Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

CAPITOLUL VI

CACTUŞI ŞI ALTE SUCULENTE

CULTIVATE ÎN SPAŢII PROTEJATE

6.1.1. CACTUŞII

Cactuşii aparţin unui număr mare de genuri, care cuprind circa 3000 de specii originare
din regiunile deşertice sau semideşertice din America de unde ulterior s-au răspândit în Europa,
Asia şi Africa. În cadrul genurilor şi speciilor există multe soiuri.
Sunt plante suculente, având o structură deosebită a tulpinilor şi frunzelor care oferă
plantei rezistenţă la uscăciune. Dintre adaptările care au avut loc în acest scop amintim lipsa
frunzelor, cuticula groasă şi acoperită cu un strat ceros, prezenţa coastelor longitudinale şi a
mamilelor, prezenţa spinilor şi a perişorilor (fig. 6.1).

Fig. 6.1. Cactuşi

Sursa: Original, Grădina Agrobotanică USAMV Cluj-Napoca

Tulpina de dimensiuni diferite de la câţiva cm la câţiva metri, poate avea formă

globuloasă, columnară, cilindrică, aplatizată, simplă sau ramificată. Ea îndeplineşte şi funcţia de
fotosinteză (are clorofilă).
Caracteristic pentru tulpina cactuşilor este prezenţa areolelor (formaţiuni rotunde sau
alungite, lânoase sau pâsloase) echivalente anatomic cu mugurii axilari de la celelalte specii şi
care pot da naştere la spini, lăstari, ţepi, peri sau flori.
Florile de cactuşi sunt solitare şi mai rar grupate în inflorescenţe, bi-sexuate, de forme şi

117
Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

culori foarte variate, dar din păcate efemere (de la câteva ore la 1-2 zile) (fig. 6.2).

Fig. 6.2. Cactuşi înfloriţi

Sursa: Original, Grădina Agrobotanică USAMV Cluj-Napoca

Fructele sunt cărnoase, de forme şi mărimi diferite şi comestibile la unele specii.

Seminţele au o facultate germinativă de 10-20 ani.

118
Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

În funcţie de locul de origine se cunosc două tipuri de cactuşi: de deşert şi de pădure.

Cactuşi de deşert. Tulpina acestor cactuşi este mult îngroşată, suculentă, simplă sau
ramificată, cu o creştere verticală, urcătoare sau pendentă. Spinii au forme, mărimi şi culori
diferite fiind dispuşi în centrul său împrejurul areolei. Principale genuri care se regăsesc în
comerţ sunt: Opuntia (cu ramificaţii plate), Cereus (columnari), Chamaecereus (lăstăreşte
abundent), Cephalocereus (nu se ramifică şi este acoperit de peri lânoşi), Cleistocactus (aparenţă
argintie), Echinocactus (globular cu coaste proeminente), Echinopsis (cu flori parfumate),
Mamilaria (cu mamile dispuse în rânduri spiralate), Gymnocalicium (globulos de diferite
culori).
Cactuşi de pădure. Originari din pădurile junglei americane. Prezintă rădăcini
adventive şi cresc agăţaţi pe ramurile arborilor, iar tulpinile au creştere verticală sau pendentă,
fără spini, articulate, asemănătoare frunzelor. Areolele sunt situate pe marginea lor şi în vârf.
Diferă foarte mult faţă de cactuşii de deşert, necesită locuri uşor umbrite, cu umiditate ridicată în
aer. Principalele genuri care se regăsesc în comerţ sunt: Epiphyllum (cu tulpini articulate),
Phyllocactus (cu tulpini aplatizate, aripate), Rhipsalis (cu tulpini ştangulate cu aspect de lanţ),
Rhipsalidopsis (cu tulpini cu articulaţii lăţite).
Specii noi. În ultimii ani şi-au făcut apariţia specii rare de cactacee, mai întâi în
colecţiile persoanelor pasionate de cactuşi iar în prezent disponibile la vânzare pentru a fi
utilizate la decorarea interioarelor. Aceste noi specii de cactuşi, cu habitus deosebit şi se
comercializează la preţuri ridicate. Astfel se aminteşte genul Ariocarpus, cu trei specii foarte
căutate. A. agavoides, care după cum sugerează şi numele seamănă cu o plantă de agave în
miniatură, A. fissuratus şi A. kotchoubeyanus se prezintă ca şi cactuşi de mici dimensiuni şi
formă neobişnuită; la aceştia se adaugă genul Epithelantha, un cactus globulos ce rămâne la
dimensiuni reduse cu fructe decorative roşii, alungite (fig. 6.3).

Fig. 6.3. Ariocarpus kotchoubeyanus, Ariocarpus fissuratus, Epithelantha rufispina

Surse: www.cactus.3x.ro, www.flickr.com, www.cactofili.org

119
Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

• Cerinţe ecologice. Cactuşii au cerinţe de mediu foarte diferite, în funcţie de originea

lor. Ei cresc intens vara şi pretind condiţii favorabile repausului în perioada de iarnă. Înflorirea la
cactuşi este strâns legată de aplicarea unor îngrijiri specifice fiecărui tip de specie. La multe
specii, pentru ca inducţia florală să aibă loc, iarna se asigură un aer rece (8-10ºC) şi uscat. Vara
suportă până la 50-60ºC (cactuşii de deşert).
Speciile deşertice au pretenţii mari faţă de lumină, aşezându-se pe cât posibil lângă
fereastră. Faţă de aceştia speciile originare din pădurile tropicale se dezvoltă bine la semiumbră,
fără soare direct.
Tolerează bine seceta şi rezistă la udare neregulată. Excesul de apă este dăunător, mai
ales iarna când sunt suficiente 2-3 udări pe tot parcursul lunilor noiembrie-decembrie, nu se udă
în ianuarie şi se reia udarea în februarie. Vara se udă constant, iar la sfârşitul verii se udă puţin.
Cactuşii deşertici nu se pulverizează cu apă, pe când cei originari din pădurile tropicale, vara pot
fi pulverizaţi cu apă.
Aerisirea se face des, cactuşii au nevoie de mult aer proaspăt. Se va avea grijă, îndeosebi
iarna, să nu se provoace curenţi de aer, care pot duce la pierderea plantelor.
Substratul de cultură trebuie să fie nisipos, permeabil, poros, cu pH-ul neutru, fără prea
multe componente organice.
• Particularităţi tehnologice. Înmulţirea cactuşilor se face prin seminţe, butaşi,
despărţirea plantelor şi altoire.
Semănatul se poate face tot anul, dar rezultate mai bune se obţin dacă semănatul se face
primăvara. Seminţele se împrăştie la suprafaţă, după care se pune un strat de nisip fin.
Germinaţia are loc la o temperatură de 22-25ºC şi la lumină. Repicatul plantelor se face când
acestea formează primii spini, ocazie cu care nu se ciupesc rădăcinile. Răsadurile nu suportă
uscăciunea, de aceea se udă regulat.
Butăşirea este metoda cea mai folosită la înmulţirea cactuşilor. Perioada cea mai bună
pentru recoltarea butaşilor este primăvara şi vara (mai-iulie). După tăiere butaşii se ţin câteva zile
sau 1-2 săptămâni (chiar mai mult, în funcţie de specie) într-un loc călduros, aerisit, umbrit,
pentru cicatrizarea secţiunii bazale. Se înrădăcinează direct în ghivece într-un amestec de nisip
cu perlit.
Altoirea se practică cu scopul de a obţine plante decorative, folosind ca portaltoi şi altoi
specii diferite (Cereus peruvianus cu Echinocactus etc.). De asemenea altoirea se practică la
speciile care au un sistem radicular foarte slab şi o creştere foarte lentă. Altoire în despicătură,
alipire etc.
Perioada cea mai bună pentru altoire este vara.

120
Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

Cactuşii nu necesită lucrări deosebite de îngrijire. Suportă udările neregulate, iar

îngrăşămintele se folosesc mai rar şi în cantităţi reduse. Aerul se împrospătează mereu şi se
curăţă de praf cu o pensulă.
Transvazarea în vase mai mari se face la 4-6 ani. Respectarea perioadei de repaus (4-5
luni) favorizează înflorirea.
• Utilizare. Decorarea vitrinelor, holurilor, apartamentelor. Pe perioada de vară pot fi
scoşi afară. Cei originari din pădurile tropicale sunt foarte decorativi şi în coşuri suspendate.

OPUNTIA (Opunţia, Limba soacrei)

FAM. CACTACEAE

• Etimologie. Astfel se denumea o plantă comestibilă

care creştrea în jurul oraşului Opus din Locris, Grecia, şi
despre care Theophrast a relatat că se putea înmulţi prin
înrădăcinarea frunzelor. Ulterior acest termen a fost utilizat
pentru a denumi genul actual de cactuşi cunoscuţi sub acest
nume.
• Origine. America.
Prezintă plante arbustive, cu tulpini şi ramificaţii plate (eliptice, ovoide, circulare) sau
cilindrice, suculente, cu dimensiuni de la 30-40 cm la câţiva metri, cu frunze adevărate foarte
mici ce cad de timpuriu. Areolele sunt catifelate, iar spinii albi, galbeni sau roşii. Florile sunt
mari, albe, galbene sau roşii, se menţin foarte puţin.
• Specii. Gen cu peste 250 de specii. Dintre speciile cele mai răspândite amintim: O.
inermis (limba soacrei), O. microdasys Peiff. şi O. cylindrica.
• Cerinţe ecologice. Are cerinţe relativ scăzute faţă de umiditate şi temperatură.
Intervalele termice pe care le tolerează planta sunt cuprinse între 7-8°C în timpul iernii şi până la
27-35° în timpul verii.
• Particularităţi tehnologice. De primăvara până toamna se asigură plasarea în locuri
însorite şi se udă la momentul când pământul s-a uscat. Fertizarea nu este întotdeauna necesară.
Toamna, norma şi frecvenţa udării se reduce, iar peste iarnă aceasta se poate suspenda complet
dacă planta este păstrată în spaţii luminate dar cu temperatură scăzută, cuprinsă între 7-10°C.
Ca şi posibile dificultăţi în îngrijirea plantei, se aminteşte că poate fi atacată de păduchele lânos,
însă cel mai important este să nu fie apă în exces la nivelul substratului, care determină
putrezirea bazei plantei (Mohan şi colab., 2007).

121
Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

• Utilizare. Pe lângă importanţa decorativă, unele specii au fructe comestistibile

(Opuntia ficus-indica).

MAMMILLARIA
FAM. CACTACEAE

• Etimologie. De la denumirea latină pentru

mamelă, cu referire la excrescenţele ce acoperă planta.
• Origine. Majoritatea speciilor se regăsesc doar în
Mexic, însă sunt şi câteva specii care se pot regăsi până în
SUA, precum şi în alte state din America Centrală şi de
Sud.
Este cel mai răspândit gen în cultură la nivel
Plantele sunt scurt cilindricemondial, ca şi cactus
sau globuloase, cu ornamental,
mamilele depentru
formeinterior.
şi mărimi diferite,
aşezate în rânduri spiralate. Dimensiunile majorităţii speciilor sunt cuprinse între 1-20 cm în
diametru şi 1-40 cm înălţime. Spinii pot fi simpli sau lânoşi, mici sau mari, subţiri sau groşi,
drepţi sau curbaţi, divers coloraţi. Florile cu diametru până la 4 cm apar cel mai adesea ca o
coroniţă în vârful tulpinii, divers colorate de la alb, galben, roz până la roşu. Seminţele sunt mici
de până la 3 mm.
• Specii. Genul cuprinde aproximativ 200-300 de specii. Foarte cultivate sunt speciile M.
gracilis Pfeiff., M. geminispina, M. hahniana, M. elongata.
• Cerinţe ecologice. În privinţa temperaturii, peste vară plantele se dezvoltă normal la 20-
30°C ziua şi până la 12-15°C noaptea, iar pe perioada iernii este suficient 12-18°C ziua şi până la
5°C noaptea, dar nu sub această limită. Peste iarnă (noiembire-februarie) planta se menţine cu
solul aproape uscat, iar udările se intensifică începând cu luna martie şi se continuă până în
septembrie când se răresc din nou. Trebuie să se asigure un substrat bine drenat şi lumină
sufiecientă tot anul. (http://www.easycactus.co.uk)
• Particularităţi tehnologice. Spre diferenţă de muţi alţi cactuşi, acest gen se poate
fertiliza pentru rezultate bune în cultură, astfel se aplică fertilizant odată pe lună (granule solubile
dizolvate în apă) începând din aprilie, 15:30:15 (N:P:K) cu urme de microelemente precum Bor,
Cupru, Fier, Mangan (http://mammillarias.net).
Plantele se replantează la fiecare 2-3 ani pentru a schimba pământul, preferându-se
ghivecele de ceramică.

122
Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

Principalul pericol precum în cazul multor suculente, este putrezirea plantei, însă nici în
acest caz plantele nu sunt pierdute, deoarece prin tăierea imediată şi curăţirea de orice urme de
putregai, poate fi grefat imediat pe un alt cactus şi astfel planta este salvată mai ales dacă este
vorba de un cultivar valoros. Aceasta se mai practică pentru a accelera înflorirea în cazul
exemplarelor cu creştere deosebit de înceată; speciile utilizate ca portaltoi sunt: Trichocereus
spachianus, T. pachanoi, T. schickendantzii, T. macrogonus, Eriocereus jusbertii , Echinopsis
sp, Pereskiopsis, Myrtillocactus geometrizans.
Plantele se pot propaga şi prin sămânţă, iar noile plante vor înflori chiar din al doilea an de
viaţă (http://cactiguide.com).

ECHINOCATUS (Cactuşi butoi, butoi auriu, scaunul soacrei)

FAM. CACTACEAE

• Etimologie. Denumirea genului provine

de la termenul grecesc “echinos” care înseamnă
spinos.
• Origine. Din sudul Statelor Unite ale
Americii şi Mexic, până în Brazilia. În prezent
unele specii sunt rare în habitatele de origine.

Are tulpini globuloase sau cilindrice, care pot ajunge la 2 m înălţime şi 2 m diametru, cu
coaste proeminente şi spini mari, simpli sau lânoşi, puternici. Florile de culoare roşie sau
galbenă, sunt de mici dimensiuni iar în condiţii de cameră nu înfloreşte niciodată. Spinii fiind
groşi, rigizi şi uşor curbaţi este necesară mare atenţie în mânuirea lor, pentru a evita
accidentările.
• Specii şi soiuri. Cea mai cunoscută este specia Echinocactus grusonii Hildm. (cactusul
butoi). Are tulpină globuloasă şi spini ascuţiţi, aurii. În vârf formează o coroană de spini lânoşi
aurii.
• Cerinţe ecologice. În perioada de creştere activă, temperatura se menţine la 16-24°C, iar
peste iarnă între 4-10°C. Udările se fac moderat, fără exces de apă, şi se udă din nou doar când
primul centimetru de sol (ca adâncime) din ghiveci este uscat. Peste iarnă se udă rar, doar pentru
a prevenii uscarea completă a pământului din ghiveci. Fertilizarea se efectuează preferabil cu
produse încorporabile în sol şi cu eliberare treptată, nepreferându-se fertilizările lichide regulate,

123
Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

dar ţinând cont că planta are un necesar ridicat de Potasiu peste vară. Unii autori afirmă că
plantele rezistă la perioade scurte de îngheţ uşor, de până la -8°C (http://cactiguide.com).
• Particularităţi tehnologice. Ca şi alţi cactuşi, se înmulţeşte uşor prin seminţe care
germinează în 2-6 săpămâni, odată semănate în substrat preponderent mineral ce se acoperă cu
scticlă sau folie de plastic. Plantele în vârstă de 4 ani ating 8 cm în diametru, dar pentru a obţine
plante mari de până la 30 cm în diametru este nevoie de până la 20 de ani. Replantarea se
efectuază numai atunci când rădăcinile un împânzit şi umplut ghiveciul, iar după replantare nu se
efectuează udări pentru o săptămână.
Pentru perioada activă de creştere, temperatura camerei este suficientă. Pentru a intra în
repaus peste iarnă, planta trebuie depozitată la maxim 10°C, iar dacă temperatura în locul unde
este menţinută este mai mare de 12°C, planta este încurajată să crescă şi deoarece lumina nu este
suficientă în lunile de iarnă, forma globuloasă devine alungită şi se pierde aspectul caracteristic
căutat la acest gen. (http://www.plantsrescue.com)
• Utilizare. La noi se utilizeză pentru decorarea interioarelor, dar în zone geografice mai
calde sau cu ierni foarte blânde se utilizează şi în amenajări peisagistice (fig. 6.4).

Fig. 6.4. Amenajări peisagistice cu Echinocactus grusonii într-un climat cald

Surse: www.zillow.com, www.pinterest.com

6.1.2. ALTE PLANTE SUCULENTE

Plantele suculente cuprind, pe lângă cactuşi, o serie de specii aparţinând altor familii
botanice. Ele sunt originare din zone geografice cu un climat călduros şi secetos.
Majoritatea speciilor incluse în această grupă au frunze groase, cu suc celular mucilaginos
şi cu strat protector ceros, care diminuează pierderile de apă, prin transpiraţie. Sunt decorative în

124
Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

special prin forma, culoarea şi modul de aşezare a frunzelor. Unele dintre ele au şi florile foarte
interesante.

AGAVE L. (Agave, planta centenară)

FAM. ASPARAGACEAE

• Etimologie. Agaue se numea una dintre

fiicele lui Cadmus din mitologia greacă, iar
înţelesul propriu-zis al cuvântului în grecă este de
ilustru.
• Origine. America, Mexic, centrul Americii
de Sud.
Plantă longevivă ce poate atinge 100 de ani
şi fiecare rozetă este monocarpică.

Fiecare rozetă înfloreşte o singură dată după care moare, tulpina floriferă este foarte
înaltă, atinge 9 m înălţime. În sol prezintă rizomi superficiali, iar frunzele viguroase prezintă
spini care erau utilizaţi ca ace de cusut de către populaţiile antice băştinaşe.
• Specii. Genul reuneşte aproximativ 200 de specii.
Agave americana L. Frunzele sunt lungi de 60-100 cm şi late de 10-20 cm, groase,
lanceolate, verzi-albăstrui, prevăzute pe margini şi în vârf cu ghimpi. Florile au culoarea galben-
verzui şi sunt dispuse în spice terminale lungi. Ele apar după o perioadă lungă de cultură de circa
30-40 ani. Înfloresc vara târziu în locurile de origine.
Agave victoriae reginae R. Moore. Frunzele sunt triangulare, cu o bordură albă şi dinte
terminal aproape negru. Această specie este foarte decorativă.
• Cerinţe ecologice. Are cerinţe foarte ridicate faţă de lumină, necesitând plasarea în
locuri însorite cu acţiunea directă a soarelui, luminoase. Suportă temperaturi puţin mai scăzute
peste iarnă, de până la 5°C .
Substratul de cultură trebuie să fie uşor, nisipos, fertil.
• Particularităţi tehnologice. Înmulţirea se face prin despărţirea plăntuţelor care apar la
baza plantelor parentale. Acestea se ţin la aer câteva zile înainte de a fi puse în ghivece într-un
substrat uşor.
Lucrările de îngrijire presupun transplantarea plantelor pe măsura evoluţiei lor. Iarna se
udă foarte rar.
Fertilizarea se face doar la începutul perioadei de vegetaţie, şi la plantele foarte tinere.

125
Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

• Utilizare. Agave se foloseşte pentru decorarea interioarelor spaţioase, iar pe perioada de

vară pot fi scoase în spaţii verzi, în centrul rondourilor, în cadrul bordurilor sau stâncării. Este
folosită în prepararea unor băuturi alcoolice, Tequila - Agave tequilana sau agavele albastru
‘Weber’.

ALOE
FAM. XANTHORRHOEACEAE

• Etimologie. Denumirea genului derivă de

la numele plantei în limba arabă.
• Origine. Africa tropicală continentală,
Madagascar, peninsula arabă, Iordan, Oceanul
Indian (Mauritius, Reunion, Comoros). Câteva
specii s-au naturalizat şi în alte regiuni precum:
zona maditeraneană, India, Australia, America de
Nord şi de Sud.

Au fost introduse în Europa la mijlocul secolului al XVIII-lea. Prezintă formă arbustivă,

mai mult sau mai puţin ramificată, sub formă de rozetă (Cantor 2008).
Frunzele dispuse în rozetă, sunt lanceolate, suculente, verzi-albăstrui, cu ghimpi pe
margini. Florile tubulare sunt grupate în inflorescenţe bogate situate pe tulpini lungi fără frunze,
au culoare variată: galben, roz, portocaliu, roşu-corai. Unele specii par a nu avea tuplină, rozeta
crescând chiar de la nivelul substratului, altele au tulpini vizibile ramificate sau neramificate.
• Specii. Genul cuprinde circa 250 de specii.
Aloe arborescens Mill. Este o specie perenă suculentă, viguroasă, poate ajunge la 50-100
cm, cu ramificaţii laterale.
Aloe variegata L. Prezintă frunze concave, ascuţite, de culoare verde-închisă, cu dungi
transversale de culoare deschisă.
Aloe vera L. (sin. Aloe vulgaris Lam.) este o plantă care poate ajunge la 60 cm înălţime.
frunzele sunt în număr mare, glauce, ensiforme. Florile sunt de culoare galbenă aşezate în racem
dens, terminal, pe tulpină. Înfloreşte în februarie - mai.
• Cerinţe ecologice. Preferă locuri însorite cu acţiunea directă a soarelui, suportă chiar
temperaturi de 30°C, dar dezvoltarea optimă are loc la 18-24°C. Dacă înfloreşte este bine să stea
4-5 săptămâni la temperaturi puţin mai scazute (Williams 2007). Are cerinţe modeste faţă de
umiditate, traversând bine perioadele de secetă. Substratul de cultură trebuie să fie uşor, nisipos,

126
Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

fertil, bine drenat. În perioada de creştere se udă periodic meţinându-se pâmântul reavăn dar nu
umed, cantitatea de apă se reduce treptat spre iarnă când se va uda numai dacă pământul e uscat.
• Particularităţi tehnologice. Înmulţirea se face prin despărţirea plăntuţelor care apar la
baza plantelor parentale. Acestea se ţin la aer câteva zile înainte de a fi puse în ghivece într-un
substrat uşor. Lucrările de îngrijire presupun transplantarea plantelor pe măsura evoluţiei lor, de
regulă la 2-3 ani.
Din primăvară şi până toamna plantele se udă moderat, se asigură drenaj bun şi menţin în
plin soare. Stagnarea apei în ghivece duce la putrezirea plantelor. Pe perioada de iarnă trebuie să
se asigure temperaturi de 18-20°C fără să scadă sub 15°C, pentru a se asigura supravieţuirea
plantei.
• Utilizare. Aloe datorită foliajului său deosebit se foloseşte pentru decorarea interioarelor
spaţioase, iar pe perioada de vară plantele pot fi scoase în spaţii verzi. Aloe ferox este folosită în
tratamente în medicina veterinară, iar Aloe vera este utilizată în prepararea unor produse
medicinale şi cosmetice.

ECHEVERIA (Eşeveria)
FAM. CRASSULACEAE

• Etimologie. După artistul botanic

Atanasio Echeverría Y Godoy, care a trăit în
secolul al XVIII-lea.
• Origine. Din semi-deşerturile Americii
Centrale şi de Sud.
Plantele prezintă rozete sculente din care
cresc tulpinile inflorescenţei (cime).

• Specii. Se găsesc în cultură un număr de peste 20 de specii, şi numeroase cultivare (fig.

6.5).
Echeveria agavoides. Formează o rozetă bogată din frunze late, verzi, uneori cu o bordură
roşie şi cu vârful ascuţit de culoare brună. Planta atinge 25 de cm.
Echeveria elegans. Frunzele dispuse în rozetă bazală într-un mod ce amineşte de floarea
de nufăr, cu formă rotunjită, cărnoase şi colorate verde-glauc.
Echeveria gibbiflora este o specie cu tulpini viguroase, înalte de 50-60 cm, şi prezintă
flori tubulare roşii şi interior galben.
Echeveria glauca prezintă frunze albăstrui cerate, şi formează rozete laterale numeroase.

127
Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

Echeveria secunda. Este o plantă de dimensiuni mici, cu frunze verzi-albăstrui, spatulate

(Şelaru 2004).

Fig. 6.5. Echeveria elegans şi Echeveria ‘Black Prince’

Surse: www.ifyoulikeflowers.com, www.wikipedia.org

• Cerinţe ecologice. Plantă perenţioasă faţă de lumină, lipsa ei antrenând desfacerea prea
mult a rozetei. Este modestă faţă de umiditate. Se dezvoltă bine la temperatura camerei şi la 7-
10°C peste iarnă.
• Particularităţi tehnologice. De primăvara până toamna se udă bine odată pe săptămână,
iar peste iarnă se reduc mult udările. Se fertilizează lunar şi se menţine în încăperi cu multă
lumină (Mohan şi colab., 2007).
Multe plante îşi pierd frunzele de la bază peste iarnă, iar dacă nu se replantează şi nu se
îndepărtează frunzele putrezite, planta nu va supravieţui.

CRASSULA L. (planta de jad, planta cu bani, arborele prieteniei, templul lui Buda etc.)
FAM. CRASSULACEAE

• Etimologie. Denumirea provine de la

cuvântul latin “crassus”, ce înseamnă gros, cu
referire la funzele cărnoase.
• Origine. Africa de Sud.
Plantele sunt arbuşti sau semiarbuşti, cu
frunze opuse cărnoase şi cel mai adesea sesile.
Florile mici sunt grupate în inflorescenţe de tip
• Specii. Genul cuprinde peste 300 de specii. Plantele sunt arbuşti sau semiarbuşti, cu
frunze opuse, cărnoase şi frecvent sesile. Florile sunt dispuse în inflorescenţe de tip cimă şi

128
Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

înfloresc din toamnă până primăvara dacă condiţiile coincid cu climatul zonelor de origine, ca
plantă de apartament în climat temperat înfloreşte mai rar.
Speciile mai cunoscute sunt:
Crassula arborescens. Arbust înalt, ramificat, cu frunze cărnoase, rotunjite, glabre, verzi-
albăstrui, bordate de purpuriu. Florile sunt mici, albe, ca nişte steluţe.
Crassula ovata, cunoscută ca “planta de jad”, “arborele prieteniei” sau “planta norocoasă”,
are frunzele mai rotunjite dacât specia amintită anterior, prezintă flori alb-roz şi se utilizează la
obţinerea de bonsai foarte apreciaţi în Asia.
Există şi câteva specii cu un aspect cu totul surprinzător, precum Crassula capitella şi
Crassula pyramidalis cu mai multe cultivare.

Fug. 6.6. Crassula pyramidalis ‘Buddha’s Temple’, Crassula capitella

Surse: www.flickr.com

• Cerinţe ecologice. Preferă locuri însorite cu acţiunea directă a soarelui, dar şi

semiumbra, care sunt bine luminate. Temperatura optimă de creştere este cuprinsă între 10-13°C
iarna şi 18-24°C vara, suportând până la 27°C (Williams 2007), (Mohan şi colab., 2007).
Substratul de cultură trebuie să fie uşor, nisipos, fertil, bine drenat. În perioada de creştere
se udă periodic ca apoi apa să se reducă treptat.
• Particularităţi tehnologice. Înmulţirea se face prin butaşi de tulpină şi de frunze care
se pun la înrădăcinat în perlit sau nisip. Acestea se ţin la aer înainte de a fi puse în ghivece la
înrădăcinat. Se pot înmulţi şi prin seminţe.
Lucrările de îngrijire presupun transplantarea plantelor pe măsura evoluţiei lor, de regulă
la 2-3 ani. Iarna se udă foarte rar.

129
Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

• Utilizare. Crasula se foloseşte pentru decorarea interioarelor, iar pe perioada de vară

plantele pot fi scoase în spaţii verzi, în cadrul bordurilor sau stâncăriilor.

GASTERIA Duval. (Limba-boului, limba vacii)

FAM. XANTHORRHOEACEAE
• Etimologie. Din cuvântul
latin “gaster” care înseamnă
stomac, cu referire la forma
florilor care seamănă cu un
stomac.
• Origine. Africa de Sud.
Plante suculente, perene,
de talie mică, lipsite de tulpini.
Deşi majoritatea se regăsesc doar în Africa de Sud, o specie este răspândită până la munţii
Lebombo din Swaziland şi alta se extinde până în Namibia.
• Specii şi cultivare. După unii autori vechi genul ar reuni circa 70 de specii, însă
clasificarea din 1994 a lui Jaarsveld încă acceptată azi, se referă la doar 23 de specii propriu-zise
aparţinând la genul Gasteria. Se cunosc şi hibrizi intergenetici precum: (x Garsteraloe), sau (x
Gasterhaworthia).
Gasteria verrucosa. Planta tânără are frunzele opuse iar cu vârsta formează o rozetă.
Caracteristicile sunt proeminenţele albe, ca nişte negi, cu răspândire neuniformă pe fondul verde
închis al frunzei. Florile campanulate, roşu-coral, apar primăvara pe tulpini subţiri, înalte de 25-
30 cm.
Gasteria maculata. Se aseamănă cu specia precedentă, dar petele albe de pe frunze nu
sunt proeminente.
Gasteria liliputana Are formă de rozetă bogată în frunze, înaltă de numai 7-8 cm.
Culoarea este verde-închis, cu pete mici albe. Florile sunt colorate verde-portocaliu
• Cerinţe ecologice. Este puţin pretenţioasă la condiţiile de mediu, suportă bine aerul mai
uscat din apartamente, iarna se udă puţin şi se asigură o temperatură cuprinsă între 8-14°C.
Pretinde lumină pe toate anotimpurile.
• Particularităţi tehnologice. Înmulţirea se face prin butaşi de frunze şi prin seminţe.
Vara când se ţine în aer liber este necesar să fie udate mai abundent. Florile dispuse în racem
dens, cimă sau spic pot înflori aproape tot anul (Cantor 2008).

130
Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

HAWORTHIA Duval (Havorţia)

FAM. XANTHORRHOEACEAE

• Etimologie. Genul a fost denumit

după botanistul Adrian Hardy Haworth.
• Origine. Africa de Sud, cu unele
specii regăsindu-se şi în ţările vecine:
Swaziland, sudul Namibiei, Mozambique.
Cuprinde specii ale căror plante sunt
mici, fără tulpină aparentă la majoritatea
speciilor, doar unele prezentând tulpini de 50
cm înălţime.
Plantele au formă de rozetă cuprinsă între 3-30 de cm în diametru, alcătuită din frunze
groase, cărnoase, de cele mai multe ori triangulare, cu pete mici albe sau verzui, dispuse regulat
sau dezordonat.
• Specii. După o revizie a genului realizată de B. Bayer în 2012, genul ar cuprinde doar 60
de specii. Genul este înrudit cu Astroloba şi Gasteria, şi se cunosc hibrizi intergenetici.
Haworthia margaritifera prezintă pe partea inferioară a frunzelor nişte protuberanţe
rotunjite albe ca nişte perle.
Haworthia fasciata prezintă frunzele cu benzi orizontale albe, ce le dau un aspect zebrat.
Haworthia attenuata se remarcă prin dungi albe pe partea externă a frunzelor.
Haworthia arachnoidea prezintă dinţi filiformi albi pe marginea frunzelor (Şelaru 2004).
La acestea amintite mai sus şi care sunt cele mai cunoscute, se adaugă şi câteva specii mai
neobişnuite cum este Haworthia truncata, formele variegate ale speciilor Haworthia emelyae,
Haworthia maughanii şi Haworthia limifolia (fig. 6.7).

131
Maria Cantor Cultura plantelor ornamentale din climat tropical

Fig. 6.7. Hawothia emelyae, Haworthia maughanii şi Haworthia limifolia var arcana
Surse: www.maughanii.com, www.flickr.com, www.pinterest.com

• Cerinţe ecologice. Aceste plante se udă doar când pământul s-a uscat. Iarna se ţin în
camere răcoroase, la 10-15°C, se udă puţin. Solul trebuie să fie nisipos, uşor şi cu drenaj bun.
• Particularităţi tehnologice. Înmulţirea se face prin butaşi de lăstari, la unele specii şi
din butaşi de frunze, drajoni sau seminţe (Cantor 2008).

132