Sunteți pe pagina 1din 104

Colectarea si transportul deseurilor urbane

Deseurile menajere rezultate din locuinte, institutii si comert, industrie sunt


precolectate în recipie 838h78i nti de diferite capacitati, amplasati în spatii special
amenajate în acest scop.

Deseurile menajere sunt transportate la locurile de depozitare cu utilaje specifice. In


1999 firmele de salubritate erau dotate cu peste 1900 de vehicule transportoare,
precum: autogunoiere compactoare, autransportoare de container, tractoare,
autobasculante, autocamioane.

Deseurile stradale sunt colectate si transportate tot de firmele specializate în


salubrizarea oraselor, cu ajutorul unor utilaje specifice (automaturatori colectoare,
autostropitori cu plug si maturi pentru carosabil). Cea mai mare parte a deseurilor
stradale este însa colectata manual, cu mijloace rudimentare. In marile orase curatenia
stradala este întretinuta doar pe arterele principale

O alta problema a salubrizarii strazilor în orase este lipsa sau numarul insuficient de
cosuri de gunoi stradale în locurile aglomerate.

Valorificarea deseurilor urbane

Deseurile menajere – partea cea mai semnificativa a deseurilor urbane – nu sunt


colectate selectiv în vederea valorificarii materialelor reciclabile (hârtie, carton, sticla,
metale, materiale plastice). Se apreciaza ca doar 1-2% din aceste materiale sunt
valorificate prin sortarea efectuata dupa depozitare de catre asa-numitii “recuperatori”,
care activeaza pe gropile de gunoi. Acest fenomen este întâlnit în toate zonele unde
exista depuneri de deseuri menajere, constituind o problema sociala.
In cazul namolului de la epurarea apelor uzate orasenesti, 3% din cantitatea produsa
anual este valorificat în agricultura.

Eliminarea deseurilor urbane

Peste 90% din deseurile urbane sunt depozitate pe depozitele orasenesti. In fiecare
centru urban exista cel putin un depozit pentru deseurile urbane.

Dintre depozitele urbane de deseuri, 7% se gasesc în interiorul localitatilor, 87% sunt


amplasate în afara oraselor, iar 6% se afla pe malul apelor.

Aproximativ 80% din depozite ocupa suprafete relativ mici (intre 0,5 si 5 ha), restul
de 20% fiind depozite orasenesti mari, care ocupa suprafete de la 5 la peste 20 ha. In
ceea ce priveste gradul de amenajare a depozitelor orasenesti, peste 40% nu
beneficiaza de nici un fel de facilitati pentru protectia mediului. Mai mult de 45% dintre
depozite au doar împrejmuire cu gard.

Desfasurarea activitatii pe depozite este, de asemenea, deficitara. Pe lânga


deseurile menajere, stradale, comerciale, pe depozitele municipale sunt acceptate, mai
mult sau mai putin legal, si deseuri industriale periculoase. Amestecul acestor tipuri de
deseuri poate conduce la producerea unui levigat încarcat cu substante nocive care,
prin infiltrare, polueaza apele de suprafata si subterane sau solul si implicit afecteaza
starea de sanatate a populatiei din zona.

Incinerarea nu reprezinta o practica obisnuita pentru eliminarea deseurilor în


România. Desi în ultima perioada ponderea partii combustibile a crescut, datorita
continutului ridicat de apa, puterea calorica a deseurilor este înca scazuta, facând
ineficient procesul de incinerare cu recuperare de energie.

In câteva orase mari (Bucuresti, Craiova, Iasi, Timisoara, Constanta) au existat


instalatii pilot pentru incinerarea deseurilor urbane, de capacitati reduse, realizate în anii
’80 în scopul experimentarii unor solutii tehnologice de incinerare a deseurilor. Cu
exceptia instalatiei Militari din municipiul Bucuresti, care functioneaza intermitent arzând
produse cu valabilitate depasita devenite deseuri, celelalte incineratoare-pilot sunt
scoase din functiune.

Starea de confort si de sanatate a populatiei în raport cu starea de calitate a


mediului în zonele locuite

Poluarea atmosferei se defineste ca: prezenta în atmosfera a unor substante care în


functie de natura, concentratie si timp de actiune afecteaza sanatatea, genereaza
disconfort si/sau altereaza mediul. Actiunea factorilor de mediu asupra organismului
uman si sanatatii populatiei poate îmbraca mai multe forme. Astfel niveluri foarte
ridicate sau de mare intensitate dau nastere la actiune acuta sau imediata în care
reactiile organismului apar rapid.

Cel mai frecvent actiunea factorilor de mediu se desfasoara la niveluri de intensitate


redusa, ceea ce determina o actiune cronica sau de lunga durata, ce necesita perioade
lungi de timp pentru a produce în starea de sanatate modificari decelabile si uneori
poate scapa si vigilentei cadrelor sanitare.

In fine, actiunea factorilor de mediu poate sa se exercite nu asupra populatiei


expuse, ci asupra descendentilor acesteia determinând fie mutatii ereditare
transmisibile, fie malformatii congenitale.

Principalii poluanti atmosferici din tara noastra se încadreaza în trei grupe:

* iritanti;

* cancerigeni;

* toxici sistemici.
Poluantii toxici sistemici de tipul metalelor grele, îsi exercita actiunea asupra
diferitelor organe si sisteme ale organismului uman, efectul fiind specific substantei în
cauza. Raspândirea lor în mediu este din ce în ce mai mare si foarte important este
faptul ca se cumuleaza în mediu si organismul uman cu posibilitatea de a produce în
mod insidios alterari patologice grave.

Poluantii cancerigeni organici si anorganici prezinta un mecanism de actiune


insuficient descifrat. Exista însa suficiente elemente de certitudine pentru unii dintre ei
pentru ai considera substante cu pericol mare pentru sanatate, substante fara prag
(care în orice cantitate sunt pericol cancerigen).

In cazul poluarii aerului, aparatul respirator este primul (dar nu singurul) care este
afectat.

Este de mentionat faptul ca morbiditatea prin afectiuni ale aparatului respirator la


copii ridica în prezent o serie de aspecte epidemiologice particulare cu consecinte
importante asupra capacitatii lor biologice.

Depasirea valorilor de limitare legala a imisiei de CO prezinta un risc asupra


sanatatii populatiei.

Un obiectiv important în vederea asigurarii unui mediu curat si sanatos, în care


siguranta fiecarui cetatean trebuie sa fie o certitudine, îl constituie realizarea unui
cadru legislativ si institutional modern în domeniul controlului activitatilor
nucleare si al realizarii unui sistem sigur de gestiune a deseurilor radioactive si
de securitate a instalatiilor nucleare dezafectate. si în aceasta directie, un rol
esential va reveni cooperarii internationale cu organismele similare de control
nuclear din alte tari si dezvoltarii bazei de acorduri bilaterale, multilaterale si a
conventiilor internationale.
Ceva despre impact

Impactul depozitelor de deseuri industriale si urbane asupra

mediului

In general, ca urmare a lipsei de amenajari si a exploatarii deficitare,


depozitele de deseuri se numara printre obiectivele recunoscute ca generatoare de
impact si risc pentru mediu si sanatatea publica.

Principalele forme de impact si risc determinate de depozitele de deseuri


orasenesti si industriale, in ordinea in care sunt percepute de populatie, sunt:

 modificari de peisaj si disconfort vizual;


 poluarea aerului;
 poluarea apelor de suprafata;
 modificari ale fertilitatii solurilor si ale compozitiei biocenozelor pe
terenurile invecinate.

Poluarea aerului cu mirosuri neplacute si cu suspensii antrenate de vant este


deosebit de evidenta in zona depozitelor orasenesti actuale, in care nu se practica
exploatarea pe celule si acoperirea cu materiale inerte.

Scurgerile de pe versantii depozitelor aflate in apropierea apelor de suprafata


contribuie la poluarea acestora cu substante organice si suspensii.

Depozitele neimpermeabilizate de deseuri urbane sunt deseori sursa infestarii


apelor subterane cu nitrati si nitriti, dar si cu alte elemente poluante.

Atat exfiltratiile din depozite, cat si apele scurse pe versanti influenteaza


calitatea solurilor inconjuratoare, fapt ce se repercuteaza asupra folosintei acestora.
Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de
deseuri este un proces ce poate fi considerat temporar, dar care in termenii
conceptului de “dezvoltare durabila”, se intinde pe durata a cel putin doua generatii
daca se insumeaza perioadele de amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani),
refacere ecologica si postmonitorizare (15-20 ani).

In termeni de biodiversitate, un depozit de deseuri inseamna eliminarea de pe


suprafata afectata acestei folosinte a unui numar de 30-300 specii/ha, fara a
considera si populatia microbiologica a solului.

In plus, biocenozele din vecinatatea depozitului se modifica in sensul ca:

 in asociatiile vegetale devin dominante speciile ruderale specifice


zonelor poluate;
 unele mamifere, pasari, insecte parasesc zona, in avantajul celor
care isi gasesc hrana in gunoaie (sobolani, ciori).

Desi efectele asupra florei si faunei sunt teoretic limitate in timp la durata
exploatarii depozitului, reconstructia ecologica realizata dupa eliberarea zonei de
sarcini tehnologice nu va mai putea restabili echilibrul biologic initial, evolutia
biosistemului fiind ireversibil modificata.

Actualele practici de colectare transport /depozitare a deseurilor urbane


faciliteaza inmultirea si diseminarea agentilor patogeni si a vectorilor acestora:
insecte, sobolani, ciori, caini vagabonzi.

Deseurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sanatate
datorita continutului lor in :

» substante toxice precum metale grele (plumb, cadmiu)

» pesticide

» solventi

» uleiuri uzate.

Problema cea mai dificila o constituie materialele periculoase :

◊ namolurile toxice
◊ produse petroliere

◊ reziduuri de la vopsitorii

◊ zguri metalurgice care sunt depozitate in comun cu deseuri solide


orasenesti.

Aceasta situatie poate genera aparitia unor amestecuri si combinatii inflamabile,


explozive sau corozive; pe de alta parte, prezenta reziduurilor menajere usor
degradabile poate facilita descompunerea componentelor periculoase complexe si
reduce poluarea mediului.

Un aspect negativ este acela ca multe materiale reciclabile si utile sunt


depozitate impreuna cu cele nereciclabile; fiind amestecate si contaminate din
punct de vedere chimic si biologic, recuperarea lor este dificila.

Problemele cu care se confrunta gestionarea deseurilor in Romania pot fi


sintetizate astfel:

 depozitarea pe teren descoperit este cea mai importanta cale pentru


eliminarea finala a acestora;
 depozitele existente sunt uneori amplasate in locuri sensibile (in
apropierea locuintelor, a apelor de suprafata sau subterane, a
zonelor de agrement);
 depozitele de deseuri nu sunt amenajate corespunzator pentru
protectia mediului, conducand la poluarea apelor si solului din zonele
respective;
 depozitele actuale de deseuri, in special cele orasenesti, nu sunt
operate corespunzator: nu se compacteaza si nu se acopera periodic
cu materiale inerte in vederea prevenirii incendiilor, a raspandirii
mirosurilor neplacute; nu exista un control strict al calitatii si cantitatii
de deseuri care intra pe depozit; nu exista facilitati pentru controlul
biogazului produs; drumurile principale si secundare pe care circula
utilajele de transport deseuri nu sunt intretinute, mijloacele de
transport nu sunt spalate la iesirea de pe depozite; multe depozite nu
sunt prevazute cu imprejmuire, cu intrare corespunzatoare si panouri
de avertizare.
 terenurile ocupate de depozitele de deseuri sunt considerate terenuri
degradate, care nu mai pot fi utilizate in scopuri agricole; la ora
actuala, in Romania, peste 12000 ha de teren sunt afectate de
depozitarea deseurilor menajere sau industriale;
 colectarea deseurilor menajere de la populatie se efectueaza
neselectiv; ele ajung pe depozite ca atare, amestecate, astfel
pierzandu-se o mare parte a potentialului lor util (hartie, sticla,
metale, materiale plastice);

Toate aceste considerente conduc la concluzia ca gestiunea deseurilor


necesita adoptarea unor masuri specifice, adecvate fiecarei faze de eliminare a
deseurilor in mediu.

Respectarea acestor masuri trebuie sa faca obiectul activitatii de monitoring


a factorilor de mediu afectati de prezenta deseurilor.

Pretul la produsele ale caror ambalaje vor fi reciclate de producator va

creste!

Punerea în practica a Planului National de Gestionare a Deseurilor


elaborat de MAPM va avea ca efect secundar o crestere a pretului la
produsele ale caror ambalaje vor fi reciclate de producator.

Minimizarea cantitatilor generate de deseuri reciclate, recuperarea


energetica si depozitarea sunt obiectivele prioritare ale Planului National de
Gestionare a Deseurilor, conceput conform Strategiei Uniunii Europene
privind gestionarea deseurilor.

Pentru perioada 2003-2007, Planul National de Gestionare a Deseurilor va


avea o sustinere financiara ISPA de aproximativ 600
milioane euro.
Conform datelor MAPM cantitatile totale de deseuri generate anual au
scazut de la 353 milioane tone in 1995, la 55 milioane tone in 2000.

In structura lor, deseurile menajere au cea mai mare pondere - 77 %, dintre


acestea, 39 la suta fiind deseuri alimentare.

Cantitatea de deseuri urbane a inregistrat o crestere de 19 % in ultimii sase


ani, pentru anul 2000 raportandu-se generarea a circa 8,15 milioane tone, fata de
6,84 milioane tone in 1995.
In prezent, depozitarea reprezinta modalitatea cea mai utilizata pentru
eliminarea deseurilor de productie in Romania, circa 70% din cantitatea generata
fiind astfel eliminata in fiecare an.

Astfel, in 2000, existau peste 950 depozite pentru deseuri de productie care
ocupa 12.000 hectare, iar peste 90% din deseurile urbane sunt eliminate de
depozite orasenesti.

Astfel, cantitatea de deseuri de productie prelucrate termic (arse ca inlocuitor


de combustibil in instalatii termice altele decat incineratoarele) a reprezentat circa
unu la suta din totalul deseurilor generate in 2000.

In cadrul Planului National de Gestionare a Deseurilor au fost


identificate 286 de proiecte privind gestiunea acestora, dintre care 177 se
refera la deseurile de tip urban, 93 la cele de productie si 16 la cele
rezultate din activitatea medicala.

Uniunea Europeana acorda Romaniei expertiza si sprijin financiar in vederea


pregatirii pentru aderare, prin programe specifice: Phare, Ispa si Sapard.

Sectoarele beneficiare variaza de la dezvoltare regionala si sprijin pentru


IMM-uri, pana la investitii in infrastructura de mediu si transport si dezvoltare
rurala.

Suma anuala totala a fondurilor nerambursabile acordate Romaniei prin cele


trei programe este in crestere, de la circa 660 milioane euro in 2003, la peste un
miliard de euro in 2006

Gestionarea acestor fonduri este realizata de autoritatile romane de


resort, sub coordonarea Ministerului Finantelor Publice.

ROMANIA, OBLIGATA SA INCHIDA 251 DE GROPI DE GUNOI

Romania este obligata sa inchida 251 de depozite de deseuri, adica gropi de


gunoi, care nu sunt conforme cu cerintele legislatiei europene.

Deoarece intre 30 si 40% din teritoriul Romaniei este reprezentat de zona


montana, sunt dificile atat construirea depozitelor in aceste zone, cat si colectarea
si transportul deseurilor.De asemenea, aceeasi problema a accesului dificil apare si
pentru asezarile izolate, de exemplu Delta Dunarii.

Conform bazei de date realizate de Institutul de Cercetare si Ingineria


Mediului (ICIM), in Romania exista 265 de depozite de deseuri municipale, dar
numai 14 dintre acestea corespund legislatiei europene.

Gestionarea deseurilor potrivit Directivelor Comisiei Europene referitoare la


colectarea, sortarea si transportul gunoiului pana la depozitul amenajat ecologic
sau pana la statia de transfer depind, in mare masura, de existenta si calitatea
drumurilor.

Sunt multe localitati in aceasta tara in care abia circula caruta; greu de
imaginat ca pe acolo ar patrunde ditamai masina care sa colecteze gunoiul. Pentru
aceste situatii speciale, administratia locala trebuie sa gaseasca solutii.

Oricum, daca vrem sa fim o tara membra a Uniunii Europene, trebuie sa ne


facem temele, adica sa fim civilizati, sa nu mai aruncam gunoaiele pe unde
nimerim.

Trebuie sa construim depozite de gunoi dupa modelul celor existente in


tarile membre ale UE. Suntem obligati sa le lichidam pe cele care polueaza grav
mediul inconjurator.

Costurile estimate pentru inchiderea depozitelor neconforme si realizarea


altor capacitati de depozitare se ridica la minimum 1,5 miliarde de euro.

In anul 1999, Guvernul a adoptat Strategia Nationala pentru

Dezvoltare Durabila, iar in anul 2002 a fost elaborata

Strategia Protectiei Mediului.

Acest document stabileste ca principii generale:

·conservarea si îmbunatatirea conditiilor de sanatate a oamenilor;

·dezvoltarea durabila;

·evitarea poluarii prin masuri preventive;


·conservarea diversitatii biologice si reconstructia ecologica a sistemelor
deteriorate;

·conservarea mostenirii valorilor culturale si istorice;

·principiul : “poluatorul plateste”;

·stimularea activitatii de redresare a mediului.

Criteriile pe baza carora au fost stabilite obiectivele protectiei mediului sunt:

·mentinerea si îmbunatatirea sanatatii populatiei si a calitatii vietii;

·mentinerea si îmbunatatirea capacitatii productive si de suport a sistemelor


ecologice naturale;

·apararea împotriva calamitatilor naturale si accidentelor;

Structura deseurilor menajere din pubela romaneasca comparata cu


cea din Franta si S.U.A. ; Se constata ca deseurile menajere din Romania au
cantitati mari de substante organice 51,4% fata de 16,4 % in S.U.A. si 25 % in
Franta, cantitati reduse de hartie 11,3 5 , fata de 31 % in SUA si 30% in Franta.

In sinteza, principalele valori cu carcter de medie ce pot fi retinute pentru


deseurilemenajere urbane produse acum in Romania sunt urmatoarele :

» Continut de substante organice 52,0%

» Continut in hartie 17,0%

» Productia zilnica in kg/locuitor/zi 0,5

» Subsatante minerale incinerabile 5,0%

» Apa libera in greutate 42,0%

» Greutatea specifica 300

» Umiditatea totala 60,0 %

» Puterea calorica sub 800cal/kg


Depozitarea trebuie sa fie ultima optiune in gestionarea deseurilor.

BIBLIOGRAFIE

⌂ „Ecosfera si politici ecologice”- de Florina Bran si


Ildikò Ioan

⌂ „ Protectia si ingineria mediului”- de Vladimir Rojanschi,


Florina Bran, G. Diaconu

⌂ „Politici si strategii de mediu”- de Vladimir Rojanschi,


Florina Bran

⌂ www.greenmedia.info/rom/more

⌂ www.salvaeco.org

Recuperarea deseurilor menajere


CUPRINS:

1. Regimul juridic al gestionarii si eliminarii deseurilor:

1.1 Deseurile menajere

1.2 Reguli juridice cu caracter general

1.3 Gestioanarea deseurilor

1.4 Regimul comertului international si tranzitului de deseuri

2. Evacuarea ecologica a deseurilor urbane:

2.1. Igiena

2.2. Poluarea mediului prin deseuri

2.3. Principii de valorificare

2.4. Deseu rezidual

2.5. Concluzii

3. Dezvoltarea gestionarii deseurilor in europa

3.1. Din istoria activitatilor de evacuarea a deseurilor in Europa

4. Politica actuala de gestionare a deseurilor in Europa

4.1. Gestionarea deseurilor si protectia mediului

4.2. Evitarea producerii de deseuri/valorificarea deseurilor

4.3. Industria in circuit ca obiectiv

4.4. Autarhia de evacuare sau eliminare a deseurilor

4.5. Colectare selectiva a diferitelor tipuri de deseuri


4.6. Exemplu: deseuri organice

4.7. Exemplu: reciclarea deseului menajer

5. Dezvoltarea si organizarea tehnicii de gestionare a deseurilor

5.1. Principii de organizare si responsabilitati in industrie privind


gestionarea

deseurilor

5.2. Deseuri organice

5.3. Potentialul deseurilor organice

6. Hotararea privind depozitarea deseurilor in conformitate cu normele europene si

rezultatul negocierilor Capitolului 22 - Mediu. – din 22 Aprilie 2005

7. Tratarea deseurilor radioactive

1. Regimul juridic al gestionarii si eliminarii deseurilor

Societatea de consum a adus, pe langa binefacerile sale, si multiple probleme


dificile, printre care cele de ordin tehnic, economic si juridic privind existenta deseurilor
si cerinta eliminarii (diminuarii) acestora.

Una dintre numeroasele probleme ale vietii moderne o constituie cea a stocarii,
neutralizarii ori eliminarii deseurilor. Din punct de vedere al provenientei lor, acestea pot
fi: deseuri menajere, deseuri industriale, deseuri agroalimentare si deseuri nucleare.

1.1. Deseurile menajere

Aceasta categorie de deseuri cuprinde in special gunoaiele menajere propriu-


zise, gramezile de deseuri, deseurile legate de folosirea automobilelor (epave, pneuri,
bidoane) etc.

Cantitatile de deseuri casnice produse, difera de la o tara la alta, in functie de


nivelul de dezvoltare, traditie, etc. Astfel, in 1990, un francez arunca zilnic 1 kg de
gunoi, cantitate comparabila cu cea produsa de catre ceilalti vest-europeni, dar
inferioara de aproape doua ori celei produse de un american ori un canadian.
Se constata in ultimele decenii cresterea ponderii, in cadrul deseurilor menajere,
a hartiei si a cartonului, a materialelor putrescibile etc.

Tratamentul deseurilor menajere. Principala cale o constituie in acest sens


reciclarea, pentru care sunt folosite curent trei metode: compostajul, incinerarea,
depozitarea. Ponderea acestora este foarte variabila de la o tara la alta, de la o epoca
626g62g la alta. De exemplu, in Franta, incinerarea este folosita de 45% din populatie,
fata de 8% care foloseste compostajul si 45 %, descarcarea „controlata”.

In Italia, compostajul nu priveste decat 2-3% din gunoi; in Marea Britanie,


incinerarea acestor deseuri vizeaza 40 % din populatia urbana. In alte state dezvoltate,
incinerarea variaza de la cca 10 % ( America de Nord) pana la peste 70% (Japonia,
Elvetia).

Fiecare procedeu de tratare are avantajele si dezavantajele sale:

a. compostajul: priveste mai ales partea fermentabila (cca 50% din total) a
gunoaielor (deseuri alimentare, hartie, etc.) Din punct de vedere tehnic,
compostajul consta in lasarea deseurilor mai multe luni in aer liber, sa
fermenteze. Apoi, in uzine, are loc operatia de compostare, care da nastere la
asa-numitele „humus-uri” ori elemente chimice in cantitate slaba, precum
magneziu, cupru, zinc etc.

Imprastierea gunoiului pe camp („mocirlele verzi”) este cunoscuta inca din


antichitate, Aceasta metoda, la fel ca astazi compostajul, a suferit
concurenta ingrasamintelor chimice (mai concentrate si astfel mai usor
manipulabile), precum si efectul negativ al prezentei crescande in deseuri
a sticlei, metalului ori materialelor plastice, putin apreciate de catre
agriculroti. Pentru a inlatura acest ultim inconvenient, compostajul
necesita o triere prealabila, care adeseori lasa mult de dorit.

b. incinerarea : vizeaza partea combustibila a deseurilor menajere. Contrar


uzinelor de compostaj, care reclama spatii intinse, incinerarea este o solutie
„compacta” utilizata cu precadere in cazul marilor aglomeratii urbane. Din pacate,
deseurile menajere sunt un combustibil destul de sarac – de cca cinci ori mai
putin caloric decat carbunele - si, in afara de aceasta, foarte eterogen. In
interiorul cuptorului sunt necesare o buna aerare si un amestec al deseurilor, in
conditiile unei temperaturi maxime de 900 C. Dificultatea consta in epurarea
fumului. O recenta reglementare europeana din 1989, deosebit de severa, risca
sa scumpeasca cu 20-50% pretul incinerarii, alaturi de necesitatea captarii si
neutralizarii acidului clorhidric (degajat in special prin combustia PVC).
c. depozitarea: ramane procedeul cela mai frecvet in tarile dezvoltate. Depozitariel
brute, sunt in general interzise prin lege. Ca atare acestea sunt supusee unui
control si unor reguli speciale de realizat. „Depozitarea controlata” consta in a
nivela la intervale scurte de timp ( lao zi sau doua) si a separa straturile de
gunoaie de cele de nisip ori pamant. Aceasta tehnica evita mirosurile si risipirea,
dar nu rezolva toate problemele delicate. Astfel, locul de depozitare trebuie sa fie
tans, apele de ploaie care se infiltreaza si polueaza trebuie sa fie recuperate si
tratate in scopul de a se evita orice contaminare a apelor subterane.
„Biogazul” care rezulta din fermentarea interna a gunoaielor depozitate trebuie
captat si imprastiat (existand riscul de mirosuri si de ezplozie). In sfarsit, trebuie
prevazuta reamenajarea sitului dupa exploatare.

d. reciclarea si colectarea selectiva a unor deseuri menajere. Reciclarea


textilelor, hartiilor vechi, sticlei, plasticului, metalelor, oria a altor asemenea
materiale are deja o lunga istorie. Recuperarea deseurilor se face in fucntie de
natura acestora si de conditiile socioeconomice concrete din fiecare tara. Asa de
exemplu, recuperarea sticleieste facuta in proportie de peste 50 % in Suedia,
Danemarca sau Germania si numai 25% in sticle intregi, cu retopirea acestora. In
privinta textilelor, in timp ce in tari ca Germania ori Olanda recuperarea atinge
chiar 40 %, in altele (Franta, Italia) nu depaseste 8-10%. Referitor la deseurile de
fier, gradul de recuperare esre la nivel european de cca 25-30 %, cifra
considerata scazuta, pentru ca fierul vechi este usor recuperabil in uzinele de
tratare. In sfarsit, ponderi reduse cunoaste recuperarea hartiei (3-5%) ori a
sticlelor din PVC (1-3%). Din diverse motive, mai ales moda cerintelor pietei, se
discuta asupra justificarilor selective. Sunt prezente trei mari posibilitati:

- din punctul de vedere al materialului reciclabil se realizeaza o economie


financiara (Acest material uzat are o „valoare”), o economisire de materii
prime (padurile pentru hartie) ori de energie;

- din punctul de vedere al tratamentului general al gunoaielor se urmareste


o ameliorare calitativa ori cel putin cantitativa a operatiei de tratare;

- in sfarsit, din punctul de vedere al protectiei mediului, printr-o colectare


selectiva se evita dispersia in natura a deseurilor menajere care nu se
amesteca cu alte deseuri : deseuri stanjentoare (aparate menajere, epave
de automobile, pneuri) ori deseuri periculoae (uleiuri uzate, baterii cu
mercur, medicamente, deseuri toxice precum vopselurile ori solventii
dispesati in micic cantitati).

1.2. Reguli juridice cu caracter general


In raport cu destinatia (scopul final) urmarit, Legea nr 137/1995 a instituit patru
reguli juridice principale privind deseurile:

- gestionarea acestora in conditiile de protectie a sanatatii populatiei si a


mediului, conform regimului juridic stabilit;

- interzicerea introducerii pe teritorul Romaniei de deseuri de orice natura,


in scopul eliminarii acestora (art.23)

- introducerea pe teritoriul Romaniei a deseurilor, in scopul valorificarii in


baza reglementarilor specifice in domeniu, cu aprobarea Guvernului,
realizarea valorificarii deseurilor in instalatii, procese sau activitati
autorizate de catre autorizatiile publice competente;

- realizarea trabferului si aa exportului de deseuri de orice natura in


conformitate cu acordurile si conventiile la care Romania este parte si cu
reglementarile specifice in materie.

O atentie deosebita este acordata de legea-cadru transportului de deseuri

periculoase, stabilind in acest sens:

- efectuarea transportului inteern al acestora in conformitate cu prevederile


legale privind transportul marfurilor periculoase;

- realizarea transportului international al lor potrivit prevederilor acordurilor


si conventiilor internatioanale privind transportul peste frontiera al
deseurilor periculoase si transportul international al marfurilor periculoase.

1.3. Gestionarea deseurilor

In intelesul actului normativ, gestiunea implica colectarea, transportul,


valorificarea si eliminarea deseurilor, inclusiv supravegherea zonelor de depozitare
dupa inchiderea acestora. Eliminarea este definita ca orice operatiune prevazuta in
anexa II A (metoda descriptiva). Colectarea desemneaza strangerea, sortarea si/sau
regruparea (depozitarea temporara) a deseurilor in vederea transportului lor.

1.4. Regimul comertului international si tranzitului de deseuri

Reglementarea interna (Ordonanta de urgenta nr. 78/2000) stabileste cateva


reguli importante in aceasta privinta:
- importul in romania de deseuri, de orice natura, in stare bruta sau
prelucrata, este interzis, cu exceptia anumitor categorii de deseuri, ce
constituie resuerse secundare de materii priem utile, in conformitate cu
reglementarile dispuse prin acte normative propuse de catre autoritatea
publica centrala de protectie a mediului si aprobate de catre Guvern (art.
29);

- producatorii si detinatorii de deseuri periculoase le pot elimina in alte tari


care sispun de tehnologie adecvata si care accepta sa efectueze
asemenea operatiuni (art. 30);

- exportul de deseuri se poate face numai cu respectarea reglementarilor


legale in vigoare, cu aprobarea autoritatilor competente desemnate de
catre tara importatoare, precum si cu respectarea prevederilor conventiilor
internationale la care Romania este parte (art. 31);

- tranzitul de deseuri pe teritoriul Romaniei poate fi facut numai cu


respectarea prevederilor Legii nr 6/1991 pentru aderarea la Conventia de
la Basel privind controlul transportului peste frontiere al desuerilor
periculoase si al eliminarii acestora, precum si ale altor conventii
internatioanle ratificate de Romania (art.32).

2. EVACUAREA ECOLOGICA A DESEURILOR URBANE

In acest capitol vor fi tratate aspectele si cerintele gospodaririi deseurilor, din


punct de vedere al reducerii poluarii mediului si protejarii sanatatii populatiei.

2.1. Igiena

Salubrizarea mediului urban constituia, pana in urma cu putin timp, o tema care
se discuta doar in dezbaterile publice, odata cu mentionarea necesitatii de a transporta
deseul in afara limitelor spatiului de locuit. Colectarea deseurilor din orase, din motive
estetice si ca sarcina a organelor publice, dateaza, in Europa centrala inca din perioada
Renasterii. Accelerarea raspandirii epidemiilor prin contactul cu deseurile din gospodarii

particulare sau de exemplu din amplasamente pentru tratamente medicale este astazi
un fapt cunoscut, caruia i se cauta solutii in cadrul asigurarilor sociale. Microrganismele
si substantele din reziduurile urbane pot afecta sanatatea oamenilor. Multe dintre
mecanismele de transport si de manifestare ale acestora sunt cunoscute si constituie
obiect al prezentului ghid. Masurile de prevenire (de exemplu respectarea distantelor de
siguranta, a intervalelor de ridicare a gunoiului, a interdictiei de acces in rampele de
gunoi deschise) sunt stabilite astazi de catre autoritatile de control si de cele care
elibereaza autorizatii, autoritati care asigura totodata si realizarea lor.

2.2. Poluarea mediului prin deseuri

Cu putine decenii in urma, in Europa, indepartarea deseurilor avea loc intr-o


forma adeseori periculoasa pentru mediu. Gunoiul era evacuat in gropi sapate in
pamant, iar apoi ars. In a doua jumatate a acestui1 secol, prin aceste metode, au fost
eliberate cantitati mari de halogeni si hidrocarburi, care au ajuns in circuitele
biogeochimice locale sau globale ale substantelor in natura. Gazul metan si dioxidul de
carbon, generate prin descompunerea aneroba si aeroba a materialelor organice din
deseu, contribuie astazi considerabil la schimbarea climei pe glob. Caile de raspandire
a substantelor daunatoare sunt aerul si apele de infiltratie din depozitele de reziduuri
neprotejate.

Prin recunoasterea influentei substantelor daunatoare asupra organismelor vii si

adoptand o tehnica de analiza imbunatatita, discutiei i s-a adaugat la inceputul anilor


80, o noua dimensiune. Gunoiul urban a inceput sa fie considerat ca un amestec
nedefinit de substante, mai mult sau mai putin daunator din punct de vedere chimic, dar
care, prin reactii chimice si biologice interne, poate conduce la alte substante si mai
daunatoare. Depozitele de deseuri, privite pana acum formal au inceput sa fie denumite
.depozite - reactor.. Dupa acest moment, oamenii de stiinta au inceput sa acorde
atentie potentialului reactiv al deseurilor si emisiilor nocive ale acestora. In cadrul
gospodaririi deseurilor, la estimarea efectelor asupra mediului inconjurator, nu se mai
discuta numai despre felul si tehnica inlaturarii deseurilor, ci si despre prioritatea
strategiilor si activitatilor de evitare a formarii deseurilor si de valorificare a acestora.
Totodata este recomandata estimarea cantitatii si calitatii resturilor ramase, a necesitatii
de tratare a acestora, precum si a emisiilor produse pe termen lung.

Caile principale de raspandire a substantelor daunatoare din depozitele de


reziduuri neprotejate sunt aerul, solul si apa. Riscul aparitiei emisiilor ca si necesitatea
realizarii barierelor tehnice de impiedicare a raspandirii lor in mediul inconjurator
constituie premisa adoptarii masurilor de protectie si prevenire a poluarii, utilizate astazi
pe scara larga in tarile dezvoltate. Aceste masuri sunt prezentate in cele ce urmeaza.

2.3. Principii de valorificare

Strategiile si planurile managementului deseurilor sunt astazi conturate la nivel


international astfel:

Daca evitarea formarii unui


anumit deseu nu este posibila, atunci
trebuie pus accentul pe valorificarea
sau reciclarea acestuia. Aceasta
operatie se diferentiaza, din punct de
vedere tehnologic, in functie de
metodele valorificarii materiale sau
termice. In primul rand, trebuie sa i
se acorde prioritate valorificarii
materiale a reziduurilor, prin
recuperarea (cel putin partiala) a energiei si materialului folosite la fabricarea
produsului. In cazuri particulare este necesara si estimarea efectelor valorificarii si a
tehnicii de valorificare asupra mediului natural si antropizat. Trebuie sa se stabileasca
exact, printr-o evaluare tehnica si ecologica ce efecte au actiunile intentionate
(verificarea compatibilitatii cu mediul inconjurator), precum si luarea in considerare a
faptului ca valorificarea deseului conduce la o poluare a mediului mai mica decat
indepartarea lui.

In acelasi timp, trebuie examinata amanuntit fiabilitatea tehnica si economica a


sistemului de valorificare, numai in acest mod putandu-se stabili cu exactitate
durabilitatea investitiilor si functionarea indelungata a instalatiilor de protectie a
mediului.

Diminuarea poluarii mediului inconjurator, prin evitarea formarii de reziduuri, predomina


in toate conceptele de gospodarire a deseurilor. Pentru aceasta, este recomandata o
interventie adecvata inca din timpul procesul de productie a bunurilor de consum si a
alimentelor de tot felul, dupa care este necesara punerea in aplicare a tuturor
posibilitatilor de valorificare a deseurilor, in conditiile luarii in seama a efectelor asupra
mediului.

2.4. Concluzii

O indepartarea ecologica a deseurilor poate fi obtinuta numai respectand toate

componentele sistemului unitar:


Dupa colectarea ordonata si regulata,
in spiritul protectiei sanatatii in localitate, ar

trebui sa aiba loc o valorificare maxima a


componentelor reziduurilor, avand in vedere beneficiile economice si ecologice. In acest
caz se poate vorbi despre tratarea biologica si valorificarea corelata a deseurilor
organice (deseuri din bucatarie si din gradini), colectate separat.

In final, deseurile ramase trebuie indepartate ecologic. In starea de depozitare


finala, deseul trebuie sa aiba o structura cat se poate de inerta (neutra fata de mediu),
adica sa fie stabil din punct de vedere fizico-chimic si sarac in emisii, pe termen lung.
Pentru indeplinirea acestor cerinte este necesara tratarea termica sau mecano-
biologica a deseurilor si izolarea zonei de depozitare finala, prin masuri de protectie
adecvate in conformitate cu tipul si compozitia evolutiva a deseurilor, prognozata pe
termen lung.

3. DEZVOLTAREA GESTIONARII DESEURILOR IN EUROPA

3.1. Din istoria activitatilor de evacuarea a deseurilor in Europa

Inca de la inceputurile erei noastre, in Imperiul Roman, salubrizarea orasului era


realizata in mod organizat. Strazile pavate, murdare erau spalate regulat, chiar daca o
curatare generala se producea la intervale de cativa ani. Si gunoiul menajer era, in
orase, colectat intr-o maniera organizata.

In perioada migratiei popoarelor s-au pierdut majoritatea cunostintelor


despre necesitatea mentinerii curateniei in spatiul vital uman. Dispozitivele de
curatare existente in acea vreme au disparut, sistemul in intregul lui a disparut, in
consecinta, epidemiile au inceput sa se raspandeasca cu rapiditate.. Acest lucru a
ramas aproape neschimbat pana in a doua jumatate a Evului Mediu.

De-a lungul secolelor, consiliile orasenesti s-au straduit sa schimbe cate ceva. In
prima instanta, cetatenii au fost obligati, prin ordonante, sa isi curete singuri partea lor
de oras. Abia in secolul XIII, in metropola Paris, a fost creata o Administratie stradala,
care trebuia sa conduca, in calitate de reprezentant al municipalitatii, activitatile de
salubrizare. Cu toate acestea, succesul scontat nu a fost obtinut.

In secolul XIV, multe orase au inceput pavarea strazilor, insa igiena nu s-a
imbunatatit prea mult. Strazile erau acoperite de gunoaie si noroi, iar molimele se
propagau cu repeziciune. Deoarece mizeria luase o amploare considerabila, imparatul
Carol al VI-lea a infiintat in cele din urma in Paris, o intreprindere de salubrizare
permanenta. Au fost create, de catre un .indrumator. al administratiei orasenesti, si
servicii private de colectare a gunoiului. In secolul XV, se pare ca in anumite locuri au
inceput sa fie castigate batalii in razboiul contra mizeriei. De exemplu, in anul 1407, in
Leiden a fost creata o intreprindere speciala pentru ridicarea gunoiului. Se constata
faptul ca, in Olanda se facea mai mult pentru mentinerea curateniei oraselor, decat in
orase din alte state. In anul 1473, administratia oraseneasca din Amsterdam a impartit
in tot orasul recipiente pentru colectarea deseurilor, care erau golite de catre
intreprinderi. Materialele organice din gunoi isi gaseau o utilizare in agricultura. Totusi,
in ciuda acestor initiative laudabile, igiena din orasele in curs de expansiune, continua
sa lase de dorit, astfel incat, in secolul XVI, s-a ajuns la distrugatoare epidemie de
ciuma. La inceputul secolului XVII, au aparut alte noi progrese. Multe orase au inceput
sa se ocupe consecvent de curatarea strazilor si de ridicarea gunoiului, acoperind
costurile aferente prin mijloace de finantare publice. Insa razboiul de 30 de ani a aduscu
sine, in Germania, un regres semnificativ.

In secolul XVIII, in multe locuri din Europa, salubrizarea oraselor a capatat o orma
organizata. Remarcabila este prezentarea primei .auto-stropitoare., in 1750, in Franta.

De-abia in secolul XIX, in toate tarile, neregulile igienice evidente au fost liminate in cea
mai mare parte. O contributie incontestabila a englezilor este onsiderata aceea ca au
descoperit legatura dintre igiena si rata mortalitatii. Descoperirea a fost prilejuita de
izbucnirea unei epidemii de holera, in anul 1831, cand a fost constatat faptul ca
mortalitatea, era mai accentuata la o densitate mare a locuitorilor, decat in cazul unor
asezari mai .aerisite. Munca unei Comisii speciale infiintate de catre Parlament a
condus, in 1871, la elaborarea prealabila de instructiuni de catre guvern si transmiterea
lor catre

administratia orasului. Din 1875, .Public Health Act. a impus prin lege salubrizarea
oraselor.

Secolul XX a stat sub semnul unei dezvoltari consecvente a activitatii de


salubrizare a oraselor, dezvoltare legata de o accelerare a mecanizarii muncii. Masinile
de maturat strazile si-au facut aparitia o data cu progresul realizat in constructia
autovehiculelor. In ceea ce priveste ridicarea gunoiului, orice incercare de introducere a

masinilor speciale a fost sortita esecului, pana la primul razboi mondial. In anii 30 ai
secolului XX s-a instituit in Europa o tehnica de salubrizare a oraselor, asemanatoare
cu

cea pe care o cunoastem astazi.

4. Politica actuala de gestionare a deseurilor in Europa

4.1. Gestionarea deseurilor si protectia mediului

Actuala politica comunitara a mediului din statele membre UE isi gaseste punctul

de rezistenta in .Directiva - cadru despre deseuri 91/156/UE. O data cu acesta directiva,


directiva anterioara - 75/442/UE - a fost modificata, respectiv actualizata. Experientele
obtinute prin aplicarea directivei 75/442/UE de catre statele-membre au constituit
fundamentul pentru schimbarea continutului. Conform normelor de baza, in procesul de
inlaturare a deseurilor, trebuie sa fie luat ca premisa .un nivel inalt de protectie a
mediului.

4.2. Evitarea producerii de deseuri/valorificarea deseurilor

Obligatia de a evita formarea deseurilor este formulata in Legea 426/2001,


privind aprobarea si modificare Ordonantei de Guvern 78/2000 privind regimul
deseurilor. Nu trebuie .sa ne ocupam numai de o valorificare responsabila si o inlaturare
a deseurilor., ci .trebuie sa luam si masurile necesare pentru a limita formarea
deseurilor.. Acest obiectiv poate fi atins prin incurajarea tehnologiilor curate si a
produselor revalorificabile si reutilizabile.. Asigurarea posibilitatilor de vindere a
deseurilor valorificabile trebuie luata in considerare, ca o alta cerinta a politicii
deseurilor. Reintroducerea in circuit si reutilizarea deseurilor ca materii prime este un
domeniu care trebuie stimulat, fapt pentru care trebuie elaborate prescriptii speciale.

4.3. Industria in circuit ca obiectiv

Cu ajutorul fundamentelor pentru directivele - cadru, Consiliul de Ministri al UE

formuleaza politicile de mediu in vederea unei .industrii in circuit.. In spiritul


obiectivelor si ale liniilor conducatoare ale economiei in circuit (vezi capitolul 6.), in
cadrul procesului de fabricare a produsului, trebuie sa se ia in considerare faptul ca
produsul, dupa utilizare, se poate reintroduce, sub forma de materie prima, in circuitul
de productie (reciclare), respectiv faptul ca, se realizeaza o utilizare succesiva a
produsului, atunci cand se iau in considerare atat ratiunile economice cat si cele
ecologice. Trebuie sa se obtina astfel prezervarea resurselor si stoparea poluarii
mediului inconjurator prin emisii legate de procesul de productie. Industria in circuit
reprezinta, conform cerintelor unui nivel inalt de protectie a mediului, obiectivul central
al politicii europene de mediu

4.4. Autarhia de evacuare sau eliminare a deseurilor

In continuare .autarhia indepartarii. este considerata ca un principiu de baza al

politicii de mediu a Uniunii Europene. Tarile membre trebuie sa fie capabile sa isi
salubrizeze deseurile pe propriul teritoriu si cu propriile instalatii. Un alt rezultat dorit
este, conform vointei Consiliului, ca fiecare stat membru sa ajunga singur la aceasta
politica. Prin aceasta este evitata inlaturarea deseurilor in afara granitelor UE. Chiar si
inlaturarea, in interiorul UE, dar depasind granitele statului producator de reziduuri,
trebuie impiedicata - prin mentinerea capacitatii de salubrizare a statului respectiv. In
fundamentele pentru directivele - cadru, vointa politica a statelor membre este in
continuare ajutata sa se exprime, pentru a impiedica irosirea deseurilor in general. In
acest sens, planurile de gestionare a deseurilor sunt considerate mijloace potrivite
pentru atingerea acestui obiectiv.

4.5. Colectare selectiva a diferitelor tipuri de deseuri

Printr-o colectare selectiva a fractiunilor deseurilor se optimizeaza cota de


valorificare a acestora. Cheltuielile si profitul trebuie sa fie intr-un raport rational, intrucat
este necesara o examinare specifica a valorii si a cheltuielilor de selectie ale tipului
respectiv de reziduuri.
Compozitia gunoiului (%)

Tabelul 7-1: Compozitia gunoiului in Europa; sursa: Barth, J. / Krõger, B. in [2]

4.6. Exemplu: Reciclarea deseului menajer

Colectarea si valorificarea unor parti componente ale deseurilor menajere


(reciclarea deseurilor menajere) a facut, in Europa ultimilor ani, mari progrese.

Luxemburgul, Germania si Finlanda au atins in anul 1998 o cota de valorificare


de cca. 35%, situandu-se astfel net inaintea SUA si Canadei (vezi tabelul). Natiunea cu
tehnologia cea mai avansata, Japonia, are, o cota de valorificare cu 5% mai redusa, in
comparatie cu aceea de mai sus. In Europa este foarte raspandita amplasarea
containerelor de colectare a materialelor valorificabile, colectarea acestora in gospodarii

(de exemplu in sacul pentru materiale valorificabile) si/sau in spatii publice special
amenajate.

In Germania, colectarea deseurilor nu tine numai de viata cotidiana, ci s-a


dezvoltat intr-o adevarata miscare nationala. Mai mult de 94% din ambalajele din hartie
si carton se recicleaza, in cazul sticlei, cota de reciclare a ajuns la 85%, in 1996. In
total, astazi se recicleaza deja aproximativ 37% din deseul menajer generat zilnic.
Sursa: OECD 1998 in revista de specialitate .Entsorgungspraxis. (.Practica reciclarii.),
aprilie 1998

5. Dezvoltarea si organizarea tehnicii de gestionare a deseurilor

5.1. Principii de organizare si responsabilitati in industrie privind


gestionarea deseurilor

In deceniile trecute, indepartarea deseurilor era, in multe tari din Europa, conform
traditiei, o sarcina a autoritatii publice. Monopolul instituit astfel a pricinuit temerea ca, in
spatele lipsei concurentei, s-ar putea naste abuzuri. Se putea imagina faptul ca taxe
exagerat de mari ar putea conduce la excedente, care ar putea fi folosite de catre
administratii la acoperirea altor costuri. In practica, astfel de cazuri s-au descoperit rar
sau au fost dezmintite.

Motivul taxelor mari era constituit de grija administratiei, de a nu putea acoperi la


timp costurile posibile generate de managementul deseurilor. Ca organ de control,
reprezentantii administratiei aveau responsabilitati privind aprobarea unor plafoane
corespunzatore pentru taxe. Administrarea bugetului pentru activitatea de management
a deseurilor nu a fost intotdeauna usoara si a impiedicat adeseori decizii rapide de
trecere la actiune. Prin urmare, intreprinderile locale au fost obligate sa lupte si
impotriva acestor probleme. Au fost deschise cai pentru o munca mai eficienta, chiar
daca cu anumite restrictii. De exemplu, in Germania, departamentele de salubrizare a
orasului au fost transformate in intreprinderi de sine statatoare. Acestea inca lucreaza
cu monopolul
constrangerii impuse producatorului de reziduuri de a fi in legatura si de a face apel la
aceste intreprinderi. Acest lucru nu are insa numai dezavantaje, ci, de exemplu, si
avantajul taxelor unitare, independent de locul producatorului de deseuri intr-o
comunitate.

Paralel, de exemplu in domeniul deseurilor industriale, au inceput sa activeze si

antreprenori de transporturi si comercianti de lucruri vechi. Avantajos era pentru acei


comercianti de lucruri vechi care descopereau posibilitati de utilizare pentru unele
lucruri, care altfel ar fi fost inlaturate ca deseuri. Asa au luat nastere punctele de
colectare stradale pentru hartie sau pentru materiale textile. Numarul punctelor de
indepartare a deseurilor a crescut, intrucat, pentru un anumit segment al pietei,
deseurile puteau fi folosite si ca materii prime. Tensiuni erau anticipate si prin aceea ca
intreprinderea publica avea obligatia de indepartare, in timp ce comerciantul de lucruri
vechi colecta, hartie de exemplu, in punctele stradale, numai in functie de oferta pietei.
Acest lucru presupunea ca intreprinderea publica trebuia sa isi pastreze capacitatea de
indepartare a hartiei in cazul unei situatii defavorabile a pietei. S-a ajuns foarte aproape
de situatia in care, o parte a intreprinderile publice au avut ideea de isi pune la lucru
capacitatile de colectare (pe care oricum trebuiau sa le mentina), si pentru colectarea
lucrurilor vechi. Conflictul era anticipat acolo unde in intreprinderile publice exista o
gandire orientata catre actiune. Antreprenori particulari se straduiau cu succes, mai ales
in comunitatile mai mici, sa preia, din mana autoritatii publice, salubrizarea deseurilor.
S-a pastrat insa, in majoritatea cazurilor, constrangereaimpusa producatorilor de
deseuri, de a fi in legatura si de apela numai la aceste intreprinderi.

Aceasta ingradire a fost redusa drastic, printr-o modalitate eleganta: Directiva a

UE privind ambalajele (94/62/UE), care transforma aproximativ o jumatate din


cantitatea de gunoi menajer in material valorificabil si injumatatea astfel domeniul de
activitate a majoritatii intreprinderilor publice. Pentru colectarea si valorificarea acestor
asa-numite materiale valorificabile din gunoiul menajer, a luat nastere, in Germania de
exemplu, un nou monopol, de aceasta data privat: .Sistemul Dual.. Acesta era necesar
si prin aceea ca, de multe ori, pentru aceste materiale valorificabile nu exista o piata
care sa le poata prelua. Mecanismele pietei pot fi aplicate la o scara foarte restransa,
cand bunul de comercializat este generat complet independent de piata si de nevoie.
Sistemul Dual era capabil sa sustina costuri neacoperite, prin incasarile de la .Grüner
Punkt. (Punctul Verde) si printr-un adaos la pretul produsului pentru salubrizare. Astfel,
in ultimii ani, in domeniul deseurilor a avut loc fortat, o privatizare mascata. In momentul
de fata, in multe locuri, intreprinderile publice reactioneaza, modificandu-si forma de
functionare, astfel incat sa fie capabile, in domeniile managementului deseurilor si al
reciclarii, sa intre in concurenta cu intreprinderile private. In acest fel, antreprenorii de
salubrizare privati isi castiga o noua concurenta. In general, acest lucru inseamna ca la
ora actuala, in managementul deseurilor, concurenta este cea care anima afacerea si
are grija ca preturile sa ramana la un nivel acceptabil. Exista insa, si aspecte care, in
conditiile unei competitii acerbe si a unei presiuni asupra preturilor, pot fi usor trecute cu
vederea. Pe drept cuvant, populatia din Europa asteapta un nivel ridicat de salubrizare,
o igiena avansata si o necesara protectie a mediului inconjurator si a resurselor.
Acestea trebuie in continuare sa fie asigurate in cadrul unui management al deseurilor
cu costuri reduse. Pentru indeplinirea celor mai importante sarcini ale managementului
deseurilor, respectiv organizarea colectarii si indepartarii deseurilor menajere,
intreprinderea locala este considerata ca fiind specializata. In cazul acesteia se poate
presupune existenta, pe langa interesul economic, a unui sentiment puternic al
responsabilitatii fata de zonele de locuit vizate, rezultat numai din responsabilitatea
politica.

Un alt aspect economic important, in cazul observarii formelor de organizare a

managementului deseurilor din Europa, este faptul ca vorbim despre o prestare de


servicii. Acest sector este astfel predestinat, prin specificul serviciului, sa creeze, pe
termen lung, locuri de munca.

6. Hotarariea Guvernului Romaniei, din data de 22 Aprilie 2005, privind depozitarea


deseurilor, in conformitate cu normele europene si rezultatul negocierilor Capitolului 22 –
Mediu asigura transpunerea totala a Directivei nr. 1999/31/CE privind depozitarea deseurilor,
elimina orice inadvertenta in legislatia nationala armonizata ce are conexiuni cu depozitarea
deseurilor.

Prin adoptarea acestei hotarari s-a asigurat crearea conditiilor necesare pentru:

- clasificarea depozitelor de deseuri in trei clase (deseuri periculoase,


nepericuloase, inerte);

- depozitarea controlata a deseurilor in conditii de siguranta pentru mediu si


sanatatea populatiei;

- incurajarea reciclarii si recuperarii deseurilor, folosirea de materiale si energie


recuperata, pentru a pastra resursele naturale si a evita folosirea irationala a
terenurilor;

- monitorizarea si gestionarea corespunzatoare a depozitelor de deseuri, pentru a


preveni sau reduce posibile efecte negative asupra mediului si riscuri pentru
sanatatea umana;
- reducerea, unde este posibil, atat a cantitatii, cat si a naturii periculoase a
deseurilor la care se intentioneaza depozitarea;

- crearea bazei pentru infiintarea unei retele adecvate si unitare de instalatii de


eliminare bazate pe un nivel ridicat de protectie a sanatatii populatiei si mediului;

- suportarea de catre poluator a pagubelor produse asupra mediului generate de


depozitarea necorespunzatoare a deseurilor.

- Actul normativ intareste cerintele de mediu privind desfasurarea activitatii de


depozitare a deseurilor prin:

- impunerea unor cerinte specifice pentru autorizarea activitatii de depozitarea


deseurilor, inclusiv in ceea ce priveste amplasamentul depozitelor

- aprobarea realizarii depozitelor de deseuri ca parte integranta din proiecte


privind gestiunea integrata a deseurilor dintr-un judet / regiune (conform
Strategiei si Planului national de gestionare a deseurilor);

- reducerea cantitatilor de deseuri biodegradabile care sunt depozitate;

- respectarea unor criterii si proceduri de acceptare la depozitare si realizarea


unei Liste nationale de deseuri ce se accepta pe clase de depozit;

- reglementarea calendarului de sistare a activitatii pentru depozitele existente


neconforme;

- introducerea temenului de garantie financiara pentru asigurarea respectarii de


catre operatorul depozitului a tuturor conditiilor de construire, operare,
monitorizare, inchidere pe toata durata de viata a depozitului;

- introducerea unor prevederi diferentiate, in ceea ce priveste indeplinirea unor


cerinte, a depozitelor de deseuri municipale comparativ cu cele industriale.

In acelasi timp, actul normativ include calendarul de sistare / incetare a activitatii a


depozitelor existente neconforme si alte cerinte rezultate in urma negocierilor Capitolului 22
-Mediu.

Actul normativ intra in vigoare la 30 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial, pe data


intrarii in vigoare a prezentei hotarari se abroga Hotararea Guvernului nr. 162/2002 privind
depozitarea deseurilor.
1. C. Pumnea; G. Grigoriu - „Protectia mediului ambiant” , Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1994

2. Mircea Dutu – „Dreptul mediului – TRATAT – Abordare integrata” – Volumul II,


Editura Economica, 2003

3. Legea nr. 426 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a
Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deseurilor

4. Hotararea privind depozitarea deseurilor in conformitate cu normele europene


si rezultatul negocierilor Capitolului 22 - Mediu. – din 22 Aprilie 2005

5. www.gestiuneadeseurilor.ro - „Manual privind activitatile specifice din


domeniul gestiunii deseurilor municipale” - „Evacuarea ecologica a deseurilor
urbane” si „Dezvoltarea gestionarii deseurilor in Europa”
MANAGEMENTUL INTEGRAT AL DESEURILOR
GENERATE IN ACTIVITATI INDUSTRIALE
1. GESTIUNEA DEsEURILOR ÎN ROMÂNIA

România dispune de cantitati importante de resurse naturale,


respectiv materii prime precum carbuni bruni si lignit, sisturi
bituminoase, petrol si gaze naturale, minereuri cu continut
aurifer, argint, m 959t197j agneziu, cupru, minereuri feroase si
polimetalice, bauxita, minereuri de uraniu, mine de sare, sulf,
dolomita si roci caoline. Procesarea acestor resurse genereaza
deseuri. Sectorul industrial cel mai apropiat are la baza
reprocesarea acestor materii prime autohtone. Complexul
industrial este alcatuit din fabrici si întreprinderi specializate în
siderurgie, chimie, petrochimie, producerea de energie, minerit,
constructii de masini si diverse echipamente, textile si de
încaltaminte.
Una dintre problemele cele mai acute de protectia mediului este reprezentata de gestiunea
deseurilor. Datorita cresterii consumului în ultimii 10 ani, dar si a tehnologiilor si instalatiilor înca
învechite din industrie, în România se genereaza anual milioane de tone de deseuri. De
asemenea, exista mari cantitati de deseuri stocate în depozitele de deseuri urbane si
industriale, care ocupa mari suprafete de teren si afecteaza calitatea mediului, în special a
apelor subterane si de suprafata.

Mineritul, industria si municipalitatile sunt principalii generatori de


deseuri. Din 1995 pâna în 2000, deseurile miniere au fost reduse
de circa 14 ori de la 31C)Ja 22,7 milioane tone, în timp ce
deseurile industriale s-au diminuat de la 51 la 34 milioane tone.
Aceste scaderi însemnate se datoreaza diminuarii productiei.
Deseurile municipale au ramas cam la acelasi volum, totusi într-o
usoara crestere atingând în anul 2000 circa 8,15 milioane tone pe
an. Compozitia deseurilor este în continuare variata în functie de
regiune si perioada anului

În 1989 industria contribuia cu mai bine de 50% la cresterea


Produsului Intern Brut (PIB), astazi aceasta pondere fiind mai mica
cu peste 10%, respectiv 40% în 1999. Volumul productiei
industriale s-a diminuat cu 30-50% în 1999 fata de 1989. Motivul
principal îl constituie pierderea unor piete de desfacere
traditionale, cât si ramânerea în urma din punct de vedere
tehnologic.

Privatizarea sectorului industrial de stat a condus la modificari


privind proprietatea în paralel cu sporirea responsabilitatii
solutionarii problemelor de protectie a mediului. Se poate vorbi
deja despre un management al deseurilor în câteva sectoare de
activitate. Responsabilitatea pentru poluarile anterioare (istorice)
revine în mare masura statului. Privatizarea si modernizarea
industriala trebuie facuta în paralel cu introducerea principiului
celei mai bune tehnologii si practici utilizate deja în tarile Uniunii
Europene.

Principalele categorii de deseuri industriale generate:

• steril minier;

• cenusa si zgura de termocentrala;

• deseuri metalurgice;

• namoluri reziduale;

• deseuri chimice;

• deseuri feroase;

• deseuri din constructii.


Activitati industriale mari generatoare de deseuri:

• industria extractiva;

• producerea energiei;

• metalurgia;

• industria chimica;

• industria de masini, produse metalice;

• industria alimentara;

• rafinarea titeiului.

O categorie aparte de deseuri de productie este reprezentata de


deseurile periculoase. în România, au fost identificate 145 de
tipuri de deseuri periculoase, din totalul de 237 înscrise în
Catalogul European de Deseuri.

Cantitatea de deseuri periculoase a reprezentat:

• în 1995 - 1,6% din totalul deseurilor de productie si 15% daca se


elimina sterilul din minerit;

• în 2000 - 1,9% din totalul deseurilor de productie si 3,7% daca


se elimina sterilul din minerit.

Procentajele de mai sus indica faptul ca generarea de deseuri


periculoase a scazut în ultimi 6 ani cu aproximativ 83%.

Cantitafi generate 1995 1996 199 199 199 200


7 8 9 0
Milioane tone 5,7 5,02 2,7 2,3 2,2 0,9
% din totalul deseurilor 1,6 4,4 1,3 2,7 2,8 1,64
generate
% din totalul deseurilor de 1,6 4,7 1,3 2,9 3,1 1,91
productie inclusiv deseurile
de la exploatarea/prepararea
minereurilor
% din totalul deseurilor de 15 10 6,6 8,3 10 3,7
productie exclusiv deseurile
de la exploatarea
/prepararea minereurilor

În cursul anului 2000 s-au generat peste 55 milioane tone de deseuri, din care aproximativ 15%
reprezinta deseuri colectate din municipalitati si 85% sunt deseuri generate de industrie,
agricultura, constructii etc. în anul 2000, municipalitatile au colectat 8,15 milioane tone de
deseuri. Procentual, ponderea deseurilor urbane în totalul deseurilor generate în România a
crescut în ultimii ani, deoarece cantitatile de deseuri industriale si agricole au scazut.

Evolutia ponderii deseurilor urbane în perioada 1995-2000

Deseuri urbane 199 199 199 199 199 200


5 6 7 8 9 0
Cantitate (milioane t) 6,84 6,69 5,9 5,4 6,73 8,15
Procent din totalul deseurilor2 6 3 6,5 8,7 14,8
generate (%)

Colectarea separata a deseurilor menajere provenite de la


populatia urbana nu se practica decât la scara experimentala, în
câteva orase. De aceea, aproximativ 40% (peste 2 milioane tone
anual) din componentele deseurilor menajere, reprezentând
materiale reciclabile (hârtie, carton, sticla, materiale plastice,
metale) nu se recupereaza, ci se elimina prin depozitare finala
împreuna cu celelalte deseuri urbane.

Compozitia si caracteristicile deseurilor urbane


% greutate
Componente 1975 2000/200 Diferente
-1979 1
Hârtie 6,4 14,2 +7,8
Sticla 2,6 6,4 +3,8
Plastic 3,3 12,0 +8,7
Metale 2,9 2,8 -0,1
Textile 2,2 4,0 + 1,8
Alte deseuri organice 70,4 52,3 -18,1
Alte deseuri anorganice 12,2 8,3 -3,9
În anul 2000 erau înregistrate 303 depozite de deseuri urbane,
apartinând oraselor si municipiilor, acestea reprezentând 25% din
totalul depozitelor de deseuri din tara. Depozitele urbane ocupa
circa 1.250 ha, ceea ce reprezinta aproximativ 10% din totalul
suprafetelor afectate de depozitarea deseurilor.

Cele mai multe depozite de deseuri urbane sunt mixte (60%),


acceptând pentru depozitare atât deseuri de tip urban, cât si
deseuri industriale, de obicei, nepericuloase. Circa 30% din
depozitele orasenesti sunt depozite menajere simple, iar 10%
sunt depozite speciale pentru namolul orasenesc de epurare.
Dintre depozitele de deseuri urbane, 7% se gasesc în interiorul
localitatilor, 87% sunt amplasate în afara oraselor, iar 6% se afla
pe malul apelor.
Aproximativ 80% din depozite ocupa suprafete relativ mici (între
0,5 si 5ha), restul de 20% fiind depozite orasenesti mari, care
ocupa suprafete de la 5 la peste 20 ha. în municipiul Bucuresti,
suprafata ocupata de deseuri în cazul depozitului Glina este de 40
ha (din cele 110 ha afectate depozitarii).

La nivelul anului 2002 existau în functiune 8 depozite urbane


ecologice pentru urmatoarele localitati din România: Constanta,
Bucuresti (Giulesti Sârbi si Vidra), Piatra Neamt, Sighisoara,
Ploiesti, Braila, Sibiu.

În ultimii ani, România si-a concentrat eforturile pe câteva directii importante în protectia
mediului, printre care se numara si problematica deseurilor. Astfel, Ministerul Apelor si Protectiei
Mediului, prin Directia de Gestiune a Deseurilor si Substantelor Chimice Periculoase, a urmarit
armonizarea legislatiei în domeniul deseurilor si a initiat adoptarea unei strategii nationale si
implementarea unui Plan National de Actiune pentru Gestiunea deseurilor industriale si urbane.

În domeniul legislativ, în ultimi doi ani au fost adoptate


reglementari importante în domeniul gestiunii deseurilor si anume
reglementari privind regimul deseurilor si deseurilor periculoase,
gestiunea uleiurilor uzate, gestiunea PCB-urilor si celorlalti
compusi desemnati, gestiunea deseurilor industriale reciclabile,
regimul bateriilor si acumulatorilor care contin substante
periculoase, depozitarea deseurilor, incinerarea deseurilor,
gestiunea ambalajelor si deseurilor de ambalaje, serviciile publice
de salubrizare a localitatilor.

Ministerul Apelor si Protectiei Mediului, prin intermediul


Institutului National de Cercetare - Dezvoltare pentru Protectia
Mediului - ICIM Bucuresti, realizarea rapoarte anuale privind
gestiunea deseurilor în România. ICIM si Inspectoratele de
Protectia Mediului judetene efectueaza anchete anuale pe baza
de chestionare la care raspund atât generatorii de deseuri
industriale, cât si gestionarii de deseuri urbane si industriale.

Strategia Nationala pentru Gestiunea Deseurilor si Planul de


Actiune în acest domeniu este în curs de finalizare si adoptare de
catre guvern.

Se poate concluziona ca trecerea de la o economie centralizata la


o economie de piata libera impune si adoptarea unor noi practici
de management financiar, atât în sectorul privat, cât si în cel
public. Pentru a asigura o adaptare mai buna a gestiunii
deseurilor la noile conditii economice, se vor organiza cursuri de
perfectionare pe probleme economice specifice. Acestea vor viza
în principal formularea planurilor de afaceri necesare accesarii
unor finantari durabil în conditiile economiei de piata.

Stabilirea de parteneriate între entitati publice si private a


constituit o solutie a unor probleme de productie si servicii.
Domeniul de gestiune a deseurilor poate beneficia substantial de
pe urma unor astfel de parteneriate atât în scopul transferului de
tehnologii curate, cât si pentru dezvoltarea unor facilitati
precum sisteme de colectare selectiva, instalatii de recuperare,
reciclare sau incinerare, depozite de deseuri.

Un rol important îl au si programele de colaborare bilaterale sau


cu diferite organisme internationale axate pe dezvoltarea
capacitatii institutionale care vor fi orientate, cu acordul partilor
implicate, si spre gestiunea deseurilor, alegându-se obiective
specifice la nivel national sau local. România este decisa sa
foloseasca mai eficient toate oportunitatile de finantare externa
disponibile (pâna în momentul aderarii la UE cât si dupa) pentru
a-si rezolva cât mai eficient problematica deseurilor.

2. VALORIFICAREA DEsEURILOR - NECESITATE A


DEZVOLTĂRII DURABILE

2. 1. Sisteme integrate de valorificare a deseurilor industriale


Modificarea ecosistemelor globale, datorita consumului si
productiei, arata cât de important este procesul de regândire a
utilizarii resurselor naturale de catre economie si societate. în
acest context, Comisia Europeana pentru Mediu si Dezvoltare a
definit un nou model ecopolitic si a creat termenul de dezvoltare
durabila. Principiul dezvoltarii durabile, conform caruia,
continuarea dezvoltarii economice pentru satisfacerea
necesitatilor societatii de astazi, nu o risca pe cea a generatiilor
viitoare, sta la baza Legii Mediului din tara noastra. Asigurarea
dezvoltarii durabile necesita respectarea reglementarilor
legislative bazate pe principii ca: precautii în luarea deciziilor,
prevenirea riscurilor ecologice si a producerii daunelor,
conservarea biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural, înlaturarea, cu prioritate, a poluantilor care
afecteaza nemijlocit si grav sanatatea oamenilor.

O strategie importanta pentru atingerea acestui scop, consta în


dezvoltarea economiei într-un sistem (circuit) închis de
transformare a materiei si energiei (flow-circular economy) fara
atingerea echilibrelor ecologice, prin deversarea deseurilor în
exteriorul circuitului, cu închiderea fluxului acestora. Reciclarea în
conditiile actuale pare sa reintroduca în fluxul productiv maxim
2/3 din deseuri, iar restul 1/3 formeaza deseuri din alte deseuri,
întocmai ca într-un flux tehnologic. Se deduce ca, deocamdata,
societatea fara deseuri ramâne la nivelul notiunii de utopie.

În scopul promovarii efective a dezvoltarii durabile este necesara


cooperarea între toate ramurile economice pentru mentinerea
materialelor în procesare tehnica pe o durata cât mai mare, în
conditii de precautie la luarea deciziilor, în vederea prevenirii
riscurilor ecologice si a producerii daunelor. Aceste decizii sunt
eficiente în contextul corelarii lor cu pârghiile economice
stimulative sau coercitive, «poluatorul plateste». Pentru industrie,
problema gestionarii deseurilor prin valorificare (recuperare si
reciclare) reprezinta o necesitate nationala, o prioritate
economica si ecologica.

2.2. Terminologie. Clasificarea deseurilor industriale


În contextul legislativ actual nu pare a fi stabilita exact distinctia
terminologica între "materie prima secundara de recuperare" si
"deseu". Sunt necesare clarificari în ceea ce priveste terminologia
cuvintelor cheie care descriu activitatea în domeniul gestionarii
deseurilor.

Recuperarea include activitatile de colectare, transport, stocare,


selectionare si prelucrare (conditionare) a anumitor deseuri si/sau
componenti ai acestora. Deseul recuperat poate fi reintodus într-
un flux tehnologic prin reciclare interna si/sau reciclare externa.

Reciclarea directa (interna) consta în reintroducerea deseurilor


industriale recuperate în acelasi tip de flux tehnologic care le-a
produs.

Reciclarea externa sau reutilizarea este activitatea industriala de


reintroducere a deseului recuperat într-un flux tehnologic total
diferit de cel care l-a produs.

Deseul industrial, provenit din industria minerala poate fi descris


ca un material solid sau lichid, cu o compozitie complexa, care îl
face impropriu pentru utilizarea initiala. Deseul are valoare
economica nula sau negativa pentru producator (detinator) la un
moment si un loc dat. Pentru a evacua deseul detinatorul trebuie
sa plateasca. Daca dimpotriva, pentru un deseu rezultat dintr-un
proces industrial, se plateste achizitionarea lui de catre un
utilizator, atunci denumirea corecta este de materie prima
secundara. Pentru producator, deseurile destinate recuperarii si
comercializarii devin subproduse industriale sau produse
secundare.

Deseul, ca material rezidual dintr-un proces industrial sau ca


produs industrial epuizat într-o etapa de utilizare, devine
subprodus industrial daca dobândeste, cu sau fara tratament
specific, un potential de utilizare. Delimitarea notiunilor
de deseu si materie prima secundara va fi mereu fluctuanta, în
functie de performantele tehnologice si interesele economice.
Deseurile industriale înglobeaza substante, materiale, produse,
reziduuri generate de activitatea industriala a caror eliminare din
ciclul productiv se asigura printr-o gestionare adecvata si anume:

- recuperare (conditionare) si/sau depozitare, în vederea reciclarii;

- eliminare, prin stabilizare/solidificare (în vederea stocarii ca


deseu ultim) sau prin incinerare.

Scopul economiei în flux închis îl constituie echivalarea notiunii de


deseu industrial cu cea de subprodus industrial, ca materie prima
secundara sau combustibil secundar (de substitutie). De altfel,
importanta economica si ecologica a valorificarii unor subproduse
industriale cum sunt zgurile de furnal si cenusile volante de
termocentrala, constituie argumente indubitabile în confirmarea
caracterului de subproduse industriale sau de materii prime
secundare. Acelasi caracter îl confirma din ce în ce mai multe
deseuri industriale care constituie alternative ale resurselor
naturale epuizate sau în curs de epuizare, în procese tehnologice
din industria materialelor de constructii sau în lucrari de
constructii.

Tehnologiile din constructii care sunt compatibile cu procesarea si


reciclarea, prin care deseurile industriale se transforma în materii
prime sau combustibili de substitutie, se bazeaza pe realizarea
unui echilibru între factorul economic (realizabil) si cel ecologic
(rezonabil).

Deseul ultim, admisibil în locuri autorizate de stocare, rezulta


direct dintr-un proces industrial sau dupa un tratament de
neutralizare (denocivizare) si nu mai poate fi tratat în conditiile
tehnico-economice de moment pentru extragerea partii
valorificabile sau pentru reducerea caracterului poluant si/sau
periculos. Deseurile ultime sunt de natura minerala, iar
potentialul poluant este dat de continutul în metale grele sub
forma de compusi greu solubili. Sunt foarte putin reactive, foarte
putin evolutive, foarte putin solubile. O metoda de gestionare a
deseurilor ultime este solidificarea/stabilizarea în sisteme de
întarire hidraulica, cu grad ridicat de impermeabilitate, deosebit
de stabile fizico-chimic (practic, inerte) fata de substantele
considerate agresive (O2, CO2, cloruri, sulfati) dizolvate în apa.

Conform normelor europene se disting cinci clase de deseuri


industriale stocabile:

- Clasa 1: deseuri industriale periculoase, dar netoxice (ca de


exemplu cele de azbest);

- Clasa 2: deseuri industriale nepericuloase, netoxice si asimilate;

- Clasa 3: deseuri inerte, în care sunt incluse, în special;

deseurile din constructii si din demolarile cladirilor (din


care se exclud materialele inflamabile si putrescibile);

deseurile solide si inerte provenind din constructii rutiere;

- Clasa 4: deseuri toxice;

- Clasa 5: deseuri industriale, produse în cantitati foarte mari, ale


caror caracteristici sunt cunoscute si, în general, stabile, în
anumite limite. între acestea sunt cenusile de

O caracteristica importanta a clasificarii, propusa în schema de


mai sus, se refera la dificultatea fixarii unui anume deseu sau
subprodus industrial într-o anumita clasa, pe criteriul
proprietatilor fata de mediu: a) material inert; b) periculos; c)
toxic. Astfel, prin înglobarea deseului într-o matrice compatibila,
în proportie corespunzatoare unei "dilutii" suficiente în functie de
proprietatile componentilor (matrice-deseu) si ale produsului
(pamânt stabilizat, ciment, beton, ceramica) potentialul poluant
scade substantial.

De exemplu, haldele de cenusi volante de termocentrala pot


genera, prin lixiviere în apele naturale, compusi toxici la un nivel
inacceptabil. Pe de alta parte, betoanele cu 20-25% cenusi
volante sunt acceptate ca având un impact nesemnificativ asupra
mediului.
Prin generalizare, rezulta ca din punct de vedere tehnic si
ecologic, "exploatarea" compatibilitatii între deseul industrial si
matricea materialului conventional de constructii, a condus la o
noua clasa de tehnologii în industria materialelor de constructii si
a constructiilor, si la o noua treapta, superioara, de gestionare a
deseurilor.

Este un progres relevant în ceea ce priveste corelarea tehnologiei


cu mediul, favorabil influentat, prin conlucrarea specialistilor din
domenii interdisciplinare.

2.3. Necesitatea valorificarii deseurilor industriale - criterii de


evaluare

2.3.1. Evaluarea logistica si economica

Nevoile crescânde de materiale de constructii în cursul ultimelor


decenii au condus la restrângerea sau chiar epuizarea unor
resurse de materii prime traditionale. în consecinta, distantele de
transport dintre producatorul de material de constructii si
utilizator au tendinta sa creasca continuu.

Pe lânga nevoia de materiale de constructii, aceleasi zone se


confrunta cu o importanta cantitate de deseuri industriale, a caror
depozitare este, de cele mai multe ori, incompatibila cu protectia
mediului. Aceste deseuri (cu desfacere comerciala minimala) sunt
acumulate în zone de haldare cu capacitate din ce în ce mai
limitata. Apare o importanta penurie a posibilitatilor de depozitare
care, prin impactul nefavorabil asupra mediului, duce la o
crestere rapida a taxelor impuse de legislatia de mediu.

Pentru o demolare si o reconstructie rutiera, de exemplu, daca


este posibila reciclarea directa (pe loc) economia totala de
materiale, dupa datele Centrului de Cercetari Rutiere din Belgia
[6] poate reduce cu 50% cheltuielile totale ale lucrarii, repartizate
astfel:

- 70% reduceri cheltuieli de transport (pentru materiale noi si


deseuri);
- 20% reduceri din pretul mai mic al materialelor recuperate;

- 10% reduceri din micsorarea taxele de depozitare a deseurilor.

Acest mod de valorificare nu este generalizat, înca, la nivelul


santierelor de constructii, imediat dupa demolare.

Totusi, criza spatiilor de depozitare a deseurilor, care se rasfrânge


dramatic asupra ambientului general, asupra restrângerii
suprafetelor agricole, poate accelera activitatea de reciclare în
domeniul constructiilor.

Statisticile arata ca în România, la nivelul anului 1993 erau


ocupate cu deseuri industriale depozitate, de cele mai multe ori în
conditii improprii, peste un milion de hectare. In consecinta, a
devenit necesara promovarea continua a interesului economic
prin care sa se abordeze operatiile de demolare si de
reconstructie, în strânsa corelare, printr-o coordonare riguroasa a
acestor doua etape, care includ si activitati de recuperare si
reciclare a deseurilor.

Ca urmare a crizei de resurse naturale, corelata cu cresterea


preturilor de depozitare a deseurilor, companiile industriale sunt
stimulate catre decizii favorabile procesarii si livrarii, în conditii
avantajoase, a deseurilor proprii, catre acei utilizatori care le
valorifica sau sa accepte deseuri externe tehnologiei proprii, ca
materii prime de substitutie (în ambele sensuri tranzactiile fiind
favorabile economic). Acceptarea deseurilor externe ca materii
prime de substitutie este oportuna daca suma costurilor
materialelor (inclusiv tratarea si transportul), a costurilor de
productie si de stocare este mai mica decât la utilizarea
materialelor traditionale.

Pe de alta parte, firma furnizoare compara costurile de stocare a


deseurilor cu costurile de livrare. Costurile de stocare includ
colectarea si transportul deseurilor la locul de depozitare,
serviciul de depozitare si taxele publice. Compania furnizoare
opteaza pentru reciclarea externa a propriilor deseuri industrale
numai daca cheltuielile de recuperare si de transport, sunt mai
mici decât eliminarea în halde proprii, publice sau alt mod de
gestionare.

Deoarece transportul detine o pondere importanta a cheltuielilor


de reciclare, apare evidenta optiunea reciclarii deseurilor la locul
de producere, în special, pe santierele de demolari si de
constructii, cât si în companiile de materiale de constructii care
detin tehnologii flexibile, adaptabile reciclarii. Exemple pot fi
reciclarea deseurilor ceramice si a namolului din apele reziduale
în fabricile de ceramica fina, a pulberii colectate în sistemele de
desprafuire în fabricile de ciment si de var s.a. în domeniul
lucrarilor de constructii, lipsa unor tehnologii de reciclare, ca
agregate în betoane, este compensata printr-o simpla rambleiere
a deseurilor inerte, ca fiind o solutie care se dovedeste, în
general, cea mai economica.

Evaluarea logistica si economica necesita informatii despre:

- locul de producere a deseurilor si tipul de activitate industriala;

- costurile totale pentru productie, pentru transport si tratare sau


preparare (purificare,
uscare, maruntire s.a.);

- cantitatea produsa anual si frecventa productiei (continua sau


sezoniera);

- pastrarea constanta a caracteristicilor fizico-chimice;

- garantia de conformitate a parametrilor calitativi detinuta de


producator (furnizor).

Acesti parametri contribuie la stabilirea domeniului de reutilizare


a deseurilor

industriale în conformitate cu tehnologiile curente (sau cu


modificarile ce se impun) corelate cu documentatiile tehnice
(standarde de produs, specificatii, instructiuni de aplicare).

2.3.2. Evaluarea tehnica


Un factor limitant, important al reciclarii îl constituie instabilitatea,
adesea la aceeasi sursa a caracteristicilor fizico-chimice ale
deseurilor. Desi, prin conditionare, acest inconvenient poate fi
ameliorat, de multe ori costurile reciclarii nu sunt justificate de
caracteristicile tehnice ale produsului finit, adesea inferioare celor
specifice produselor obtinute din materii prime traditionale. Acest
aspect se reglementeaza prin instructiuni tehnice de valorificare a
deseurilor si de utilizare a produselor, care prescriu limitele de
performanta (pentru betoane cu agregate reciclate, pamânturi
stabilizate cu deseuri granulare de cariera, din industria
metalugica sau miniera, îmbracaminti rutiere cu bitum reciclat
etc).

Tot în sens limitativ actioneaza si mentalitatea, adesea


conservatoare, a factorilor de decizie din domeniul producatorilor
sau utilizatorilor de materiale de constructii. Sunt preferate
materiile prime clasice pentru ca prezinta certitudinea
performantelor tehnice si ecologice ale produselor obtinute, fara
sa fie necesare cercetari si încercari suplimentare, adesea destul
de costisitoare.

Evaluarea tehnica consta în analiza si examinarea riguroasa a


caracteristicilor fizico-chimice si mecanice ale deseurilor
reciclabile, care prezinta interes pentru un anumit domeniu al
constructiilor si se încadreaza în conditiile limita cerute de
reglementarile tehnice. Daca valorile caracteristicilor de utilizare
nu sunt cele corespunzatoare reglementarilor standard, se
stabilesc oportunitatile de valorificare prin tehnologii de
recuperare sau conditionare (selectare, uscare, maruntire,
purificare etc.) sau prin modificari adecvate (minimale) ale
tehnologiei principale.

Instabilitatea proprietatilor fizico-chimice, fata de cele standard,


cât si neomogenitatea unui deseu industrial sunt criterii care
decid examinarea atenta a domeniului de reciclare, aceasta etapa
fiind adesea hotarâtoare în procesul de valorificare. De exemplu,
în cazul fosfoghipsului, utilizabil Ia fabricarea ipsosurilor,
cheltuielile prea mari pentru purificare fac de multe ori impropriu
acest tip de valorificare. De asemenea, în cazul deseurilor
utilizate drept combustibili de substitutie, în industria cimentului,
a ceramicii, puterea calorica este parametrul decisiv. Daca
aceasta variaza de la un lot la altul sau de la un deseu la altul se
produc disfunctionalitati importante ale mentinerii regimului
termic în insatalatiile termice (cuptoare pentru ciment sau pentru
ceramica de constructii).

2.3.3. Evaluarea ecologica si economica

Necesitatea diminuarii urgente a stocurilor de deseuri industriale


este corelata cu caracterul profitabil al activitatilor industriale
antrenate în procesul de reciclare si de reutilizare. Criteriile
ecologice acceptate în domeniul gestionarii deseurilor sunt cele
impuse de legislatia de mediu. Exceptie fac, în sens pozitiv, acei
manageri care întrevad si avantaje economice, prin acceptarea
spre procesare a unor deseuri externe pentru reciclare, sau fac
eforturi (prin investitii de capital importante) sa proceseze si sa
furnizeze propriile deseuri unui utilizator extern. Aceasta
activitate poate avea un efect economic benefic, pe termen lung,
asupra rezultatelor economice ale companiei.

Efectele economice pot sa apara si pe baza considerentelor de


imagine pe piata (puternic influentata de investitiile de capital
pentru tehnologii nepoluatoare si produse ecologice) sau a evitarii
unor cheltuieli, prin anticiparea restrictiilor impuse de legislatia de
mediu.

Organizarea unor companii industriale, Furnizoare/acceptatoare


de deseuri industriale, în retele zonale de reciclare, este un mod
de concretizare a programelor proprii de evaluare economica,
logistica si tehnica a procesului de valorificare.

Optiunile de valorificare-cooperare pe termen lung, între un


furnizor de deseuri si un utilizator de deseuri (relatie obisnita, în
prezent) sunt avantajoase pentru ca:

- este suficienta o singura etapa de evaluare economica, tehnica


si ecologica a
reziduurilor furnizate/acceptate;

- nu este necesara identificarea de noi furnizori;


- sunt mai usor de respectat contractele si alte obligatii
financiare;

- se stabileste încrederea si deprinderea de a obtine/furniza


deseuri la parametrii
negociati privind calitatea, cantitatea si pretul.

2.4. Structuri si retele de valorificare a deseurilor industriale

În general, firmele mari consumatoare de resurse sau care produc


mari cantitati de, deseuri, inevitabile procesului productiv, sunt
implicate în diferite relatii bilaterale de reciclare (celule de
reciclare).

O structura de reciclare este rezultatul corelatiilor de natura


tehnica, informationala si Ipomerciala între utilizatorii/producatorii
de deseuri cu alte societati industriale. Dezvoltarea structurii de
reciclare este un proces evolutiv, pe baza cooperarii pe termen
lung între utilizatori si furnizori. în aceste structuri un loc central îl
ocupa firmele cu mari consumuri de materii prime si combustibili
primari, ca si cele care realizeaza cantitati importante de deseuri.
Acestea constituie companiile centrale, care definesc structura de
reciclare, pentru care oferta (sau furnizarea) constanta de
materiale reziduale (reciclate ca materii prime) are importanta
vitala. De exemplu, fabricile de ciment din Austria s-au confruntat
cu presiuni severe privind preturile, ca urmare a competitivitatii
impuse pentru patrunderea pe piete noi (în special, Europa de
Est). Acest aspect a constiuit una din cauzele utilizarii materiilor
prime si a combustibililor de substitutie (sulfoghips, respectiv si
anvelope uzate, solventi reziduali) prin care s-a îmbunatatit
structura costurilor.

Firmele integrate în diferite sisteme de relatii de furnizare-


recuperare-reciclare a deseurilor se confrunta, inevitabil, cu
probleme privind relatiile bilaterale si cu modul de organizare al
întregii retele (a structurii totale de reciclare).

În fig. 2.1 este prezentata o structura de reciclare în jurul unei


companii din industria siderurgica, Este relevant ca principalii
utilizatori de deseuri sunt din. domeniul constuctiilor si al
materialelor de constructii.

Fig. 2.1. Structura de reciclare realizata în jurul unei companii


siderurgice

Retele de reciclare sunt sisteme de conexiuni între companii


industriale care furnizeaza sau utilizeaza deseuri industriale pe
principiul continuitatii procesarii acestora. O premiza pentru
activitatea continua, pe termen lung, a companiilor industriale o
constituie cooperarea în domeniul reciclarii deseurilor, pe criterii
care definesc acest proces ca fiind o activitate realizabila,
economic si rezonabila, ecologic. Aceste doua caracteristici sunt
interdependente, în sensul ca optiunile de reciclare care necesita
mult efort (de exemplu, consum mare de energie la tratarea sau
transportul pe distante mari a deseurilor) nu sunt avantajoase nici
economic, nici ecologic.

Structurile si retelele de reciclare sunt analizate prin studii de caz,


care descriu diversele simbioze industriale bazate pe conexiunile
între marii producatori de deseuri si utilizatorii importanti. Un
asemenea sistem de conexiuni, între companii industriale din
Austria, este prezentat în fig. 2.2.

Caracteristicile generale ale retelelor de reciclare sunt:

- diversitatea data de numarul de organizatii participante, cu


programe diferite de
dezvoltare si de productie;
- centralizarea concretizata prin adoptarea de catre un agent
economic, a functiilor de
coordonare;

- complexitatea data de numarul si tipul de conexiuni între


organizatii si companii.
Fig. 2.2. Structuri integrate de reciclare în Austria
Lipsa informatiilor despre optiunile potentiale de reciclare si
despre tehnologiile de reciclare, este una din ratiunile importante
ale faptului ca organizatii integrate în retea, înca nu valorifica si
continua sa depoziteze reziduurile care sunt reciclabile din punct
de vedere economic si ecologic. Companiile specializate în
domeniul reciclarii pot îmbunatati situatia pe plan informational.
Agentiile de reciclare se pot constitui sub forma de structuri
informationale si de coordonare, în vederea reducerii deficitului
de informatii al agentilor economici integrati în retea. De
asemenea, în cadrul structurilor de reciclare se întrevede
dezvoltarea firmelor specializate în tratarea deseurilor, ca o
consecinta a cresterii complexitatii procesarii, în corelatie cu
tendintele de extindere a valorificarii deseurilor industriale.

Din acest sistem reiese importanta decisiva a parametrilor


economici pentru dezvoltarea conexiunilor bilaterale. în structura
de reciclare (din fig. 1.3) lipseste suprastructura informationala, la
nivel regional. Structura de reciclare este institutionalizata prin
protocoale de colaborare între Universitatea din Graz, Ministerul
Mediului, Camera de Comert.

În baza studiului de caz prezentat, se poate deduce, prin


particularizare, ca procesul tehnologic de obtinere a cimentului
Portland este important în valorificarea deseurilor industriale
combustibile si necombustibile si poate fi denumit coproces de
fabricare a cimentului si valorificare (distrugere) unor deseuri
industriale.

Premisele sunt generoase, fiind concretizate de compatibilitatea


compozitiei materiilor prime, respectiv a clincherului cu cea a
reziduurilor; de procesul termic distructiv pentru substantele
poluante, fara implicatii ecologice datorate emisiilor gazoase.
Deseurile cu continut de oxid de calciu, de la fabricarea
acetilenei, a hârtiei pot substitui calcarul, iar reziduurile silicioase
(sisturi), aluminoase (bauxitice) si cele cu continut de fier (cenusa
de pirita), pot substitui partial argila, în conditiile unei compozitii
modulare impuse clincherului. Cenusa rezultata la arderea
combustibililor de substitutie reprezinta, de asemenea, o materie
prima, pentru ca este înglobata, fizic si chimic, în clincher. De
aceea, se poate aprecia ca deseurile combustibile sunt materii
prime si, simultan, combustibili de substitutie.

Referitor la materialele de adaos în clincher, se cunoaste rolul


zgurii granulate de furnal - cu proprietati hidraulice latente, al
cenusilor volante si altor subproduse industriale, cu continut de
silice activa, asupra proprietatilor cimentului. Ghipsul (pentru
reglarea timpului de priza) poate fi înlocuit cu desulfoghipsul,
rezultat din instalatiile de desulfurare cu calcar a carbunilor.
Deseurile industriale se introduc în sistemul de procesare al
cimentului în acele zone ale fluxului tehnologic care asigura o
valorificare la eficienta maxima (corelata cu competitivitatea
cimentului) si poluarea minima. Materialele secundare
substituente ale clincherului, cum sunt zgurile, se introduc în
moara de clincher, iar sisturile carbonifere cu rol de materie prima
si combustibil se introduc în cuptor sau calcinator, în functie de
caracteristicile fizico-chimice (compozitie oxidica si putere
calorica). Deseurile combustibile netoxice sunt introduse în
arzatorul secundar, la precalcinare, iar deseurile toxice sunt
introduse în arzatorul principal al cuptorului, unde temperatura
calorica a gazelor de ardere atinge 2000°C, suficienta pentru
disocierea totala a substantelor organice toxice.

În contextul celor prezentate, se deduce rolul important al


industriei cimentului în valorificarea si distrugerea deseurilor
industriale toxice. Acest model, ca optiune este parte integranta a
unui viitor ecosistem industrial (analog ecosistemelor biologice)
prin care se încearca limitarea perturbarii ciclului materiei prin
reducerea la minimum a deseurilor în mediul ambiant.

Evolutia constanta a normelor legislative catre grade ridicate de


severitate, determina industria si colectivitatile publice, sa puna
în aplicare strategii noi de gestionare pe termen lung. ca actiuni
de compromis între factorii economici, tehnici si ecologici. Pe
termen lung evolutia normelor rezulta din conjugarea efectelor
datorate "rutelor de retroactiune pozitive", prezentate în schema
din fig. 1 .4.

Aceste rute reprezinta o relatie cauza-efect, care determina o


schimbari de tipul, "mai mult conduce la mai mult", ca ruta de
retroactiune pozitiva sau "mai mult conduce la mai putin", ca ruta
de retroactiune negativa.

Viteza de schimbare a sistemelor tehnologice nu poate creste


nedefinit; iar schema din fig. 2.3. reprezinta un mod (inductor) de
schimbare care este în acord cu politica de dezvoltare durabila,
initiata în raportul final al Conferintei ONU din 1992 la Rio de
Janeiro.

Fig. 2.3. Influenta normelor legislative asupra tehnologiilor de


reciclare

si a protectiei mediului

Un aspect interesant, recent ca aparitie, care capata proportii de


fenomen si frâneaza aceasta schimbare continua (fara sa o
opreasca) este ceea ce se numeste sindromul NIMBY (never in my
back yard - nimic în spatele curtii mele) care explica
ambiguitatea, de fapt, a eului uman. Când se fac investitii directe
la o societate economica sau comunitate, apar reticente; se
aproba, de principiu, utilitatea unei instalatii de tratare a
deseurilor, dar se accepta greu, în vecinatate un centru de
stocare/tratare/valorificare sau o activitate industriala care aplica
tehnologii de valorificare/distrugere a deseurilor toxice.

Un sistem de valorificare a deseurilor si subproduselor industriale


cu un singur tip de utilizator, este nesigur si fragil, pentru ca este
supus fluctuatiilor de productie, si ale cererii si ofertei pe piata de
materialelor si lucrarilor de constructii realizate si cu materii
prime secundare. Un exemplu îl poate constituie reciclarea sticlei,
un material care se produce prin tehnologii mari consumatoare de
energie si poluatoare.

În Elvetia, criza petrolului din 1973 a determinat fabricile de sticla


sa valorifice masiv deseurile de sticla la fabricarea sticlei de
ambalaj. Datorita reducerii consumului de combustibil la topire,
fabricile de sticla si-au putut permite sa plateasca un pret bun pe
deseurile de sticla. Sistemul a încurajat enorm furnizorii, dar dupa
numai 6 ani, procesul a trebuit sa fie temporizat din doua cauze
majore: micsorarea cererii de butelii de sticla si necesitatea
tehnologica de mentinere a procentului de reciclare, sub 100%. în
continuare, întreprinderea propunea furnizorilor sa livreze deseuri
de sticla separate pe culori, bruna, alba, verde (la preturi
diferentiate). Dar si acest demers este stopat dupa circa 10 ani
pentru ca a crescut enorm pretul energiei, iar productia s-a
adaptat acestuia. Furnizorii de deseuri de sticla încearca sa
diversifice domeniile de recuperare, deci cauta alte debusee
(filiere de recuperare). O asemenea filiera este reprezentata de
concasarea grosiera a sticlei (de orice tip si culoare) pentru
obtinerea de agregat de rambleiere, iar alta filiera consta în
exportul sticlei ca deseu.

Acest exemplu poate constitui una din premizele de generalizare


a modului de transformare/reciclare a materiei, ca proces cu o
evolutie continua, pentru ca o economie de piata fara deseuri
este, înca, un ideal al dezvoltarii.

3. MATERIALE UTILIZATE ÎN CONSTRUCŢIA DEPOZITELOR


ECOLOGICE DE DEsEURI
Daca avem în vedere gradul ridicat al agresivitatii chimice ale
unor deseuri sau potentialul poluator al altora, de pe o parte, si
rolurile functionale necesare a fi îndeplinite de elementele
componente ale depozitelor ecologice, pe de alta parte, se poate
ajunge lesne la concluzia ca materialele si instalatiile necesare
realizarii constructiei acestora trebuie sa aiba rezistente si
caracteristici specifice, sensibil diferite de cele destinate altor
tipuri de constructii (civile, industriale, hidrotehnice, hidroedilitare
etc). Elasticitate, etanseitate, rezistenta la tasari diferentiate, la
agresivitate chimica si biologica, masa si volum redus etc. sunt
caracteristici evident necesare unei bune comportari în timp a
constructiei si concomitent pentru protejarea (nepoluarea)
factorilor mediului ambiant.

În acest context, asa dupa cum se va putea constata în


continuare, materialele care raspund cel mai bine cerintelor
mentionate sunt materialele geosintetice si instalatiile fabricate
din polimeri.

3.1. Materialele geosintetice, elemente introductive, clasificari

Geosinteticele sunt materiale obtinute din polimeri, cu o larga


utilizare în lucrarile de constructii, în general, si în cele de
terasamente si filtrare-drenaj în special. Debutul utilizarii acestor
materiale în constructii s-a produs în anul 1950.

Proprietatile materialelor geosintetice, avantajele pe care acestea


le au, prin comparatie cu materialele clasice, le-au dat o larga
aplicabilitate în lucrari de:

• terasamente la consolidari de taluze, maluri, diguri, baraje de


pamânt (armari);

• drenaj;

• fîltratie si filtratie - drenaj;

• infrastructuri de drumuri si piste;

• depozite de deseuri industriale si menajere.


Principalele avantaje ale geosinteticelor fata de materialele
clasice (materialele granulare, betonul, fierul beton etc), sunt
urmatoarele:

1. înlocuiesc mari volume si mase de materiale clasice, la


performante egale;

2. aduc importante economii de materiale si energie;

3. uniformitatea proprietatilor garantate, pe întreaga suprafata a


acestora;

4. reduc impactul lucrarilor de constructii asupra mediului


ambiant;

5. sunt usor de pus în opera, cu tehnologii simple, costuri si


manopere reduse,
fara utilaje speciale;

6. pot fi puse sub sarcina imediat dupa instalare;

7. pretul lor de cost este comparabil cu cel al materialelor clasice.

Dintre dezavantajele materialelor geosintetice se pot aminti:

1. nu pot îndeplini decât rolul constructiv pentru care au fost


concepute, solicitate
sau încercate, în caz contrar putând fi usor deteriorate, datorita
structurii
specializate;

2. sunt materiale subtiri, cu masa redusa în general si sensibile la


contactul cu
materialele clasice (grele si dure);

3. sunt, cel mai adesea, sensibile la radiatiile ultraviolete;

4. sunt mai expuse fenomenului de îmbatrânire decât materialele


clasice (în
conformitate cu cercetarile fiabilitatea materialelor GS este de
aproximativ
100 de ani).

Materialul de baza pentru realizarea geosinteticelor îl


constituie polimerii, sau pentru diversificarea caracteristicilor si
proprietatilor, din polimeri aditivati cu diversi componenti.
Principalii polimeri folositi pentru obtinerea GS, sunt:

• polietilena (PE) de joasa, medie si înalta densitate (HDPE);

• polipropilena (PP);

• poliesterul (PS);

• poliamida (PA);

• policlorura de vinii (PVC).

Ţinând seama de cea mai importanta functiune ce poate fi


îndeplinita, geosinteticele se clasifica în urmatoarele categorii:

1. Geotextile (GT), care au drept principala functiune filtrarea si


drenajul;
pentru folosinte speciale exista si GT biodegradabile, deci cu
durata de viata
limitata;

2. Geomembranele (GM), care prin principala lor proprietate pot


asigura o
etansare avansata;

3. Geogrilele (GG) georetelele (GR), utilizate cu prioritate


pentru armare si
consolidare (ranforsare);

4. Geocompositele (GC), care pot îndeplini una sau mai multe


functiuni, fiind
în consecinta, combinatii între primele trei grupe, sau cu alte
materiale.
Amploarea utilizarii si consacrarea utilizarii acestor materiale pe
plan mondial, a determinat nomenclaturizarea lor în grupe de
standarde. în România nu exista standarde pentru utilizarea GS,
ci doar norme ("Norme tehnice privind utilizarea geotextilelor si
geomembranelor la lucrarile de constructii", indicativ C - 227 - 88,
publicat în Buletinul Constructiilor vol.3/1989.

În paragrafele urmatoare se prezinta caracteristicile si domeniile


de utilizare ale celor patru tipuri de GS mentionate anterior.

Fig.3.1. Roluri functionale ale materialelor geosintetice (GS)

3.1.1. Geotextilele (GT)

Geotextilele sunt materiale textile permeabile realizate din


polipropilena sau poliesteri si mai rar din poliamida si
polipropilena. Sunt prezentate sub forma de paturi sau straturi
textile simple si rezistente cu grosimi de pâna la δ = 1 cm, latimi
de I = (3/6/10) m si lungimi mari. în consecinta sunt livrate în
baloturi.

Materia prima (PP, PES) în procesul de fabricatie este prelucrata,


sub forma de:

• filamente (fire continui obtinute prin extinderea directa a


polimerului adus
prin topire sau dizolvare în stare de fluid vâscos, urmata de
solidificare prin
racire în aer) folosite independent pentru fabricarea geotextilelor
netesute;

• fibre, obtinute din taierea filamentelor la lungimi de


(40...100) mm si diametre Φ = (13...30) (im; sunt folosite
pentru producerea GT netesute sau pentru realizarea firelor prin
filare (toarcere);

• fire, obtinute prin asocierea filamentelor sau prelucrarea


fibrelor; au grosimi
Φ = (10...20) fim.

Obs.: 1) asocierea filamentelor pentru obtinerea firelor (fir


multifilamentar) se fac prin rasucire, iar firele se obtin din fibre
prin filare;

2) caracteristicile filamentelor, fibrelor si firelor sunt finetea


si rezistenta la solicitari mecanice.

Clasificarea GS, se face dupa mai multe criterii. Dupa criteriul


modului de fabricatie,deosebim:

GT - clasice;

- speciale:

- compuse.

Dupa criteriul textil (tipul textilului)

GT - netesute;

- tesute;

- tricoturi;

- alte categorii (speciale si compuse).


Dupa criteriul materiei prime se deosebesc urmatoarele
categorii:

a) dupa tipul elementelor constituente:

• produse realizate din fibre:

=> continue (filamente),

=> taiate (pentru cele netesute);

• produse realizate din fire:

=> monofilamentare,

=> multifilamentare,

=> filate,

=> fibrilate (specifice pentru tesaturi, tricoturi, plase etc);

• produse realizate din folii sau placi, specifice pentru geotextilele


speciale si
compuse;

b) dupa natura polimerului:

• produse realizate dintr-un amestec de polimeri sintetici;

• produse realizate dintr-un amestec de polimeri sintetici si


naturali;

c) dupa provenienta materiei prime:

• materiale la prima întrebuintare;

• materiale recuperabile si refolosite.

Dupa criteriul tehnologiei de fabricatie:

• tehnologii textile pentru grupa GT clasice si o parte din cele


speciale si compuse;
• alte tipuri de tehnologii pentru o parte din GT speciale si
compuse.

Dupa criteriul functionalitatii:

• filtrante, drenante, de separatie;

• de protectie, de ranforsare (consolidare);

• alte functii ca, functia antierozionala, de suport, container, sau


de glisare.

Obs.: daca un GT îndeplineste mai multe functiuni, încadrarea


într-o anumita grupa se face în raport cu cea principala (cu
mentionarea si a functiunilor secundare).

Dupa criteriul durabilitatii: (durata de viata/biodegrabilitatea)

• produse cu durabilitate mare, adica toate geotextile sintetice);

• produse cu durabilitate limitata, aici încadrându-se toate


geotextilele realizate
în amestec din polimeri sintetici si naturali.

Caracteristicile de identificare (proprietatile) ale GT stabilite prin


normele de standardizare, se refera la:

1) caracteristicile fizice:

• masa unitara (p);

• grosime (§ pentru GT livrate în balot si 0 pentru fire/fibre);

• volumul unitar (y);

• finete;

• lungimea (pentru fire si fibre);

2) caracteristicile mecanice:

• compresibilitate;
• rezistenta la întindere;

• rezistenta la sfâsiere initiala;

• rezistenta la impact;

• rezistenta la puansonare;

• rezistenta la plesnire;

• rezistenta la frecare;

• rezistenta la smulgere;

• rezistenta cusaturii;

• suplete;

3) caracteristicile hidraulice:

• permeabilitatea transversala sau normala (K) pe planul GT;

• transmisivitatea(KD/KT);

4) caracteristicile de anduranta:

• alungirea sub sarcina (fluajul);

• oboseala textilelor;

• colmatarea;

5) caracteristicile referitoare la degradarea GT:

• degradarea la temperatura;

• degradarea biologica;

• degradarea produsa de razele solare;

• îmbatrânire.
Fig.3.2. Semne conventionale pentru GT si functiile lor (dupa IGS
News)

Functiunile tehnice ale GT, asigurate de proprietatile acestora,


sunt urmatoarele:

1. filtranta, drenanta;

2. de separare (între strate cu functiuni diferite)


de protectie (între strate cu texturi sau duritati diferite),
de ranforsare (consolidare);
Fig.3.3. Geotextilul TERRAFIX (Naue Fasertchik)

3. antierozionala, ca varianta a functiunilor de protectie sau


ranforsare;

4. de suport, ca varianta a functiunilor de protectie sau separare;

5. de container, ca particularizare a asocierii functiunilor


ranforsare de
suprafata - filtrare;

6. de glisare, ca varianta aleasa în anumite categorii de lucrari


pentru functiunea
asociata de separare - protectie.
Fig.3.4.Geotextilul DEPOTEX (Naue Fasertchik)

Larga aplicabilitate practica a GT în toate domeniile constructiilor


a condus la dezvoltarea rapida a productiei de serie a acestor
materiale în toate tarile lumii.

Cele mai reprezentative tipuri de GT produse în lume (majoritatea


dintre acestea fiind diversificate în mai multe variante, conforme
cerintelor specifice domeniului de aplicabilitate), sunt
urmatoarele:
GERMANIA - secutex, terrafix, depotex, filter KB1, warzener
banvlies, monofelt;

S.U.A - filter x, monofilter, poly-filter, mirafi, nicolou;

ANGLIA - terram, typar, parawels, geojute, lotrac, greenfix, tensar


MAT;

OLANDA - stabilenka, colbond, armater, enkamat;

ITALIA - terbond, eurogrimp pA, italmat.

Din aceleasi motive, si în România, productia de GT este foarte


diversificata. Cele mai reprezentative dintre acestea sunt Madril
(Pes, D, Pm Pr, M, V, S-3), Terasin, Madritex, Netesin, Madrifor,
Drenatex.

3.1.2. Geomembranele (GM)

Geomembranele sunt materiale geosintetice impermeabile


(etanse) obtinute cu prioritate din polietilena (PE). Principala lor
proprietate le confera aplicabilitate practica ca elementele
constructive de etansare. în consecinta principalele proprietati ale
GM sunt urmatoarele:

• etanseitate practic absoluta;

• se pot aplica pe orice forme de suprafete;

• rezistenta chimica ridicata fata de acizi si baze;

• rezistente mecanice mari;

• masa specifica redusa (ms = 0,75...5,0 kg/m2).

Sunt fabricate din polietilena de înalta densitate sub forma


de folii, cu grosimi 5 = (0,50...5,00) mm, latimi I = (5,0...10,0) m
si lungimi cât mai mari L = (100...200) m. In consecinta, sunt
livrate, ca si GT, în baloturi rulate.
Constructiv, principalele tipuri de geomembrane sunt
urmatoarele:

1.GM-HDPE clasice (HDPE - polietilena de înalta densitate), care


au ca
principala calitate, etanseitatea ridicata (de 100 de ori mai
ridicata decât cea
oferita de folia realizata din policlorura de vinii)

2. GM-HDPE cu rugozitate (pe una din fete sau pe ambele);


sunt concepute
pentru marirea aderentei foliei GM pe taluzele protejate; prezenta
rugozitatii
permite marirea unghiului (a) taluzului protejat de la valori ai =
20Q...25Q
(pentru cazul foliei lise) la cc2 = 3O9...35g, si în consecinta,
realizarea diminuarii
suprafetei necesare de protejat si a volumului de terasamente
(vezi fig.3.5.)

3. GM-HDPE, cu strat conductiv electric, astfel concepute încât


dupa instalare
(punere în opera), sa permita depistarea eventualelor zone cu
defectiuni
(perforatii sau lipiri imperfecte între folii), deci a zonelor de
întrerupere a
etanseitatii (monitorizarea calitatii lucrarii); aceasta calitate este
conferita de
amplasarea pe fata inferioara a GM a unui strat electric conductiv
(vezi
fig.3.6); depistarea este realizata cu ajutorul unui dispozitiv
(masurarea
diferentei de potential) simplu de utilizat si rapid în obtinerea
rezultatelor
(viteza de testare v « 500 m2/h);
Fig.3.5. Avantajul tehnico-economic al GM cu rugozitate

Fig.3.6. GM cu strat electroconductiv, dispozitivul pentru


depistarea defectiunilor

4. GM-HDPE cu strat reflectorizant, realizata din doua straturi,


unul inferior propriu-zis evident de culoare neagra si celalalt
deasupra de culoare alba pentru reflectarea razelor solare; se
realizeaza astfel o diminuare a supraîncalzirii datorate radiatiei
solare de la At = + 20QC (GM clasica) la At = + 7QC.

Principala prioritate a geomembranelor, adica etanseitatea


absoluta, le recomanda ca eficient utilizabile pentru lucrarile de
etansare-izolare. între acestea, radierele si acoperisurile
depozitelor de deseuri industriale si menajere, se detaseaza prin
marile lor suprafete de dezvoltare. Cum latimea maxima de
productie a foliilor de GM este de 10 m, se pune problema
îmbinarii acestora si evident asigurarea etanseitatii în aceste
zone. îmbinarea foliilor se poate realiza prin:

• simpla suprapunere, metoda care pentru asigurarea unei


minime etanseitati conduce la consumuri nejustificate de
material;

• coasere locala, metoda ce elimina dezavantajul metodei


anterioare si în plus
confera continuitate mecanica; este totusi necorespunzatoare,
caci nu asigura
gradul de etan sare cerut;
• lipire cu adezivi, ofera continuitatea si etanseitatea, dar
prezinta dezavantajul riscului dezlipirii în timp sau al dizolvarii;
• sudare prin procedee termice (încalzire), care desi mai
scumpa exclude toate
dezavantajele metodelor anterioare; în plus ofera avantajul
sigurantei
etanseitatii continue si al unei productivitati de realizare mult
ridicata,
productivitate asigurata de utilaje (dispozitive) performante din
punct de
vedere tehnologic; sudarea are doua variante de realizare:

=> simpla sudare (fig.3.7.a.);

=> sudare plus extrudare (fig.3.7.b.).


Fig.3.7. Solutii de îmbinare etansa a foliilor de GM

Chiar daca functional, geomembranele sunt concepute în


principal ca elemente de etansare, tipurile lor sunt foarte
diversificate pe plan mondial. între acestea pot fi mentionate
datorita cautarii lor pe piata româneasca cele de tip UPSUPLAST
sau CARBOFOL produse de firma NAUE FASERTECHNIK
(Germania), diversificate si ele la rândul lor prin grosimi,
dimensiuni în plan ale foliei, rezistente mecanice, chimice,
destinatie constructiva.

3.1.3. Geogrilele (GG)

Geogrilele sunt produse utilizate în lucrarile de terasamente,


având ca principal rol constructiv preluarea eforturilor de
întindere (armarea pamânturilor). Utilizarea lor confera
constructiilor (cu precadere terasamentelor) rezistente si
fiabilitate sporite, economii la alte materiale, costuri tehnologice
si manopera. Sunt executate evident din polietilena de înalta
densitate sau polipropilena si prezentate sub forma unei retele de
forme diverse, cu goluri mari (dimensiuni I/L = 10... 140 mm). Au
latimi mari si lungimi cât mai mari, la fel ca si GM, deci sunt
comercializate (livrate) în baloturi rulate.
Fig.3.8. GG tip TENSAR

Golurile retelelor, functie de destinatia tehnica pot avea


urmatoarele forme (vezi fig.3.9)

1.patrate;

2.dreptunghiulare:

2.1.dreptunghiulare propriu-zise;

2.2.dreptunghiulare alungite;

2.3.dreptunghiulare alungite groase;

3. romboidale.

Sunt obtinute prin:


a) sudarea (la cald sau cu ultrasunete) firelor sau platbenzilor de
PHDE (GG. tip
SECUGRID produse de firma NEUE FASERTECHNIK);

b) practicarea unor fante în folia de polimer urmata de etirare


bidirectionala la o
temperatura controlata; etirarea se executa mai întâi în sens
longitudinal apoi transversal astfel încât sa se evite fracturarea
structurii moleculare (GG. tip TENSAR).

Fig.3.9. Tipuri/forme ale retelelor de GG

Indiferent de tipul lor, GG au urmatoarele caracteristici:


• suprafata golurilor este foarte mare prin comparatie cu cea a
nervurilor; în
noduri grosimile sunt de 2-3 ori mai mari în nervuri;

• rezistentele transversale sunt superioare celor longitudinale;

• preiau forta de întindere din pamânt prin intermediul fortelor


de frecare dintre
retea si pamânt, efect la care se mai adauga înclestarea
mecanica generata între acestea, evident de încarcarile de
compresiune.

Datorita masei specifice reduse punerea în opera a GG este


simpla. Legatura dintre plase (retele) se face prin coasere sau
legare. Nu sunt sensibile la granulele mai mari din straturile de
umplutura, au flexibilitate ridicata si sunt inerte chimic.

Fig.3.10. Prezentare schematizata a tehnologiei de realizare a GG


Fig.3.11. GG mecanismul de înclestare

3.1.4. Georetelele (GR)

Georetelele sunt produse geosintetice cu urmatoarele principale


proprietati:

• permeabilitate si transmisivitate (KD < m2/zi >) ridicata;

• mare suplete si flexibilitate;

• masa redusa (adeseori « 1 kg/m );

• necorodabile, inerte chimic si microbiologic;

• foarte rezistente la eforturi de întindere si tasari neuniforme.

Toate aceste proprietati (calitati) le recomanda ca elemente


filtrant-drenante si de suport antierozional tridimensional.
Fig.3.12. GR tip SECUMAT (Naue Fasertechnik)

Sunt obtinute din polietilena simpla sau cu adaos (1-2)% negru de


fum, si realizate:

a) cu structura plana din;

• folii de PE stantate sau folii stantate si supuse apoi unei


extensii plane la o
temperatura controlata (etirare);

• fire de PE termosudate (plase);

b) cu structura spatiala, (tridimensionala), realizate prin


termosudura firelor de PE
(tip SECUMAT- Germania sau TENSAR MAT Anglia).
Sunt livrate (comercializate) ca si GT, GM sau GG în baloturi rulate
(roluri) cu latimi I = (1,5...6,0) m si lungimi L = (30...100) m,
functie de tipul (structura) acestora.

3.1.5. Geocompozitele (GC)

Alaturi de GT, GM, GG si GR, geocompozitele sunt GS cu larga


aplicabilitate în mai toate domeniile constructiilor. în fapt, GC sunt
realizate din diverse combinatii între materialele anterior
prezentate, si în consecinta îmbina proprietati si functiuni ale
acestora. Sunt produse sub forma unor sandvisuri / structuri de
GS, îndeplinind functiuni comasate sau extinse, în raport cu cele
ale materialelor din alcatuire.

Principalele tipuri de GC sunt urmatoarele:

1) Compozite GT cu miez de materiale profilate


drenante; sunt utilizate
pentru îmbunatatirea calitatilor filtrant-drenante, a rupe bariera
capilara în
pamânt deasupra geotextilului si a asigura circulatia apei în
planul drenului;
2) compozite geotextile - geomembrane; sunt utilizate pentru
a mari frecarile
dintre GM si stratul suport sau cel de acoperire (varianta a GM cu
rugozitate), pentru a proteja GM de la degradari mecanice, pentru
drenaj si
sub bariera de etansare sau asigurarea protectiei fata de
subpresiuni;
3) compozite geomembrane - georetele; sunt utilizate pentru
marirea frecarii si
rezistentei elementului de etansare (varianta a GM cu rugozitate);
4) compozite geotextile - geogrile; sunt utilizate pentru
armarea asfaltului;
5) compozitie cu miez de material plastic puternic
drenant, de tipul unor
tuburi sau alveole, acoperite pe ambele fete cu GT; se obtine
astfel un strat
filtru - dren cu grosime 5 de pâna la 10 cm, rezistent si cu care se
pot
consolida rapid terenurile mocirloase.

Între cele mai importante tipuri de GC, importanta conferita de


calitatile functiunilor îndeplinite si de frecventa utilizarii lor în
practica constructiilor/cautare pe piata, se numara:

BENTOFEX-ul, este alcatuit din doua straturi de GT între care se


intercaleaza pudra de bentonita; supus actiunii apei (umectare)
acest produs se gonfleaza obtinându-se un strat (bariera) cu grad
foarte ridicat de etansare (K < 5.10"11m/s) sau foarte scazut de
permeabilitate (< 5.10-"9 S~1), valori caracteristice bentofixului
BFG 5000 produs de firma NAUE FASERTECHNIK (Germania);
pentru cazul în care se doreste un grad foarte ridicat de siguranta
se poate apela la un geocompozit format dintr-un strat de
bentof.x alipit unei folii de GM: se livreaza în baloturi rulate
(roluri).

SECUDRAN-ul este alcatuit din doua straturi de GT între care se


amplaseaza o georetea de tip spatial (SECUMAT vezi fig.2.11); se
obtine astfel un element drenant extrem de eficient, usor si suplu;
este livrat de asemenea în roluri latimi mari si lungimi foarte mari.
Fig.3.13. GC tip SECUDRAN (Naue Fasertechnik)

TERRAFIX-ul este un element filtrant deosebit de eficient


datorita caracteristicilor sale generale si realizat prin intercalarea
unui strat de nisip între doua straturi de GT (vezi fig.3.12.)
Fig.3.14. GC Tip TERRAFIX (Naue Fasertechnik)

4. DEPOZITAREA DEsEURILOR RADIOACTIVE, SLAMURI sI

STERIL DIN INDUSTRIA EXTRACTIVĂ, NĂMOLURI

4.1. Depozitarea deseurilor radioactive

În perioada 1950-1964 în zona Stei - Baita, la 850 m.d.m., s-a


facut o intensa exploatare de uraniu de catre fosta URSS. Roca
extrasa avea pâna la 70 % uraniu si prin concasare s-a extras
minereu de uraniu, în valoare estimata de actualele servicii de
exploatare, la 22 mld.$. Roca a fost separata în functie de
continutul de uraniu si bucati de roca se vad în noii munti creati în
zona.

În prezent activitatea este sistata, se extrage foarte putin


deoarece continutul de uraniu a scazut la 2-3% si se trimite la
fabrici speciale care extrag uraniul. Deseurile nucleare rezultate
din industria nucleara se depoziteaza în aceasta zona în galeriile
ramase de la extractie (fig.4.1).

Fig.4.1. Schema depozitarii deseurilor radioactive la stei-Baita jud.


Bihor

În fig.4.1.a se poate vedea un butoi de 200 l unde deseul


radioactiv are câtiva cm" si restul este beton. Butoaiele se aseaza
pe orizontala, la capat se realizeaza un cofraj de lemn si între
butoaie se introduce praf de betonita, care datorita umezelii se
transforma într-o pasta etansa (fig.4.1 .b).

4.2. Depozitarea prafului de minereu

În industria extractiva de aur, cupru etc. roca excavata se


concaseaza si apoi se macina. Se separa metalele si praful de
roca ramas se transporta cu ajutorul apei (hidrotransport) prin
conducte la zona de depozitare (fig.4.2). Se realizeaza un depozit
cu acest praf, de obicei în rambleu cu taluze înierbate si protejate
cu secumat. în partea superioara unde o estacada de lemn
sustine aceasta conducta de refulare pentru hidrotransport, se tot
înalta cu cresterea depozitului. Se realizeaza o decantare a
prafului de minereu si apa este evacuata-drenata cu o conducta
în sifon. Protectia taluzelor prin înierbare este necesara ca vântul
sa nu spulbere acest praf. în zona Stei-Baita-aval se poate vedea
un asemenea depozit (fig.4.2).
4.3. Iaz cu slamuri de la flotatii

În industria extractiva de carbune din cariere de suprafata sau


alte minerale, în procesul tehnologic apare flotatia (spalarea cu
apa), rezultând un lichid rezidual care se depoziteaza în bazine de
pamânt naturale (sau special sapati)

Pentru exemplificare se prezinta o solutie de folosirea


materialelor geosintetice în scopul asanarii unui asemenea iaz, cu
consolidarile necesare si folosirea lui, pentru construirea unui
depozit de deseuri în regiunea Ruhr din Germania (fig.4.3).

Peste oglinda de slam se deruleaza în fata unui muncitor sulul de


geogrila Tensar SS2 calcând pe el fara sa se înfunde. Apoi se
deruleaza tot în fata un geotextil (secutex 351-4) si în final înca o
geogrila Tensar SS2. Peste acest strat elastic se construieste o
retea de geocelule de 1 m înaltime umplute cu piatra sort 20/30
mm (care sa nu treaca prin goluri) geogrila Tensar SS2. Cu un
utilaj pe senile se înfig 18 m adâncime drenuri verticale din fibre
verticale ca la secumat protejate, de un geotextil, drenurile în
plan orizontal sunt la Im distanta pe ambele directii. Se obtine o
drenare verticala a apei filtrata concomitent cu coborârea
stratului de geocelule.

Se obtine astfel o fundatie de structura elastica de 1m, din aceste


geocelule umplute cu piatra. în acest debleu se poate construi un
depozit ecologic de deseuri, concomitent cu asanarea iazului de
slam, încadrându-se estetic în natura dupa închiderea depozitului
de deseuri.
Fig.4.3. Schema asanarii unui iaz de slam în vederea construirii pe
acelasi loc a unui depozit de deseuri

4.4. Iaz cu slamuri de la emulsii bituminoase

Deponia "Neue Sorge" din Rositz la Altenburg se numara printre


cele mai mari iazuri de deseuri lichide negre bituminoase vechi
din landul Thiiringen, Germania. Din evacuarile productiei de
emulsii bituminoase din Rositz a început din anul 1935 sa se
creeze un iaz (lac) cu o suprafata de 25.000 m numit lacul negru
(Teersee).

în perioadele calde se emana gaze cu miros de nesuportat si o


acoperire urgenta a fost necesara.
Fig.4.4. închiderea iazului de emulsii bituminoase Teersee

"Naue Fasertechnik" din Germania a elaborat un concept de


acoperirea acestui IAZ cu scopul de a micsora emisia de gaze. Se
propune astfel un acoperis plutitor realizat din: geogrila Tensar
SS40 asezat pe un geotextil (ca un geocompozit) peste care se
asterne Secutex 301.GRK.4 si apoi Secudran R.354.DS.80I.R.354
pentru drenarea gazului si apoi pentru etansare o geomembrana,
Carbofol de 1,5 mm. Ploile si scurgerile de apa care ajung pe
aceasta suprafata impun ca geomembrana sa fie bine sudata si
ancorata în maluri. S-a conceput astfel o instalatie plutitoare de
sudarea geomembranei de carbofol (fig.4.4). Lucrarea s-a
terminat în anul 1997, prin realizarea unei retele de colectare a
gazelor de 20 m x 20 m si utilizat la încalzirea unei sere. în final
toata suprafata este acoperita cu pamânt vegetal si recultivata.

4.5. Namolurile

Acestea provin din statiile de epurare a apelor comunale sau


industriale si trebuie sa fie deshidratate.

• Namolul nedeschidratat nu se poate utiliza în cazul combustiei,


compostarii si
ca rezerve pentru scopuri agricole.
• Costurile de transport ridicate pentru depozitarea namolului,
cer material
deshidratat cu un continut cât mai ridicat de substanta uscata.

În prezent solutia problemei este deshidratarea continua a


namolului. Statia de epurare Târgu Mures obtine namol
deshidratat cu umiditate de 80 % cu provenienta si cantitatea
anuala totala 28.669 m3/an în anul 1998 (tabelul nr. 4.1).

Tabelul nr. 4.1. Namoluri Ia statia de epurare Târgu Mures

Nr.
Volum m
crt Denumire Provenienta
/an
.
1. Suspensii grosiere Gratare 1263
2. Nisip Desnisipatoare 2190
3. Grasimi Separator de grasimi 208
4. Namol fermentat Instalatii de 20000
fermentare

De asemenea mai aduc la statia de epurare, cu cisterna


întreprinderile (tabelul nr. 4.2).

Tabelul nr. 4.2. Namoluri aduse cu cisterna la statia de epurare


Tg.Mures

Nr. Denumire Societatea Volum


crt. m /an
1. Deseuri ISECO 272
lichide
2. Deseuri TAM 788
lichide
3. Deseuri MANPEL 3940
lichide

Toate acestea sunt prelucrate tehnologic cu instalatia HUBER-


ROTAMAT conform schemei din fig.4.5.
Fig.4.5. Schema fluxului tehnologic a instalatiei HUBER ROTAMAT
pentru deshidratarea continua a namolului

Fig.4.6. Protectia infectarii mediului, prin gonirea pasarilor de catre un soim dresat

Noul fluid este transportat în reactorul de floculare prin


intermediul unei pompe de namol. Coagulatorul necesar este
preparat continuu într-un utilaj automat si adaugat namolului.
Mixerul static din conducte de namol garanteaza o amestecare
intensiva a namolului. Reactorul de floculare are peretele din sita
speciala, astfel încât are loc o prima deshidratare prin presiune
hidrostatica (utilizând polielectrilot 20 kg/zi).

În presa de namol întra namolul nedeshidratat si, prin cresterea


presiunii continue în melc, acesta se deshidrateaza. Prin rotatia
melcului si transportul namolului suprafata de filtrare este
continuu eliberata, realizându-se deshidratarea la presiune
scazuta.

Reintroducerea în circuit a unei parti din filtrant garanteaza


calitatea optima a filtrantului.

BIBLIOGRAFIE

[I] Legea Protectiei Mediului nr.137. Monitorul Oficial al


României, VII, 304, 1995
[2] MAES, M. La mâitrise des dechets industriels. P. Johanet & Fils
S.A., Paris, 1990

[3] TANAK.A, M. Risk management for landfill disposal of solid


waste. Solid Waste

Management - ISWA year book, James & James, London,


1997/1998 [4] MAYSTRE, L., Y., DUFLON, V. Dechets urbains.
Nature et characterisation. Presses

Polytechniques et Universitaires Romandes, Laussane, 1994 [5]


MOTTEU, H., ROUSSEAU, E. Le remploi des dechets dans
l'industrie de la construction.

CSTC Magazine, 2, 1992, 21-31 [6] * * * Recuperation des boues


de papeterie pour l'industrie de la construction. CSTC

Magazine, 24, 1979, 15-21 [7] MOTTEU, H. L'industrie de la


construction dans le contexte europeen. CSTC Magazine, 2,

1992,15-21 [8] SCHWARZ, E. J. Recicling networks. A building


block towards a sustanable development.
Solid Waste Management ~ ISWA year book, James & James,
London, 1997/1998, 189-191 [9] BAAR, V. Exemplary realization
of the new German ecological law on recycling. Solid

Waste Management - ISWA year book, James & James, London,


1997/1998, II5-119 [10] SCHWETLICK, W. Reuse alternatives for
waste materials. Solid Waste Management -

ISWA year book, James & James, London, 1997/1998, 128-130

[II] DIRK, G. Pulverised fuel ash solve the sewage sludge


problem of the waste water
industry. Waste Management, 16, 1-3, 1996, 51-55.

[12] POPESCU, M, BLANCHARD, J. M., CARRE, J. Analyse et


trataimentphisicochimique des rejets atmospheriques industriels.
Emissions, odeurs et poussiers. Lavoisier TEC&DOC, Paris, 1998

[13] NAVARO, A., REVIN, Ph. Dechets et environnment. INSA -


Lyon, 1996.
CUPRINS

1. Problema deşeurilor sub aspect economic şi


ecologic.........................................1

2. Clasificarea şi caracterizarea
deşeurilor...............................................................3

2.1. Deşeuri miniere…………………………………………………………... 3

2.2. Deşeuri din industria metalurgică şi energetică…………………………...4

2.3. Deşeuri de producţie……………………………………………………....4

2.4. Deşeuri din construcţii şi demolări……………………………………......5

2.5. Deşeuri agrozootehnice…………………………………………………....5

2.6. Deşeuri
periculoase......................................................................................7

2.7. Deşeuri
radioactive......................................................................................7

3. Mecanisme ale
digestiilor....................................................................................8

3.1. Microorganismele şi rolul lor în digestia


deşeurilor....................................8

3.2. Biotransformările deşeurilor


biodegradabile...............................................9

4.
Aplicaţii..............................................................................................................10
Bibliografie.........................................................................................................
...13
1. Problema deşeurilor sub aspect economic şi ecologic

Deşeurile apar ca rezultat al activităţii omului, iar reciclarea, tratarea şi


depozitarea lor reprezintă una dintre cele mai actuale probleme economice şi
ecologice ale societăţii contemporane.

Societatea umană are ca sursă primordială de existenţă munca, în al cărei


proces omul transformă materii prime sau produse de nivel calitativ inferior în
produse de nivel calitativ superior. Pentru aceasta el are nevoie de energie.
Obligatoriu însă din această activitate apar produse secundare, inutile, de cele mai
multe ori toxice. Aceste deşeuri, noxe, poluanţi pun în pericol, prin acumulare, nu
numai activitatea creatoare de bunuri, ci chiar confortul şi sănătatea speciei umane.

Actualul flux de materiale este nedurabil, datorită distrugerii ambientale,


extracţiei, prelucrării şi depozitării deşeurilor. Cererea de produse din lemn şi hârtie,
de exemplu, continuă să se răsfrângă asupra pădurilor având consecinţe
ambientale grave. Tăierile realizate pentru obţinerea produselor din lemn ameninţă
peste 70% din pădurile virgine mari rămase pe planetă, iar în multe părţi ale lumii,
plantaţiile forestiere cu o singură specie au înlocuit codrii seculari, ceea ce a redus
diversitatea speciilor, făcând necesară aplicarea insecticidelor. Pădurile sănătoase
asigură servicii vitale în cadrul ecosistemelor: de pildă stăvilesc eroziunea,
acumulează apa pe care o furnizează în anotimpurile secetoase şi reglează regimul
pluviometric. Pădurile reprezintă habitatul unei game diverse de organisme
vegetale şi animale, găzduind peste 50 % din speciile de pe glob.

Unităţile miniere folosesc chimicale toxice, ca: cianură, mercur şi acid sulfuric
pentru a separa metalul din minereu. Sterilul, respective restul de minereu îmbibat
cu substanţe toxice care rămâne după separarea metalului, este descărcat, adesea,
direct în lacuri sau râuri, cu consecinţe devastatoare. Proporţii catastrofale au luat
deversările industriale în râul Rein; în lacurile din America s-au acumulat munţi de
deşeuri industriale şi doar măsurile excepţionale au permis ameliorarea situaţiei
ecologice.

Activitatea industrială din secolul XX a fost însoţită de transferarea către


ambient a milioane de tone de plumb, zinc şi cupru; emisiile industriale globale de
plumb depăşesc acum nivelurile naturale de 27 de ori. Impactul acestei poluări este
grav: ca urmare a contaminării cu metale grele, de exemplu, vegetaţia lipseşte pe o
rază de 15 km în jurul vechilor topitorii din fosta Uniune Sovietică. Expunerea la
mercur, larg răspândiră printre mineri, măreşte riscul cancerului şi poate afecta
rinichii şi sistemul nervos, iar plumbul – o substanţă neuro toxică – este cunoscut şi
prin faptul că afectează dezvoltarea intelectuală a copiilor.

Depozitarea necondiţionată a deşeurilor industriale constituie o problemă


globală. Aproape două treimi din deşeuri sunt depozitate în locuri neamenajate, iar
un sfert din acestea sunt deversate în ocean. Tratarea cu neglijenţă a reziduurilor
industriale are urmări medicale, ambientale şi economice teribile în multe regiuni
ale lumii. Se spune că un sfert din populaţia Rusiei, de exemplu, trăieşte în zone
unde poluarea depăşeşte de 10 ori nivelul admis. În Statele Unite circa 40 000
amplasamente au fost catalogate ca locuri cu deşeuri periculoase.

Dezvoltarea industrială şi ridicarea standardelor de viaţă a unei părţi a


populaţiei a impus utilizarea unor substanţe chimice periculoase pentru om,
vieţuitoare şi mediu. Deşeurile periculoase sunt formate, în cea mai mare parte, în
industria chimică, rafinării, industria metalurgică, ateliere auto, benzinării etc.
Chimia modernă a pus în folosinţă noi chimicale sintetice, adesea cu consecinţe
necunoscute, care nu sunt atât de omniprezente pe cât sunt de persistente. Produşii
organici persistenţi (POP), printre care se numără pesticidele, materiile plastice,
dioxina etc.,se menţin activ în mediu mulţi ani. Deoarece se degradează încet, POP
se adună în ţesuturile grase când trec în lanţul alimentar, provocând perturbări în
sistemele endocrin şi reproducător.

Cele mai importante volume de deşeuri toxice în ţările UE revin Germaniei,


Franţei şi Angliei (42 mln. t/an). Rusiei îi revin circa 20 mln. t/an, iar celorlalte ţări
ale Europei Centrale şi de Est (ECE), cât şi Noilor State Independente (NSI) – încă 10
mln. t/an.

Deşeurile solide menajere de asemenea provoacă o gamă de probleme


specifice. Cantitatea de deşeuri solide produsă de ţările dezvoltate este foarte mare
(430 – 800 kg/an pe cap de locuitor) şi în continuă creştere. În ţările în curs de
dezvoltare acest material este deversat, adesea, în locuri din apropierea oraşelor
sau pe raza unor periferii aglomerate, unde face să prolifereze şobolanii şi insectele
transmiţătoare de diferite boli parazitare. În ţările industrializate deşeurile menajere
solide, de obicei, sunt îngropate sau incinerate, având urmări ambientale. De
exemplu, dacă nu sunt căptuşite bine gropile de gunoi permit scurgeri descendente
care contaminează sursele de apă subterane, iar prin putrezirea materiei organice
se formează metan – un gaz de seră cu o capacitate de încălzire globală de 21 de
ori mai mare decât al dioxidului de carbon.

Doar în ultimii ani viteza de creştere a cantităţilor de deşeuri pe cap de


locuitor a început să scadă în ţările dezvoltate, pe de o parte datorită campaniilor
de informare a populaţiei (conştientizarea necesităţii reducerii, refolosirii şi
reciclării) şi pe de altă parte, datorită costurilor în continuă creştere a depozitelor de
deşeuri. Azi în ţările dezvoltate se acumulează în jurul a 800 – 1000 kg deşeuri pe
cap de locuitor anual..

Gestionarea corectă a deşeurilor, care prin natura lor reprezintă atât o sursă
de poluare, cât şi un izvor de materii prime seculare, trebuie realizată în mod
integrat, cu înţelegerea consecinţelor pe termen lung a deciziilor adoptate. În
legătură cu aceasta, tendinţele actuale privind abordarea problemei deşeurilor
trebuie să ţină cont de următoarele aspecte:

- micşorarea cantităţii de deşeuri;

- evitarea poluării mediului.

Din experienţa altor ţări s–a constatat că una din modalităţile de reducere a
cantităţilor de deşeuri generate este înlocuirea taxelor fixe cu taxele pe unitate de
volum sau masă. Această măsură va stimula şi recuperarea de la populaţie a
materialelor reciclabile. În acest context va apărea o tendinţă normală de reducere
a cantităţilor de deşeuri depozitate, va necesita introducerea colectării separate a
deşeurilor de la populaţie. Materialele utile din deşeuri reprezintă o sursă valoroasă
care nu trebuie irosită.

Dezvoltarea economică şi socială durabilă fără deteriorarea calităţii mediului


impune un management adecvat al deşeurilor fără epuizarea resurselor naturale.

Preocupările la nivel global privind eliminarea finală a deşeurilor şi conceptul


unei societăţi durabile sunt din ce în ce mai pregnante. Există un consens general
privind resursele limitate ale planetei şi creşterile continue ale costurilor gestiunii
deşeurilor.

2. Caracterizarea şi clasificarea deşeurilor

În literatura de specialitate noţiunea de deşeu este prezentă sub diverse


denumiri: deşeuri solide urbane şi industriale, reziduuri menajere, stradale şi
industriale, gunoi menajer şi stradal, rebuturi, refuzuri etc.

După destinaţie deşeurile constituie două subgrupe: recuperabile şi


irecuperabile, iar după origine pot fi grupate de asemenea în două subgrupe:
rebuturi şi reziduuri.

Rebut poate fi o maşină, un utilaj sau un produs care nu mai poate fi folosit
direct.

Reziduuri sunt materiile prime, materiale sau produse care sunt respinse în
cursul unei fabricaţii sau a unor acţiuni umane (menaj, comerţ, ramuri industriale,
agroalimentare etc.).

Ca aspect fizic, reziduurile pot fi solide, lichide sau gazoase.

Din punct de vedere al naturii şi locurilor de producere deşeurile se clasifică


astfel:
 deşeuri miniere;
 deşeuri din industria metalurgică şi energetică;
 deşeuri de producţie;
 deşeuri din construcţii şi demolări;
 deşeuri municipale şi nămol orăşenesc;
 deşeuri agrozootehnice;
 deşeuri periculoase;
 deşeuri radioactive.

2.1. Deşeuri miniere

Deşeurile din minerit provin din prospecţia, extracţia, tratarea şi depozitarea


mineralelor.

Este cel mai mare flux de deşeuri, având 29% din cantitatea totală de deşeuri
generată în statele din zona economică europeană. Aproximativ 50% din materialul
extras în activităţile de minerit devine deşeu. Acest tip de deşeu este format din sol,
steril, rocă, deşeuri de la prosecarea minereului, inclusiv apă, substanţe chimice şi
resturi de material

Cele două surse principale de îngrijorare în legătură cu deşeurile din minerit


sunt volumul mare în care sunt produse şi potenţialul ridicat ca substanţe
periculoase să fie incluse în fluxul de deşeuri. Prezenţa sulfurilor şi în special a
piritei declanşează procesul de alterare cu formarea de H2SO4 şi care contribuie în
bună măsură la poluarea solului şi a apelor din zonele învecinate. Zone mari de
teren sunt utilizate pentru depozitarea acestora şi această activitate are potenţialul
de a polua mediul dacă nu este controlată corespunzător.

2.2. Deşeuri din industria metalurgică şi energetică

Deşeurile din industria metalurgică şi energetică sunt reprezentate prin zguri,


cenuşă, nămoluri, prafuri. Aceste deşeuri pot conţine metale grele la care se
adaugă sulfuri şi cloruri solubile care pot polua uneori intens mediul înconjurător. De
asemenea praful foarte fin poate produce o poluare intensă a solurilor din jur.
Cenuşa şi zgura pot fi reciclate în domeniul construcţiilor.

2.3. Deşeuri de producţie

Deşeurile industriei producătoare includ multe fluxuri diferite de deşeuri ce


provin dintr-o gamă largă de procese industriale, în special din: producţia de metale
de bază, alimente, băuturi şi produse din tutun, lemn şi produse din lemn, precum şi
produsele din hârtie.
S-a estimat că peste 33 de milioane de tone de deşeuri industriale au fost
generate în Europa în 1998, cu tendinţă crescătoare, în ciuda eforturilor de
combatere a acestei tendinţe.

Industria producătoare joacă un rol cheie în prevenirea şi reducerea generării


deşeurilor, căci producţia de astăzi se va transforma în deşeurile de mâine.
Producătorii pot obţine acest lucru prin:

 Analizarea din etapa de proiectare a impactului produselor lor de-a lungul


perioadei de utilizare;
 Folosind procese de producţie care minimizează folosirea materiilor prime
şi consumul de energie;
 Eliminând sau reducând acolo unde este posibil folosirea substanţelor sau
materialelor periculoase pentru sănptate sau mediu;
 Fabricând produse astfel încât ele să dureze mai mult şi să fie reciclabile
sau reutilizabile la sfârşitul duratei de viaţă.
Politicile UE şi ale guvernelor statelor membre exercită o presiune crescândă
asupra sectorului industrial să ia în considerare aceste recomadări.

2.4. Deşeuri din construcţii şi demolări

Ele provin din activităţi precum construcţia de clădiri şi obiective de


infrastructură, demolarea totală sau parţială a clădirilor sau a obiectivelor de
infrastructură, construcţia şi întreţinerea căilor rutiere.

Reprezintă aproximativ 25% din totalul deşeurilor generate în UE. În


compoziţia sa intră numeroase materiale, precum beton, cărămizi, lemn, sticlă,
metale, plastic, solvenţi, azbest şi sol excavat, (figura 1) dintre care multe pot fi
reciclate într-un mod sau altul.
Figura 1. Compoziţia deşeurilor din construcţii şi demolari, în UE.

Sunt în special depozitate pe rampa de deşeuri, incinerate şi reciclate, unele


ţări obţinând procente de reciclare de până la 80%.

Acest tip de deşeuri poate fi o resursă pentru reciclare şi refolosire în


industria construcţiilor, fiind identificat ca flux de deşeuri prioritar de către Uniunea
Europeană. Datorită cantităţilor foarte mari de deşeuri din construcţii şi demolări,
ele pot ocupa spaţii valoroase în incinta depozitelor de deşeuri. De asemenea, dacă
nu sunt separate la sursă, ele pot conţine urme de deşeuri periculoase. Totuşi, ele
pot constitui o resursă preţioasă iar tehnologia separării şi recuperării deşeurilor din
construcţii şi demolări este bine pusă la punct, uşor accesibilă şi în general
necostisitoare. Cel mai important, există o piaţă pentru folosirea pietrişului rezultat
din deşeurile de construcţii şi demolări la construcţia căilor rutiere, sistemelor de
drenaj şi alte proiecte de construcţii.

2.5. Deşeuri municipale şi nămol orăşenesc

Deşeurile municipale reprezintă atât deşeurile menajere cât şi deşeurile


voluminoase, colectate separat şi deşeurile rezultate de la curăţirea spaţiilor publice
(deşeuri din parcuri, din pieţe, deşeuri stradale). Termenul de ‘deşeuri menajere’
face referinţă doar la deşeurile provenite din activităţile casnice sau asimilabile cu
acestea, colectate în amestec sau selectiv, dar şi cele asimilabile cu acestea (care
prezintă compoziţie şi proprietăţi similare) generate în instituţii, industrie, comerţ,
sectorul public sau administrativ.

Termenul de ‘nămol orăşenesc’ se referă la nămolul rezidual de la instalaţiile


de tratare a apelor uzate urbane şi menajere şi nămolul rezidual de la fosele septice
şi alte instalaţii similare de tratare a apelor menajere.

Există multe impacturi potenţiale asociate cu depozitarea deşeurilor, inclusiv


cu generarea levigatului şi a gazelor (cu puternic efect de seră), mirosurilor,
insectelor, paraziţilor şi modului de folosire a terenurilor în cazul depozitelor de
deşeuri.

Analiza calitativă şi cantitativă a deşeurilor municipale reprezintă un element


cheie pentru realizarea unui program de gestiune a deşeurilor. Fără informaţii
referitoare la situaţia existentă la un moment dat, precum şi la tendinţele viitoare,
nu pot fi conturate decizii referitoare la recuperarea materialelor şi a energiei sau în
scopul depozitării controlate.
Analiza calitativă a deşeurilor se face prin urmărirea unor indici de calitate:
greutate volumetrică, compoziţie după granulaţie, compoziţie după sortiment,
conţinut de umiditate, conţinut de substanţe organice, putere calorică.

Analizând compoziţia fizică a deşeurilor menajere se constată că ea este


extrem de eterogenă şi variază după anumiţi indicatori (nivel de trai, grad de
civilizaţie, mediu de viaţă, evoluţie tehnico-ştiinţifică) (tabelul 1.).

Tabelul 1. Compoziţia deşeurilor menajere de la populaţie

Compoziţia Bucureşti Timişoara Braşov RmVâlcea Piteşti


(2001) (1999) (2001) (2000) (2002)
% % % % %
Hârtie, carton 19,46 15,72 8,37 4,4 10,68
Sticlă 7,88 6,55 4,10 2,6 4,35
Metale 3,88 2,88 2,37 1,6 1,83
Plastic 12,95 14,13 10,34 4,5 9,85
Textile 3,36 4,80 4,99 2,6 2,30
Biodegradabile 48,84 30,07 65,68 71,70 68,20
Altele 3,63 25,85 4,15 12,6 2,79
Total 100 100 100 100 100

Principalele componente ale deşeurilor menajere sunt reprezentate de:


hartie, materiale plastice, metale, cauciuc, textile, resturi alimentare, sticlă, moloz,
resturi vegetale de grădină, diverse. O reprezentare a acestora se află în tabelul 2.

Tabelul 2. Compoziţia procentuală medie a deşeurilor menajere în 1998 şi


2002

Componente 1988 2002


% kg/loc.an % kg/loc.an
Hârtie, carton 13 34 11 39
Sticlă 6 16 5 18
Metale 5 13 5 18
Plastic 9 24 10 35
Textile 6 16 5 18
Biodegradabile 53 139 51 179
Altele 8 21 13 46
Total 100 263 100 352

Din punct de vedere chimic în deşeurile menajere sunt prezente atât


componente organice cât şi componente anorganice, clasificate astfel: substanţe
celulozice, albuminoide şi proteice, substanţe grase, minerale, materiale plastice.

Procentul de colectare selectivă a deşeurilor municipale este mic; doar în


2001 s-a raportat un procent de 2%, iar în 2002 – 7% din totalul deşeurilor
municipale colectate, reprezentând deşeuri reciclabile colectate separat în cadrul
unor proiecte pilot de colectare selectivă, sau în cadrul întreprinderilor, instituţiilor
şi chiar comerţ. În anul 2006, cantitatea de deşeuri municipale colectată prin
intermediul serviciilor proprii specializate ale primăriilor sau ale firmelor de
salubritate, a fost de aproximativ 6.809 mii tone. Cantitatea de deşeuri menajere şi
asimilabile reprezintă aproape 79%, din cantitatea de deşeuri municipale colectate,
iar aproximativ 46% din acestea o reprezintă deşeruile biodegradabile.

Pentru alinierea la cerinţele Uniunii Europene în domeniul deşeurilor şi pentru


realizarea principiilor managementului integrat al deşeurilor se impune introducerea
colectării selective a deşeurilor municipale. Acest sistem permite reciclarea până la
80% din componentele deşeurilor.

2.6. Deşeuri agrozootehnice

Deşeurile agrozootehnice sunt reprezentate prin resturi vegetale şi dejecţii


animaliere. Unele dintre ele au o largă întrebuinţare ca şi combustibil, cum sunt
cocenii şi paiele, iar dejecţiile animaliere reprezintă un important îngrăşământ
agricol. În stare proaspătă însă dejecţiile animaliere prezintă un pericol atât pentru
mediu cât şi pentru culturile care se vor dezvolta pe teritoriile tratate cu aceste
reziduuri. Neutralitatea reziduurilor zootehnice se poate realiza prin metoda
compostării, iar în ultimul timp se utilizează îndepărtarea acestora cu ajutorul apei
şi apoi tratarea comună a reziduurilor solide şi lichide în staţii de epurare a apelor
uzate.

2.7. Deşeuri periculoase

Deşeurile periculoase cuprind substanţe toxice care pot produce efecte


negative asupra mediului înconjurător şi sănătăţii populaţiei, exceptând deşeurile
radioactive. Aceste deşeuri provin în cea mai mare parte din industria chimică,
rafinării, industria metalurgică, ateliere auto, unităţi medicale. Sunt reprezentate
prin compuşi metalici, solvenţi organici halogeni, acizi compuşi organofosforici,
fenoli, cianuri, eteri, vopsele, pesticide, reziduuri de spital.

Cele mai periculoase substanţe chimice sunt pesticidele folosite în agricultură


pentru protecţia plantelor contra bolilor şi dăunătorilor. Aceste pesticide sunt
concentrate în plante şi ajung direct prin alimente la om şi la animale. Apele de
suprafaţă precum şi cele subterane pot fi poluate cu pesticide prin infiltraţiile
produse de apele pluviale.

O altă substanţă extrem de toxică reprezintă dioxina, care stă la baza


producerii altor substanţe toxice periculoase. Dioxina este un component al
erbicidelor clorurate folosite destul de intens în agricultură. Dioxina apare de
asemenea şi la arderea reziduurilor menajere conţinând plastic sau lemn tratat cu
substanţe chimice clorurate.

Deşeurile periculoase sunt depozitate separat, iar managementul lor depinde


de experienţa şi specificul fiecărei ţări.

2.8. Deşeuri radioactive

Deşeurile radioactive rezultă din numeroase activităţi industriale, medicale şi


de cercetare. Cele mai mari cantităţi rezultă din activitatea de producere a energiei
electrice, extracţia şi prelucrarea minereului radioactiv. Reziduurile radioactive sunt
tratate diferenţiat în funcţie de radionuclizii pe care îi conţin.

Reziduurile care conţin radionuclizi cu viaţa scurtă şi activitate redusă şi al


căror pericol nu e prea mare sunt colectate şi păstrate în containere speciale,
ecranate corespunzător până la depăşirea timpului de înjumătăţire după care pot fi
îndepărtate .

Radionuclizii care conţin radionuclizii cu viaţă lungă şi activitate mare şi


deosebit de periculoase sunt tratate în vederea reducerii volumului, fie cu substanţe
puternic oxidante, fie incinerate în crematorii cu circuit închis pentru a nu polua
atmosfera. După tratare sunt înglobate în blocuri compacte de sticlă, ceramică,
plumb şi îndepărtate în locuri speciale denumite cimitire radioactive.

3. Mecanisme ale digestiilor

3.1. Microorganismele şi rolul lor în digestia deşeurilor

Analiza fizico-chmică a deşeurilor biodegradabile arată că acestea reprezintă


un material complex, care este în curs de oxido-reducere, sub acţiunea
microorganismelor care îl utilizează ca sursă de energie, C, O, H, S, ş.a.

Deşeurile biodegradabile în general şi cele digestiv-metabolice în special de


la emisiunea lor sunt supuse acţiunii unor factori din mediu şi anume: oxigenul,
curenţii de aer, energia solară, radiaţiile, micro- şi macroorganismele coprofage. Ca
urmare, cantitatea şi complexitatea deşeurilor se reduce treptat, materia organică
fiind simplificată la CO2, H2O, energie, iar cea minerală la substanţe stabile, ambele
componente fiind introduse în alte circuite materiale ale naturii.

În funcţie de o serie de particularităţi metabolice, bacteriile care intervin în


degradarea deşeurilor organice pot fi grupate în:

 aerobe, anaerobe, facultativ aerob-anaerobe, de fotosinteză


 bacterii care utilizează materia organică – heterotrofe şi care folosesc
materia anorganică – autotrofe.
Caracteristic pentru microorganismele aerobe este folosirea oxigenului ca
acceptor de hidrogen în reacţiile de oxido-reducere (respiraţie), în timp ce
microorganismele anaerobe utilizează alţi acceptori de hidrogen ca NO3-, H+, Fe3+,
SO42-. Microorganismele de fotosinteza utilizează energia luminoasă pentru
procesele de oxido-reducere, toate aceste trei grupe de microorganisme coexistând
în procesele naturale de descompunere a deşeurilor organice.

Microorganismele anaerobe coprofage prezintă o mare varietate de genuri şi


specii care acţionează de regulă sinergic, deşeurile fiind descompuse iniţial în
substanţe simple, cu ajutorul exoenzimelor. Ca urmare a epuizării acceptorilor de
hidrogen, unităţile biochimice elementare sunt oxidate la acizi graşi şi alcooli, de
către microorganismele de fermentaţie. Procesul de degradare de către
microorganismele anaerobe este mai lent, energia se eliberează în mai multe
trepte, cu producerea a numeroşi intermediari, din care o parte sunt volatili şi urât
mirositori. În urma acestor procese se eliberează de circa 30 de ori mai puţină
energie decât oxido-reducerile terminale aerobe, se produce o biomasă mai mică,
respectiv mai puţină materie organică este asimilată de către microorganismele
anaerobe comparativ cu cele aerobe.

Microorganismele aerobe descompun prin intermediul exoenzimelor materia


organică din deşeuri în unităţi elementare ca mono şi dizaharide, acizi graşi,
aminoacizi, purine şi primidine, pe care apoi le oxidează în procesele metabolice
endocelulare.

În ansamblu, descompunerea naturală a deşeurilor este realizată esenţial de


către microorganismele din mediu, într-un proces fazic, începând cu hidroliza
polimerilor şi consumul monomerilor, creşterea şi dezvoltarea biomasei pe seama
transferului de materii şi autoliza biomasei, alături de rezultatele diferitelor
catabolisme incluse în alte circuite ale naturii.

Tipurile de organisme animale implicate în degradarea deşeurilor organice


aparţin mai multor grupe sistematice. Există peste 35 de specii animale care trăiesc
pe seama deşeurilor de natură vegetală şi animală, participând direct sau indirect la
reciclarea lor. Dintre acestea nouă specii fac parte din Încrengătura Annelida, clasa
Oligochaeta şi sunt speciile humificatoare şi 26 de specii fac parte din Încrengătura
Arthropoda, clasa Insecta, specii coprofage, necrofage, detritivore sau cu regim de
hrană mixt.

3.2. Biotransformările deşeurilor biodegradabile

Biotransformările deşeurilor biodegradabile cuprind în principiu trei etape:

 Mobilizarea substratului primar cu formarea substratului secundar


 Transformarea substratului secundar
 Descompunerea finală a substratului secundar
Mobilizarea substratului primar cuprinde totallitatea reacţiilor biochimice prin
care deşeul biodegradabil este pregătit pentru asimilaţie de către micro- şi
macroorganisme. Această pregătire se realizează printr-un proces de adaptare în
complexul ecosistemic substrat – microorganisme şi de micşorare a “taliei”
macrocomponenţilor nutritivi în substanţe micromoleculare asimilabile, care
formează substratul secundar.

În cadrul etapei de transformare a substratului secundar se înregistrează de


fapt utilizarea de către microorganisme a deşeurilor mobilizate prin hidroliză,
respectiv prin degradarea primară. Metabolizarea hidrolizatelor poate fi măsurată
prin prisma acumulărilor intracelulare, a cantităţii şi a calităţii excreţiilor, acestea
din urmă fiind specifice anumitor microorganisme, prin înmulţirea celulelor,
respectiv creşterea masei de microorganisme în deşeurile supuse degradării.
Produşii finali ai proceselor de biotransformare sunt, în funcţie de tipul condiţiilor
(aerobe sau anaerobe) CO2, H2O, CH4.

Hidraţii de carbon, proteinele şi grăsimile în procesele metabolice sunt


descompuse de enzime şi coenzime în compuşi micmoleculari (hidroxialdehide şi
cetone, acizi aminici, acizi hidroxilici, CO2, NH3, H2S, H2O), energie etc. Totalitatea
acestor transformări formează procese catabolice. În procesele anabolice se
sintetizează hidraţii de carbon, proteinele şi grăsimile specifice organismului în care
se produce metabolismul. Între acestea, în materia organică, există în permanenţă
o relaţie de reversibilitate. Astfel, sintezele şi degradările proteinelor şi grăsimilor
sunt dependente de metabolismul hidraţilor de carbon, care se poate produce:

 aerob, în prezenţa bacteriilor aerobe


 anaerob, în prezenţa bacteriilor facultativ anaerobe.
Descompunerea finală a substratului secundar

Celulele au capacitatea de a oxida nutrimentele prin metabolismul lor până la


bioxid de carbon şi apă. Cu cât gradul de simplificare catabolică al nutrimentelor
este mai mare, cu atât căile de oxido-reducere sunt mai reduse. De exemplu, dacă
pentru degradarea hidraţilor de carbon până la unităţi 3-6 C pot fi descrise cinci căi
metabolice, pentru degradarea de la acest nivel până la bioxid de carbon şi apă au
fost descrise la microorganisme numai două căi şi anume: ciclul acizilor tricarboxilici
(ciclul Krebs) şi ciclul pentozofosfat.

4. Aplicaţii

În urma digestiei anaerobe rezultă două produse principale: biogazul şi


nămolul, cu diferite utilizări: biogazul pentru obţinerea de energie neconvenţională
iar nămolul ca fertilizator pentru sol.

Date cu privire la producerea de biogaz din diferite deşeuri organice sunt


prezentate în tabelul 3. Rata producţiei de biogaz este de 0,20-1,11 m3 /kg de solide
uscate, cu un conţinut de metan de 57-69%.

Tabelul 3. Producerea de biogaz din diferite deşeuri

Producţia de biogaz
per unitatea de masă
Deşeuri de solide uscate, T °C % metan în Timp de fermentaţie
m3 /kg gaz (zile)
Bălegar de bovine 0,31 - - -
Bălegar de bovine (India) 0,23-0,50 11,1-31,1 - -
Bălegar de bovine 0,20-0,29 15,5-17,3 - -
(Germania)
Bălegar de vită 0,86 35 58 10
Bălegar de vită 1,11 35 57 10
Excremente de pui 0,31 37,2 60 30

Datorită compuşilor cum ar fi: vaporii de apă, hidrogenul sulfurat, dioxidul de


carbon şi particulele de praf, biogazul nu poate fi folosit imediat ce a fost extras din
instalaţie. Totuşi, după îndepărtarea vaporilor de apă şi dioxidului de carbon,
biogazul poate fi folosit la fel ca orice alt gaz natural curat.

Experienţa în realimentarea tractoarelor sau compactoarelor folosite în cadrul


instalaţiilor de deşeuri arată că biogazul poate fi folosit ca şi combustibil alternativ
pentru vehicule. Dar , datorită legislaţiei corespunzătoare, este folosit mai ales în
instalaţiile combinate de caldură si energie. În această procedură, biogazul este
folosit pentru operarea unui motor cu combustie ce alimentează un generator
pentru producerea energiei electrice. Apa caldă rezultată din procesul de răcire cât
şi evacuările pot fi folosite pentru încălzire atât direct on-site cât şi la consumatori
apropiaţi de locaţia instalaţiei.
O altă utilizare a biogazului este aceea de pompare a acestuia în reţeaua
publică de gaze. Acest lucru necesită rafinarea biogazului la calitatea gazului
natural. Fiind la fel de eficient pe cât este de flexibil, biogazul poate fi directionat în
locul unde este efectiv necesar pentru producerea de caldură şi electricitate.

Nămolul rezultat, deşi are loc o degradare considerabilă a materiei organice


solide în digestoarele anaerobe, mai conţine concentraţii mari din aceste materiale,
şi necesită un tratament înainte de depozitare.

Nămolul conţine diferite tipuri de agenţi patogeni, de aceea este nevoie de


pricepere în manipularea şi depozitarea lui. Dar totodată, conţinutul ridicat de
nutrienţi din nămol, îl face potrivit pentru a fi folosit ca agent de fertilizare.
Bibliografie

1). Mihai Nicu, Daniela Şuteu – Tehnologii de tratare şi valorificare a


deşeurilor, vol.5, Ed. Ecozone, Iaşi, 2009;

2). Ion Bumbu – Reciclarea, tratarea şi depozitarea deşeurilor solide,


Universitatea Tehnică a Moldovei, Chişinău, 2007;

3) http://www.twinning-waste-bacau.ro/waste-1/despre-deseuri/cateva-
informatii-despre-diferotele-tipuri-de-deseuri/#industrial

4) http://www.probiopol.de/7-Cum-este-utilizat-biogazul.48.0.html?&L=1