PIAŢA

2.1. Concept şi forme

Apariţia şi dezvoltarea pieţei este organic legată de apariţia şi
dezvoltarea economiei de mărfuri 1. Precizăm că, la fel cum schimbul de
produse precede economia de schimb, procesul de apariţie şi formare a
pieţelor este început anterior generalizării acestora. Piaţa, aşa cum este

1
Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Economice, Catedra de
Economie Politică – Economie Politică, vol.I, p.63-65:
„Restrângerea graniţelor economiei naturale a fost provocată şi compensată de apariţia şi
rapida dezvoltare a economiei de schimb, în etapa descompunerii civilizaţiei comunei
primitive. În paralel cu acest ultim proces s-a accentuat intensificarea meşteşugurilor,
comerţului şi industriei, iar fenomenul care a marcat desprinderea hotărâtă de rămăşiţele
trecutului a fost prima revoluţie industrială.
Ca atare, economia de schimb reprezintă o formă de organizare şi de funcţionare a producţiei
sociale, în interiorul căreia agenţii economici (autonomi, independenţi unul faţă de celălalt şi
specializaţi în fabricarea anumitor produse) creează bunuri în scopul satisfacerii necesităţilor
de consum ale societăţii, prin intermediul schimbului, pe piaţă. În urma procesului de
vânzare-cumpărare, bunurile respective preiau forma de marfă (de aici şi denumirea de
economie de mărfuri sau marfară).
Reglementarea economiei ca urmare a acţiunilor forţelor şi mecanismelor pieţei datează încă
din timpul fiziocraţilor, dezvoltată fiind, apoi, de clasicii englezi. Ulterior economia de
schimb s-a dovedit a fi modul de reglare pe de o parte a posibilităţilor pieţei, pe de altă parte
a opţiunii consumatorilor – prin concepte precum: cerere, ofertă, concurenţă, preţ ş.a..
Funcţionarea economiei de schimb se bazează pe legităţile şi pârghiile producţiei de mărfuri,
bazată pe existenţa concomitentă a două condiţii:
a) Diviziunea socială a muncii şi specializarea agenţilor economici…
b) Autonomia, independenţa producătorilor…
… Mecanismul economiei de schimb – bazat pe conceptul de piaţă – presupune opţiunea
între alternativele oferite de realitatea economico-socială. Totuşi, sintagmele „economie de
schimb” sau „economie de mărfuri” nu acoperă întreaga arie de desfăşurare şi de manifestare
a alegerii respective. Este nevoie, aşadar, de o noţiune mai amplă, vizând o suprafaţă largă de
fenomene şi procese economice. Ea se materializează în ceea ce numim economie de piaţă.
Aceasta se caracterizează printr-o complexitate crescută, pe de o parte faţă de economia de
schimb, iar pe de altă parte faţă de piaţa propriu-zisă, deoarece ea reflectă un adevărat mod
de funcţionare al pieţei.
J. Brémond, A. Gélédan –Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995, p. 132-
133; p.281:
„În cadrul concepţiei de economie ca ştiinţă a schimbului şi a opţiunilor, se pot efectua
clasificări.
configurată în prezent, este rezultatul transformărilor unei îndelungate
perioade istorice.
Piaţa s-a dezvoltat, a evoluat şi evoluează în trei direcţii care se
găsesc în interdependenţă, şi anume:
a) în spaţiu, prin extinderea actelor de schimb la spaţii teritoriale
(arii geografice) tot mai întinse;
b) creşterea cantităţii de bunuri economice ce constituie obiect al
vânzării-cumpărării;

Un prim tip de definiţie insistă asupra unor noţiuni cheie: limitarea mijloacelor, existenţa
unor dorinţe nelimitate într-o lume limitată care obligă la opţiune. Acest tip de definiţie este
caracteristic economiştilor neoclasici. O. Lange (n.ns. Oskar Ryszard Lange ‘ur. 27 lipca
1904 w Tomaszowie Mazowieckim na ulicy Farbiarskiej , zm. 2 października 1965 w
Londynie), polski ekonomista i działacz państwowy.) se situează în aceiaşi optică atunci
când scrie: >Economia este ştiinţa administrării resurselor rare în societatea umană, ea
studiază formele pe care le îmbracă comportamentul uman în amenajarea costisitoare a lumii
exterioare din cauza tensiunii care există între dorinţele nelimitate şi mijloacele limitate ale
subiecţilor economici<.
In mod curent, susţinătorii stricţi ai economiei ca ştiinţă a opţiunilor se limitează chiar la
definiţia lui Robbins: >Economia este ‚ştiinţa care studiază comportamentul uman ca relaţie
între scopuri şi mijloace limitate cu folosinţă alternativă’<.
Astfel enunţată, definiţia economiei nu permite diferenţierea economiei de ştiinţa militară,
remarcă Godelier. Multe activităţi umane sunt incluse în acest tip de definiţie, atât ştiinţa
culinară, cât şi practica seducţiei.
De altfel, economiştii ultraliberali (mai ales şcoala din Chicago ) nu ezită să studieze
>economia< reprimării delictelor, a relaţiilor extraconjugale.
P. Samuelson preferă să reţină o concepţie mai puţin extensivă, insistând asupra aceloraşi
noţiuni de bază, mai ales conceptele de raritate şi de opţiune. ‚Economia cercetează modul în
care oamenii şi societatea hotărăsc, recurgând sau nu la monedă, să aloce producţiei de-a
lungul timpului, resurse productive rare, mărfuri şi servicii variate şi să le repartizeze în
scopuri de consum prezent şi viitor, între diferiţii indivizi şi colectivităţi care formează
societatea’ (L’economique)”.
„Se vorbeşte de economie de piaţă pentru a desemna sistemele economice în care preţurile şi
cantităţile depind, în principal, de confruntarea ofertelor şi ale cererilor şi nu de planificare.
Economiile planificate centralizat pot conferi un anumit rol pieţei, dar acesta nu este major în
orientarea producţiei şi determinarea preţurilor”.
Iulian Ceauşu – Dicţionar enciclopedic managerial, vol. 1, Ed. Academică de management,
Bucureşti, 2000, p. 306 -307:
„Economie de schimb – Formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care
subiecţii produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor, prin cumpărare,
bunurile necesare satisfacerii trebuinţelor; formă universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice în lumea contemporană. A cunoscut ample transformări în timp şi
specificaţii în diferite ţări şi spaţii geografice. Are şi unele trăsături genele:
2
 c) diversificarea structurii bunurilor ce constituie obiect al
schimbului, sub acţiunea adâncirii diviziunii sociale a muncii şi a
progresului ştiinţifico-tehnic (o nouă ramură sau subramură, domeniu de
activitate, devine un nou furnizor de bunuri şi, în acelaşi timp, o piaţă de
desfacere pentru alte ramuri şi sectoare).
Cum definim piaţa?

a) specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri şi desfăşurarea unor

activităţi pe principii de eficienţă, raţionalitate, decurgând din avantajul relativ (comparativ);
…;
b) autonomia, independenţa unităţilor economice… ;
c) întreaga activitate economică gravitează în jurul pieţei; în cadrul acesteia se realizează
legăturile între producţie şi consum, între producători şi consumatori;
d) monetarizarea economiei, în sensul că banii sunt element major al vieţii economice… ;
e) principalele forme de relaţii economice dintre agenţi sunt tranzacţiile bilaterale de
piaţă… ;
f) majoritatea bunurilor economice îmbracă forma de marfă, devin bunuri comerciale.
În mod natural, economia de schimb conduce, pe o anumită treaptă şi în anumite condiţii, la
economia de piaţă.
Economia de piaţă – Sistem economic, mod specificat de fundamentare şi asigurare a
coerenţei deciziilor privind problema economică fundamentală şi a rarităţii. Modelul teoretic
(ideatic) al economiei de piaţă a fost elaborat pe baza unor premise economice, social-
politice şi filosofice … . Economia de piaţă reprezintă un sistem economic în care
mecanismele naturale (ale pieţei) sunt singurele care tind să asigure echilibrul dintre cerere şi
ofertă şi alocarea resurselor cu excluderea oricărei intervenţii a statului şi monopolurilor … .
Economia de piaţă reală – Acel sistem care funcţionează efectiv în diferite ţări şi care nu
realizează integral caracteristicile modelului ideal; există o mare diversitate de modele de
economie de piaţă, în fapt, fiecare ţară are propriul model de economie de piaţă reale …”
Business Books 1, Georgeta Buşe – Dicţionarul complet al economiei de piaţă, editat de
Secretariatul pentru Mahamudra, Bucureşti:
„Economie de piaţă. Formă modernă de organizare a activităţii economice, în care oamenii
acţionează în mod liber, autonom şi eficient, în concordanţă cu favorabilităţile şi regulile
pieţei, fapt care face posibilă valorificarea maximă a resurselor existente pentru satisfacerea
nevoilor şi dorinţelor nelimitate ale oamenilor. Este modul de organizare al economiei, bazat
pe principii concurenţiale în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de
prioritate în producerea bunurilor, metodelor de producere şi organizare a producţiei,
persoanele sau categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri prin dinamica preţurilor.
Economia socială de piaţă. Este o doctrină economică definită de Friedrich A. Hayek ca
fiind un amestec de liberalism, dirijism şi socialism. Chintesenţa acestui hibrid este progresul
social ridicat la rangul de principiu. Valorile fundamentale ale doctrinei sunt: proprietatea
privată a sistemului instituţional, suport principal al interesului şi prin el al progresului;
libertatea de mişcare şi acţiune în formula liberei iniţiative şi liberei întreprinderi ca motor al
3
 Iată cum abordează conceptul de piaţă J. Brémond, A. Gélédan în
Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995, p. 280:
„Locul pieţei în care se adunau fructele şi legumele, unde altădată
tronau scamatorii, unde un povestitor căuta încă să capteze atenţia celor
gură-cască, astfel apare piaţa în imaginaţie.
În sens curent, piaţa este un loc delimitat în care are loc, la
intervale mai mult sau mai puţin regulate, reuniunea cumpărătorilor şi a
vânzătorilor care schimbă mărfuri.
Saloane, târguri, expoziţii, hale cu mărfuri corespund întrutotul
acestei noţiuni de piaţă, caracterizată prin unitatea de loc, timp şi obiect.
Dar acest sens nu acoperă totalitatea pieţelor de astăzi şi economiştii
vorbesc de piaţa de cupru, de bani, cu toate că vânzătorii (ofertanţii) nu-i
întâlnesc fizic pe cumpărători (solicitanţi); mărfurile pot fi vândute chiar
înainte de a fi produse (cafeaua din recolta viitoare se vinde la termen).
Unitatea fizică de timp şi de loc nu este necesară pentru ca să existe piaţă
în sens economic.
Piaţa este locul de întâlnire (eventual abstract) unde ofertele
vânzătorilor se întâlnesc cu cererile cumpărătorilor care se ajustează la
un anumit preţ.
Piaţa este, deci, un mod de confruntare a ofertei cu cererea pentru
realizarea unui schimb de servicii, produse sau capitaluri”:

dezvoltării economice; profitul ca motivaţie de substanţă a oricărei activităţi economice;

piaţa ca instrument principal prin care toate acestea prind viaţă şi, alături de proprietatea
privată, cea de-a doua componentă de bază a sistemului instituţional.
Deci, economia socială de piaţă este o economie al cărei mecanism se sprijină pe o dublă
reglare:
- pe piaţă, cu mecanismele ei autoreglatorii şi care dă măsura lucrurilor şi se constituie în
dimensiunea sa esenţială;
- pe intervenţionism statal, economico-financiar, cu suport şi motivaţie în dublu sens: de
proprietar al unui important sector economic şi de factor al suprastructurii cu rol cheie în
programarea macroeconomică”.

4
 PIAŢǍ
OFERTǍ CERERE

Organizează Preţ de Cantităţi„

“întâlnirea” piaţă schimbate

Despre piaţă citim în Dicţionar enciclopedic managerial –Iulian

Ceauşu, vol. 1, Ed. Academică de management, Bucureşti, 2000, p. 578:
„Piaţă – Termen care poate avea diferite semnificaţii:
a) Locul sau spaţiul unde au loc schimburile sau relaţiile între
agenţii economici care vând şi cumpără;
b) Formă de organizare a schimburilor;
c) Întâlnire şi/sau confruntare între cererea şi oferta de diferite
bunuri, indiferent de locul unde acestea se desfăşoară, în scopul de a se
realiza schimbul la preţuri care se stabilesc prin negociere.
Piaţa se prezintă se prezintă sub forme extrem de diferite care au
evoluat în timp de la târguri şi hale publice prezente încă în numeroase
locuri dar cu un nomenclator de bunuri (tradiţionale şi moderne) mai
complex până la magazine cu sucursale, lanţuri de supermagazine,
expoziţii cu vânzare, case de comenzi, agenţii specializate, burse etc.
Există pieţe specializate, adesea foarte strict şi pieţe cu de toate,
universale. În acest sens distingem: pieţe ale:
a) factorilor de producţie (sau prodfactorilor), cum ar fi, pentru
materii prime, forţă de muncă, maşini şi utilaje, capital etc;
b) bunurilor de consum (sau satisfactorilor). Din punctul de vedere
al sferei sau spaţiului economic, pieţele pot fi: locale, regionale,
naţionale, regional-internaţionale şi mondiale. S-a diversificat foarte mult
5
şi modul în care se realizează întâlnirea dintre cei ce acţionează pe piaţă,
prezentarea mărfurilor, negocierea, încheierea tranzacţiilor şi finalizarea
actului de vânzare-cumpărare. Diversitatea formelor pe care le îmbracă
relaţiile de vânzare-cumpărare în funcţie de tipurile de bunuri, ţările unde
au loc, obişnuinţele etc. – explică de ce este foarte greu să se realizeze o
definire unică a acestei noţiuni. Piaţa poate fi abordată: din punct de
vedere istoric, relevându-se caracteristicile şi formele sale prezente şi
trecute, precum şi din punct de vedere geografic prin evidenţierea
specificităţii pe zone, ţări şi grupuri de ţări.
Pentru studiul pieţei s-au elaborat numeroase modele matematice
care pot fi grupate în :
a) modele ce relevă concurenţa perfectă şi imperfectă în mod
centralizat pentru a evita dificultăţile rezultate din mulţimea negocierilor
bilaterale şi considerarea monedei ca mijloc de schimb, dar care scapă
din vedere caracterul descentralizat al pieţei unde alegerea este
individuală şi are loc după o procedură (flexibilă) diferită de la caz la
caz;
b) modele ale negocierilor bilaterale care relevă relaţiile directe
dintre participanţi, încheierea contractelor care-i apropie pentru anumite
intervale de timp, iar piaţa este prezentată ca un vast complex de relaţii
bilaterale care presupune informarea, negocierea şi un cadru instituţional
indispensabil. În prezent, pentru studiul pieţei este esenţială existenţa şi
dinamica sa alături de alte forme de organizare socială şi în raport cu
ele”.
Iată cum găsim definită piaţa în Business Books 1, Georgeta Buşe –
Dicţionarul complet al economiei de piaţă, editat de Secretariatul pentru
Mahamudra, Bucureşti:
„Piaţă - Locul teoretic de întâlnire şi de confruntare a ofertei şi cererii.
Această confruntare duce la fixarea preţurilor mărfurilor şi a volumului
schimburilor”.
Deşi nu există o definiţie unanim acceptată, majoritatea lor
evidenţiază anumite trăsături caracteristice comune: piaţa este un spaţiu
economico-geografic (în care îşi desfăşoară activitatea economică şi în
care acţionează agenţii economici); piaţa este locul de întâlnire şi
manifestare a cererii cu oferta (aici are loc compararea, măsurarea,
confruntarea mărfurilor din punct de vedere cantitativ, structural şi
6
calitativ, ca şi a preţului solicitat, atât unele cu altele, cât şi cu trebuinţele,
dorinţele şi bugetul disponibil al consumatorului; piaţa este locul de
întâlnire a agenţilor economici ce acţionează în calitate de vânzători si/sau
cumpărători; piaţa este locul de încheiere a tranzacţiilor (afacerilor)
economice, locul de desfăşurare a schimbului, al actelor de vânzare-
cumpărare al căror obiect îl reprezintă mărfurile, piaţa este locul de
formare a preţului (în funcţie de care agenţii economici se orientează ce şi
cât să cumpere, ce şi cât să producă); piaţa este locul de manifestare a
concurenţei, care îndeplineşte rolul de regulator; piaţa este o „instituţie”
economică (născută spontan din relaţiile de conlucrare dintre oameni).
Printr-o sintetizare a celor arătate, se poate spune că piaţa cuprinde
toată gama de acţiuni prin care vânzătorii şi cumpărătorii întră în contact
pentru a schimba bunuri, servicii şi/sau informaţii, indiferent de locul unde
acestea se desfăşoară. Piaţa reprezintă un ansamblu coerent, un sistem de
relaţii de vânzare-cumpărare între agenţi economici, care sunt pe de o
parte legaţi prin legături de interdependenţă şi, pe de altă parte, se află în
raporturi de opoziţie, fiecare urmărind propriul interes (relaţii de
concurenţă).
În cazul analizei pieţelor o importanţă specială o are elaborarea
tipologiei acestora. Elaborarea tipologiei pieţelor are la bază anumite
criterii:
a) din punct de vedere al spaţiului economico-geografic de
desfăşurare a tranzacţiilor se pot distinge:
- pieţele locale şi regionale care însumează totalitatea actelor de
vânzare-cumpărare ce au loc într-o anumită localitate, zonă, regiune, deci
pe o arie restrânsă a spaţiului naţional;
- pieţele naţionale2 care însumează totalitatea actelor de vânzare-
cumpărare desfăşurate în limita graniţelor naţionale ale unei ţări. Ele au
luat naştere prin unirea treptată şi integrarea într-un tot unitar a pieţelor

2
Iulian Ceauşu – Dicţionar enciclopedic managerial, vol. 1, Ed. Academică de
management, Bucureşti, 2000, p. 580:
„Piaţa internă – Piaţă existentă în interiorul unei ţări ca urmare a dezvoltării producţiei şi a
schimbului de mărfuri. Piaţa internă se poate diversifica în funcţie de obiectul relaţiilor
economice respectiv: piaţa bunurilor de consum, piaţa serviciilor, piaţa produselor agricole,
piaţa textilă, piaţa mijloacelor de producţie, piaţa viticultorilor etc.”
7
locale în perioada de formare a statelor naţionale şi respectiv, a
economiilor naţionale;
- pieţele internaţionale3 şi piaţă mondială4 sunt cele care cuprind
totalitatea schimburilor de mărfuri între ţări ca urmare a formării şi
dezvoltării diviziunii internaţionale a muncii. Deşi schimburile
internaţionale datează de multă vreme, din acest punct de vedere comerţul
exterior a devansat, în general, schimburile interne de mărfuri, formarea
economiei mondiale a început aproximativ în secolul al XVI-lea şi, deşi,
3
Iulian Ceauşu – Dicţionar enciclopedic managerial, vol. 1, Ed. Academică de
management, Bucureşti, 2000, p. 580:
„Piaţa internaţională – Piaţă pe care se confruntă cererea şi oferta de capital între ţări.
Această piaţă nu înseamnă numai o însumare a pieţelor naţionale, ci şi ca o piaţă distinctă,
care are o structură şi o activitate proprie. O piaţă internă de capital poate funcţiona ca piaţă
internaţională în cazurile în care o parte din activele financiare disponibile pe termen mediu
şi lung pot fi investite într-o altă ţară şi viceversa”.
Piaţa monetar internaţională – Ansamblul de pieţe monetare naţionale specializate în
tranzacţionarea de active monetare, de regulă, cu scadenţe scurte, adică până la un an. Pe
aceste pieţe se efectuează operaţiuni privind depozitele bancare la vedere şi la termen, bilete
la ordin, cambii, cecuri, certificate de depozit, diferite alte tipuri mobiliare pe termen scurt.
Piaţa globală – Piaţă ce cuprinde piaţa bunurilor materiale şi piaţa serviciilor”.
J. Brémond, A. Gélédan –Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995, p.285:
„Piaţa europeană unică. Către Marea piaţă şi Uniunea Europeană:În ziua de de 25
martie 1957 s-a semnat tratatul de la Roma, prin care s-a creat >Piaţa Comună<, denumită şi
CEE (Comunitatea Economică Europeană). CEE este o uniune economică ce cuprindea la
început 6 ţări: R. F. Germania, Belgia, Franţa, Olanda, Italia, Luxemburg.
În anul 1975, CEE s-a mărit prin primirea, alături de membrii fondatori, a încă trei ţări:
Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda. La 1 ianuarie 1981, CEE a devenit Europa celor 10, ca
urmare a aderării Greciei. La 1 ianuarie 1986, CEE devine Europa celor 12 prin intrarea
Spaniei şi a Portugaliei. (n. ns. - Ultima extindere a avut loc la 1 ianuarie 2007 prin intrarea
României şi Bulgariei).
Actul unic european prevedea realizarea unei pieţe unice între cele 12 ţări ale CCE la 1
ianuarie 1993. >Marea piaţă din 1993< trebuia să ducă la dispariţia barierelor care mai
limitau încă libera circulaţie în cadrul CEE (suprimarea preferinţei pentru firmele naţionale
în materie de piaţă publică, abolirea controalelor de capitaluri).
Ideea de bază a Pieţei Comune este aceea că o mare piaţă va stimula concurenţa, va oferi
întreprinderilor posibilităţile de realizare a economiilor de scară; astfel într-o optică liberală,
competiţia îi va favoriza pe cei mai buni, reorganizând aparatul productiv în interesul
fiecăruia. CEE va constitui un stimulent al concentrării. În mod ideal, este vorba de crearea
unei zone în care mărfurile, capitalurile şi oamenii vor circula fără obstacole.
La Maastricht (Olanda), pe data de 11 decembrie 1991, cei 12 au hotărât să se angajeze către
Uniunea Economică şi Monetară (UEM) şi, de asemenea, către uniunea politică. Procesul
trebuie să ia sfârşit înainte de sfârşitul anului 1999 (sub rezerva ratificării acordului de către
8
s-a încheiat în linii generale la sfârşitul secolului trecut, „desăvârşirea”
acesteia are loc doar în acest secol.
b) după natura bunurilor ce formează obiectul tranzacţiilor există
următoarele categorii mari de pieţe:
- piaţa bunurilor finale, unde se pot distinge: piaţa mărfurilor cu
existenţă fizică5 (piaţa produselor agricole şi piaţa produselor
manufacturate), piaţa serviciilor şi piaţa informaţiilor. Acest tip de piaţă (a
bunurilor) poate fi structurată până la nivelul fiecărui bun în parte, astfel

state). Anglia a semnat acordul, dar cu o clauză dispensă care îi permite neaderarea la
moneda unică. …. .
… Diferite forme de integrare:
Ideea de Piaţă Comună constituie una dintre formele posibile de integrare economică: se
deosebesc în mod tradiţional cinci grade de integrare: zona liberului schimb; uniunea vamală;
Piaţa Comună; Uniunea economică; Integrarea economică totală …”.
Business Books 1, Georgeta Buşe – Dicţionarul complet al economiei de piaţă, editat de
Secretariatul pentru Mahamudra, Bucureşti:
„Piaţa capitalului internaţional – Este o parte a pieţei mondiale pe care se derulează
relaţiile de credit dintre instituţiile financiar-bancare, firmele comerciale, industriale şi
persoanele fizice care participă la schimburile economice, ştiinţifice şi de altă natură cu
caracter internaţional.
Piaţa internă de capital ca element al pieţei internaţionale. Acest tip de piaţă care se
manifestă în toate cazurile în care o parte dintre activele financiare disponibile pe termen
mediu şi lung sunt investite într-o altă ţară sau, invers, o parte dintre nevoile de resurse
financiare ale agenţilor economici dintr-o ţară sînt acoperite din străinătate. Pentru aceasta se
cer îndeplinite anumite condiţii: existenţa unor importante active financiare disponibile,
exprimate într-o monedă convertibilă şi, îndeosebi, liber utilizabilă; existenţa unor
intermediari financiari cu mare experienţă şi cu o reţea diversificată de filiale şi
corespondenţi în străinătate; fiscalitatea preferenţială pentru tranzacţiile financiare
internaţionale”.
4
Iulian Ceauşu – Dicţionar enciclopedic managerial, vol. 1, Ed. Academică de
management, Bucureşti, 2000, p. 577:
„Piaţa mondială – Reprezintă ansamblul relaţiilor de schimb care se stabilesc între agenţii
economici din ţări diferite pe baza cererii şi ofertei.
Piaţa unică – Componentă esenţială a integrării economice internaţionale şi, totodată,
mijlocul principal de realizare a scopurilor comune ţărilor care o compun. Piaţa unică se
concretizează în; lichidarea tarifelor vamale în interiorul comunităţii integrate, libera
circulaţie a capitalurilor şi a forţei de muncă. Avantajele economice care justifică existenţa
unei pieţe unice: stimulează creşterea productivităţii şi a nivelului general de viaţă;
concurenţa fiind mai intensă, consumatorii beneficiază de preţuri mai scăzute, precum şi de
o mai mare varietate de bunuri, de calitate superioară; permite o producţie de serie mare,
ceea ce duce la scăderea costurilor de producţie; poate contribui la optimizarea investiţiilor
de capital; permite folosirea mai raţională şi eficientă a forţei de muncă. De aceea, atât
9
încât pentru fiecare sortiment din paleta de bunuri produse vom avea o
piaţă distinctă.
- piaţa resurselor şi factorilor de producţie6, unde se disting:
piaţa pământului, piaţa muncii (care se segmentează până la nivel de
profesie/ocupaţie şi piaţa capitalului fizic (identificată, în general,
capitalului fix; şi în acest caz se diferenţiază pieţe pentru fiecare bun ce
formează categoria de capital fizic).

C.E.E. cât şi celelalte organizaţii economice integraţioniste de pe alte continente au pus în

centrul preocupărilor şi acţiunilor lor piaţa unică pe care o consideră principalul element
unificator, de progres”.
5
Iulian Ceauşu – Dicţionar enciclopedic managerial, vol. 1, Ed. Academică de
management, Bucureşti, 2000, p. 578:
„Piaţa bunurilor materiale şi a serviciilor – Tip de piaţa al cărei obiect îl formează
bunurile economice în general sau, altfel spus, bunurile şi serviciile. În cadrul său se disting
numeroase pieţe specializate pe diferite categorii de bunuri, precum inovaţiile, construcţiile
de maşini, electrotehnice şi menajere, ţesături, confecţii, tricotaje, produse chimice şi
vopsele etc. Există, de asemenea, pieţe pentru un anumit bun sau pentru bunuri de acelaşi
fel. După destinaţia bunurilor care formează obiectul acestei pieţe se disting:
a) piaţa prodfactorilor, bunurilor şi serviciilor care se utilizează în diferite activităţi având
rolul de factori de producţie;
b) piaţa satisfactorilor, bunurilor şi serviciilor care intră în consum.
Este tipul de piaţă care formează baza elaborării modelelor de studiu şi explicitare în
domeniu datorită caracterului său concret, uşor de perceput.
Piaţă a produselor brute – Piaţă de pe care se face aprovizionarea cu materii prime şi
produse agroalimentare (perisabile şi neperisabile).
Piaţă a produselor minerale – Piaţă cu produse cu o largă difuzare pe piaţa mondială (fier,
cărbune, fosfaţi), ce comportă distanţe mari de transport şi având ca obiect minereuri extrase
din diverse puncte ale globului.
Piaţa serviciilor. Piaţa destinată prestărilor de servicii în strânsă legătură cu desfacerea de
mărfuri (transporturi) sub forma serviciilor post-vânzare (ex. retuşuri pentru confecţii)”.
Piaţa neagră – Comerţ clandestin şi ilicit, practicat în mod deosebit de persoane fizice, cu
bunuri interzise vânzării-cumpărării libere, bunuri al căror consum este raţionalizat sau ale
căror preţuri sunt controlate de stat. Se caracterizează prin practicarea unor preţuri mari care
permit obţinerea de câştiguri mari. Cei mai afectaţi de piaţa neagră sunt cumpărătorii, atât
datorită preţurilor mari pe care trebuie să le suporte, cât şi faptului că nu au nici o garanţie
cu privire la calitatea bunurilor cumpărate şi la efectele consumării lor.
Business Books 1, Georgeta Buşe – Dicţionarul complet al economiei de piaţă, editat de
Secretariatul pentru Mahamudra, Bucureşti:
„Piaţa de mărfuri. Concept economic având conţinut complex şi exprimând, în mod
sintetic, totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare perfectate într-un spaţiu geografic
determinat. Are ca funcţie principală corelarea, prin intermediul cererii şi al ofertei
10
 - piaţa financiar-valutară, ce cuprinde piaţa capitalului financiar 7
(piaţa acţiunilor8 şi obligaţiunilor), piaţa creditului bancar 9 şi piaţa
valutară10.
c) dacă se are în vedere modul de funcţionare a diferitelor pieţe, ele
se pot clasifica astfel:
- pieţe unde nu este necesară întâlnirea fizică a ofertantului cu
clientul, ci doar întâlnirea cererii cu oferta, dar fără existenţa

concretizate în contracte de vânzare-cumpărare, a producţiei cu consumul.

Piaţa aurului. Este un concept prin care se desemnează piaţa pe care se derulează
tranzacţiile având ca obiect vânzarea-cumpărarea de aur marfă şi de aur monetizat. Preţul se
stabileşte în raport cu variaţia cererii şi a ofertei, fiecare reprezentant înfăţişând cererile şi
ofertele primite de firma sa şi în baza lor propunând un preţ. Preţul stabilit pe piaţa aurului
este astfel rezultatul confruntării concurenţiale a preţurilor propuse de participanţii la
reuniune.
Piaţa neagră. Piaţă ilegală pentru o anumită marfă (produs sau valută) sau serviciu. Ea
poate apare atunci când dispoziţiile legale controlează o anumită zonă de comerţ într-o
anumită perioadă”.
6
Iulian Ceauşu – Dicţionar enciclopedic managerial, vol. 1, Ed. Academică de
management, Bucureşti, 2000, p.577-580:
„Piaţa factorilor de producţie – Relaţii economice în cadrul cărora se confruntă cererea cu
oferta, se formează preţul, au loc negocieri privind factorii de producţie muncă, pământ,
capital. Piaţa factorilor de producţie se manifestă în forme diferite în funcţie de obiectul
negocierii, de participanţii la negociere, de codul de desfăşurare etc.
Piaţa mondială a muncii. Cuprinde relaţiile economice generate de migraţia forţei de
muncă, de deplasarea dintr-o ţară în alta a unei părţi din populaţia aptă de muncă pentru a se
angaja.
Piaţa muncii – Noţiune ce desemnează întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea pe
această bază a condiţiilor pentru angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în
funcţie de performanţele celor ce sunt angajaţi, realizarea mobilităţii salariilor şi forţei de
muncă pe locuri de muncă, firme şi zone. Pentru că omul este mai mult decât o marfă, piaţa
muncii nu poate fi considerată o piaţă ca pentru oricare marfă. De aceea, ocupă un loc aparte
în teoria şi practica economică, este cea mai reglementată piaţă şi are cea mai restrânsă
marjă de manifestare a spontaneităţii. Piaţa muncii nu este omogenă, ci se compune din
segmente pe domenii de activitate, zone economice, meserii, niveluri de calificare etc. În
acest sens se pot distinge:
a) piaţa locală a muncii – subdiviziune geografică cu particularităţi pecuniare, de costuri,
psihologii, mobilitate etc, care o deosebesc de celelalte;
b) piaţa externă a muncii – subdiviziune care se referă la un anumit număr de lucrători,
fiecare fiind disponibil sau potenţial disponibil pentru a ocupa locurile de muncă ce se oferă
prin competiţie. Comportamentul celor ce acţionează pe această piaţă şi deciziile lor au
caracter raţional şi se bazează pe variabilele economice;
11
intermediarilor (negocierea şi încheierea tranzacţiilor se fac prin
intermediul telecomunicaţiilor sau prin alte mijloace similare);
- pieţe concentrate – de natura burselor de mărfuri 11 şi valori12,
unde cererea şi oferta, negocierile, vânzările şi cumpărările sunt făcute în
mod concentrat, apelându-se la intermediari specializaţi;
- pieţe dispersate, de tipul celor în care se desfăşoară comerţul cu
amănuntul13.

c) piaţa internă a muncii – subdiviziune în care cererea şi oferta de muncă sunt interne
fiecărei firme şi accesibile direct pieţei externe a muncii, însă cu o percepţie diferită a celor
din interior în raport cu cei din afară. Această piaţă priveşte ocuparea diferitelor locuri de
muncă (funcţii) prin avansare, transfer sau concurs în interiorul firmei, precum şi prin
competiţia dintre cei din interiorul firmei şi cei de pe piaţa externă care, după reuşită, trebuie
să urmeze o instruire specifică în funcţie de situaţia proprie la momentul respectiv.
Piaţa educaţiei – Formă specifică de piaţă care permite armonizarea cererii şi ofertei de
capital uman. În general în literatura de specialitate, piaţa educaţiei este prezentată pe
modelul pieţei specifice instruirii universitare. O problemă semnificativă pentru analiza
pieţei educaţiei, în cazul instruirii universitare, o reprezintă corelaţia dintre investiţia în
capitalul uman şi distribuţia veniturilor. …”
Business Books 1, Georgeta Buşe – Dicţionarul complet al economiei de piaţă, editat de
Secretariatul pentru Mahamudra, Bucureşti:
„Piaţa forţei de muncă. Denumită şi piaţa muncii, reprezintă spaţiul economic în care se
întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber cererea de forţă de muncă exprimată de
către deţinătorii de capital (în calitate de cumpărători) şi oferta, reprezentată prin posesorii
forţei de muncă. Ea se prezintă şi ca un sistem al relaţiilor şi tranzacţiilor care asigură prin
mecanisme specifice înainte de toate prin intermediul salariului şi al negocierilor –
echilibrarea ofertei cu cererile de forţă de muncă. Piaţa muncii, ca piaţă a celui mai
important factor de producţie, se intercondiţionează reciproc cu celelalte pieţe. Astfel, ea
receptează semnalele de pe pieţele bunurilor şi serviciilor, a capitalurilor etc. şi este
influenţată de mişcarea acestora, de modul de funcţionare şi distorsiune de pe aceste pieţe.
De exemplu: fenomenele inflaţioniste şi creşterea preţurilor la bunuri şi servicii exercită o
presiune puternică asupra tranzacţiilor cu privire la salarizare. Pe de altă parte, piaţa muncii
transmite propriile semnale şi cerinţe spre celelalte pieţe”.
7
Iulian Ceauşu – Dicţionar enciclopedic managerial, vol. 1, Ed. Academică de
management, Bucureşti, 2000, p.577-580:
„Piaţă financiară – Locul (cadrul) de întâlnire între nevoile de resurse băneşti ale
întreprinzătorilor (global deficitari de astfel de resurse) şi disponibilităţile băneşti ale
populaţiei sau altor agenţi economici (global excedentari la asemenea resurse). Piaţa
financiară este piaţa activelor financiare. Ea mijloceşte plasamentele economiilor populaţiei,
ale societăţilor de asigurări, ale altor unităţi economice în hârtii de valoare sau valori
mobiliare pe termen lung (mai mult de un an) şi fără termen (acţiuni şi obligaţiuni) emise de
societăţile comerciale pe acţiuni şi de administraţiile publice, ca instrumente de finanţare
12
 d) dacă se are în vedere modul de manifestare a concurenţei, piaţa
unui bun poate fi:
- piaţă cu concurenţă perfectă sau cvasi-perfectă 14;
- piaţă cu concurenţă imperfectă15;
- piaţă de monopol sau cvasi-monopol.
e) dacă se are în vedere modul în care circulă marfa de la
producător la consumatorul final (în mod deosebit în cazul bunurilor de
larg consum, a bunurilor destinaţiei populaţiei. Fluxul mărfii se

externă. Acest proces este mijlocit de unităţile bancar-financiare, care îşi desfăşoară
activitatea pe baze comerciale. Piaţa financiară este compusă din următoarele pieţe: a
acţiunilor, care deţine ponderea principală (în fond acţiunile nu au scadenţă); ipotecară,
adică vânzarea/cumpărarea de rente economice; a obligaţiunilor emise de societăţile
comerciale; a obligaţiunilor emise de administraţiile publice. Piaţa financiară poate fi
primară – tranzacţii cu hârtii de valoare mobiliare nou emise – şi secundară, pe care se
negociază acţiuni şi obligaţiuni emise anterior. Funcţionarea pieţei financiare presupune
existenţa unor instituţii specifice cum sunt: comisia hârtiilor de valoare, casele de brokeraj,
bursa de valori.
Piaţa financiară internaţională - Piaţă a capitalului, pe care operaţiile şi tranzacţiile sunt
efectuate în valută străină. Această situaţie apare când o parte din disponibilităţile de capital
pe termen lung dintr-o ţară investesc într-o altă ţară sau invers o parte din nevoile de
finanţare pe termen lung dintr-o ţară se acoperă în străinătate.
Piaţa ipotecară – Piaţa pe care se negociază numai creanţe care au garanţii ipotecare, în
scopul de a permite refinanţarea împrumuturilor acordate cu asemenea garanţii.
Piaţa capitalului – Piaţă specifică al cărei obiect îl formează titlurile de valoare (acţiuni,
obligaţiuni, titluri de stat). Participanţii de pe piaţa capitalului sunt posesori de
disponibilităţi băneşti pe care sunt motivaţi să la plaseze în acţiuni şi obligaţiuni, cei care au
nevoie de resurse băneşti şi acceptă să se îndatoreze la primii şi la intermediarii acestor
operaţiuni (băncile comerciale, bursa, alţi intermediari). Operaţiunile pe piaţa capitalului se
derulează pe baze comerciale.
Piaţa internaţională a capitalurilor – Defineşte ansamblul operaţiunilor legate de plasarea
în (din) străinătate a unor capitaluri sub formă de investiţii directe, împrumuturi şi cumpărări
de titluri (hârtii de valoare)”.
8
Iulian Ceauşu – Dicţionar enciclopedic managerial, vol. 1, Ed. Academică de
management, Bucureşti, 2000, p.577-580:
„Piaţa obligaţiunilor – piaţă de plasare şi efectuare a operaţiunilor de vânzare-cumpărare
de obligaţiuni;
Piaţa euroobligaţiunilor – Piaţă de capitaluri internaţionale pe termen lung pe care
acţionează emitenţi şi posesori de euroobligaţiuni, în vederea emisiunii şi comercializării
euroobligaţiunilor.
Piaţa primară – Piaţă pe care se emit titluri, de valori noi, cu scopul obţinerii de capital, cu
condiţia ca societatea să fie cotată la bursă.
13
derulează prin existenţa unor intermediari specializaţi de tipul
comercianţilor astfel:
producător intermediar consumator, adică,
producător comerciant angrosist detailist,
iar segmentarea pieţei fiecărui bun se poate face astfel:
- piaţa tranzacţiilor între producători şi intermediari;

Piaţa RASDAQ (ROMANIAN ASSOCIATION OF SECURITIES DEALERS

AUTOMATED QUATATION – Asociaţia Română de Cotări Automate a Intermediarilor
de Valori Mobiliare). Piaţă creată pentru tranzacţionarea la Bursa Rasdaq a acţiunilor
societăţilor comerciale care au participat la Programul de Privatizare în Masă. Piaţa Rasdaq
este o piaţă extraordinară O.T.C. (Over the Counter – Operaţiuni de ghişeu) interdealeri, sub
forma unui sistem electronic de tranzacţionări de valori mobiliare ale A.N.S.V.M.
( Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare), ce se bazează pe concurenţa
existentă între diverşi investitori (Societăţi de Valori mobiliare). Acest sistem electronic
permite legarea birourilor societăţilor de valori mobiliare între ele (în calitatea lor de
formatoare de piaţă pentru cotări, cu sediul central al pieţei din Bucureşti. Tranzacţiile se pot
efectua atât prin această reţea cât şi prin telefon.
Piaţa restrânsă – Piaţă unde titlurile de valoare nu fac obiectul unor tranzacţii continue sau
dacă numărul lor disponibil este limitat. Ordinele de cumpărare sau de vânzare de mari
dimensiuni pot produce mari fluctuaţii.
Piaţa secundară – Piaţă unde se oferă spre vânzare, către învestitorii existenţi şi potenţiali,
valori mobiliare emise în prealabil.
Piaţă pe care se negociază titluri care nu figurează pe lista cotaţiilor oficiale.
Piaţă unde se negociază obligaţiuni după închiderea emisiunii lor pe piaţa primară”.
Business Books 1, Georgeta Buşe – Dicţionarul complet al economiei de piaţă, editat de
Secretariatul pentru Mahamudra, Bucureşti:
„Piaţa financiară. Componentă a economiei de piaţă constituită din mecanisme specifice, a
căror funcţionalitate se realizează prin instrumente financiare, instituţii financiare şi printr-
un regim juridic adecvat care asigură circulaţia resurselor băneşti în condiţii competiţionale.
Piaţa financiară constituie un mediu extrem de dinamic, reînnoit şi dezvoltat rapid în
ultimele decenii, proces care continuă; se introduc în circulaţie noi instrumente de plată şi
noi tipuri de tranzacţii financiare operate de instituţii financiare specializate care pun la
dispoziţia agenţilor economici, în forme variate, resursele financiare disponibile, pentru
expansiunea afacerilor.
Piaţa acţiunilor. Este o piaţă unde se vinde şi se cumpără hîrtii de valoare, preţurile fiind
controlate prin mecanismul cererii şi al ofertei. Este reprezentată de Bursa de Valori prin
intermediul căreia se negociază hîrtii de valoare sau titluri de credit pe termen lung şi unde
agenţii îşi procură o parte importantă din mijloacele financiare. Funcţia de bază a acestei
burse este de a permite companiilor publice, guvernelor şi autorităţilor locale să obţină
capital prin vînzarea hîrtiilor de valoare de către investitor. Funcţia secundară a acestor pieţe
este de a permite investitorilor să vândă aceste hârtii de valoare altora, furnizând lichidităţi
14
 - piaţa tranzacţiilor dintre diferiţi intermediari (între
comercianţii angrosişti şi cei care vând cu amănuntul, dar şi între diferiţi
angrosişti);
- piaţa tranzacţiilor între intermediari şi consumatorii finali.
Concluzionând se poate spune că piaţa este locul unde se întâlneşte
la un moment dat dorinţele consumatorilor, exprimate prin cerere şi a
disponibilităţilor producătorilor, exprimate prin oferta lor. Din această

şi reducând riscurile legate de investiţii.

Paralel cu formarea şi extinderea pieţei acţiunilor exprimate în moneda naţională, prin
intermediul căreia sunt atrase capitaluri financiare interne în scopul constituirii şi majorării
capitalului social al societăţilor emitente, s-a cristalizat şi dezvoltat şi o piaţă internaţională a
acţiunilor prin participarea cu active financiare în valută a unor agenţi economici la capitalul
social al unor agenţi economici din alte ţări, în calitate de acţionari. În cadrul acestei pieţe se
efectuează şi euroemisiuni de acţiuni.
Piaţa euroobligaţiunilor. Este o piaţă de capitaluri internaţionale pe termen lung pe care
acţionează emitenţii şi posesorii de euroobligaţiuni, în vederea emisiunii şi comercializării
acestora.
Piaţa obligaţiunilor. Segment de piaţă pe care circulă obligaţiunile, independent de
capitalul real al agenţilor economici (concretizat în mijloace de muncă, obiecte ale muncii şi
forţă de muncă) – adică se cumpără, se vînd şi se gajează, ca şi cum ar avea o valoare. Ele
nu au valoare proprie, ci reprezintă o valoare, parte din capitalul real al agentului economic.
Această piaţă cuprinde:
- piaţa obligaţiunilor interne – care reprezintă o formă importantă de existenţă a pieţelor de
capital, în cadrul căreia sunt negociate titluri de credit emise în monedă naţională, ofertanţii
şi investitorii fiind rezidenţi ai ţării pe teritoriul căreia funcţionează piaţa respectivă;
- piaţa obligaţiunilor străine (foreingn bond market) – care reprezintă forma clasică a pieţei
internaţionale de capital şi constă în emisiuni internaţionale plasate în ţara în a cărei monedă
se exprimă titlurile respective. Acest tip de emisiune este supus reglementărilor din ţara
emitentă şi pe a cărei piaţă sunt plasate titlurile respective. Ea s-a născut în condiţiile în care,
la nivelul pieţelor interne de capital, activele financiare disponibile erau insuficiente, ele
putând fi atrase şi mobilizate prin emisiuni de obligaţiuni din altă ţară;
- piaţa euroobligaţiunilor (eurobonds market) – care reprezintă astăzi o formă de existenţă a
pieţei internaţionale de capital; extinderea ei fiind rezultatul dezvoltării pieţei eurovalutelor,
îndeosebi, după anii ’70. Euroemisiunile de obligaţiuni sunt subscrise şi plasate la nivel
internaţional, fiind relativ neafectate de reglementările guvernamentale din fiecare ţară.
Piaţa primară (segmentul primar). Segmentul primar al pieţelor de capital şi serveşte la
prima plasare a emisiunii de valori mobiliare pentru atragerea capitalurilor financiare
disponibile, pe termen mediu şi lung, atât de pe pieţele interne de capital, cât şi de pe piaţa
internaţională.
Piaţa secundară (segmentul secundar). Segmentul secundar al pieţelor de capital care se
constituie din sistemul bancar şi, în principal, din bursele de valori unde cercuri largi de
investitori instituţionalizaţi şi particulari vînd şi cumpără valori mobiliare emise şi puse în
15
confruntare ia naştere, în anumite condiţii, relaţii, care conduc la formarea
preţului pentru bunurile considerate şi la nivelul tranzacţiilor.

circulaţie de segmentul primar. Existenţa pieţei secundare garantează deţinătorilor că aceste

valori mobiliare sunt negociabile, adică pot fi valorificate înainte de a aduce dobânzi şi
dividende. Această piaţă reprezintă segmentul cel mai mobil şi, în acelaşi timp, cel mai
reprezentativ pentru manifestarea neîngrădită a cererii şi a ofertei de capital financiar.
Piaţa terţiară (segmentul terţiar). Segmentul de piaţă pe care are loc comercializarea
titlurilor financiare în afara bursei, prin intermediul reţelei naţionale de societăţi financiare,
bănci de investiţii şi agenţi.
J. Brémond, A. Gélédan – Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995, p.282-
283:
„Piaţa financiară.
În sens restrâns, piaţa financiară desemnează piaţa bursieră unde se schimbă, în principal,
acţiuni şi obligaţiuni.
În sens larg, este o piaţă care cuprinde totalitatea schimburilor de capitaluri pe termen lung.
Pe această piaţă, prin intermediarii financiari sunt puşi în relaţie cei ce economisesc cu cei
ce investesc.
Utilizând criteriul timp, se pot diferenţia diferite tipuri de pieţe financiare”.
9
Iulian Ceauşu – Dicţionar enciclopedic managerial, vol. 1, Ed. Academică de
management, Bucureşti, 2000, p.577-580:
„Piaţa bănească – Piaţa capitalurilor care au ca obiect al cererii şi ofertei, capitalul de
împrumut, sub formă unică bănească.
Piaţa eurocreditelor – Piaţa de capitaluri internaţionale pe termen mediu, pe care
acţionează băncile din creditul eurovalutelor şi beneficiarii de eurocredite. Eurocreditele
sunt folosite pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ exterior, iar guvernele le mai
utilizează şi pentru acoperirea deficitelor de balanţe de plăţi.
Piaţa monetară naţională – Piaţa pe care sunt efectuate tranzacţii monetare în monedă
naţională, între rezidenţi şi ţările respective.
Piaţă a scontului – Piaţă specializată în cumpărări şi vânzări de cambii. Cambiile sunt uşor
de transformat în lichidităţi şi reprezintă o formă sigură de investiţii în fonduri pe termen
scurt.
Piaţa bancară – Piaţă unde se tranzacţionează depozite bancare, acordare de credite şi alte
instrumente financiare.
Piaţa monetară – Piaţă specifică, diferită atât faţă de piaţa bunurilor de consum personal,
cât şi de pieţele factorilor de producţie. Specificitatea pieţei monetare decurge din obiectul
tranzacţiilor pe care le presupune (moneda sub toate formele ei), din mecanismele de
16
confruntare dintre solicitanţii şi ofertanţii de monedă în funcţie de preţul acestei mărfi (rata
dobânzii). Deşi marfa monedă este omogenă, totuşi preţul tranzacţiei cu monedă diferă în
funcţie de numeroşi factori, cum sunt: termenul scadenţei, durata de acordare a creditului;
gradul de risc asumat de creditor; sumele tranzacţionate. În plus, ajustarea pe piaţa monetară
se face greoi, aceasta fiind o piaţă de oligopol, cu puţini ofertanţi de monedă şi numeroşi
solicitanţi (practic, toate categoriile de populaţie). În economiile contemporane, piaţa
monetară deţine un rol tot mai important, acesta decurgând din semnificaţia tot mai mare pe
care o are moneda în ansamblul societăţii.
Piaţa interbancară – Piaţă monetară specifică, a cărei specificitate se datorează faptului că:
este rezervată doar instituţiilor specializate de credit; pe această piaţă se acordă credite şi se
fac împrumuturi de lichidităţi, adică o monedă emisă de Banca Centrală, suportul
operaţiunilor fiind efectele (titlurile) publice şi private; durata scurtă a relaţiilor de schimb
(de la o zi la trei luni); Banca Centrală (de emisiune) are rol director în fixarea ratei
dobânzii, respectiv în stabilirea preţului plătit-încasat din operaţiunea respectivă”.
Business Books 1, Georgeta Buşe – Dicţionarul complet al economiei de piaţă, editat de
Secretariatul pentru Mahamudra, Bucureşti:
„Piaţa monetară. Piaţă specializată în efectuarea de tranzacţii cu active monetare, cu
scadenţe relativ scurte (până la un an) incluzând depozitele bancare la vedere (monei at call)
şi la termen (time deposits), cambii (bill of exchange), bilete la ordin, cecuri, certificate de
depozit şi alte titluri mobiliare (securities) pe termen scurt. Aceste pieţe servesc la absorţia
activelor monetare ale celor care economisesc şi care doresc să rămână într-o poziţie lichidă,
aceştia având, în general, posibilitatea de a retrage sau încasa fondurile, aproape imediat.
Activele mobilizate prin intermediul pieţelor monetare sunt destinate distribuirii de credite
pentru producerea de bunuri şi servicii şi pentru unele nevoi temporare ale băncilor şi
tezaurului.
Piaţa eurodolarilor. Este o piaţă care a luat extindere după crearea CEE şi care asigură
mişcarea disponibilităţilor din conturile bancare exprimate într-o monedă străină, de regulă
în dolari”.
J. Brémond, A. Gélédan – Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995, p.282-
283:
„Piaţa monetară
În sens restrâns, piaţa monetară este, în principal, un loc în care se confruntă ofertele şi
cererile de monedă-bancă centrală.
În sens larg, este piaţa în care se schimbă capitalurile pe termen scurt; ea include toate
schimburile de mijloace de plată acceptate de intermediarii financiari pentru a plăti pe
17
termen scurt deficitele lor de trezorerie (bani-bancă centrală, devize, aur…)”.
10
Iulian Ceauşu – Dicţionar enciclopedic managerial, vol. 1, Ed. Academică de
management, Bucureşti, 2000, p.577-580:
„Piaţa valutară – Un sistem de relaţii care se formează între bănci sau case de schimb şi
clienţii lor, prin intermediul cărora se efectuează vânzările şi cumpărările de valute sau
devize în scopul reglementării plăţilor şi încasărilor ce apar în procesul schimburilor
economice cu străinătatea sau în cel al iniţierii de operaţiuni speculative. Obiectul principal
al operaţiunilor pe această piaţă specifică îl constituie devizele convertibile sub diverse
forme, mai ales ca valută în cont, adică depuneri la vedere şi depuneri la termen ale unor
sume de valută în conturile deschise în bănci. Dezvoltarea gamei de operaţiuni pe această
piaţă a fost stimulată de diferite tehnici bancare, în special de tehnica viramentului
interbancar, adică un ordin dat prin fax pentru a efectua tranzacţiile. Piaţa valutară este
naţională şi internaţională. În România, piaţa valutară se compune din: piaţa valutară
bancară, rezervată operaţiunilor valutare desfăşurate de persoane juridice; piaţa caselor de
schimb valutar, rezervată operaţiunilor valutare desfăşurate de persoane fizice. Amploarea
schimburilor valutare naţionale derivă din volumul activităţii bancare şi a celorlalţi operatori
care acţionează în fiecare ţară, potrivit normelor stabilite de autorităţile statale într-o
perioadă de timp.
Piaţa valutară internaţională – Totalitatea pieţelor valutare naţionale.
Piaţa valutară naţională – Piaţa ce cuprinde totalitatea relaţiilor care iau naştere între
persoane juridice şi fizice referitoare la cumpărarea şi vânzarea de valute, precum şi
organismele bancare, bursele de valori, reglementările care înlesnesc derularea tranzacţiilor
etc. Pe piaţa valutară naţională se concentrează toate cererile şi ofertele de valute şi devize,
se efectuează operaţiuni de cumpărare şi vânzare a acestora, se stabileşte cursul valutar
ţinând seama de evoluţia cererii şi ofertei şi se efectuează, în cea mai mare parte,
operaţiunile prin virament”.
Business Books 1, Georgeta Buşe – Dicţionarul complet al economiei de piaţă, editat de
Secretariatul pentru Mahamudra, Bucureşti:
„Piaţa valutară. Concept prin care în relaţiile valutar-financiare interne şi internaţionale, se
desemnează ansamblul instituţiilor specializate dintr-un centru financiar determinat, care
participă la operaţiile de schimb de valută. Piaţa valutară este locul de desfăşurare a
comerţului cu valute. Ea centralizează cererea şi oferta de valută, exprimate în valută
străină. Cuprinde pe de o parte bursa valutară, respectiv organizaţia interbancară care
stabileşte cursul valutar, iar pe de altă parte băncile şi casele de schimb valutar. Între băncile
18
autorizate se interpun, adesea, intermediari specializaţi în tranzacţii valutare (brokerii), care
se află în permanentă legătură telefonică, de regulă, cu serviciile valutare din cadrul băncilor
autorizate.
Mărimea comparativă a cererii şi ofertei existente pe piaţa valutară constituie criteriul
esenţial pentru stabilirea cursului valutar”.
11
J. Brémond, A. Gélédan –Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995, p.46:
„S-a afirmat adesea că Bursa este „sanctuarul” capitalismului: Bursa din New York a fost
aceea care a anunţat marea criză din 1929; cursurile Burselor naţionale şi internaţionale sunt
urmărite cu atenţie de toţi responsabilii economici; bunurile care sunt vândute aici şi
cumpărate sunt specifice capitalismului: >obligaţiunile< şi mai ales, >acţiunile< a căror
dezvoltare a contribuit puternic la extinderea capitalismului în secolele XIX – XX. În sfârşit,
sistemul de determinare a preţurilor la Bursă este, în principal, legat de ofertă şi cerere,
urmând un mecanism apropiat de cel descris de economiştii liberali clasici.
… . Există de asemenea, şi Bursele de mărfuri, unde se negociază diferitele materii prime
sau produse de bază”.
Iulian Ceauşu – Dicţionar enciclopedic managerial, vol. 1, Ed. Academică de management,
Bucureşti, 2000, p.155-158:
„Bursă – Formă de piaţă publică unde se negociază hârtii de valoare şi valută străine sau
unde se desfăşoară tranzacţii de mărfuri, navluri, asigurări etc, realizându-se profituri din
specularea diferenţei dintre preţul existent în momentul închiderii tranzacţiei şi cel din
momentul efectuării ei.
Bursa de mărfuri – Organism cu putere de autoreglementare organizat de către comercianţi
în scopul facilităţii comerţului pentru vânzări sau achiziţionări de mărfuri (produse agricole
sau materii prime destinate procesării), vânzării sau achiziţionării la termen de titluri de
mărfuri, de tipul warantului sau contractului forward futures sau cu opţiuni.
Piaţă ce are ca obiect tranzacţii comerciale cu mărfuri care trebuie să nu-şi schimbe calitatea
în timp, să fie omogene şi standardizate. La bursa de mărfuri, vânzătorul nu prezintă marfa,
ci documentele care fac dovada că el este proprietarul ei. Bursele de mărfuri stabilesc
condiţiile înscrise în liste oficiale, a preţurilor practicate de la deschidere până la închiderea
tranzacţiilor. După modul de încheiere a tranzacţiilor, ele pot fi cu livrare imediată sau cu
livrare la termen ori la scadenţă”.
Business Books 1, Georgeta Buşe – Dicţionarul complet al economiei de piaţă, editat de
Secretariatul pentru Mahamudra, Bucureşti:
„Bursa.
19
Instituţie oficială, privată sau de stat, constituită pe baza unui act normativ şi supravegheată
de stat, prin mijlocirea căreia se efectuează tranzacţii cu diferite mărfuri fungibile, după
mostre şi standarde, se negociază diferite valori mobiliare, efecte de comerţ, valute străine,
devize şi se efectuează operaţiuni de asigurări;
Reprezintă o tehnică de tranzacţii, specifică economiei de piaţă; are un caracter concurenţial,
concentrează cererea şi oferta de mărfuri, servicii, valori (efecte de comerţ) şi devize; se
desfăşoară după o procedură determinată potrivit unui program, într-un loc cunoscut, în
prezenţa vînzătorilor şi a cumpărătorilor sau a reprezentanţilor acestora.
Bursa prezintă o serie de caracteristici: are un caracter colectiv, activitatea desfăşurându-se
conform regulamentului propriu şi sub supravegherea autorităţilor competente;
comercializarea la bursă se face în mod public, în cadrul unor şedinţe fixate potrivit
programului bursei. Preţurile stabilite la bursă (cotaţiile) sunt operativ difuzate prin
mijloacele de informare în masă, fiind accesibile tuturor celor interesaţi; este o piaţă
concurenţială.
Este, în acelaşi timp, o piaţă care funcţionează permanent, ca un barometru al economiei de
piaţă, un indicator al situaţiei economice dintr-o ţară, un mijloc de influenţă al preţurilor la
intern şi extern, o societate comercială pe acţiuni, un loc unde se întâlnesc comercianţi,
industriaşi, bancheri, armatori, asiguratori şi intermediari în vederea negocierii mărfurilor,
valorilor publice sau private şi pentru a încheia o afacere având la bază cererea şi oferta.
…
Bursa de mărfuri. Acel tip de bursă care are ca funcţie de bază centralizarea şi mijlocirea
tranzacţiilor comerciale pentru mărfuri fungibile-înrudite calitativ, substituibile şi perfect
convertibile. Pentru ca bursa să funcţioneze în bune condiţii trebuie să îndeplinească o serie
de cerinţe. Condiţia esenţială ca o marfă să poată face obiectul tranzacţiilor la bursă este ca
să nu-şi schimbe calitatea în timp, să fie omogenă, standardizată.
La bursele de mărfuri, vânzătorul nu-şi etalează marfa, ci prezintă un document prin care
face dovada că este posesorul ei. Cumpărătorul nu are voie să vadă marfa întrucât cunoaşte
cu exactitate, din documentaţie, toate calităţile acesteia.
Bursa aduce avantaje importante atât producătorilor cât şi consumatorilor, prin repartizarea
mai echilibrată a riscurilor, prin uniformizarea practicilor comerciale şi printr-o mai bună
informare a tuturor celor interesaţi.
Bursele joacă un rol esenţial în stabilirea preţurilor respective pe piaţa internaţională, prin
cotaţiile care au loc şi care sunt înscrise pe liste oficiale publicate pentru deschiderea,
închiderea bursei şi încheierea efectivă a tranzacţiilor.
20
După modul în care pot fi încheiate tranzacţiile şi cotaţiile la bursă, acestea sunt de două
feluri:
- cu livrare imediată, pentru disponibilul existent, în momentul încheierii tranzacţiilor;
- cu livrare la scadenţă sau la termen, care reprezintă o formă specifică de realizare a
afacerilor, când cumpărătorul şi vînzătorul îşi acordă reciproc credit; livrarea şi plata
făcându-se la termene convenite. Acest gen de tranzacţii permite realizarea unor jocuri de
bursă, vînzări şi revânzări în vederea obţinerii de cîştiguri, rezultate din diferenţele de preţ
sau la cotaţiile de bursă”.
12
J. Brémond, A. Gélédan – Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995, p.46-
48:
„Bursa de valori este locul în care se negociază principalele acţiuni şi obligaţii (piaţa
financiară)”.
Iulian Ceauşu – Dicţionar enciclopedic managerial, vol. 1, Ed. Academică de management,
Bucureşti, 2000, p.157:
„Bursa de valori – Instituţie publică investită cu personalitate juridică şi care asigură
condiţii pentru efectuarea tranzacţiilor de valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni, warante,
opţiuni, contracte futures). Cele mai renumite burse de valori sunt cele de la New York,
Londra, Frankfurt, Paris, Tokio. Bursa asigură întâlnirea dintre cei ce au nevoie să fie
finanţaţi şi cei ce au capacitatea de a finanţa sau au disponibilităţi băneşti. Atât cererea, cât
şi oferta de capitaluri nu se exprimă direct la bursă de către purtătorii lor, ci de către
intermediari-agenţi de bursă sau societăţi bursiere în exclusivitate. Organizarea şi
funcţionarea bursei de valori mobiliare sunt diferite de la o ţară la alta, dar au principii
generale analoage. Tranzacţiile se fac numai cu titluri admise la cotare. Operaţiunile la bursa
de valori au loc la vedere şi la termen. Valorile mobiliare pot fi negociate: a) numai la
vedere; b) numai la termen (cele mai importante); c) la vedere şi la termen. Orice operaţiune
are loc pe baza unui ordin de bursă dat intermediarului de purtătorul cererii şi ofertei. În
ţările dezvoltate, în cadrul bursei de valori se disting: a) piaţa (bursieră) oficială unde se
tranzacţionează titlurile admise la cota oficială. Aceasta formează compartimentul cel mai
important al pieţei bursiere; b) piaţa (bursieră) secundară unde condiţiile de admitere a
titlurilor sunt mai puţin severe.
Pentru titlurile care nu sunt admise nici la cota oficială şi nici la cea a pieţei secundare există
piaţa în afara cotei. Suma titlurilor cotate la un moment la bursa de valori exprimă locul pe
care-l ocupă piaţa bursieră a valorilor mobiliare într-o economie, iar volumul anual al
tranzacţiilor realizate măsoară activitatea bursei de valori. Aprecierea bursei de valori ca
21
indicator al evoluţiei economice şi financiare nu este operaţională decât cu anumite rezerve
şi precauţii care decurg din caracterul specific al acestei instituţii. Bursa nu poate fi
considerată nici principalul indicator al conjuncturii întrucât aceasta poate fi măsurată mai
bine prin alţi indicatori. Ea nu este nici cel mai important indicator al anticipărilor pe care le
fac unităţile economice, întrucât acestea pot fi mai bine relevate cu ajutorul anchetelor şi
sondajelor. Bursa de valori exprimă, în schimb, destul de fidel opinia cercurilor de afaceri
asupra comportamentului întreprinderilor dintr-un sector, dintr-o ţară şi asupra politicii
economice a guvernului”.
Business Books 1, Georgeta Buşe – Dicţionarul complet al economiei de piaţă, editat de
Secretariatul pentru Mahamudra, Bucureşti:
„Bursa de valori – Instituţie de o importanţă deosebită, în ansamblul mecanismelor de
reglare a economiei de piaţă, deţinând o poziţie dominantă pe pieţele interne de capital şi pe
piaţa internaţională. Bursele de valori reprezintă pieţe de capital oficiale unde se vând şi se
cumpără valori mobiliare. În cadrul acestor pieţe participă bănci, instituţii financiare,
întreprinderi şi companii industriale şi comerciale care efectuează tranzacţii cu valori
mobiliare în scopul mobilizării de capitaluri financiare pe termen mijlociu şi lung, solicitate
de realizarea unor importante acţiuni economice şi sociale pe plan naţional şi internaţional.
Bursele de valori sunt organisme foarte sensibile la multiplele influenţe pe care le
declanşează evenimentele de ordin economic, social-politic şi valutar. Ele pun în evidenţă
starea conjuncturală a economiei, înregistrează mersul afacerilor marilor companii
industriale şi comerciale, culeg şi prelucrează informaţii privind situaţia economico-
financiară şi a balanţelor de plăţi externe ale altor ţări etc.
Denumite şi burse de fonduri, negociază hârtii de valoare sau efecte comerciale: acţiuni,
obligaţiuni, bonuri de tezaur, alte titluri de proprietate industrială, precum şi metale
preţioase. Bursele de valori îmbină activitatea de plasament de capital pe termen lung cu
operaţiunile speculative care se desfăşoară în scopul obţinerii de profituri din diferenţele de
curs ale hârtiilor de valoare comercializate”.
13
Iulian Ceauşu – Dicţionar enciclopedic managerial, vol. 1, Ed. Academică de
management, Bucureşti, 2000, p.197:
„Comerţ de detail (cu amănuntul) – Comerţ ce constă în achiziţionarea, cumpărarea de
mărfuri cu scopul de a le revinde consumatorului final. Reprezintă veriga finală a distribuţiei
mărfurilor”.
14
J. Brémond, A. Gélédan – Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995,
p.282-283:
22
„Concurenţa pură şi perfectă
Economiştii au definit într-un sens total diferit concurenţa pură şi perfectă, care aservit ca
bază unui ansamblu teoretic foarte important.
Concurenţa pură şi perfectă este definită de cinci condiţii: 1) Atomicitatea pieţei: vânzătorii
şi cumpărătorii trebuie să fie suficient de numeroşi pentru ca nici unul să nu dispună de
puterea care să-i permită să aibă o anumită influenţă asupra preţului produsului. Fiecare
trebuie să poată fixa în mod liber nivelul ofertei sau a cererii sale. 2) Intrarea liberă
presupune că fiecare poate să intre sau să iasă liber de pe piaţă. Piaţa trebuie să fie fluidă. 3)
Omogenitatea produselor înseamnă că întreprinderile livrează produse pe care cumpărătorii
le consideră identice. Cumpărătorul nu are nici o motivaţie să prefere produsul unui
vânzător altuia. Această condiţie nu este îndeplinită atunci când publicitatea, politica de
marcă deosebesc în mod artificial produsele. 4) Transparenţa pieţelor exprimă faptul că
fiecare participant trebuie să cunoască tot ceea ce-i poate influenţa alegerea. Informaţia
trebuie să fie perfectă şi gratuită. 5) Mobilitatea factorilor semnifică faptul că în orice
moment factorii de producţie se pot deplasa de pe piaţa unui produs pe piaţa altuia.
Atunci când primele trei condiţii sunt îndeplinite, iar ultimele două nu, există doar
concurenţă pură”.
15
J. Brémond, A. Gélédan – Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995,
p.282-283:
Concurenţa imperfectă
Puţine pieţe reale respectă regulile concurenţei pure şi perfecte, orice încălcare a uneia
dintre cele 5 reguli – atomicitate, omogenitatea produselor, intrare liberă, transparenţă a
pieţei, mobilitate a factorilor – implicând grade de imperfecţiune. Există concurenţă
imperfectă atunci când cel puţin una dintre aceste cinci reguli nu este verificată.
Concentrarea, formarea oligopolurilor şi acordurilor tacite limitează concurenţa”.

23