Colegiul Naţional “Constantin Cantacuzino”, Târgovişte

Spre noua sensibilitate poetică

– Simbolismul european –

Profesor coordonator Elevi

Alecu Adriana Dițescu Miruna
Marcu Ana-Maria
Militaru Ioana-Alexandra
Petre Raluca-Florentina
Șerbănescu Ioana-Maria
Toader Bianca Gabriela

2020
Repere ale cazului
Curentul simbolist, afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, reprezintă o reacție atât față de
impasibilitatea și de impersonalitatea parnasianismului, cât și față de obiectivismul și determinismul
naturalist. În concepția simboliștilor, descripția rece, parnasiană, ca și observația meticuloasă ,
naturalistă, urmărind să decupeze „o felie de viață”, nu pot surprinde altceva decât o realitate
superficială, o lume a aparențelor.
Prin tendința idealistă și subiectivistă , simbolismul regăsește un romantism interior , un
romantism al profunzimilor , așa cum a fost conceput de romanticii germani, îndeosebi de Novalis.
Dincolo de aceste afinități spirituale , simbolismul rămâne o mișcare literară modernă.
Revoluția spirituală este provocată de o gândire analogică, nu logică, de intuiția ce e
promovată în locul inteligenței. Ceea ce rezultă este imaginea unui univers misterios care poate fi
apropiat și înțeles numai prin metafore și simboluri. Acestea reprezintă singurele modalități de
aproximare a „cifrului magic”, a corespondențelor miraculoase care atestă unitatea profundă a lumii: o
unitate între macrocosmos și microcosmos și ceea ce este mai important o unitate între structura omului
și structura universului.
Revoluția în sensibilitate a poeziei simboliste constă în ambivalența atitudinii față de natură, pe
de o parte, și față de viața modernă, pe de altă parte. Spre deosebire de poeții romantici , care cultivau
antiteza între o promițătoare fuziune cu natura și dezamăgirea produsă de viața citadină modernă, poeții
simboliști sunt, în același timp, fascinați de natură și respinși de ea, sunt atrași de orașul modern și
îngroziți de mizeria lui. O altă componentă a acestei noi sensibilități o constituie cultivarea de către
poeții simboliști a senzațiilor ca interfață a omului cu universul inconjurător.
Revoluția în planul formei este dată de introducerea versului liber ca o soluție de a ieși din
tiparele prozodice tradiționale și de a apropia mai mult poezia de „ritmul inimii”.
De fapt, ceea ce este imediat evident în trecerea de la romantism la modernism (și la simbolism)
ca o componentă a acestuia este noul limbaj, limbajul cu totul special al poeziei moderne. O poezie
care, așa cum spunea Baudelaire pe urmele lui Edgar Allan Poe, nu-și mai propune nici să descrie, nici
să povestească, nici să instruiască, nici să propovăduiască.
Apropierea poeziei simboliste de muzică trebuie înțeleasă tocmai ca unitate deplină între conținut
și formă, între idee și expresie, între sunet și sens. Muzicalitatea acestei poezii, ca și simbolismul ei,
înseamnă imposibilitatea de a reduce poemul la o idee sau la un simbol anume, imposibilitatea de a
disocia semnificatul de semnificant.
Acest curent literar a apărut mai întâi în Franța și Belgia în jurul anului 1880, simbolismul
iradiază în întreaga Europă, prelungindu-se până în preajma primei conflafrații mondiale. Simbolismul
s-a manifestat cu predilecție în poezie, dar a influențat, într-o oarecare măsură, atât dramaturgia, cât și
proza epocii. Există un simbolism manifestat și în celelalte arte, pictură și muzică.
Denumirea curentului este dată de poetul Jean Moreas, care a publicat manifestul literar intitulat
Le Symbolisme în suplimentul literar al ziarului Le Figaro în 1886. În deceniul 1885-1895,
simbolismul se afirmă în viața literară, ca școală cu un program relativ coerent, preluând inovațiile ce
produseseră deja o mutație în evoluția poeziei prin creațiile lui Charles Baudelaire, Paul Verlaine,
Arthur Rimbaud și Stephane Mallarme. Cei patru poeți francezi care șocaseră publicul burghez și
gustul academic sunt acum recunoscuți oficial ca maeștri.
Simbolismul pătrunde mai târziu în țările europene cu tradiție culturală puternică (Anglia, Spania,
Italia), precum și în țările din centrul și sud-estul european, unde generează școli naționale: simbolism
polonez, maghiar, românesc. În literatura română au avut impact atât centrul de iradiere francez, cât și
 cel belgian a simbolismului: Alexandru Macedonski și-a pubilcat versurile în revista belgiană „La
Wallonie”, editată la Paris, în 1886, de Albert Mockel.
Aspecte definitorii ale simbolismului:
 respinge principiul imitației, al mimesis-ului, potrivit căruia opera copiază realitatea;
 disociază „eul liric” și „eul empiric” și nu mai acceptă biografismul – nicio poezie nu poate fi
explicată sau interpretată printr-un episod biografic;
 proclamă supremația inteligenței și a lucidității în actul creației, ceea ce implică elaborare,
travaliu și rigoare;
 cultivă magia limbajului, „vrăjitoria evocatoare” („sorcellerie evoicatoire” – Baudelaire),
încearcă să se întoarcă la originile orfice ale poeziei;
 realizează un proces de concentrare și esențializare a expresiei poetice;
 agravează sciziunea dintre autor și public: poetului romantic însingurat și neînțeles îi ia locul
„poetul blestemat” („le poete maudit”), dorind să irite ori chiar să șocheze cititorul.

Formularea cazului
Curent cosmopolit, simbolismul circumscrie o diversitate de teorii, școli, direcții, mode literare;
deși în plan psihologic este perceput mai ales ca stare de criză, ca ruptură cu tradiția, simbolismul are
mai multe elemente comune cu romantismul.
Dezvoltat la început în Franța, simbolismul, privit astăzi, pare mai curând o prelungire a
romantismului german, mai profund, mai puțin retoric, dominat de irațional, în comparație cu
romantismul francez, discursiv și raționalist.
Cazul îl constituie deprinderea poeziei de convențiile romantismului, de vechea poezie și
schimbarea de paradigmă determinată de spiritul timpului. Cazul este așadar noua sensibilitate poetică și
prefigurarea poeziei moderniste.

Arta poetică
Arta poetică este o creație literară în versuri, în care autorul își exprimă concepția despre misiunea
artei (principiile de creație: elemente de creație, surse de inspirație, teme, modalități de creație și de
expresie; rolul social al poeziei) și a artistului (relația poet – creație/inspirație, raportul poetului cu
lumea sau divinitatea, rolul său social).
 Cântec de toamnă
de Paul Verlaine

Paul Verlaine este primul autor care realizeaza ruptura completa a simbolismului de
parnasianism. Pentru Verlaine era importanta autenticitatea operelor, emotiile si sentimentele pe care
acesta le trezeste in sufletul celui care citeste. Arta poetica a lui Verlaine a fost situata sub semnul
suprematiei muzicale. Autorul a considerat ca muzica este in totala opozitie cu parnasianismul. Esential
in cadrul noilor percepte era faptul ca la baza poemului se punea principiul muzical, in functie de el
modificandu-se structura tuturor celorlalte aspecte expresive.
Titlul operei „Cântec de toamnă” este un element paratextual,are rolul de a mări orizontul de
cunoaștere și de a introduce cititorul în actul lecturii. Poezia „Cântec de toamnă” de Paul Verlaine este
o operă literară care are ca scop transmiterea sentimentelor eului liric asupra peisajului tomnatic.
Titlul este format din două substantive și o prepoziție, ceea ce evidențiază sublim opera ce a fi
prezentată și care transmite emoții reale trezite din contemplația statică.
Tema poeziei „Cântec de toamnă” este tristețea apăsătoare îmbinată cu natura care este prezentă
în sufletul eului liric. Tristețea apăsătoare și timpul ireversibil este prezentat în versul „simt zvonuri
vechi/și plâng într-una” ,care sugerează tristețea trecerii timpului care nu se mai poate da înapoi ,iar
natura este prezentată în versul „al toamnei lung suspine” care sugerează anotimpul toamna trist și
neajutorat . Tema este susținută prin motive precum instrumentele muzicale și toamna.
Muzica devine pentru Verlaine o cale de eliberare a ființei, un mijloc de îndepărtare al lumii reale
dar și o modalitate de prezentare a unor stări interioare precum tristețe, mâhnire ,dezamăgire simțind
astfel cum sufletul îi moare. În această poezie muzica este esențială deoarece îi permite autorului să
transmită sentimente și gânduri într-un ritm specific operelor sale.
Încă din primele versuri (Al toamnei lin/Prelung suspin,/Ca de vioară./Rănește greu/Sufletul
meu/Și mă-nfioară) poetul încearcă să facă o paralelă între toamna care reprezintă un simbol al
amărăciunii ,al tristeței creându-i astfel autorului o durere care îi rănește sufletul.
Poezia este compusă din o strofă care conține 18 versuri în care poetul își exprimă
sentimentele ,durerea din sufletul acestuia pe care o compară cu lucrurile pe care le poate aduce toamna
astfel opera traduce anotimpul toamna ca o amărăciune în sufletul oamenilor.
Poetul își afișează suspinul și durerea prin versurile (Pendule bat/Și-ndurerat / N-ascult nici
una/Căci în urechi simt zvonuri vechi /Și plâng într-una ) și îi permite acestuia să transmită sentimente
care îl fac să realizeze cum sufletul îi moare.
În ultimele șase versuri (Și singur sânt/În asprul vânt/Care mă poartă /De păr acum/Asemeni cu/O
frunză moartă.) se surprinde terminarea sufletului acestuia. Singurătatea autorului îl face să se simtă ca
o „frunză moartă” aceasta semnificând epuizare și regret.

(Dițescu Miruna)
 Corespunderi
de Charles Baudelaire

Părintele literar al simbolismului este considerat Charles Baudelaire, care a concentrat în poemul
său „Corespunderi” trăsaturile principale ale simbolismului: dezvăluirea corespondențelor între
universul exterior și lumea sentimentelor, a analogiilor între elemente, a sinesteziilor.
Poezia „Corespunderi” este esenţială pentru înţelegerea principiilor curentului simbolist. Ea
reprezintă o adevărată artă poetică în care descoperim dimensiunile fundamentale ale lirismului bazat
pe simbol şi sugestie.
Poezia are ca punct de plecare credința că există o unitate a lumii în temeiul căreia senzațiile de
ordin diferit comunică între ele: „Parfum, culoare, sunet se-ngâna și-și răspund”. Taina aceasta adâncă
nu se oferă ochiului comun, care observă numai din exterior lumea, ci aceluia înzestrat cu facultăți
superioare, al artistului.
O temă specifică simbolismului identificată în poezie este tema naturii ca stare de spirit. Poezia
prezintă ipoteza unui univers material de natură sacră, în care natura este depozitara unei ordini divine,
inaccesibilă omului. Natura este deschisă spre om, căruia încearca să-i vorbească. Limbajul naturii este
însa unul încifrat, confuz, pentru că la el nu se poate ajunge pe o cale rațională.
Simbolurile trimit simțirii lirice sugestii auditive și vizuale inedite, schimbând modul de percepție
a realității, prin senzațiile ce creează starea de elevație extremă a ființei.
Prozodia primeşte libertăţi noi-preferință a simboliștilor pentru versul liber, rima fiind considerată
o simplă convenţie, preferinţa pentru refrenul obsedant, ritmul interior. Poezia lui Baudelaire este
formată din 2 catrene și 2 terține, cu o măsură de 13-14 silabe , rimă îmbrățișată și încrucișată.
În concluzie, la baza simbolismului stă această osmoză dintre poet și lumea din jur, dar nu în
sensul de analogii ușor de stabilit între starea de spirit și natură, ci în sensul că simboliștii văd în
sufletul individual chintesența vieții, a palputului vital existent în întreaga natură.

(Toader Bianca Gabriela)

 Briza marină
de Stéphane Mallarmé

Specific simbolismului, se regăsesc câteva teme precum cea a naturii, a călătoriei, a evadării din
realitate, dar si motive: furtuna, catargul, ancora, marea, pruncul, grădina. În acest sens, natura este
dezolantă, anostă și invită la nevroză, la tristețe și angoasă. De asemenea, furtuna, motiv adesea întâlnit
în lucrările prozodice, simbolizează calamitățile răzbunătoare, haosul din care se naște ființa umană,
noianul unei tulburări cosmice de nedescris. Atracția față de furtună trădează o nevoie existențială de
intensitate, fuga de banalitate. Motivul evocă dezlănțuirea de dinaintea declinului. Mai mult, ca
atitudine generală se remarcă cea de spleen, redată prin structura „Un greu Plictis”.
În plan poetic, se produce o reinventare a lumii și a cuvântului, proces pe care Mallarmé l-a numit
"transpunere”. Ca să obțină efectele aluzive și sugestive, poetul își ia libertatea dislocării sintaxei
consacrate de uzul limbii. De aici provine impresia de ermetism a poeziei lui, fraza poetică nu are
obisnuinta liniaritate. Astfel, lectura este dominată de incertitudine și ambiguitate. Mijloacele artistice
ale lui Mallarmé sunt însa mai subtile, mai rafinate decât cele ale lui Verlaine, astfel, sentimentele,
emoțiile nu sunt numite, ci sunt sugerate, acestea nefiind „zugrăvite” sau „descrise”. În acest sens,
motivele ce reprezintă părți componente ale unei corăbii, prin tehnica sugestiei, prezintă tentația
depărtării. Sinestezia, procedeu artistic specific poeziei simboliste, constă în alăturarea mai multor
senzații de natură diferită: olfactive, vizuale, auditive într-un epitet metaforic sau o metaforă, se
remarcă prin asocierile dintre eul liric și păsări sau fregată, moment în care el îi solicită inimii să
asculte și să îl ghideze către evadarea din realitate. Muzicalitatea, spre deosebire de sonoritate care se
manifestă la nivelul auditiv, se manifestă la interior, în adancul cuvintelor, simbolurilor. Cromatica
poeziei, de așteptat atunci când este vorba de simbolism, se ghidează în jurul unor culori plane, calme,
sumbre precum negru („nopți”), albastru („furtuna”, „mării”) și alb („propriul alb”, „prunc rozalb”) –
saturație de culoare, toate acestea fiind o sugestie a obiectivității, a absenței sentimentelor.
Eul liric, instanța comunicării, cea care transmite idei, gânduri, sentimente, este prezentă în textul
poetic în ipostaza ființei rătăcitoare (în acord cu tema poeziei), evidente fiind mărcile lexico-
gramaticale care susțin această afirmație: verbe la persoana I singular („să fug”, „am să plec”), structuri
în vocativ („O, nopți!”) și exclamații retorice.
Simboliștii realizează o inovație pentru acea perioadă introducând versul liber, considerând rima
ca o simplă convenție și preferând strofa asimetrică. Poemul este prezentat ca o piesă muzicală chiar
prin titlu. Acesta este construit din două strofe: o decimă și o sextină, ce au măsură de 13-14 silabe,
rimă împerecheată și ritm trohaic, care produc efecte muzicale deosebite.

(Marcu Ana-Maria)
 Artă poetică
de Paul Verlaine

Poezia " Artă poetică " de Paul Verlaine, este chiar o artă poetică celebră, prin care autorul
definește noul statut al poeziei moderne. Lirica modernistă accentuează gradul înalt al ambiguității,
sinesteziei și himerei.
Așezată sub semnul armoniei muzicale desăvârșite această poezie debutează cu strofa: "Deci,
muzica întâi de toate/Astfel, Imparele prefer,/Mai vagi, mai libere-n eter,/Fiind în tot, plutind în toate."
care sugerează primordialitatea muzicii. Muzica devine o cale de eliberare a ființei, "Alege vorbele ce-
ți vin/Să pară scoasă din confuzii:/O, cântecele gri, iluzii/De Tulbure în Cristalin!" mesajul acestei
strofe este vag, de aceea versul trebuie să se bazeze pe sugestie și pe ambiguitate. Strofa"Sunt ochii
splendizi după voaluri,/Zi ezitând în după-amiezi/Sunt aștri-n azurii grâmezi/Pe dulci, tomnatice
fundaturi." arată autenticitatea, puritatea poeziei, și se înscrie în zona vagului și a misterului, din care
se scot senzații estetice inedite."Nuanța eu râvnesc s-o caut,/Nuanța, nicidecum culoare,/Nuanța doar-
îngemănare/De vis cu vis, de corn cu flaut!" sugerează lipsa de culoare îmbinată cu sinestezia asociată
cromatismului. Poetul devine un estet al simțurilor vizuale receptând nuanțe, ecouri cromatice, nu
culori pregnante, lipsite de mister. Imperfectul este definit prin ironia negustată deoarece ar ucide
esența poeticâ:"Alungă Poanta ce ucide/Și crudul Spirit, râs impur,/Ce lacrimi scot în ochi de-Azur/Și
izul trivial de blide!".Rima și elocinta trebuie folosite cu mare grijă; exuberantă și caracterul năvalnic al
versurilor nu sunt dorite:"Sucește gâtul elocintei,/Și bine faci când, cu putere,/Astâmperi Rima-n chingi
severe,/Ea, sclavă a nesocotinței." Rima devine un instrument imperfect de revelare a armoniilor
ascunse ale lumii:"Ah, Rima-numai chin și silă!/Ce surd copil ori negru drac/Scorni bijuteria-fleac/Ce
sună gol și fals sub pilă?".Muzica este, în schimb, singurul mijloc care dezvăluie orizonturile profunde
ale lumii:"Deci, muzica mai mult, mereu/Iar versul tău aripi înalte/Să prindă năzuind spre alte/Iubiri și
bolți de Empireu!".Muzica deschide calea către toate aventurile spiritului:"Să fie bună aventură/Când
suflă zgribuliții nori/Prin minte și prin cimbrișori.../Tot restul e literatură.".
Poezia este formată din 9 catrene, cu o măsură de 8-9 silabe, rimă îmbrățișată și ritm trohaic.

(Militaru Ioana-Alexandra)
 Vocale
de Arthur Rimbaud
Încă de la început este necesar să precizăm că întreaga poezie este construită pe sinestezie, care
este de fapt o asociere spontană între senzații de natură diferită, care se sugerează reciproc.
Primele două versuri, „A brun, E alb, I roşu, U verde - O vânăt. Oare / Voiu ști cândva geneza de
taină să v-o spun?" sunt de fapt o introducere în problema poeziei, problema vocalelor și a lucrurilor
acestora sugerate de acestea către eul liric. Semnificațiile pe care poetul le atribuie vocalelor,
semnificații pe care le vom descoperi pe parcursul analizei poeziei, ne determină să ne întrebăm dacă
nu cumva acestea toate alcătuiesc sufletul nemuritor, fără de care trupul nu poate exista, aşa cum
vocalele sunt „sufletul" cuvintelor, färă de care celelalte litere nu au nici o valoare.
„A, brâu catifelat de muşte-n roiuri, brun / Ce zumzăe pe câte vreo proaspătă duhoare."
Surprinzător, poetul incepe incursiunea în misterul vocalelor cu ideea morții, a putrefacției chiar, care
se pierde în misterul sugerat de „noptaticul golf".
„Golf greu de umbră. E, alb abur, albe pânze / Ghețar cu lănci de sclipăt, regi albi, corole-n vânt.
Culoarea albă sugerează o putere efemeră, în vânt a unui rege înțelept. / I, purpuri, sânge ftizic,
superbe guri râzând / de furii, de beție sau de căinți pătrunse.", astfel zugrăveşte poetul agonia sau
cruda răzbunare.
„U, ciclica vibrație a mărilor verzui. / Odihna presătară cu pajiști și cu turme; / Tăceri gravând
alchimic pe-naltul frunții, urme." Aceasta este viața însăşi cu ale sale înfiorări divine și ciclul său
neîntrerupt, dincolo de care se află promisiunea unei alte vieți veşnice în spatele hotarelor morții,
descrisă ca stare de agitație, o tăcere interioară.
„O, trâmbița veciei, stridențe și înfrângeri / Tăcere stăbătută de aștri și de îngeri / O, òmega,
fùlger albastru al òchilor Lui." Ce altă vocala putea fi desemnată să ilustreze ideea de divinitate decât
„O", rotundul perfect, färă început şi fără sfârșit. Cuvântul lui Dumnezeu, tăcerea de nepătruns în care
sunt aduse împreună „Aștri şi Ingerii".
Ideea fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor raporturi între eul poetului
(universul mic) şi lume (universul mare) care se traduc la nivelul receptivităţii prin simboluri. Ele tind
să exprime relaţiile ce există, pe baza unor afinităţi secrete, între părţile componente ale totului cosmic.
În lirica modernă, celebră fiind afirmaţia lui Arthur Rimbaud: „Eu este un altul”. În general, eul liric
este marcat în text prin forme pronominale şi forme verbale de persoana I.
Marea inovaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie folosirea versului liber. Versul
clasic apare multor simbolişti ineficient, rima este considerată o simplă convenţie, de aceea ei ajung la
concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil, corespunde muzicii interioare.
Poezia lui Rimbaud este formată din 4 catrene, cu o măsură de 14-15 silabe, rimă îmbrățișată și ritm
trohaic care produc efecte muzicale deosebite. Se folosesc refrenul, laitmotivul, armonia, asonanţele,
rima şi ritmurile elaborate.

(Petre Raluca-Florentina)
 Deliruri
De Arthur Rimbaud
II. Alchimia verbului

Arta poetică este o creație literară în versuri în care autorul își exprimă concepția despre misiunea
artei și a artistului.
Arthur Rimbaud, pe numele său complet Jean Nicolas Arthur Rimbaud, a fost un poet francez,
figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului. Poemele lui Arthur Rimbaud au dat o
maximă strălucire simbolismului francez și au deschis totodată, pe linia vizionarismului lui Charles
Baudelaire, împreună cu poemele lui Stephan Mallarme, cele mai largi orizonturi ale liricii secolului
nostru. Numeroase trăsături artistice definitorii ale acestei lirici evocă, dincolo de fenomenul uoror
înrăuriri directe, innoirile aduse de Arthur Rimbaud poeziei.
Acesta spune povestea unei nebunii de ale lui. Pasiunea acestuia pentru artă și literature reiese
din lauda acestuia. Tocmai din această pasiune, poetul contopește cele două domenii artistice și
inventează culoarea vocalelor și orânduiește forma și mișcarea fiecărei consoane, ba chiar își făcea
iluzii că inventase un verb poaetic accesibil.
Arthur Rimbaud, în poemul „Deliruri”, înfiripă ideea unor corespondente între culoare şi sunet,
fiind atras de celebritățile picturii și de poezia modernă: A-negru, E-alb, I-roşu, U-verde, O- albastru.
În concluzie, la baza simbolismului stă această osmoză dintre poet și lumea din jur, dar nu în
sensul de analogii ușor de stabilit între starea de spirit și natură, ci în sensul că simboliștii văd în
sufletul individual chintesența vieții, a palputului vital existent în întreaga natură.

(Șerbănescu Ioana-Maria)
Sinteză
Ideea fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor raporturi între eul poetului
(universul mic) și lume (universul mare) care se traduc la nivelul receptivitații prin simboluri. Ele tind
să exprime relațiile ce există, pe baza unor afinități secrete, între părțile componente ale totului cosmic,
în categoria corespondențelor intră și analogiile dintre senzații, emoții, imagini de naturi diferite.
Marea invocație a simboliștilor în materie de prozodie o constituie introducerea în poezie a
versului liber, însa nu toți poeții simboliști au renunțat la versificația clasică (Mallarme, Verlaine,
Rimbaud). În Franța versul liber a fost introdus de Gustave Kahn. Rene Ghil utilizează și el versul
liber, încercând să substituie sensul național al cuvintelor, expresivitatea lor muzicală. Versul clasic
apare multor poeți simboliști ca insuficient, rima este considerată ca o simplă convenție, cu versificație
liberă, în ritm variabil, corespunde muzicii interioare. Versul liber produce efecte muzicale deosebite.
Poeții simboliști au dat importanță problemelor de formă, ritm, creând cele mai savante armonii
verbale, pauze, asonanțe și refrenuri. La unii se ajunge la un joc gratuit, de pură virtuozitate,
degenerănd în formalism, manierism. În simbolismul românesc nu au luat însă amploare aceste forme,
el nu este nici mistic, nu cultivă pe scară largă, nici decadentismul propriu-zis.
Teme si motive simboliste în diversitatea ei, tematica poeziei simboliste exprimă, în ultima
analiză, o atitudine noncoformistă, de inaderență la o lume prozoică. Poeții simboliști recurg la proza
de damant, destanuie starea de “spleen”, de solitudine, ”nevroze” susținute de o intreagă recuzită
caracteristică simbolismului, care voalează suportul imediat al acestor stări, izvorâte din neacceptarea
lumii date. Atitudinea față de societate rezultă din felul în care se reflectă în versuri indirect condiția
poetului si a poeziei.

Scurtă paralelă între simbolismul european și cel românesc

Corespondențele sunt un mod de sondare, de luminare a zonelor ascunse ale realității. Ele tind să
exprime relațiile ce există, pe baza unor afinități secrete, între părțile componente ale totului cosmic. În
categoria corespondențelor intră și analogiile dintre senzații, emoții, imagini de naturi diferite.
Poezia românească premergătoare simbolismului nu-și pierde lirismul așa cum s-a întâmplat cu
poezia parnasiană franceză, ci, dimpotrivă, ea s-a înviorat. Ca și în Franta, simbolismul, și la noi, se
naște împotriva inflației de poezie minoră a epigonilor eminescieni și a semănătorismului: cum se făcea
abuz de teme morale, de limbaj țărănesc, de „țăranism sectar”(Ovid Densusianu).
Astfel, poeţii simbolişti caută o realitate transcendentă, dincolo de aparenţe. Lumea sensibilă nu
este decât reflectarea unui univers spiritual, ideea trebuind să se exprime numai prin analogii
exterioare.
În acest sens, simbolismul ajunge să reprezinte o reactie antipozitivista si antirationalista. Poeții
simboliști din toată lumea vor prelua din școlile anterioare tot ce se potrivea spiritului lor neliniștit și
dornic de „altceva”, decât ceea ce le putea oferi mediul ambient, și vor fi receptivi la tot ce este nou în
domeniul filozofiei, al picturii, al muzicii, al științelor și al artelor în general.