LUCEAFĂRUL – M.

EMINESCU

Tema și viziunea despre lume

Curent literar manifestat pe plan european, în prima jumătate a secolului al XIX-lea,

romantismul impune primatul sentimentului și al fanteziei creatoare, subiectivitatea, afirmarea
individualității creatoare, fascinația pentru excepțional și mister, preferința pentru mituri, teme și
motive literare precum: trecutul istoric, iubirea și natura, condiția omului de geniu. Atitudinea
poetului romantic este, de asemenea, tipică, oscilând de la melancolie și singurătate la reverie sau
contemplație filozofică.

REPER 1

Creația eminesciană valorifică original particularitățile romantismului reflectate, la toate

nivelurile, în poemul-sinteză Luceafărul, apărut în 1883, în Almanahul Societății Academice
Social-Literare ”România Jună” din Viena, fiind apoi reprodus în ”Convorbiri literare”.

Viziunea romantică este dată de temă, de relația geniu-societate, de motivul luceafărului,

metamorfozele acestuia, de structură, cosmogonii și de amestecul genurilor și speciilor literare.
Elemente ale viziunii clasice sunt echilibrul compozițional, simetria, armonia și caracterul gnomic
al ideilor poetice. Perspectiva erotică se prezintă în diverse ipostaze: terestră (cuplul Cătălin –
Cătălina), cosmică (fata de împărat – Hyperion). Îndrăgostitul e titan, demon sau geniu, iubita
oscilează între Venere și Madonă.(zeita frumusetii si maica domnului)

Definit ca ”poem al contrariilor reunite sub semnul universalității”(T. Vianu), ”Luceafărul” este de
finit de Eminescu ca alegorie pe tema romantică a locului și menirii geniului în lume. Compoziția se
realizează, în acest sens, prin opoziția planurilor cosmic și terestru și prin două ipostaze ale
cunoașterii: geniul și omul comun. Ca specie literară, este un poem, o poezie de interferență a
epicului cu liricul, de întindere mare (98 de strofe) și cu un conținut filozofic.

Surse ale poemului, de ordin folcloric și filozofic, sunt: basmul Fata în grădina de aur, cules de R.
Kunisch, motivul zburătorului și antinomiile (opozițiile) dintre geniu și omul comun din filozofia
schopenhaueriană.

REPER 2

Tema și viziunea despre lume sunt puse în evidență prin toate secvențele poemului structurate
în cele patru părți construite simetric: prima cu ultima, în care planul terestru și cel cosmic
interferează, a doua reflectă planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Cătălina), partea a treia este
consacrată planului cosmic (călătoria lui Hyperion către Demiurg).
O secvență semnificativă pentru viziunea romantică despre geniu în relație cu iubirea o constituie
incipitul lent care preia formula clasică a basmului popular, argumentând încadrarea poemului în
orientarea romantică: ”A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată”. Cadrul este umanizat prin
portretul fetei de împărat, realizat prin superlative de factură populară, care scot în evidență o
autentică unicitate terestră. Fata de împărat reprezintă omul comun, iar dubla comparație (”Și era
una la părinți/ Și mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinți și luna între stele” )propun o
posibilă dualitate: puritate și predispoziție spre absolut. Cadrul este nocturn, specific romantic,
favorabil visului. Motivul serii și al castelului accentuează prezența Luceafărului, spiritul superior,
care simte nevoia compensatorie a materialității: „Și cât de viu se-aprinde el/ În orișicare seară/
Spre umbra negrului castel/ Când ea o să-i apară”.

Secvența finală a poemului stabilește, în termeni metaforici, antiteza romantică între omul comun
și geniu din perspectivă filozofică: ”Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în
lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”. Luceafărul acceptă dramatismul propriei condiții (lumea
mea) care se naște din constatarea că relația om comun – geniu este incompatibilă. Atitudinea
omului superior este de interiorizare a sinelui, de asumare a eternității și, o dată cu aceasta, a
indiferenței lucide. Omul comun este incapabil să-și depășească limitele, iar geniul manifestă
dispreț față de această incapacitate: ”Ce-ți pasă ție chip de lut /Dac-oi fi eu sau altul”.

REPER 3

Viziunea romantică despre condiția omului de geniu se remarcă, la nivelul textului, prin toate
elementele de structură și conținut. Astfel, poemul se realizează prin amestecul genurilor (epic, liric
și dramatic) și al speciilor literare. Lirismul susținut de meditația filozofică și expresivitatea
limbajului este turnat în schema epică a basmului și are elemente dramatice: secvențele realizate
prin dialog și dramatismul sentimentelor. Elementele fabuloase se întâlnesc în prima și a treia parte
(metamorfozele antitetice ale Luceafărului, angelică și demonică, și călătoria cosmică), partea a
doua combină specii lirice aparent incompatibile (idila și elegia), iar a patra conține elemente de
meditație, idilă și pastel.

În poem, se realizează lirismul de măști (T. Vianu). ”Personajele” sunt ”voci” ale poetului, în
sensul că eul liric se proiectează în diverse ipostaze corespunzătoare propriilor contradicții:
Luceafărul – omul de geniu, Cătălina – omul care accede spre absolut, Cătălin – manifestarea
telurică a îndrăgostitului, Demiurgul – conștiința absolută, Hyperion – omul superior care își asumă
lucid condiția.

Tema este ascunsă în eros, aparenta poveste de dragoste dintre Luceafăr și fata de împărat
dezvăluie, pe de-o parte manifestarea dorinței de trăire concretă a omului superior, iubirea fiind
percepută ca element compensatoriu al spiritului, pe de altă parte, sensurile filozofice ale existenței
în plan superior, în manieră schopenhaurienă (”Lumea ca voință și reprezentare”): ”Geniul nu e
capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”.

Mesajul poetic este exprimat sugestiv prin relațiile de opoziție și de simetrie care conturează
armonia structurală. Opoziția se manifestă prin antiteza dintre sentimente și ipostaze lirice, care
conturează, de fapt, axa fundamentală a poemului. Relația antitetică dintre geniu (Luceafăr/
Hyperion/ Demiurg) și omul comun (Cătălina/ Cătălin) conturează trăsături definitorii ale
cunoașterii: etern – efemer, superior – inferior, spirit – materie.

Simetria, pe lângă cea structurală, este realizată și la nivelul figurilor de stil precum: comparația
între inițierea erotică telurică și vânătoare (”Cum vânătorul-ntinde-n crâng/ La păsărele lațul/ Când
ți-oi întinde brațul stâng/ Să mă cuprinzi cu brațul”) sau chiasmul întâlnit în discursul
Demiurgului, care evidențiază destinul trecător (”Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se
naște”).

Între cele patru tablouri ale poemului se realizează relații de opoziție și de simetrie sugestive pentru
tema și viziunea despre lume. Astfel, în primul tablou, Luceafărul îi apare fetei de împărat în vis de
două ori, îi oferă statutul de mireasă, dar este refuzat; prima ipostază este angelică (”Părea un tânăr
voevod/ Cu păr de aur moale”), cea de-a doua este demonică (”Pe negre vițele-i de păr/ Coroana-i
arde pare”). O puternică opoziție se realizează între spațiul și timpul din tabloul al doilea și al
treilea: decorului terestru conturat de castel i se opune cel cosmic (”Căci unde-ajunge nu-i hotar,/
Nici ochi spre a cunoaște”), iar timpului teluric, cel universal (”Și vremea-ncearcă în zadar/ Din
goluri a se naște”). De altfel, omonimia numelor celor doi muritori (Cătălin, Cătălina) sugerează
lipsa unor trăsături particulare, pe când Luceafărul își dezvăluie numele adevărat în relația cu
Demiurgul: Hyperion, numele titanului răzvrătit împotriva tatălui, Uranus, din mitologia greacă.

La nivelul conținutului, elementele de recurență (motive, simboluri, idei poetice) sunt cele care
structurează textul poetic, conferindu-i identitate.

Tema este evidențiată prin motive literare specifice viziunii romantice: metamorfozele, cadrul
nocturn, evadarea în vis, cosmogonia, geneza și extincția Universului, lacul, codru, luna.
Laitmotivul, în poemul ”Luceafărul” este norocul, invocat de fiecare personaj: pajul Cătălin ”își
încearcă norocul” pentru a o cuceri pe fata de împărat, Demiurgul îi caracterizează pe muritori, ”Ei
doar au stele cu noroc”, Cătălina invocă protecția astrului – ”Norocu-mi luminează”, iar Luceafărul
constată cu luciditate că oamenii comuni sunt ghidați în existența lor de noroc (”Trăind în cercul
vostru strâmt/ Norocul vă petrece”).

Simbolul central al textului este Hyperion (”cel care este peste timp”), un revoltat împotriva ordinii
lumii: ”Din chaos, Doamne-am apărut/ Și m-aș întoarce –n chaos…/Și din repaos m-am născut/
Mi-e sete de repaos”. Alegoric, titanul revoltat îl întruchipează pe geniu, nefericit și solitar,
circumscris la izolare.

Dintre procedeele stilistice utilizate în poem, variate și bogate, se evidențiază alegoria, antiteza
structurală, epitetele ornante, cu rol în portretizare (”vânăt giulgi”, ”marmoreele brațe”), metaforele
care conturează iubirea absolută (”palat de mărgean”, ”cununi de stele”), hiperbola (”Venea plutind
în adevăr/ Scăldat în foc de soare”), comparația (”cu obrăjei ca doi bujori”).

Prozodia poemului se realizează, în cele 98 de catrene, cu versuri de 7-8 silabe, cu rimă încrucișată
și ritm iambic.

REPER 4

În concluzie, în ”Luceafărul” se armonizează motive literare, atitudini romantice, elemente de

imaginar, particularități de structură și de limbaj, cultivate de scriitor pentru conturarea temei
romantice a condiției omului de geniu în raport cu societatea și cu iubirea. Poemul este, cum îl
clasifica critica literară, ”o sinteză a operei eminesciene” și a liricii romantice românești, totodată.