolului Comitetului Consultativ de Turism cu privire la dialogul dintre
public şi investitorii privaţi;
• încurajarea cooperării strânse între Uniunea Europeană şi organizaţiile internaţionale
active din câmpul turismului;
• este important să se promoveze o dimensiune etică a turismului în special cu privire
la introducerea tuturor instrumentelor de luptă împotriva exploatării femeilor şi a copiilor
şi a sărăciei în ţările în curs de dezvoltare;
Pentru realizarea obiectivelor anterior enumerate, Comisia este invitată să:
 prezinte anual Comitetului Consultativ de Turism raportul tuturor parametrilor
turistici pentru a se putea analiza impactul realizat de măsurile luate de către Comisie
privitoare la turism şi pentru a se putea discuta toate problemele legate de
implementarea acestor măsuri;
 comunice permanent cu Comitetul Consultativ de Turism conform programului
„Conlucrarea tuturor statelor membre pentru viitorul turismului european”;
 promoveze dialogul dintre sectorul public, industria turistică şi investitori în cadrul
Forumului Anual al Turismului European;
1
Council Resolution of 21 May 2002 on the future of European tourism, Official Journal of the European Communities,
C 135/01

30
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

 coopereze în reţea la toate nivelele europene pentru a promova un nivel înalt al


competiţiei pe piaţa turistică europeană;
 faciliteze crearea unui sistem de interconectare regională, naţională, transnaţională
şi internaţională între toate organismele implicate în turism pentru calitatea analizei
sectorului economic şi cunoaşterea realităţii sectorului social;
 informeze permanent investitorii turistici privaţi şi publici în legătură cu toate
instrumentele financiare şi non-financiare existente în Uniunea Europeană;
 urmărească îndeaproape munca depusă la definirea şi susţinerea dezvoltării
indicatorilor în domeniul turismului, în vederea preparării Agendei Turismului European;
 faciliteze schimburile voluntare de informaţii între statele membre privind legislaţia
specifică ce se aplică întreprinzătorilor în turism, cât şi cerinţele profesionale în acest
domeniu, pentru facilitarea celei mai bune practici;
 dezvolte turismul accesibil pentru persoanele handicapate în ţările Uniunii
Europene şi să îmbunătăţească sistemul de informaţii şi a criteriilor după care trebuie să
se ghideze întreprinderile mici şi mijlocii de turism pentru a conştientiza necesitatea
acestui tip de turism;
 promovarea activităţii de utilizare a indicatorilor calitativi ai turismului la destinaţii
pe baza unui acord încheiat între statele membre ale Uniunii Europene.
Statele membre sunt invitate să:
• participe la implementarea cooperării între investitorii în turism prin metode
deschise de coordonare;
• încurajeze interconectarea la nivel european şi să analizeze realitatea economică
şi socială prin sondaje în vederea susţinerii sectorului turistic;
• promoveze buna utilizare financiară şi nefinanciară a instrumentelor Comunităţii în
beneficiul sectorului turistic;
• prezinte informaţiile legale şi statistice necesare referitoare la industria turistică şi
armonizarea acesteia pentru a se putea analiza activitatea în întreaga Uniune
Europeană;
• favorizeze, voluntar, utilizarea de către întreprinderile de turism şi destinaţii a
indicatorilor de dezvoltare susţinută a turismului;
• participe, voluntar, la schimbul de informaţii privitoare la legislaţia aplicată în
exercitarea turismului, cât şi accesul la cerinţele statelor membre referitoare la
profesionalismul în turism.
Industria turistică şi investitorii din domeniul turismului sunt invitaţi să:
 participe activ şi să suporte eforturile făcute de Comunitatea Europeană şi de statele
membre la îmbunătăţirea accesibilităţii, competitivităţii şi calităţii turismului european;
 fortifice reprezentarea în cadrul structurilor europene în vederea promovării realităţii
politice a problemelor turismului şi să participe activ la organizarea de întâlniri anuale
ale Forumului European de Turism
Principalii factori determinanţi ai evoluţiei turismului european spre mileniul trei erau
grupaţi astfel de către experţii OMT:
• stabilizarea veniturilor destinate consumului;
• relativă scădere a plecărilor de turişti din nordul Europei;
• liberalizarea călătoriilor în ţările din estul Europei;
• războiul din Golf şi din fosta Iugoslavie, ca factori inhibitori temporari;
• deprecierea dolarului SUA faţă de principalele valute occidentale;

31
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

• dezvoltarea unor politici promoţionale ale administraţiilor ţărilor europene,


specifice sectorului turistic din fiecare ţară.
Strategia subordonată obiectivului dezvoltării turismului european prevede
realizarea a 1 miliard de înnoptări vizând în principal:
 adecvarea ofertei la cerere prin modificări ale produselor turistice
existente. Noile programe şi produse turistice vor urmări stimularea dezvoltării turismului
în zonele turistice periferice şi creşterea numărului de turişti prin diminuarea numărului
non-turiştilor odată cu crearea unor facilităţi pentru turismul extrasezonier;
 specializarea produselor turistice pe segmentele pieţei care cuprind
categoriile de vârstă între 15-24 de ani, 25-55 şi peste 55 de ani; îndeosebi pentru
categoria cuprinsă între 15-24 de ani, care în ţările Uniunii Europene numără 51
milioane de persoane; se vor crea aranjamente educaţionale specifice schimburilor de
persoane, de programe şi experienţă dintre profesorii, studenţii şi elevii instituţiilor de
profil din ţările europene;
 modernizarea şi dezvoltarea turismului social şi de sănătate prin
sistemul de subvenţii comunitare, în condiţiile în care potenţialul acestui subsector este
insuficient valorificat datorită profitabilităţii sale scăzute pentru agenţii de voiaj şi al lipsei
motivaţiei ofertei;
 în turismul montan riscul lipsei zăpezii determină o tendinţă de
desezonalizare a vacanţelor la munte cumulată cu extinderea pieţei pe mai multe
segmente inclusiv est-europene pentru diminuarea riscurilor amintite;
 produse euroturistice noi sau în extindere:
 produse euroturistice cu mari facilităţi şi reduceri de preţ, transport cu
autocarul, pentru segmente de piaţă cu venituri modeste, conform proiectului
„Turismul pentru toţi”, adoptat de 18 ţări europene participante la Conferinţa de la
Gatwick - Anglia, ca un proiect pan-european al turismului;
 produse turistice substanţial subvenţionate, în cadrul turismului social, de
către asociaţii şi organizaţii sindicale pentru segmentul de piaţă: „tata, mama şi
copii cu venituri modeste”, în cazul Greciei, Ciprului şi Spaniei sau cu subvenţii
guvernamentale în cazul Suediei;
 dezvoltarea produsului „eurovillages” lansat ca produs al turismului social
de către Grupul European de Interes Economic având ca membrii reprezentanţii
segmentelor specifice turismului rural din Franţa, Belgia, Italia, Elveţia,
Portugalia, Spania şi Germania;
 dezvoltarea şi extinderea produsului „cheques vacances” pe pieţele din
mai multe ţări şi al cărui succes rezidă în subvenţionarea lui, cuprinsă între 20 şi
80% din valoarea voucherului, de către comitetele de întreprindere ale
salariaţilor;
 extinderea ofertării produsului turistic rural în întregul bazin european;
 dezvoltarea produsului „holiday club” ca un segment de piaţă profitabil şi
în continuă extindere în ţările Europei de nord şi sud.
Suportul dezvoltării pieţei noilor produse ca şi al pieţei turistice în general îl
reprezintă în mai multe ţări europene sistemele de stimulare, subvenţionare şi sprijin
financiar al consumului turistic la toate nivelurile micro, mezo şi macro ale ofertei turistice.
Sistemele respective cuprind ierarhizat şi instituţiile, firmele turistice, administraţiile locale şi
guvernele.
Aceste sisteme de facilităţi cuprind, pe ţări:

32
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

• în Grecia şi Spania - alocaţii de sprijin financiar al investiţiilor în funcţie de mărimea


şi importanţa lor, alocaţii financiare preferenţiale pentru obiective speciale de investiţii
(îndeosebi în hotelărie), subvenţii la dobânzi şi credite pe termene lungi şi medii cu
garanţii guvernamentale pentru dezvoltarea unor subsectoare sau sectoare turistice,
subvenţii fiscale prin reduceri de taxe;
• în Elveţia - subvenţionarea dezvoltării zonelor izolate care au un potenţial turistic;
• în Suedia - subvenţionarea turismului social cu sprijin guvernamental;
• în Portugalia - fondul pentru turism este o sursă guvernamentală de creditare cu
dobânzi subvenţionate, acoperind 60% din costul investiţiilor;
• în Anglia - sursele primare ale asistenţei financiare sunt grupurile activând direct în
turism iar sursele secundare se manifestă în sectorul public fiind reprezentate de alocaţii
de capital şi credite cu dobânzi reduse; acestea sunt administrate de cele opt comisii şi
consilii specializate pe componente ale ofertei turistice (Art Council, Historic Building
Council, etc.).
Programul european de implementare a sprijinului pentru turism se realizează în
cadrul Planului de acţiune pentru turism şi este coordonat de Directoratul „Tourism Unit” al
Comisiei Comunităţilor Europene cuprinzând subprograme de studii, asistenţă, consultanţă
şi sprijin financiar în dezvoltarea sectorului turism al ţărilor membre.

33
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

BIBLIOGRAFIE

1. Albert, M., Capitalism contra capitalism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994

2. Anghelache, C., ROMÂNIA 2002 – Starea economică la început de mileniu, Ed.


Economică, Bucureşti

3. Baker, S., Bradley, Pam., Huyton, J.– Principiile operaţiunilor de la recepţia hotelului,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2002

4. Bran, F., Marin, D., Simon, T., Economia turismului şi mediul înconjurător, Ed.
Economică, Bucureşti, 1998

5. Dobrotă, N., ABC-ul economiei de piaţă moderne, Ed. Viaţa Românescă, Bucureşti,
1991

6. Harris, N.D., Service Operations Management, Cassell, London, 1989

7. Hristache, D., Teorii ale economiilor în tranziţie, Ed. ASE, Bucureşti, 1999

8. Minciu, R., Economia turismului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2000

9. Pasecinik, L., Economia României în procesul ajustării pentru integrarea în UE, teză
de doctorat

10. Popa, I., Andreff, W., Neguţ, S., Tranziţie şi reformă, Ed. Economică, Bucureşti

11. Snak, O., Baron, P., Neacşu, N., Economia turismului, Ed. Expert, Bucureşti, 2001

12. Sobaru, Alecsandru – Turismul în România – letargie şi speranţe, Sesiune de


comunicări, Facultatea de Ştiinţe Economice, Iaşi, 1996

13. Stănciulescu, G., Lupu, N., Ţigu, G, Dicţionar poliglot explicativ de termini utilizaţi în
turism, Ed. All, Bucureşti, 1998

14. Hadyn, Ingram, Hospitality: a framework for a millenial review, International Journal
of Contemporary Hospitality Management, Number 4/1999

15. McLaughlin, C.P., 1995, "Why variety reduction isn't everything: a new paradigm for
service operations", Teare, R., Armistead, C., Services Management: New
Directions, New Perspectives, Cassell, London

16. Tracey, J.B., Hinkin, T.R., "Transformational leaders in the hospitality industry",
Cornell Hotel and Restaurant Administration Quarterly, 1994

17. *** - Council Resolution of 21 May 2002 on the future of European tourism, Official
Journal of the European Communities, C 135/01

34
Industria ospitalitătăţii şi economiile în tranziţie

18. *** - Poziţia Guvernului României privind viitorul Uniunii Europene, Guvernul
României, Proiect nr. 1, 2002

19. *** - România în cifre, Breviarul Statistic al României, ediţia 1992

20. *** - Studies on Tourism – Structure, performance and competitiveness of European


Tourism and its enterprises, The European Commission, Bruxelles, 2002

35