UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL:SIBIU

DISCIPLINA:
Drept procesual civil

Temă de control
 Excepţiile procedurale

Anul :IV ID

1
 I. Excepțiile procesuale
Excepţiile procesuale reprezintă mijloace de apărare, o formã
de manifestare a acţiunii civile, presupunând existenţa unui proces
civil în curs de desfãşurare. Acestea pot fi definite ca acele
mijloace, prin care, în cadrul procesului civil, partea interesatã,
procurorul sau instanţa din oficiu invocã, în condiţiile prescrise de
lege şi fãrã a pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecãţii,
neregularitãţi procedurale sau lipsuri privind exerciţiul dreptului la
acţiune, urmãrind întârzierea sau împiedicarea judecãţii în fond.
După obiectul lor, excepţiile care pot fi ridicate în cursul
procesului civil formează trei grupări distincte: excepţii de
procedură, excepţii bazate pe lipsa condiţiilor cerute pentru
exerciţiul acţiunii şi excepţii de fond.
Dintre toate, excepţiile de procedurã, sunt percepute ca
subterfugii care permit proceduristului abil sã gãseascã acea
dezvoltare a procesului care sã convinã cel mai mult clientului sãu.
Obiectul excepţiilor de procedurã poate consta în invocarea
încãlcãrii unor norme:
a) de competenţã;
b) de compunere sau constituire a instanţei;
c) privind condiţiile de îndeplinire a actelor de procedurã;
inclusiv termenele în care trebuie efectuate;
d) privind procedura de judecatã ori prin care se solicitã
luarea anumitor mãsuri pentru buna desfãşurare a judecãţii şi
preîntâminarea unor soluţii contradictorii.
Excepții de procedură
Excepţiile de procedură sunt cele prin care se invocă
neregulile procedurale, fiind avută în vedere în acest sens şi
clasificarea normelor procedurale în norme de organizare
judecătorească, norme de competenţă şi norme de procedură
propriu-zise.
Excepţiile de procedurã sunt mijloace de apãrare alãturi de
excepţiile de fond, apãrarile pe fond, cererea reconvenţionalã.
Mijloacele de apăraresunt instrumentul prin care se asigurã
respectul unor principii fundamentale precum egalitatea în drepturi
a pãrţilor şi principiul dreptului la apãrare. Cu cât dreptul pozitiv
încadreazã mai bine mijloacele procesuale de apãrare sub aspectul
numarului particularitãţilor, condiţiilor şi termenelor în care pot fi
invocate ca şi cel al sancţiunii nerespectãrii lor, cu atât mai mult
putem considera cã nivelul de civilizaţie al societãţii este superior.
Din categoria excepțiilor de procedură fac parte acele
excepţii care vizează nerespectarea regulilor referitoare la

2
compunerea sau constituirea instanţei (excepţia privind nelegala
compunere sau constituire a instanţei, excepţia de incompatibilitate,
excepţia de recuzare), excepţiile care vizează nerespectarea
regulilor referitoare la competenţa instanţei, precum şi excepţiile
care vizează nerespectarea regulilor referitoare la procedura de
judecată (litis-pendenţa, conexitatea, lipsa dovezii calităţii de
reprezentant, perimarea, excepţia exercitării abuzive a drepturilor
procedurale).

II. excepţia privind nelegala compunere sau

constituire a instanţei
Este o excepţie de procedură, dilatorie şi absolută, normele
care reglementează compunerea sau constituirea instanţei fiind
norme de organizare judiciară, imperative (cu excepţia normelor de
ordine privată ale art. 42 NCPC).
Instanţa se pronunţă asupra excepţiei, indiferent de soluţie,
printr-o încheiere interlocutorie (care leagă instanţa, în sensul că
ulterior nu poate reveni asupra soluţiei date prin această încheiere),
care poate fi atacată numai odată cu fondul.
Dacă a fost pronunţată o hotărâre de primă instanţă,
încălcarea acestor reguli poate fi invocată în apel, iar dacă hotărârea
este definitivă (este dată fără drept de apel ori este dată în apel), pe
calea recursului.
Nelegala compunere sau constituire a instanţei nu poate fi
invocată în calea extraordinară de atac a revizuirii, deoarece această
critică nu figurează printre motivele limitativ prevăzute pentru
exerciţiul acesteia.
Încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la compunerea sau
constituirea instanţei atrage nulitatea hotărârii pronunţate; este
vorba de o nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări,
potrivit dispoziţiilor art. 176 pct. 4 NCPC

III. excepția incompatibilității

Aşa cum rezultă din prevederile art. 24 c. pr. civ.,
incompatibilitatea este acea situaţie în care judecătorul care a
pronunţat o hotărîre într-o pricină este împiedicat a lua parte la
judecarea aceleiaşi pricini în recurs şi, în caz de rejudecare, după
casare. Nu poate, de asemenea, participa la judecarea unei pricini
cel care a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină.

3
 Un judecător se poate afla în situaţie de incompatibilitate
atunci cînd, după ce a pronunţat o hotărâre în primă instanţă într-o
pricină, devenind membru al instanţei superioare, i-ar reveni spre
judecare recursul declarat împotriva hotărârii ce a pronunţat-o în
fond.
O altă situaţie este aceea când hotărârea pronunţată de
instanţa de fond a fost casată cu trimitrere, când judecătorul care a
pronunţat prima hotărâre devine incompatibil pentru judecarea
aceleiaşi cauze. Se presupune, în aceste situaţii, că cel care a
pronunţat o hotărâre în fond într-o cauză ar fi tentat, odată ce şi-a
format o opinie în legătură cu soluţia ce trebuie adoptată, să-şi
menţină părerea, astfel că reverificarea cauzei nu se va face cu
obiectivitate.
În cazul rejudecării după casare, incompatibilitatea
funcţionează numai dacă casarea s-a făcut cu trimitere; astfel, dacă
cauza a fost reţinută pentru rejudecare de către instanţa de recurs,
judecătorii care au casat sentinţa recurată vor putea participa la
completul care rejudecă fondul pricinii.
Legea nr. 58/1968 pentru organizare judecătorească, prin art.
39 alin. 2, mai reglementează un caz de incompatibilitate, privitor la
judecătorii Tribunalului Suprem, care nu pot participa la judecarea
recursului extraordinar în completul de 7 judecători, declarat
împotriva hotărîrilor pronunţate de ei înşişi în cadrul secţiei civile.
De asemenea, alin. 2 al art. 24 c. pr. civ. reglementează un alt
caz de incompatibilitate: judecătorul care a fost martor, expert sau
arbitru neputînd lua parte la judecarea aceleiaşi pricini, presu-
punîndu-se şi în acest caz că el are deja o părere formata, care ar
putea să-i afecteze spiritul de obiectivitate şi nepărtinire în cauza
respectivă.
Dispoziţiile legale privitoare la incompatibilitate au un
caracter imperativ, prin ele apărîndu-se interesul general al
societăţii de a se asigura în toate pricinile o judecată obiectivă. Aşa
fiind, incompatibilitatea poate fi invocată pe cale de excepţie de
către toate părţile din proces, de către procuror, din oficiu de către
instanţă, în orice fază a procesului şi chiar direct în faţa instanţei de
recurs.

IV. Recuzarea
Recuzarea este mijlocul procesual prin care, în cazurile
determinate de lege, unul sau mai mulţi judecători chemaţi să
judece o pricină sunt înlăturaţi din completul de judecată pe temeiul
unei presupuse lipse de obiectivitate. Fiind o abatere de la regulă,
4
un incident, recuzarea este o excepţie de procedură privind instanţa
de judecată sau mai exact alcătuirea completului de judecată.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre abţinere, căci potrivit art. 25
c. pr. civ., judecătorul care are cunoştinţă că se află într-una din
situaţiile determinate de legiuitor ca motive de recuzare, are
îndatorirea de a se abţine. Ea este, aşadar, o auto-recuzare.
Cazurile în care un judecător poate fi recuzat şi cele când el
are îndatorirea de a se abţine sunt determinate de art. 27 c. pr. civ:
— când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor, au
vreun interes în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin,
până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;
— când se află în vreunul din cazurile prevăzute de art. 100
din Legea de organizare judecătorească;
— când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin al uneia
din părţi, până la al patrulea grad, inclusiv, sau dacă fiind încetat
din viaţă ori despărţit, au rămas copii;
— dacă el, soţul sau rudele lor, până la al patrulea grad
inclusiv, au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă
au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;
— dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o
judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;
— dacă este tutor, curator sau consiliul judiciar al uneia din
părţi;
— dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;
— dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de
daruri, ori altfel de îndatoriri;
— dacă există vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale
până la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele
acestora, până la gradul al treilea inclusiv.
Recuzarea, aşa cum rezulta din prevederile art. 36 c. pr. civ.,
priveşte şi procurorii, consultanţii de la Tribunalul Suprem şi
grefierii, cu excepţia cazului referitor la exprimarea părerii anterior
judecăţii, întrucât aceste persoane nu iau parte la deliberare şi
laadoptareahotărârii.
V. Excepția de litispendență
Litispendența este modalitate juridică procesuală în care două
sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă competente, sunt
sesizate cu aceeaşi cauză civilă. Litispendenţă reprezintă o situaţie
anormală în procesul de înfăptuire a justiţiei, întrucât poate conduce
la pronunţarea unor hotărâri contradictorii în una şi aceeaşi cauză
civilă.

5
 Situaţia de litispendenţă poate fi înlăturată pe cale de
excepţie.Ea poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau
de instanţă din oficiu. Excepţia de litispendenţă poate fi invocată
doar dacă ambele procese se află în faţa instanţelor de fond; dacă o
cauză se află în faţa instanţei de fond, iar cealaltă în recurs, nu se
poate invoca excepţia de litispendenţă; într-o asemenea situaţie se
va invoca excepţia puterii lucrului judecat în faţa instanţei de fond,
procesul urmând să fie suspendat până la soluţionarea definitivă a
cauzei în recurs. Litispendenţă anticipează asupra autorităţii de
lucru judecat; de aceea, ea presupune întrunirea cumulativă a triplei
identităţi: de părţi, obiect şi cauză.
VI. Excepția de conexitate
Conexitatea reprezintă un caz de prorogare legală a
competenţei.
Conexitatea implică următoarele condiţii, ce trebuie să fie
îndeplinite în mod cumulativ:
1)Să existe două sau mai multe litigii distincte între aceleaşi
părţi sau chiar împreună cu alte părţi, dar ale căror obiect şi cauză
au între ele o strânsă legătură.
Chestiunea de a se şti până la ce punct obiectul şi cauza unor
pricini pendente înaintea instanţelor judecătoreşti au între ele o
strânsă legătură, spre a fi în stare a le conexa, e o problemă de fapt,
lăsată la suverana apreciere a instanţelor.
Dacă există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între
două acţiuni, se poate pune problema litispendenţei sau a autorităţii
de lucru judecat, şi nu cea a conexităţii.
2)Pricinile trebuie să fie în curs de judecată.
La fel ca la litispendenţă, pricinile trebuie să fie în curs de
judecată, iar nu suspendate, perimate sau să se fi renunţat la ele.
Drept corelaţie între conexare şi perimare, se arată că
perimarea va sancţiona lăsarea în nelucrare a tuturor cererilor
conexe, de la data suspendării curgând un singur termen de
perimare pentru toate cererile reunite.
3)Pricinile să se afle înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor
instanţe diferite, dar de acelaşi grad.
Deşi nu se mai prevede explicit, faţă de reglementarea
anterioară, din formularea textului nu este exclusă posibilitatea ca
procesele să se afle şi pe rolul unei singure instanţe.

6
 VII. Excepţia lipsei dovezii calităţii de
reprezentant
Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este oexcepţie
deprocedură(areînvedere o neregularitate procedurală),absolută(se
încalcă norme de ordine publică)şiperemptorie(admitereasa
conduce la anularea cererii şi împiedicarea soluţionării fondului
cererii),dar începe cu un efect dilatoriu(pentru că anularea cererii nu
intervine automat, la data la care se invocă excepţia, ci numai dacă
dovada calităţii de reprezentant nu se face în termenul acordat de
instanţă).
Apreciem că este o excepţie de ordine privată, fiind afectat
interesul personal al părţii greşit sau incomplet reprezentate; dar
legiuitorul, având în vedere şi interesul de a se realiza o judecată
între părţi corect reprezentate, a prevăzut în mod expres
posibilitatea instanţei de a invoca din oficiu excepţia, fără ca
această posibilitate să schimbe natura juridică privată a excepţiei
într-una de ordine publică.
Excepţia poate fi invocată în orice stare a pricinii, dar nu
direct în căile de atac; astfel, potrivit alin. (2) al art. 82 NCPC,
excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei
instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac;
înseamnă că, în apel, această neregularitate nu va putea fi invocată
direct nici prin intermediul excepţiei, dar nici ca motiv de apel,
soluţia fiind aceeaşi şi în recurs. De asemenea, lipsa dovezii calităţii
de reprezentant în apel nu va putea fi susţinută direct în recurs.
În faţa primei instanţe, excepţia poate fi invocată oricând,
până la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei,
chiar dacă pârâtul nu a formulat întâmpinare sau nu a invocat
neregularitatea prin întâmpinarea formulată în termen; tot astfel,
instanţa va putea să invoce din oficiu această excepţie până la
închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar, în cazul în care
neregularitatea se descoperă la momentul deliberării, instanţa va
repune cauza pe rol şi va cita partea cu menţiunea corespunzătoare,
punând în discuţie acest aspect la termenul acordat.
VIII. Perimarea
Lăsarea, din culpa părţii, a procesului în nelucrare un anumit
interval de timp, duce la perimarea acestuia. Procesul civil fiind
rezultatul activităţii conjugate a instanţei de judecată şi a părţilor,
actele de procedură sunt aduse la îndeplinire, parte din ele, din
oficiu, iar altă parte la stăruinţa părţii. Perimarea vine, aşadar, să
sancţioneze rămânerea în nelucrare a pricinii din vina părţilor, care

7
nu şi-au îndeplinit obligaţiile procesuale într-un anumit interval de
timp, după trecerea căruia legea nu mai îngăduie menţinerea acelei
cauze pe rolul instanţei.
Perimarea este, aşadar, sancţiunea care constă în stingerea
procesului în starea în care se află, ca urmare a lăsării lui în
nelucrare din vina părţii, timp de un an, în materie civilă şi şase
luni, în materie comercială.
Deşi, astfel cum rezultă din prevederile art. 248 c. pr. civ.,
perimarea operează de drept, este nevoie totuşi ca ea să fie
constatată prin hotărâre judecătorească. Instanţa de judecată trebuie
să verifice cu acest prilej culpa părţii care a lăsat cauza în nelucrare,
inexistenţa cauzelor de suspendare sau de întrerupere a termenului
de perimare sau împrejurarea posibilă, ca procesul să nu se fi stins
anterior printr-o altă cauză legală specială.
În privinţa părţilor care pot invoca excepţia perimării
precizăm că, de regulă, pârâtul este cel care are interes în acest sens,
reclamantul neputând-o invoca, în primul rând pentru că nu are
interes, iar în al doilea rând, dacă intenţionează să renunţe la
judecată, are calea prevăzută de art. 246 c. pr. civ.
Procurorul, dacă participă în procesul civil, va putea invoca
de asemenea perimarea procesului, apărând în acest mod interesul
general al înfăptuirii justiţiei în bune condiţiuni.
Perimarea poate fi invocată oricând în cursul procesului, în
faţa instanţei de fond dar, astfel cum prevede expres art. 253 al. 2 c.
pr. civ., nu poate fi invocată în faţa instanţei de recurs.
Odată admisă, excepţia perimării împiedică instanţa de
judecată să continue judecata în acea pricină, iar potrivit art. 254 al.
1 c. pr. civ., toate actele de procedură afectuate până atunci nu mai
produc nici un efect.

IX. Bibliografie
Ioan Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe
articole, Editura C.H. Beck, București, 2015;
Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae, Noul Cod de
procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Editura Universul
Juridic, București, 2013.