Tema nr.

3 Caracteristica generală a statului

Obiective:

Sistemul politic al societăţii

Conceptul şi elementele sisetmului politic
Statul – element deosebit al sistemului politic al societăţii
Statul şi dreptul elemente ale suprastructurii societăţii
Conceptul şi atributele statului
Statul şi societatea. Locul şi rolul statului în societate
Noţiunea şi definiţia statului
Atributele statului
Esenţa statului
Tipurile istorice de stat.
Coraportul dintre stat şi drept
Abordarea metodologică a problemei coraportului dintre stat şi drept
Influenţa statului asupra dreptului. Politica juridică a statului
Influenţa dreptului asupra statului
Independenţa relativă a statului şi dreptului
Conceptul şi însemnătatea funcţiilor statului
Clasificarea funcţiilor statului
Legătura dintre scopul, sarcinele şi funcţiile statului
Conceptul formei de stat
Elementele formei statului
Forma orînduirii de stat
Forma de guvernămînt
Forma regimului politic sau de stat
Conceptul şi particularităţile puterii de stat
Structura puterii de stat
Formele de exercitare a puterii de stat
Teoria separaţiei puterilor în stat
Particularităţile puterii legislative
Particularităţile puterii executive
Particularităţile puterii judecătoreşti
Formele de exercitare a puterii de stat
 SECŢIUNEA I. SISTEMUL POLITIC AL SOCIETĂŢII

§ 1. Conceptul şi elementele sisetmului politic.

Problema sistemului politic nu am abordat-o intenţionat odată cu dispariţia

Imperiului Sovietic, din motivul că a fost deosebit de dificilă, şi din motivul că locul central
şi coordonator îi aparţinea doar unui singur partid politic de guvernămînt, care conform
Legii fundamentale din acea perioadă reprezenta şi nucleul sistemului politic, unica forţă
conducătoare şi îndrumătoare a societăţii. Cu toate că sîntem una din foarte puţinele ţări
pe globul pămîntesc unde Partidul comuniştilor guvernează masiv societatea noastră din
Republica Moldova, considerăm că ţine de obligaţia noastră morală şi profesională să
începem unele investigaţii ştiinţifice la acest capitol de pe poziţii noi, obiective, bazîndu-ne
doar pe realizările notorii ale ştiinţei internaţionale şi ale civilizaţiei.

Mai întîi de toate o să încercăm să dăm o definiţie nouă sistemului politic, care să
corespundă cerinţelor zilei de astăzi din mileniul III. Prin sistem politic se subînţelege
ansamblul tuturor sau totalitatea organizaţiilor, instituţiilor, asociaţiilor lor politice şi non
politice, guvernamentale şi non-guvernamentale şi chiar a cetăţenilor care reprezintă
interesele maselor populare, a diferitor grupuri şi pături sociale, a naţiunii sau a unor grupuri
sau minorităţi naţionale care participă la viaţa social - politică a ţării.

Încă din cele mai vechi timpuri, practic odată cu apariţia statului oamenii participă
la viaţa politică a societăţii, crează idei politice, elaborează diverse norme politice, exercită
alte genuri de activitate politică pentru realizarea intereselor sale. Anume necesităţile şi
interesele diferitor clase, grupuri, pături sociale, etc. şi joacă un rol primordial la formarea
politicii statului, atît pe plan intern cît şi internaţional. În aşa mod, politica nu este altceva
decît relaţiile reciproce dintre diferite grupuri sociale mari cu privire la instaurarea sau
cucerirea şi funcţionarea puterii politice în scopul realizării celor mai importante interese
şi necesităţi sociale din ţară.

În continuare o să încercăm să arătăm care este legătura dintre cetăţean, individ şi

sistemul politic al societăţii. Din definiţia propusă de noi mai sus, logic rezultă, că elemente
ale sistemului politic în prezent pot fi:

- statul, ca un element special al sistemului politic;

- societatea civilă, care la rîndul său include: partidele şi mişcările social-politice;

 - organizaţiile obşteşti, nonguvernamentale cu cele mai diverse genuri de
activitate;

- diferite cluburi, ligi, asociaţii, societăţi, uniuni profesionale ş.a.;

- colectivele de muncă ale întreprinderilor, organizaţiilor, instituţiilor, asociaţiilor

lor indiferent de tipul şi forma de proprietate, precum şi de forma juridico –
organizatorică;

- organizaţiile sindicale;

- cetăţeanul, individul, personalitatea.

Cu toate acestea în literatura de specialitate referitor la structura sistemului politic

există mai multe opinii1, aşa bunăoară politologul indian P.Charan consideră că elementele
principale ale sistemului politic sînt: puterea (repartizarea resurselor între grupurile care
concurează), interesele, politica, cultura politică. Majoritatea teoreticenilor însă sînt de
părerea expusă mai sus, pe care o împărtăşim şi noi.

Nu apare nici o îndoială, că anume omul, cetăţeanul, individul, personalitatea este

purtătorul energiei sociale, capabil să creeze diferite bunuri materiale şi alte bunuri. Dar
în virtutea diviziunii sociale ale muncii el este nevoit să între în cele mai diverse raporturi
în procesul producerii acestor bunuri, schimbului lor, repartizării şi consumului lor.
Producţia finită devine, de exemplu marfă, numai după ce proprietarul sau reprezentantul
lui o scoate la piaţă, o transformă în obiect al contractelor de vînzare-cumpărare, schimb,
furnizare, etc. Prin intermediul relaţiilor sociale personalitatea se realizează în domeniul
politic, al educaţiei şi ştiinţei, culturii, ş.a. În aşa fel, orice om, individ se află într-o strînsă
legătură cu alţi membri ai societăţii şi societatea în întregime în procesul de socializare, de
învăţare a limbii, a normelor generale şi cunoştinţelor profesionale şi de asemeni în cazul
manifestării sale active ca personalitate, demonstrînd capacităţile şi rezultatele remarcabile
ale activităţii sale.

Colectivele de muncă şi alte colective organizate după principiul teritorial la locul de

trai al cetăţenilor ar fi primele forme de organizare colectivă de participare a cetăţenilor la
viaţa politică a societăţii. Cetăţenii angajaţi în calitate de muncitori sau slujbaşi participă
la soluţionarea diferitor probleme la locul de muncă sau legate de activitatea lor
profesională. Printre cele mai importante ţin de salarizare, timpul de muncă şi timpul de

1
М.Н.Марченко. Теория государства и права. – М.: Зерцало, 2005, с.355-360;
odihnă, proteţia muncii, etc. Formele de participare sînt cele mai diverse, fie prin
participare personală fie prin intermediul sindicatelor, pornind de la înaintarea unor idei
ce ţin de procesul de muncă, negocierea condiţiilor de muncă şi ajungîndu-se pînă la greve
generale, care la fel sînt o formă de participare la viaţa politică a societăţii.

În ceea ce priveşte colectivele organizate la locul de trai, după principiul teritorial,

menţionăm o activizare a acestui proces la noi în ţară în ultimul timp, mai ales la
soluţionarea problemelor ce ţin de administraţia publică locală, prin crearea diferitor
asociaţii de locatari, comitete, comisii şi altor forme organizaţionale. Printre cele mai
importante am evidenţia următoarele: soluţionarea problemelor legate de ridicarea
nivelului şi condiţiilor de trai ale populaţiei; cele mai diverse cazri legate de protecţia
mediului ambiant şi chiar problemelor ecologice în general; îmbunătăţirea infrastructurii
localităţilor respective prin construcţia şi reparaţia capitală a drumurilor, gazoductelor şi
sistemelor de gazificare, alimentare cu apă potabilă şi canalizare, etc.

Cea mai mare grupă de subiecte ale sistemului politic sînt organizaţiile sindicale şi
alte organizaţii nonguvernamentale (cea mai mare parte a societăţii civile) fondate după
cele mai diverse interese şi criterii în cele mai diferite domenii ale vieţii sociale. Bineînţeles,
că toate aceste organizaţii de regulă sînt nonpolitice, dar aceasta nici de cum nu înseamnă
că ele nu participă atît direct cît şi indirect la viaţa social-politică a statului. Am să
încercăm să dovedim acest lucru printr-un exemplu concret. Aşa bunăoară, Uniunea
Juriştilor din Moldova este o organizaţie obştească nonpolitică, care are drept obiective,
contribuirea la crearea unui stat de drept în Republica Moldova, apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, contribuţia permanentă la ridicarea continuă a
nivelului de instruire juridică, şi a ştiinţei juridice, ş.a. Chiar dacă este expres prevăzut că
UJM este o organizaţie nonpolitică, activităţile pe care le exercită această asociaţie
considerăm că au o amprentă directă asupra vieţii social-politice din republică. Numai
astfel putem explica faptul, că în cele mai dese cazuri ea este complet ignorată de către
autorităţile oficiale de la Chişinău.

În urma schimbărilor care au avut loc în viaţa social-politică din lume, inclusiv în
ţara noastră şi în principal recunoaşterea principiului pluripartitismului, un loc important
le revine partidelor politice şi altor organizaţii social-politice oficial înregistrate la
Ministerul Justiţiei a Republicii Moldova. Apariţia partidelor politice este în corelaţie cu
apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului şi a raporturilor de reprezentare. Ele sînt
„motor al vieţii politice”, „motiv al îmbătrînirii clasicii teorii a separaţiei puterilor”, „rău
necesar”, „organe ale vieţii constituţionale”, etc. 2 Reglementarea lor juridică merge pînă la
detalii, fiind prevăzute şi în constituţii. Profesorul Ioan Muraru scrie, că: „O constituie
nouă ce se adoptă şi care nu ar cuprinde reglementări privind partidele politice ar putea fi
lesne pusă sub semnul întrebării”.

Partidele politice îşi realizează sarcinele sale prin anumite funcţii. Funcţiile
partidelor politice, urmează şi sînt conforme anumitor motive şi sînt înscrise în legi iar
uneori chiar în constituţii. În doctrină funcţiile partidelor sînt prevăzute ca fiind:
promovarea prin eforturile comune ale membrilor, a interesului naţional pe baza unui
oarecar principiu particular asupra căruia ei sînt de acord; realizarea unui program
politic; urmărirea realizării unei filosofii sau ideologii, cu finalitatea cuceririi şi exerciţiului
puterii, contribuţia la exprimarea sufragiului, propunînd programe şi prezentînd candidaţi
în alegeri.

În sfîrşit, un loc aparte, special, iar noi am menţiona chiar central îi revine Statului,
ca un subiect deosebit al sistemului politic al societăţii. Anume din aceste considerente şi
am decis să-îl evidenţiem într-o secţiune aparte, pe care vo propunem în continuare.

Respectiv din cele menţionate mai sus, logic putem deduce, că totalitatea relaţiilor
sociale, la care oamenii sînt parte în procesul vieţii şi activităţii sale şi reprezintă societatea.
Scopul final este în menţinerea şi reproducerea omului ca fiinţă umană şi deasemenea a

condiţiilor necesare care să-i asigure un trai decent. În legătură cu aceasta, procesul de

reproducere a vieţii sociale include în sine trei părţi componente strîns legate între ele, şi

anume: 1) reproducerea oamenilor; 2) producerea bunurilor materiale şi spirituale

necesare pentru viaţă, şi 3) producerea relaţiilor între membrii societăţii. Anume la
soluţionarea acestor trei procese, mai precis la administrarea lor este implicat sau cel puţin
trebuie să fie implicat întreg sistemul politic al societăţii, fiecare din elementele lui.

În continuare ne vom opri la unele categorii şi clasificări ale sistemului politic,

printre care:

I. Clasificarea politicii după anumite criterii:

1. După sfera vieţii sociale se deosebeşte politică:

a) economică;

2
Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, Lumina lex, 2007, p.219;

М.Н.Марченко. Теория государства и права. – М.: Зерцало, 2005, с.355-360;

 b) socială;

c) naţională;

d) culturală;

e) militară; etc.

2. După subiectele politicii se deosebesc:

a) politica statului;

b) politica partidelor politice;

c) politica organizaţiilor obşteşti, ş.a.

II. Din structura politicii fac parte trei elemente:

1. Interesul politic – reprezintă sursa internă conştientă, care este strîns

legată de stabilirea unor scopuri politice determinante şi a unor acţiuni
politice concrete pentru realizarea lor;

2. Organizaţiile politice – reprezintă centrele de elaborare a scopurilor şi

organizarea activităţii practice pentru realizarea acestor scopuri;

3. Relaţiile sau raporturile politice – reprezintă legăturile reciproce între

subiectele politicii cu privire la realizarea unor sau altor scopuri politice.

Realizarea anumitor scopuri politice se realizează prin intermediul anumitor

institute pe parcursul anumitor procese sociale. La baza acestor procese se află diviziunea
socială a muncii şi formarea unor pături şi grupuri sociale. Interesul politic a acestor
grupuri este real numai prin materializarea unor forme, instituţii specifice cum ar fi:
statul, partidele politice, mişcările politice. Scopul final al activităţii politice este cucerirea
puterii politice.

Puterea politică – presupune capacitatea şi posibilitatea de a dispune în stat cu

cineva sau faţă de ceva, a acorda o influenţă hotărîtoare asupra activităţii oamenilor,
utilizînd cele mai diverse mijloace, cum ar fi: autoritatea, tradiţiile, convingerea, dreptul,
voinţa, constrîngerea, violenţa, etc. Puterea politică se manifestă în două niveluri:

Primul nivel – acesta reprezintă puterea de stat, care nu este altceva decît rezultatul
confruntării şi colaborării diferitor forţe politice. Soluţionarea sa îşi găseşte reflectare în
actele normative şi în activitatea organelor puterii de stat. În unele cazuri specifice ea poate
fi realizată prin intermediul unor organe politice care au un caracter de fondare
(conferinţe de înţelegere naţională, fronturi populare sau naţionale, etc.).
 Al doilea nivel – acesta reprezintă puterea unor formaţiuni politice concrete
(partidele politice,3 organizaţiile şi mişcările social-politice) sau diferite blocuri ale
organizaţiilor politice, care reprezintă interesele diferitor grupuri sociale. Puterea politică
se realizează aici prin intermediul organelor lor de conducere sau prin intermediul
organelor puterii de stat în cazul cînd acestea cîştigă la alegeri prin intermediul
reprezentanţilor săi în organele de stat respective.

Funcţiile puterii politice sînt:

- elaborarea strategiei de guvernare a societăţii;

- elaborarea şi adoptarea unor hotărîri concrete pentru direcţiile principale de

dezvoltare a socităţii;

- administrarea operativă cu toate procesele sociale;

- controlul principalelor parametri de funcţionare a societăţii.

Sistemele politice se dezvoltă în timp şi în spaţiu. Ele pot fi clasificate după diferite

criterii:

a) în dependenţă de regimul politic se deosebesc sisteme politice democratice şi

sisteme politice antidemocratice;

b) de pe poziţiile teoriei marxiste la baza cărea sta formaţiunile social-economice se

deosebesc sistemele politice sclavagiste, feodale, burgheze şi socialiste;

c) în dependenţă de factorii geografici, teritoriali se disting sisteme politice

europene, asiatice, latino-americane şi alte sisteme regionale;

d) în dependenţă de particularităţile naţionale, religioase, etc. se deosebesc sisteme

politice arabe, induse, musulmane şi alte sisteme politice.

Cercetarea sistemică a oricărui fenomen, inclusiv a celor politice, a elementelor

sistemului politic ne permit să ne imaginăm funcţionalitatea integră a sistemului politic,

care să fie capabil să influenţeze orice element al sistemului politic propriu şi în acelaşi
timp să fie capabil să interacţioneze cu societatea în intregime, cu alte sisteme politice şi cu
tot mediul înconjurător. Criteriul sistemic ne permite să evidenţiem asemenea calităţi ale
sistemului politic cum ar fi bunăoară: structura ierarhică; unificarea elementelor;
compatibilitatea instituţională; existenţa diverselor relaţii; realizarea autonomiei

3
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, Editura C.H.Beck, p.19-37
elementelor în cadrul întregului, etc. Dar cu toate acestea criteriul principal, care
caracterizează dinamica şi statica întregului sistem reprezintă integralitatea sa, care la
rîndul său poate să evidenţieze orice element al sistemului.

Dacă am face o trecere în revistă a evoluţiei istorice a concepţiilor şi viziunilor cu

privire la politică, stat, sistem politic şi rolul lor în dezvoltarea socială au fost într-o
permanentă schimbare. Trebuie să începem cu Grecia antică unde îşi are rădăcinele
întreagă ştiinţă politică, apoi perioada de înflorire a Romei antice. După aceasta un pic mai
slab s-a dezvoltat în perioada Evului Mediu, ridicîndu-se considerabil în eproca Renaşterii,
iar în mod special a început să se dezvolte de acum la un nivel profesional începînd cu
secolul XX.

Secolul XX a cunoscut trei evidenţieri deosebite în evoluţia politică. Prima ţine de

anii dintre cele două războaie mondiale (1920 - 1940) care este legată de şcoala din Cicago,
unde pentru prima dată au fost elaborate programele cercetărilor empirice, unde un loc
deosebit îl ocupă interpretările psihologice şi sociologice a politicii şi deasemeni a fost
evidenţiat importanţa factorilor cantitativi.

Cea de doua perioadă începe după cel de-al doilea război mondial, care se consideră
cea mai importantă în evoluţia şi dezvoltarea cercetărilor politice, unde se observă o
creştere a cercetărilor în acest domeniu în toată lumea, perfecţionarea tuturor disciplinilor
politologice cu o creştere semnificativă a profesionalismului, care s-a manifestat prin
crearea unor instituţii ştiinţifice, mărirea considerabilă a numărului de colaboratori care
se preocupă de problemele ştiinţei politice, crearea unor societăţi pe principii profesionale,
asociaţii a specialiştilor, apariţia primelor reviste de specialitate şi multe altele.

A treia creştere a nivelului ştiinţei politice ne indică la includerea unor metode

logico-matematice de cercetare şi utilizarea modelelor economice la efectuarea cercetărilor
de pe poziţiile „selectării raţionale” şi „individualismului metodologic”. Cu alte cuvinte,
anume secolul XX se caracterizează printr-o creştere semnificativă şi mai profundă a
conţinutului cercetărilor efectuate. Printre cei mai remarcabili reprezentanţi ai ştiinţei
politice putem să-i evidenţiem pe: O. Kont, M.Bunge, Em Durkheim, M.Duverger,
H.Kelsen, M.Prelot, M. Villey, G.Spenser, K.Marx, M.Veber, V.Pareto, J.Brais,
M.Iu.Ostrogorodschii, J.S.Milli, A.Tocvili, M.Weiner, G.Burdeau,

În continuare dorim să ne oprim mai detaliat la analiza sistemului politic din

Republica Moldova la etapa contemporană, în baza unei scheme cu privire la organizarea
politică a societăţii. Sistemul politic din ţara noastră în prezent reprezintă o formă stabilă a
relaţiilor dintre oameni, cu ajutorul căreia se adoptă şi se transpun în viaţă hotărîri şi
decizii autoritare ale puterii care sînt obligatorii pentru membrii societăţii sau o parte din
ei. La rîndul său, în viziunea noastră sistemul politic de astăzi ca întreg, ca sistem include
în sine patru elemente, părţi componente sau subsisteme şi anume:

1. Organizaţiile politice;

2. Normele politice;

3. Raporturile (relaţiile) politice;

4. Ideologia politică.

Prin organizaţii politice se subînţeleg toate organizaţiile (partidele politice,

organizaţiile social-politice, diferite blocuri sau alte forme organizatorice ale acestora)
formate din iniţiativa cetăţenilor pe principii binevole, interese comune sau de grup, care
realizează puterea politică prin intermediul organelor lor de conducere sau prin
intermediul organelor puterii de stat în cazul cînd acestea cîştigă la alegeri prin
intermediul reprezentanţilor săi în organele de stat respective. În unele surse cum ar fi
bunăoară la autorii ruşi V.E.Circhin, Iu.A.Tihomirov se vorbeşte despre colectivele de
muncă, grupuri organizate la locul de trai după anumite interese şi chiar cetăţenii sînt
părţi componente ale sistemului politic, care consideră că sistemul politic şi organizarea
politică a societăţii sînt noţiuni identice, punct de vedere pe care nu îl împărtăşim fără să
negăm impotanţa acestora la viaţa social-politică a societăţii. În viziunea nostră trebuie
făcută o distincţie clară între organizaţiile social-politice, organizarea politică a societăţii şi
elementele sistemului politic, care nu sînt identice.

La fel este foarte important şi faptul că nu toate organizaţiile, elementele sistemului

politic sînt la fel de omogene, şi nu întotdeauna în mod direct îşi canalizează activitatea sa
în scopuri politice. Aşa bunăoară, organizaţiile sindicale, cooperatiste, de femei, de tineret,
de creaţie, sportive şi alte organizaţii este eficace să le atribuim la organizaţii nonpolitice.
Ele apar şi se dezvoltă nu în scopuri politice, dar din anumite considerente economice sau
alte cauze sociale. Deaceea activitatea lor de bază este îndreptată în sfera producerii,
socială, culturală, sportivă şi alte sfere ale vieţii sociale. În actele sale de constituire nu sînt
întărite sarcini directe de a acţiona activ în scopuri politice asupra puterii de stat. Aceasta
nici de cum nu exclude locul şi importanţa sa în sistemul politic al societăţii, dar numai
despre lipsa aspectului politic dominant în activitatea sa, dar nu de negare totală a
acestuia. 4

4
А.Ф.Вишневский, Н.А.Горбатюк, В.А.Кучинский. Общая теория государства и права. М., Издательство деловой и учебной
литературы, 2006, с. 130.
 În conformitate cu noua Lege cu privire la partidele politice Nr. 294-XVI din
21.12.2007, care a fost adoptată în locul Legii privind partidele şi alte organizaţii social-
politice Nr.718 din 17.09.1991, partidele politice sînt asociaţii benevole, cu statut de
persoană juridică, ale cetăţenilor Republicii Moldova cu drept de vot, care, prin activităţi
comune şi în baza principiului liberii participări, contribuie la conceperea, exprimarea şi
realizarea voinţei lor politice. 5

Partidele politice, fiind institute democratice ale statului de drept, promovează

valorile democratice şi pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice,
participă, prin înaintarea candidaţilor, la alegeri şi la constituirea autorităţilor publice,
stimulează participarea cetăţenilor la alegeri, participă, prin reprezentanţii lor, la
exercitarea în mod legal al puterii de stat, desfăşoară alte activităţi în conformitate cu
legea. Partidele politice îşi pot înfiinţa structuri care să se ocupe de problemele specifice ale
unor grupuri sociale sau profesionale. În vederea realizării voinţei lor politice, partidele se
pot afilia la organizaţii politice internaţionale. Ele se organizează după principiul de
organizare administrativ-teritorială a Republicii Moldova.

Sînt interzise partidele politice care, prin statutul, programul şi activitatea lor,
militează împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale a ţării, valorilor democratice şi
ordinii de drept a Republicii Moldova, utilizează , pentru realizarea scopurilor lor,
mijloace ilegale sau violente, incompatibile cu principiile fundamentale ale democraţiei,
precum şi afilierea la alte organizaţii politice internaţionale care urmăresc aceleaşi scopuri.
Ele nu pot practica activităţi militare, paramilitare, precum şi alte activităţi interzise prin
lege. Constituirea şi activitatea partidelor politice în baza discriminări pe criterii de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, avere sau origine socială sînt interzise.

Normele politice sînt o categorie distinctă de norme sociale care reprezintă regulile
de conduită stabilite sau adoptate, metodele de reglementare a relaţiilor politice, care se
conţin în statute şi programele organizaţiilor social-politice, obiceiurile, tradiţiile şi
procedurile politice, inclusiv o parte din normele juridice care se conţin în constituţii,
coduri şi alte acte normative ce reglementează aceleaşi relaţii social-politice.

Este foarte bine cunoscut, că de regulă în viaţa politică a diferitor ţări mai întîi apar
diverse idei cu privire la activitatea politică, care mai apoi se transformă în reguli de
conduită, în norme. Procesul de transformare a ideilor în norme, reguli de conduită, iar mai

5
Legea privind partidele politice, nr.294-XVI din 21,12,2007 publicată în Monitorul Oficial nr.42-44/119 din 29.02.2008
apoi chiar în principii de organizare şi activitate a organizaţiilor politice se numeşte
instituţionalizare, în aşa mod se formează elementele sistemului politic al societăţii în diferite
ţări. Şi invers, ruperea relaţiilor, ideile antagoniste duc la deinstituţionalizare, disfinţarea
organizaţiei politice, creşterea divirgenţelor între comportamentul oamenilor şi conduita
prescrisă de normă. Legătura dinte politică şi instituţionalizare este limitată şi evidentă, iar
multitudinea de activităţi politice are loc în forme bine organizate, pe cînd dispariţia lor
acţionează negativ asupra politicii.

Raporturile (relaţiile) politice reprezintă legăturile reciproce între subiectele politicii

cu privire la realizarea unor sau altor scopuri politice. Sfera vieţii sociale – puterea,
suveranitatea, libertatea persoanei – atinge interesele multor indivizi şi devine o sferă
politică. Anume aici luate în complex relaţiile unor grupuri mari de oameni cu privire la
cucerirea, menţinerea şi exercitarea puterii, suveranităţii (de stat, economice, naţionale),
asigurarea libertăţii persoanei (drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului), organizaţiile
de autoadministrare, etc. şi duce la apariţia acelei calităţi a vieţii sociale, care se numesc
relaţii politice sau la general - politica.

Mai sus au fost deja nominalizate subiectele sau elementele întregului sistem politic
care se află în anumite raporturi specifice între ele, ca elemente ale aceluiaşi sistem şi
totodaţă exisă anumite raporturi şi cu alte subiecte, chiar din afara sistemului politic
propriu zis, bunăoară relaţiile internaţionale, relaţiile cu alte sisteme politice din
străinătate. Mai mult ca atît, nu toate organizaţiile, instituţiile, etc. sînt elemente ale
sistemului politic, fie că această activitate este expes interzisă prin lege pentru unele (de
exemplu, armata, poliţia, instanţele judecătoreşti, ş.a.), fie din respectarea principiului
benevol, lipsa dorinţei de a se ocupa de activităţi politice, chiar dacă acestea nu sînt
interzise, noi l-am numi pasivismul politic al cetăţenilor, destul de frecvent în ultimul timp.

Este important în viziunea noastră să evidenţiem de asemenea că, aceste raporturi

politice organizatorice în domeniul dat se caracterizează prin unele trăsături comune, cum
ar fi de pildă:

- scopul comun al tuturor membrilor organizaţiei;

- aranjarea ierarhică în structura internă a organizaţiei;

 - diferenţierea normelor dintre conducători, organele de conducere şi cei conduşi,
care conţine în sine un pericol de distanţiere între conducerea organizaţiei
politice şi masa principală de participanţi ai acestor organizaţii social-politice6

În sfîrşit, ultimul element, ideologia politică presupune totalitatea ideilor, viziunilor,

reprezentărilor politice, emoţiilor tuturor participanţilor la viaţa social-politică a societăţii.

Reeşind din acestă difiniţie ele pot fi clasificate: 1) la nivel individual; 2) la nivel de grup şi
3) la nivel naţional sau a întregii socităţi. La fel se întîlneşte şi o altă clasificare a
elementelor ideologiei politice: 1) nivelul teoretic (ideologia politică) şi 2) nivelul empiric
(psihologia politică).

SCHEMA 1. Organizarea politică a societăţii. 7

6
A se vedea: Р.Михельс. Необходимость организации ‚ // Диалог. 1990. Nr.3, c.58-59.

7
B.B.Лазарев. Общая теория государства и права. М., Юристъ, 2007, с.79.
 Considerăm că este foarte oportun şi important să arătăm care este necesitatea şi
importanţa metodologică a categoriei „sistem politic” din punct de vedere a analizei
conducerii statale şi politice în diferite regiuni ale lumii. Profesorii R.V.Enghibarean şi Iu.
K.Krasnov menţionează mai întîi de toate, că cu ajutorul ei putem face distincţie între sfera
politică şi cea de stat şi legătura (interacţiunea) dintre ele. În al doilea rînd, este mai simplu
să arătăm elementele politicii statului de cele ale societăţii şi la fel să facem distincţia între
administrarea de stat de administrarea (conducerea) societăţii în general. În al treilea rînd,
natura sistemică permite să depistăm multe trăsături comune între diversele tipuri de
sisteme politice şi să stabilim tendinţele modernizării şi apropierii lor. În al patrulea rînd,
posibilităţile evristice ale acestei categorii permit să studiem dinamica diferitor structuri
ale sistemelor politice naţionale în plan comparat pe o perioadă de timp destul de
îndelungată, permit să se aprecieze climatul politic din ţară şi în baza cercetărilor să se
adopte cele mai optime soluţii politice.

§ 2. Statul – element deosebit al sistemului politic al societăţii

Dacă e să facem o privire în istoria apariţiei elementelor sistemului politic,

bineînţeles că statul este prima organizaţie social-politică a societăţii, care pe întreg
parcursul evoluţiei istorice ocupă un loc special şi chiar central în sistemul politic al
societăţii respective pînă în prezent. Acest lucru se explică prin existenţa următorilor
factori:

- evidenţiindu-se din societate statul devine unica organitaţie politică autoritară şi

investită cu puterea de stat. Puterea de stat8 este principala şi unica autoritate

8
Costică Voicu, Teoria generală adreptului, Bucureşti, Universul Juridic, 2006, p.75 .
 care uneşte şi organizează constrîngerea de stat, iar acţiunea ei se răsfrînge
asupra tuturor persoanelor care locuesc pe teritoriul statului . Respectiv, statul
nu este doar cea mai masivă organizaţie politică a cetăţenilor, dar unirea tuturor
membrilor societăţii care întră în raporturi politico-juridice specifice cu el,
indiferent de vîrstă, sex, rasă, nationalitate şi altă apartenenţă socială. În
prezent, cu adevărat există posibilităţi reale de participare a cetăţenilor în viaţa
social-politică a statului;

- statul este unica organizaţie social politică care uneşte într-un tot întreg funcţiile
legislativă, executivă şi de control pe întreg teritoriul ţării. Diferenţierea
sistemului de pîrgii juridice de influenţare îi permite statului să utilizeze cele mai
diverse metode de convingere sau constrîngere asupra indivizilor;

- statul dispune de cea mai importantă bază economică a întregii sale activităţi
politice. În proprietatea statului pot să se afle toate resursele naturale, ramuri
întregi ale economiei naţionale, instituţii financiar-bancare, etc. Statul are
dreptul asupra colectării impozitelor şi altor resurse financiare şi la repartizarea
lor;

- statul dispune de suveranitate. El este reprezentantul întregului popor atît în

interiorul ţării cît şi peste hotarele lui. Celelalte elemente ale sistemului politic nu
dispun de suveranitate, deoarece statul întotdeauna se situează de asupra lor ca
unica autoritate suverană, care este independentă de o oarecare altă putere.
Acest lucru rezultă chiar din al.2 al art.2 al Constituţiei Republicii Moldova,
care stabileşte: „Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup
social, nici un partid politc sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita
puterea de stat în numele propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai
gravă crimă împotriva poporului”;

- activitatea tuturor celorlalte elemente ale sistemului politic se află în protecţia

juridică garantată de către stat. Apărarea drepturilor şi intereselor lor legale stă
în seama uno organizaţii şi instituţii speciale ale statului, printre care: instanţele
judecătoreşti, organele procuraturii, şi alte organe de stat. În acelaşi timp statul
urmăreşte respectarea de către toate organizaţiile social-politice a cerinţilor
stabilite de către legislaţia în vigoare;

- statul este acel mecanism, care stabileşte şi exercită politica naţională în toate
domeniile vieţii sociale.
 Un moment important pe care îl confirmă istoria constă în aceea, că statul ocupînd
un rol deosebit în sistemul politic al societăţii, deseori înlocueşte întregul sistem politic,
ceea ce este caracteristic statelor cu regimuri totalitare. Deaceea în viziunea noastră
amestecul nelimitat in viaţa politică a societăţii duce după sine etatizarea sistemului
politic, care în cele din urmă duce la ilegalităţi şi haos. Este foarte important de limitat
prin lege domeniile de activitate ale statului, în special la nivel constituţional cu o
garantare reală, unde să fie foarte clar reglementat domeniile şi direcţiile de activitate
ale statului în care nu este în drept să se implice.

În conformitate cu cerinţele legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova, statul prin

intermediul organelor sale de stat nu este doar un subiect, un element al sitemului
politic, al relaţiilor politice, menit să exercite sarcinele ce stau în faţa sa referitoare la
gestionarea cu chestiunile societăţii, dar el este obligat să creeze condiţii normale pentru
asigurarea principiilor constituţionale în organizarea şi activitatea întregului sistem
politic, asigurarea reală a respectării drepturilor şi libertăţilor politice ale cetăţenilor
Republicii Moldova. În acest scop statul este investit cu un cerc destul de vast de
împuterniciri, cum ar fi:

- să stabilească regimul juridic al organizării şi activităţii sistemului politic;

- să asigure înregistrarea organizaţiilor social-politice, partidelor politice,

organizaţiilor religioase;

- să implice în soluţionarea problemelor de stat organizaţiile obşteşti şi partidele

politice, organele autoadministrării locale şi colectivele de muncă;

- să exercite supravegherea respectării legalităţii în activitatea organizaţiilor

obşteşti şi altor componente ale sistemului politic;

- să aplice măsuri de constrîngere faţă de organizaţiile obşteşti şi alţi membri ai

sitemului politic, care au încălcat regimul juridic al legalităţii şi atentează la
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, organizaţiilor şi altor persoane, preum şi să
exercite alte activităţi. 9

Statul se străduie să atragă de partea sa cît mai multe organizaţii obşteşti şi partide

politice. Mai intensivă este interacţiunea organelor puterii executive cu organele

autoadministrării locale, care realizează nemijlocit cea mai mare parte a hotorîrilor

9
. A. Б. Венгеров. Tеория государства и права. М., Омега-Л, 2008, с.202-203; Н.И.Матузов, А.В.Малько. Tеория
государства и права. М., Юристъ, 2007. с. 122-123.
politico-juridice în domeniul educaţiei, culturii, economiei, ocrotirii sănătăţii, ocrotirii
ordinii publice, etc. Putem evidenţia trei direcţii mai importante ale colaborării, şi anume:

1. Asigurarea publicităţii, aducerea la cunoştinţă membrilor organizaţiilor social-

politice şi altor membri ai sistemului politic informaţia despre starea de lucruri în organul
de stat concret, despre deciziile adoptate, planul de lucru în perspectivă, căile şi metodele
de înlăturare a fenomenelor şi proceselor negative. Această legătură permanentă a
organelor statului cu societatea civilă în întregime sau cu unele subiecte ale ei are loc prin
crearea centrelor de presă, secţiilor de informaţii, introducerea unor funcţii de secretari
sau persoane responsabile de legătura cu mass-media, diferitor întîlniri a coducătorilor
organelor statului cu cei ai organizaţiilor obşteşti şi jurnaliştii, etc.

2. Cea de-a doua direcţie şi cea mai importantă ţine de interacţiunea statului cu
organizaţiile obşteşti şi partidele politice prin activităţile lor comune, îndreptate spre
soluţionarea unor probleme politice, economice sau altor probleme sociale importante.
Organizaţiile obşteşti şi partidele politice coalborază în perioada alegerilor organelor
reprezentative şi executive ale puterii de stat, la luarea unor măsuri ce ţin de protecţia
muncii, ocrotirea mediului ambiant, protecţia monumentelor istorice şi de cultură,
acordarea ajutorului material păturilor social-vulnerabile, organizarea unor măsuri de
celebrarea unor date istorice din viaţa socială a statului şi alte măsuri. Pentru ca această
activitate să fie eficace se formează diferite structuri responsabile din partea statului în
formă de secţii, direcţii, departamente, comitete, etc, sau chiar crearea unor structuri
comune în formă de comisii, consilii, colegii ş.a.

Necesită de menţionat şi faptul, că în conformitate cu cerinţele legislaţiei în vigoare

şi anume a Legii cu privire la partidele politice, statul este obligat să acorde susţinere,
inclusiv financiară pentru organizarea diferitor activităţi, în baza unor programe sau chiar
încheirea unor contracte la cererea lor în bază de concurs pentru unele programe de stat.

3. A treia direcţie de interacţiune a statului cu organizaţiile obşteşti şi partidele

politice o alcătuie problemele ce ţin de creaţia normativă şi legislativă. Aceste elemente ale
sistemului politic sînt implicate de organele puterii reprezentative şi executive la pregătirea
diferitor proiecte de legi şi altor acte normative, studierea opiniei publice despre normele
juridice existente, intereselor sociale ale populaţiei, expertizei proiectelor de legi şi altor
acte normative10, şi multe alte activităţi care încep să prindă rădăcini şi în societatea

10
B.М.Сырых. Теория государства и права. М., Юридический Дом «Юстицинформ», 2006, с.505.506.
noastră, dar care în viziunea autorului trebuie să treacă de la criteriul pur formal şi ineres
de grup foarte limitat al acestor activităţi la unul real şi efectiv pentru întreaga comunitate.

SECŢIUNEA II. Statul şi dreptul elemente ale suprastructurii societăţii

Conceptul de suprastructură juridică va fi utilizat în această secţiune nu în

accepţiunea marxistă, unde se menţiona despre rolul primordial şi determinant al bazei
economice (relaţiile materiale, economice) faţă de toate instituţiile şi relaţiile juridice.
Această categorie în viziunea multor autori11, părere pe care o împărtăşim foarte reuşit
arată legătura şi rolul societăţii şi a statului în construcţia juridică, atunci cînd în virtutea
unor necesităţi reale, care sau format în urma unor condiţii istorice şi politice trebuie să
întreprindă eforturi active pentru formarea realităţii juridice, adaptîndu-se la relaţiile
sociale obiective noi apărute, noilor legături, forme şi instituţii.

În acest sens, nucleul suprastructurii juridice nu sînt altceva decît procesele sociale
din sfera dreptului, raporturile juridice şi actle juridice. Orice proces legat de fenomenul
juridic în general este o părticică a suprastructurii sociale, deoarece ele au loc în forme
juridice, raporturi juridice care au drept rezultat fie tot raporturi juridice sau acte juridice
separat, fie ambele în acelaşi timp. Aşa bunăoară, în domeniul dreptului civil (este
prevăzut şi în Codul civil actual) 12, pot apărea raporturi juridice şi pînă la adoptarea unor
norme juridice de către organele competente ale statului, pe cînd în domeniul penal este
obligatoriu să fie adoptate şi să între în vigoare normele juridice respective. La fel există şi
alte procese juridice ce ţin de concretizarea dreptului, aplicarea, interpretarea,
respectarea, executarea dreptului ş.a. Un exemplu clasic ar fi procesul sistematizării
dreptului şi în special codificarea.

11
B.В.Лазарев. Общая теория государства и права. М., Юристъ, 2007, с.80.

12
Codul civil al Republicii Moldova
 Toate aceste procese o să fie examinate în capitole separate ale acestui tratat. La
acest capitol profesorul V.V.Lazarev menţionează că, actele normative, actele de
concretizare sau precizare, actele de interpretare, actele de aplicare, precum şi actele ce ţin
de respectarea, executarea şi realizarea dreptului sînt obiectivizate în documentele sau
raporturile juridice respective real existente. Aici logic se poate conchide, că atît procesele
juridice cît şi rezultatele lor pot fi supuse controlului. Şi controlul faţă de aceste procese îl
exercită statul în persoana organelor sale. Acest fenomen este momentul principal, care
caracterizează locul statului în suprastructura socială. Există legi şi norme juridice
speciale, care ofrmează instituţii ale controlului şi supravegherii de stat asupra realităţii
juridice.13

Al doilea moment, care caracterizeză locul şi rolul statului în suprastructura

juridică, - este o acitivitate universală de protecţie din partea statului faţă de realităţile
juridice, acţiunile şi faptelor licite, raporturilor şi actelor juridice. Întotdeauna există un
bloc special de norme juridice specializate în protecţia juridică a raporturilor şi actelor
juridice.

În sfîrşit, al treilea moment este legat de activitatea statului de atragere la

răspundere juridică a tuturor celor care au încălcat actele juridice, şi nu se socot cu
raporturile juridice existente, ilegal se implică în diferite procese juridice. În
suprastructura juridică un loc deosebit de norme juridice, care reglementează şi prevăd
modalităţile de răspundere juridică.

Concluzia la care puetem ajunge în baza celor menţionate şi poziţiei existente în

literatura juridică la etapa contemporană constă în faptul, că legătura organică dinte stat
şi drept permite ca anume statul în procesul de creaţie legislativă să găsească acele formule
juridice, adică dreptul, să-l formuleze în modul corespunzător şi în conformitate cu
cerinţele înaintate faţă de diferite categorii de acte normative şi aducerea acestora la
cunoştinţă tuturor adresaţilor. În aşa fel este de neimaginat suprastructura juridică a
societăţii fără de stat, fără de activităţile sale active, iar din altă parte de o influenţă
deosebit de importantă din partea celorlalte elemente ale suprastructurii juridice asupra
statului. Locul statului în componenţa suprastructurii într-o formă sau alta depinde şi de
modul în care el singur urmează legii şi dreptului.

13
B.В.Лазарев. Общая теория государства и права. М., Юристъ, 2007, с.80-81.
 Într-un singur pasaj am menţiona şi poziţia marxistă a locului statului şi dreptului
în suprastructura societăţii, cu toate că am promis că nu vom face acest lucru. Considerăm
că este benefică şi cunoaşterea acestei poziţii în special a studenţilor vis-a-vis de acest
subiect din simplu motiv că în prezent practic nu se studiază aceste concepţii, dar care într-
o bună parte merită încă o atenţie deosebită. Se poate de negat doar acele concepţii care şi-
au pierdut actualitatea sau şi-au demonstrat neveridicitatea lor. Cu toate că sîntem în
minoritate, nu împărtăşim ideea că statul şi dreptul ca elemente ale suprastructurii nu
depind de baza economică, de relaţiile economice existente în societate la etapa
corespunzătoare. Dimpotrivă, pînă în prezent nu este demonstrat contrariul, decît nişte
critici şi fraze generale care nici nu merită atenţie, şi viceversa, este dovedit că odată cu
schimbările care au loc în baza economică, în mod automat duc după sine şi modificări în
toate elementele suprastructurii sociale, inclusiv a statului şi dreptului. Acest moment se
confirmă şi prin procesele care auavut loc în lume la schimbarea mileniilor, inclusiv şi în
ţara noastră.

Un moment deosebit de important în viziunea noastră ar fi şi studierea

suprastructurii juridice şi de pe poziţiile studiului de sistem, unde fiecare element al
suprastructurii să fie privit ca un subsistem al suprastructurii şi ca un sistem de
sinestătător faţă de el însuşi. De exemplu, dreptul noi l-am cercetat ca un sistem compus
din ramurile dreptului, instituţiile juridice, elaborarea dreptului şi alte elemente, iar statul
este legat de funcţiile statului şi de structura lui, care la fel pot fi privite ca elemente ale
sistemului statului.

Legăturile dintre întreg şi părţile componente ale sistemului pot fi atît directe cît şi
indirecte. Aşa de exemplu, în suprastructura juridică a societăţii întră şi conştiinţa
juridică, cultura juridică, unde statul în mod direct este obligat să întreprindă toate
măsurile care ar contribui la ridicarea nivelului acestora prin diferite acţiuni (de pildă,
elaborarea concepţiei de luptă cu corupţia, cu criminalitatea organizată,etc), iar în alte
cazuri, de pildă predarea unor cursuri speciale la această tematică în instituţiile private de
învăţămînt nu ţine nemijlocit de competenţa statului sau organelor lui. La fel trebuie de
menţionat şi faptul, că suprastructura juridică serveşte şi la integrarea tuturor elementelor
sistemului politic, bazei normative a activităţii lor, crează garanţii nu numai a ordinii
juridice, dar şi a ordinii politice în general. În paragraful precedent considerăm, că deja
am demonstrat, că statul este elementul principal al sistemului politic, şi la fel, că este de
neimaginat în afara legăturii statului cu dreptul. Autorii citaţii în acest capitol propun
chiar formula de suprastructura juridico-statală, idee pe care la fel o împărtăşim şi vă
propunem următoarea schemă.

Schema suprastructurii juridice (juridico-statale) a societăţii o putem exprima

în formă grafică în felul următor:

SECŢIUNEA I. CONCEPTUL ŞI ATRIBUTELE

STATULUI

§ 1. Statul şi societatea. Locul şi rolul statului în societate

Distincţia dintre societate şi stat. Conceptele despre societate şi stat nu se confundă. Privite atît ca
realităţi concrete, cît şi în plan logic, ele se disting. Societatea reprezintă genul, pe cînd statul este una
dintre numeroasele specii posibile ale societăţii.

Răspîndirea vieţii animale şi umane pe Terra nu este o dispersare de indivizi solitari. Asociaţia este un
fapt natural şi universal, ea este regula, şi nu excepţia.14 Un anumit grad de agregare este o condiţie
esenţială a evoluţiei societăţii, care presupune comunicarea, ajutorul reciproc15, apropierea şi contactul, pe
scurt – stabilirea relaţiilor sociale. Astfel, factorul subiectiv, elementar şi original în societate este
conştiinţa speciei şi valorile sociale.

Legăturile prin care oamenii se unesc în grup sau în unităţi sociale sînt foarte variate, după cum sînt
diverse scopurile care determină aceste uniuni. Unele dintre ele sînt determinate în mod direct de
natură, fără deliberări individuale prealabile, altele, din contra – spune Giorgio del Vecchio – sînt fructul
voinţei conştiente. În cadrul trecerii de la regnul animal la cel uman un loc tot mai important îl ocupă,
după cum recunoaşte M.Espinas, acţiunea conştientă ce poartă pecetea inteligenţei, voinţei şi
sentimentului uman.

Chiar de la naşterea sa omul devine parte componentă a corpului social de care îl leagă mediul
familial, comunitatea sau comunităţile în care se integrează acest mediu, limba, obiceiurile, tradiţiile,
credinţele religioase, idealurile lumii în care s-a născut. Evident, relaţiile sociale sînt mult mai complexe
şi diversificate.

Apartenenţa la o ordine juridică stabilită, care însă implică şi alte elemente obligatorii, cum sînt
delimitarea teritorială, mai ales puterea, forţa publică, care se desprinde de societate într-o sferă mai
restrînsă sau mai extinsă şi lasă la un moment dat impresia unei forţe exterioare, extrem de bine închegată,
care acţionează asupra mediului din care s-a născut, cu o putere, adesea enigmatică, îl situează pe om în
labirintul statal. Tocmai această putere instituţionalizată care se altoieşte pe corpul social este statul,
concept şi fenomen de care urmează să ne ocupăm în mod special.

Hegel considera că, faţă de societatea civilă, statul este o necesitate exterioară, puterea superioară
pentru ea, iar, pe de altă parte, statul este scopul imanent al societăţii civile, indivizii avînd datorii şi
drepturi în raporturile lor cu statul. Societatea civilă, sau “societatea cetăţenilor” (civil society), este alcă-
tuită din membri şi mecanisme de acţiune extrinseci statului, care se învecinează cu acesta, dar se

14
Fr.Giddings. Principes de sociologie // Éléments de sociologie, textes choisis et ordonnés par C.Bougle et J.Raffault. - Paris:
Librairie Félix Alcan, 1939, p.1.
15
Федоров Г.К., Теория государства и права, Кишинэу, Реклама, 2004, р.72-73.
delimitează de el prin obiective şi metode de acţiune.16

Societatea civilă răspunde, în principal, dorinţei de libertate a oamenilor. Unitatea societăţii civile
este puternic subliniată după cel de-al doilea război mondial, în mod deosebit în opera lui Antonio
Gramsci care a imaginat societatea civilă ca pe un punct specific de pornire pentru un anumit gen de
activitate politică (în mod esenţial opusă tiraniei). În anii ’90 ai secolului trecut, în toate statele
aparţinînd fostului “lagăr socialist” impactul societăţii civile s-a resimţit ca un adevărat impuls pentru
procesul ireversibil al edificării statului de drept. În acest cadru s-a produs proliferarea organizaţiilor
nonguvernamentale (ONG), cu funcţii care se afirmă puternic în perioadele preelectorale (suprave-
ghează corectitudinea desfăşurării alegerilor) sau legate de apărarea drepturilor omului şi conservarea
valorilor democratice. Teoria politico-juridică a subliniat însă faptul ca este greşit să se considere că
organizaţiile nonguvernamentale epuizează sfera conceptului de societate civilă (sau o confiscă). În
realitate, societatea civilă cuprinde toate structurile aflate în afara statului (inclusiv partidele politice
fără reprezentare parlamentară).

În sfera de cuprindere a societăţii civile intră sindicatele, asociaţiile profesionale, grupările etnice,
reprezentanţi ai diferitelor minorităţi, asociaţiile culturale, sportive etc. Mecanismele societăţii civile pot
contribui la configurarea deciziei politice, ele stimulează participarea cetăţenilor şi implicarea lor în viaţa
politică, promovează educaţia civică. Uneori, grupuri elitiste se autodefinesc ca singure reprezentante
ale societăţii civile. Aşa cum remarcă un cunoscut observator al evoluţiei societăţii civile – dr. Thomas
Carothers de la “Carnegie Endowment for International Peace” – unii dintre susţinătorii societăţii civile
au ridicat pe un piedestal militanţii pentru drepturile civile în lupta împotriva comunismului din Europa
de Est şi, absolutizînd în felul acesta rolul lor, au creat impresia eronată că în societatea civilă nu există
decît interese nobile şi protagonişti serioşi cu interese măreţe. Dintotdeauna însă – şi peste tot – socie-
tatea civilă este un conglomerat, adesea deconcertant, de oameni buni şi răi sau, pur şi simplu. numai
excentrici.17

Statul joacă un rol important în dezvoltarea societăţii civile (măsuri legale pentru funcţionarea ONG-
urilor, parteneriate cu organizaţiile nonguvernamentale etc.). Societatea civilă este, în multe privinţe, o
provocare pentru stat, ea cenzurează decizia statală. De multe ori, între stat şi societatea civilă există
relaţii tensionate. Între aceste instituţii însă nu poate fi o contradicţie insurmontabilă.

În ultimii ani s-a produs un fenomen extrem de interesant – este vorba despre tendinţa “globalizării”
societăţii civile şi apariţia unor organizaţii nonguvernamentale supranaţionale. În condiţiile încetării
războiului rece, dezvoltării de noi tehnologii informaţionale şi de comunicaţii etc., s-a creat un climat în
care organizaţiile nonguvernamentale şi-au extins acţiunile dincolo de frontierele statelor (spre
exemplu, acţiuni îndreptate împotriva fenomenului globalizării).18

Ca fenomen social complex, statul este studiat din diverse perspective: politologică, sociologică,
filosofică, a ştiinţelor juridice etc. Apărut cu aproape şase milenii în urmă în Orientul Antic, statul
continuă să fie şi azi instrumentul conducerii sociale şi principala instituţie politică a societăţii. De aceea,
în continuare ne vom opri asupra explicitării noţiunii şi definiţiei statului.

§ 2. Noţiunea şi definiţia statului

Fenomenul stat este foarte strîns legat de fenomenul drept. Aceste două fenomene, percepute ca
fiind sociale şi politice, se împletesc atît de mult, încît nu pot fi separate unul de celălalt. Probabil,

16
Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti: ALL BECK, 2002, p.91.
17
Ibidem, p.91.
18
Ibidem, p.91-92.
această situaţie l-a determinat pe Mircea Djuvara să afirme că “realitatea, desigur cea mai puternică şi
cea mai interesantă în drept, cea mai pasionată de studiat, este statul”.19 Cuvîntul “stat” provine din
latinescul status, ceea ce iniţial nu coincidea cu sensul lui adevărat, dar exprima o anumită poziţie,
semnificînd ideea de ceva stabil, permanent. Statul este cuvîntul care desemnează societatea organizată
din punct de vedere politic şi, respectiv, este un termen relativ modern, care a apărut mult mai tîrziu
decît realitatea pe care o ilustrează. Spre exemplu, grecii foloseau termenii de polis sau politea; romanii
pe acela de res publica, civitatis. Locuţiunea status rei publicae şi altele asemănătoare, cum ar fi, de
exemplu, status rei romanae, deja intrate în uzajul antichităţii, au dus în cele din urmă la adoptarea
termenului de STAT, în sensul pe care-l folosim aici.20

Cert este că, la începutul veacului al XVI-lea, Niccolo Machiavelli îl foloseşte în Principele (1515),
chiar în prima frază a cărţii, cînd spune: “Toate statele, toate stăpînirile care au avut şi au putere asupra
oamenilor au fost şi sînt fie republici, fie principate”.21 De asemenea, acest termen îl regăsim în germană
– staat, în engleză – state, în franceză – l’état, în română – stat, devenind curent utilizat în secolul al
XVIII-lea.22 Shakespeare îl pune în gura lui Hamlet: “Există ceva putred în statul din Danemarca”. Regele
Soare, Ludovic al XIV-lea, îl personifica identificîndu-l cu sine însuşi: „Statul sînt eu” (L’état c’est moi).

În limbajul cotidian contemporan cuvîntul “stat” circulă, mai ales, cu două sensuri. Într-un prim sens,
pe care l-am putea numi istorico-geografic, prin “stat” înţelegem populaţia organizată pe un anumit
teritoriu, delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internaţional, prin relaţiile economice, politice,
culturale ş.a. În acest sens noţiunea de “stat” este sinonimă cu cea de “ţară”. De exemplu, cînd spunem:
“Republica Moldova este un stat unitar, democratic, locuit în majoritate de moldoveni, cu un relief variat,
aşezat în Sud-Estul Europei”, termenului “stat” îi atribuim sensul de ţară.

Un al doilea sens al termenului ar fi cel politico-juridic. Acest sens este mai restrîns ca sferă, dar mai
profund, mai esenţial ca conţinut. Astfel, prin “stat” înţelegem numai prima latură din sensul istorico-
geografic, respectiv numai organizaţia politică de pe un anumit teritoriu, formată din totalitatea
organelor de stat, în alţi termeni – ceea ce în ştiinţa dreptului se numeşte “putere publică” sau
“autoritate publică”.

Deci, conceptul de stat cunoaşte mai multe accepţiuni23. Într-o formulă mai succintă, statul este o
“entitate politică constituită dintr-un teritoriu delimitat de frontire, dintr-o populaţie şi dintr-o putere
instituţionalizată”. Titular al suveranităţii, el, statul, personifică din punct de vedere juridic naţiunea.24
Aceasta din urmă este o definiţie demnă de reţinut, pe care o considerăm concisă, precisă şi clară.

Într-o sinteză a opiniilor în materie, Marcel Prélot reţine pentru această noţiune două
semnificaţii valabile:
- unii văd în stat o societate, o formă de viaţă colectivă, o anumită manieră de a fi a comunităţilor
umane;
- alţii limitează statul la unul din elementele sale, la o putere, la o organizare a constrîngerii, la un
aparat de coerciţie sau la cooperare forţată.
Autorul sintezei consideră că “cele două accepţiuni sînt admisibile simultan, sub condiţia de a fi
reţinute nu ca antagoniste, ci pur complementare”, fiindcă “statul-societate atrage la el statul-putere,

19
Mircea Djuvara. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti, 1930 (reeditată în 1999), p.105.
20
Giorgio del Vecchio. L’état et le droit. - Paris: Dalloz, 1964, p.5; Marcel Prélot. Institutions politiques et droit constitutionnel.
Quatrième Edition. - Paris: Dalloz, 1969, р.1.
21
Niccolo Machiavelli. Principele. - Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1960, р.11; Vezi, pe larg: I.Muraru, S.Tanasescu. Drept
constituţional şi instituţii politice. - Bucureşti: Lumina Lex, 2001; Ion Deleanu. Instituţii şi proceduri constituţionale. - Bucureşti:
Dacia Europa Nova Lugoj, 2000; C.Ionescu. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.I. - Bucureşti: Lumina Lex, 2001.
22
Marcel Prélot. Institutions politiques et droit constitutionnel, p.2.
23
A se vedea : Mарченко М.Н., Теория государства и права, М., Зерцало, 2005, р.105.106, Сырых В.М., Теория государства и
права, М., ЮСТИЦИНФОРМ, 2006, р.17-22,
24
Petit Larousse illustré. - Paris, 1989, p.391.
după cum, la rîndul său, statul-putere implică fără încetare statul-societate asupra căruia el acţionează”.
Şi precizările se adîncesc: “Puterea de stat nu există decît inserată în inima unei societăţi; societatea
statală nu există şi nu subzistă, decît prin puterea politică”.

Surprinzînd doar o anumită latură a fenomenului statal, Kant îl defineşte ca fiind “reunirea unei
mulţimi de oameni trăind sub aceleaşi legi juridice”. Iar Hegel pune accentul pe aspectul etic cînd
consideră că “statul este realitatea ideii etice – spiritul etic, ca voinţă substanţială revelată, lămurită sie
însăşi, care se gîndeşte şi se cunoaşte pe sine şi care aduce la îndeplinire ceea ce ea ştie şi în măsura în
care o ştie”.25

Giorgio del Vecchio defineşte statul ca fiind “unitatea unui sistem juridic care închide în el
însuşi propriul său centru autonom şi care este înzestrat în consecinţă cu calitatea supremă de
persoană, în sens juridic”. În altă lucrare, acelaşi autor, punînd accentul pe esenţa juridică şi
personalitatea statului, consideră că acesta este „subiectul voinţei care stabileşte o ordine juridică”
sau este “subiectul ordinii juridice, în care se realizează comunitatea de voinţă a unui popor”. Cu
alte cuvinte, substanţa statului constă în ordinea juridică, iar el reprezintă coloana vertebrală a
societăţii, osatura în jurul căreia se dispun diversele ţesuturi sociale; pe el se bazează raporturile
complexe care alcătuiesc comunitatea de voinţă a unui popor.26
Hans Kelsen, autorul lucrării Teoria pură a dreptului, după ce caracterizează statul ca pe o
organizaţie politică, îl defineşte ca fiind o “ordine juridică relativ centralizată”. Statul reprezintă
în acelaşi timp o organizare politică şi o ordine juridică. Dar nu orice ordine juridică este un stat.
Fiindcă nici ordinea juridică prestatală27 a societăţilor primitive, nici ordinea juridică
internaţională, supra-statală sau inter-statală, nu reprezintă un stat. Pentru a fi un stat, ordinea
juridică trebuie să fie bine organizată, cu organe specializate şi cu un anumit grad de
centralizare.28
Profesorul Ion Deleanu menţionează că statul semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a
societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea unui teritoriu determinat al unei
colectivităţi umane relativ omogene, întruchipînd Naţiunea, şi care este guvernată de o putere
instituţionalizată, avînd capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din
colectivitate ca voinţă generală. Sau: statul este un sistem organizaţional, care realizează în mod
suveran conducerea unei societăţi (a unui popor stabilizat pe un anume teritoriu), deţinînd în
acest scop atît monopolul creării, precum şi monopolul aplicării dreptului.29
În ceea ce priveşte statul, în concepţia lui Marx şi Engels, acesta este definit ca fiind un aparat
represiv, o “maşină” de represiune în mîna claselor dominante, care le permite acestora să-şi asigure
dominaţia asupra claselor dominate pentru a le supune exploatării. În acelaşi sens, Lenin caracterizează
statul ca fiind: “...un organ de dominaţie al unei anumite clase”, “...un organ de dominaţie de clasă”, “o
organizaţie specială a forţei, o organizaţie a violenţei, în vederea reprimării unei anumite clase”, “...o
maşină pentru dominaţia unei clase asupra alteia”, o totalitate de organe concepute ca “un aparat”, ca o
“maşină”.

Analizînd aceste definiţii, observăm că, în majoritate, ele prezintă statul ca pe o organizaţie social-
politică ce deţine monopolul forţei de constrîngere, al elaborării şi aplicării dreptului, în mod explicit sau
subînţeles, îl prezintă ca fiind o organizaţie politică a clasei sau a claselor dominante economiceşte în
societate, în virtutea cărora statul este un instrument de exercitare a puterii, prin care guvernanţii îşi

25
G.F. Hegel. Principiile filosofiei dreptului. - Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1969, p.277.
26
Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică. - Bucureşti: Europa Nova, 1995, p.274.
27
“Ordinea juridică prestatală” trebuie înţeleasă ca fiind regulile care guvernau societatea mai înainte de apariţia statului. Apariţia
omului este concepută numai în cadrul social, iar acesta nu poate fi decît un cadru normativ.
28
Hans Kelsen. Théorie pure du droit. - Paris: Dalloz, 1962, p.378-379.
29
Ion Deleanu. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.II. - Iaşi: Chemarea, 1992, p.8; Genoveva Vrabie, Sofia Popescu. Teoria
generală a dreptului. - Iaşi, 1995, p.184.
realizează scopurile exercitînd diferite funcţii în vederea asigurării conducerii asupra întregii societăţi de
pe un teritoriu determinat.

Fiecare dintre aceste definiţii, luată în parte, conţine elemente de valoare ştiinţifică reală,
evidenţiind unele sau altele din trăsăturile esenţiale ale statului. Toate aceste definiţii îşi multiplică
ilustrarea acumulînd noi elemente pentru definirea statului, în sens general. Apare însă necesitatea de a
le îmbogăţi, completa şi extinde sau chiar necesitatea reconsiderării concepţionale. Formularea unei
definiţii generale a statului, care să întrunească laolaltă componentele şi trăsăturile caracteristice cele
mai generale şi universal valabile ale tuturor tipurilor de stat, impune, de la bun început, necesitatea de
a fi luată în consideraţie multitudinea de elemente, cu implicaţii de dimensiuni complexe asupra feno-
menului pe care-l studiem. În acest sens, profesorul Gheorghe Boboş evidenţiază următoarele momente.

În primul rînd, el consideră că nu putem defini statul ca fiind o organizaţie, chiar dacă îl prezentăm
ca organizaţie politică, întrucît termenul de organizaţie desemnează o asociaţie de oameni cu concepţii
sau preocupări comune, uniţi conform unui statut sau regulament, în vederea desfăşurării unei activităţi
organizate, pe cînd statul, în sens politico-juridic, se constituie ca un sistem complex de organe, instituţii,
alcătuind un mecanism unitar, organizat ierarhic şi avînd la bază o ideologie corespunzătoare scopurilor şi
atributelor pe care este chemat a le exercita.

În al doilea rînd, nu socoate nimerit ca definiţia generală a statului să-l înfăţişeze ca fiind o organizaţie
politică a clasei sau a claselor dominante în societate sau ca un sistem organizaţional al acestor clase.
Fiind definit în acest mod, statul ar putea fi confundat sau chiar identificat cu organizarea de clasă sau cu
o organizare a clasei sau a claselor dominante economiceşte. Pe de altă parte, în statele aparţinînd
orînduirii lipsite de clase antagoniste însăşi această posibilitate ca statul să fie acaparat sau controlat de
către o anumită clasă sau grupare socială este înlăturată. Or, unei definiţii cu caracter general nu poate
să-i scape din vedere asemenea elemente de fond.

În al treilea rînd, statul, privit în sens general, nu poate fi redus numai la categoria de instrument de
dominaţie politică a clasei sau a claselor dominante economiceşte, nu poate fi privit numai ca dictatură
de clasă. El poate fi privit astfel numai dacă avem în vedere un anumit tip, determinat, de stat, şi anume
– statul aparţinînd orînduirilor bazate pe existenţa claselor sociale antagoniste. Dar chiar şi în aceste
cazuri chestiunea necesită a fi abordată nuanţat, în sensul că nu statul în sine, ca sistem complex de
organizare şi conducere a societăţii, cu toate atributele şi funcţiile ce-i revin, este un instrument de
dominaţie politică a clasei sau a claselor dominante economiceşte, ci aceste clase, acaparînd puterea
politică şi impunîndu-şi controlul asupra puterii de stat şi a aparatului de stat, folosesc statul pentru a-şi
perpetua dominaţia lor politică, pentru a-şi exercita puterea lor asupra celorlalte clase şi categorii sociale,
pentru a-şi realiza scopurile şi interesele de clasă.

Puterea politică nu este însă identică cu puterea de stat, cu atît mai puţin cu statul. Aşa cum am
arătat, puterea politică reprezintă potenţialul şi forţa clasei sau a claselor dominante economiceşte în
societate de a controla şi a dirija sistemul politic-organizaţional de conducere a societăţii şi de a determina
politica de stat. În ceea ce priveşte puterea de stat, aceasta constă în autoritatea suverană şi supremaţia
politică a acesteia, pentru exercitarea funcţiei sociale fundamentale, exprimînd, astfel, ansamblul social al
conducerii, mijlocul principal de reglementare a proceselor sociale.

Toate acţiunile statului vizînd exercitarea puterii de stat, în cazurile statelor aparţinînd orînduirilor
bazate pe clase sociale antagoniste, sînt marcate organic de dominaţia politică a clasei sau a claselor
dominante economiceşte, dar activităţile statului nu se reduc numai la aceasta. Pe de altă parte, o cu
totul altă realitate ne prezintă tipul de stat aparţinînd orînduirii lipsite de clase antagoniste sau chiar cele
din ţările recent eliberate. Evoluţia istorică şi contemporană a statului demonstrează că acesta nu poate fi
identificat sau confundat cu raporturile de dominaţie politică, de un fel sau altul, în societate, şi în nici
un caz nu se reduce numai la această dominaţie în societatea respectivă.
 Crearea, existenţa şi funcţionalitatea statului privesc în egală măsură atît dominaţia politică, cît şi
alte activităţi ale statului vizînd toate domeniile vieţii şi activităţii sociale. Unele sau mai multe din aceste
domenii sînt obiect direct şi exclusiv al acţiunii şi voinţei clasei dominante şi a politicienilor din aparatul
de stat, altele însă nu pot fi nicidecum reduse exclusiv la dominaţia politică a clasei sau a claselor
dominante economiceşte. Dominaţia politică însăşi prezintă forme, conţinut şi subiecte asupra cărora ea
se răsfrînge total diferit în statele aparţinînd orînduirii bazate pe clase antagoniste, comparativ cu tipul
de stat aparţinînd orînduirii fără clase antagoniste.

În al patrulea rînd, este o realitate faptul, aşa cum se arată în una din definiţii, că statul deţine
monopolul forţei de constrîngere, al elaborării şi aplicării dreptului. Această realitate este prezentată
însă ca fiind un factor care face ca statul, în virtutea acestui monopol, să exercite, într-o comunitate
umană de pe un anumit teritoriu, puterea suverană a clasei conducătoare din societatea dată.

Clasa sau clasele deţinătoare a puterii politice (aici am propune de a utiliza un alt termen, şi anume –
“deţinătorii puterii”) folosesc monopolul statului asupra forţei de constrîngere şi cel al elaborării şi aplicării
dreptului pentru instaurarea şi perpetuarea propriei lor dominaţii asupra societăţii respective, pentru
realizarea scopurilor şi intereselor lor de clasă, dar această utilizare nu poate fi identificată cu statul, ca
atare.

Pe de altă parte, profesorul Boboş nu consideră nimerită formularea, potrivit căreia, în virtutea
acestui monopol, statul exercită, într-o comunitate umană de pe un anumit teritoriu, puterea suverană a
clasei conducătoare în acea societate. Un prim aspect, în legătură cu aceasta, este faptul că statul exercită
puterea de stat, ca putere a sa, pe care el însuşi o deţine în virtutea monopolului menţionat, şi nu ca
putere a clasei sau a claselor dominante economiceşte şi deţinătoare de putere politică, puterea de stat
şi statul fiind controlate, dirijate şi utilizate de aceste clase în urma acaparării puterii politice. Un al doilea
aspect se referă la puterea suverană a clasei dominante economiceşte sau conducătoare din societatea
dată, cum este formulată în definiţia menţionată, care, pe de o parte, nu poate fi confundată cu statul,
iar, pe de altă parte, nici nu ar reprezenta o realitate, ştiut fiind că termenul de suveran semnifică ceva
suprem, absolut, desăvîrşit, care se află deasupra tuturor, care deţine autoritatea supremă, în cazul nostru
– clasa dominantă economiceşte şi deţinătoare a puterii politice.

Ea se poate instala ori poate fi deasupra tuturor celorlalte clase şi categorii sociale şi poate exercita
autoritatea supremă în societate, dar nu în mod absolut, desăvîrşit, date fiind existenţa şi activităţile
celorlalte clase, precum şi raporturile implicite şi obligatorii cu acestea. Termenul de suveranitate
exprimă statutul de a fi independent faţă de celelalte subiecte asemănătoare şi calitatea de a dispune
liber de soarta proprie, dar în cazul în speţă clasa dominantă economiceşte şi deţinătoare a puterii
politice nu este şi nu poate fi pe deplin independentă faţă de celelalte clase şi categorii sociale din
societatea respectivă. Un al treilea aspect are în vedere termenul de clasă conducătoare, care nu poate
fi utilizat pentru toate tipurile de stat. Aceasta pentru că, în statele aparţinînd orînduirilor bazate pe clase
antagoniste, actul de conducere politică a societăţii exercitat de clasa deţinătoare de putere politică este
însoţit de dominaţia de clasă din partea acesteia asupra celorlalte clase şi categorii sociale. În ce priveşte
statul aparţinînd orînduirilor fără clase antagoniste, aici într-adevăr se poate vorbi de clasă
conducătoare în societate.

În al cincilea rînd, statul este definit, adesea, ca fiind un instrument de constrîngere, oprimare şi
represiune al clasei sau al claselor dominante economiceşte şi deţinătoare a puterii politice, cum se arată
în una din definiţiile analizate, ca fiind o organizaţie a acestor clase avînd drept scop apărarea ordinii
economice şi reprimarea împotrivirii altor clase, respectiv un instrument de conducere a societăţii,
folosind, la nevoie, forţa de constrîngere specifică puterii de stat, aşa cum îl califică alte definiţii.30

30
Gheorghe Boboş. Teoria generală a statului şi dreptului. - Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p.29-33.
 O primă chestiune de fond care se pune referitor la cele menţionate este că, deţinînd monopolul
forţei de constrîngere, suplimentat cu acela al elaborării şi aplicării dreptului, statul are rolul de
instrument al forţei şi constrîngerii şi îndeplineşte funcţia fundamentală represivă în orice societate, în
cadrul înfăptuirii actului de conducere a societăţii respective, recurgînd la reprimarea împotrivirii
claselor, grupurilor sau indivizilor vizaţi, folosind la nevoie forţa de constrîngere, specifică puterii de stat.
Funcţia coercitiv-represivă diferă însă substanţial de la un tip de stat la altul ori îşi modifică conţinutul şi
obiectul asupra căruia aceasta se exercită. Într-un fel se prezintă conţinutul şi modul de exercitare a
acestei funcţii în statele aparţinînd orînduirilor bazate pe clase antagoniste şi în cu totul alt fel se
prezintă acestea în cazul statelor aparţinînd orînduirilor fără clase antagoniste. Dar chiar şi în cazul
primei categorii de state, punerea în cadru a problemei indică deosebiri importante, în funcţie de tipul
de stat şi de formaţiunea social-economică căreia acesta îi aparţine.

Apoi, pe lîngă şi în afară de funcţia coercitiv-represivă, statul mai îndeplineşte şi alte funcţii
fundamentale, acestea nerezumîndu-se, deci, numai la rolul de instrument al forţei, constrîngerii şi al
represiunii în societate. Statul îndeplineşte o multitudine de activităţi. Dintre acestea, le menţionăm pe
acelea care privesc conducerea politică şi administrativă a societăţii, exercitarea puterii asupra acesteia,
apărarea ordinii economice existente şi altele. Ca atare, o definiţie generală a statului nu poate să cuprindă
doar una din laturile activităţii acestuia (care, evident, este fundamentală), neglijîndu-le pe celelalte, tot
atît de importante.

Un alt aspect îl reprezintă faptul că funcţiile statului, în ansamblul lor, diferă de la un tip de stat la
altul ori îşi modifică conţinutul şi obiectul, în funcţie de formaţiunile social-economice cărora le aparţin
statele în cauză, precum şi de o serie de alţi factori, obiectivi sau subiectivi, ce acţionează într-o etapă
istorică sau alta. Ca atare, ele nu pot fi privite şi abordate unilateral ori static. De asemenea, în
dependenţă de tipul de stat se prezintă şi un anumit tip de funcţii ale statului specifice sistemului, în alte
state primează altele. În statele aparţinînd orînduirilor bazate pe clase antagoniste, de exemplu, funcţia
coercitiv-represivă primează, în comparaţie cu alte funcţii, în timp ce în statele contemporane primează
alte funcţii, iar funcţiile înseşi capătă alte valenţe şi dimensiuni. Acestea sînt deci considerente ce nu pot fi
omise la formularea unei definiţii generale a statului.

În al şaselea rînd, statul nu poate fi identificat sau confundat cu puterea de stat ori cu aparatul de
stat. Puterea de stat reprezintă autoritatea suverană şi supremaţia politică a statului, ca sistem politic-
organizaţional, pentru exercitarea funcţiei sale sociale fundamentale de conducere politică generală a
societăţii. Aparatul de stat desemnează totalitatea organelor de stat ale puterii, administraţiei, justiţiei şi
procuraturii care îndeplinesc funcţiile statului, alcătuind un sistem închegat, subordonat puterii supreme
de stat. Înseşi definiţiile acestor categorii demonstrează inconsistenţa identificării sau confundării statu-
lui cu puterea de stat ori cu aparatul de stat. Osatura materială proprie şi mecanismul funcţional extrem
de complex ale statului nu pot fi, în nici un caz, identificate sau confundate cu puterea de stat, cu atît
mai puţin statul însuşi nu poate fi redus la acestea.31

Toate definiţiile privitoare la stat, prezentate supra, iau în calcul doar elementele de natură internă
ale unei societăţi determinate, însă scapă din vizor rolul şi funcţiile statului în planul relaţiilor şi al
activităţii externe. Or, dezvoltarea istorică, cu atît mai mult relaţiile contemporane ale statului,
demonstrează că, pe lîngă funcţiile de natură internă şi într-o strînsă interdependenţă cu acestea, statul,
indiferent de orînduirea socială căreia îi aparţine, îndeplineşte atribuţiuni şi desfăşoară activităţi bine
definite în planul relaţiilor internaţionale. Evident, relaţiile internaţionale şi activităţile externe ale
statelor constituie un domeniu distinct de studiu şi cercetare ştiinţifică ce intră în competenţa şi face
obiectul preocupărilor altor ştiinţe şi discipline didactice. Ele constituie însă o latură fundamentală a

31
Gheorghe Boboş. Teoria generală a statului şi dreptului, p.29-33.
activităţii statului, în sensul cursului nostru, care nu poate fi omisă dintr-o definiţie generală a acestuia.

Generalizăm cele expuse într-o definiţie a noastră a noţiunii de stat, care îşi propune a fi cît mai
exhaustivă în sens politico-juridic la etapa contemporană: statul desemnează un sistem politic
instituţional-funcţional al puterii, istoriceşte determinat, construit ierarhic (fie pe cale democratică, fie
pe cale antidemocratică, în dependenţă de tipul de stat) şi utilizat de către deţinătorii puterii politice
ca instrument de dominaţie, prin intermediul căruia se asigură funcţionalitatea sistemului social în
ansamblu, apărarea orînduirii social-economice a poporului de pe un anumit teritoriu delimitat prin
frontiere, iar în raporturile externe cu alte naţiuni – apărarea intereselor propriei naţiuni.

§ 3. Atributele statului
Analiza atributelor statului, numite şi elemente componente ale acestei categorii logice, care
reprezintă “suprema putere rînduitoare a tuturor activităţilor umane” 32, dezvăluie mai mult şi mai
profund conţinutul său complex.

Atributele (elementele) statului. Potrivit teoriei tradiţionale, statul este alcătuit din trei elemente:
poporul, teritoriul şi puterea publică exercitată de un guvern independent, care nu pot fi concepute
altfel decît într-o ordine juridică. Deşi de la un autor la altul există nuanţe, mai ales în ceea ce priveşte
cel de-al treilea element, nici unul dintre ele nu pot lipsi din cadrul analizei şi interpretării conceptului de
stat. În viziunea noastră, statului contemporan îi sînt caracteristice şase atribute, sau elemente, şi
anume:

 Puterea publică
 Populaţia
 Teritoriul
 Elaborarea şi aplicarea dreptului
 Sistemul de impozite
 Suveranitatea.
1. Puterea publică, element indispensabil, definitoriu al statului, adesea înfăţişată ca unitate
“politică şi juridică”, “coeziune politică” (Marcel Prélot), “legătură juridică şi suveranitate” (Giorgio del
Vecchio), este acea putere care îi dă statului forma şi caracterul propriu. Teritoriul oferă cadrul,
populaţia furnizează substanţa căreia statul îi dă forma sa. Potrivit adagiului scolastic, “sicut materia
appetit formam”, aşa cum materia tinde spre formă, societatea aspiră la stat, care însă nu se naşte decît
sub influenţa acţiunilor umane deliberate.33

“Statul nu este niciodată un dat”, cum sînt populaţia, teritoriul, mediul natural, „statul este
întodeauna creat” (Lucien Febvre) sau, după cum spunea un jurist, discipol al lui Fr.Gény, “statul nu este
niciodată dat, el este întotdeauna construit”. Această construcţie se realizează de către putere, prin
forţele sale de convingere şi de constrîngere, iar puterea, adăugăm noi, rămîne un atribut inerent al
statului.

Puterea de stat, puterea publică se distinge de alte raporturi prin faptul că este reglementată juridic,
adică indivizii care exercită puterea cu titlu de guvern – lato sensu – al statului sînt abilitaţi printr-o ordine
juridică să exercite puterea prin crearea şi aplicarea normelor juridice; altfel spus şi mai concis, puterea
de stat are un caracter normativ.34

- Puterea este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează prin posibilitatea de a

32
Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică, p.274.
33
Marcel Prélot. Institutions politiques et droit constitutionnel, р.12.
34
Hans Kelsen. Théorie pure du droit, p.382-383.
comanda, de a da ordine, iar obligaţia celui care le primeşte este de a se supune acestor comenzi.
Această autoritate există încă din cele mai vechi timpuri. La început ea a fost personificată în şeful
colectivităţii umane respective (gintă, trib etc.) care îşi impunea autoritatea prin calităţile sale. Cu timpul
autoritatea s-a desprins, instituindu-se ca o realitate distinctă de persoana celui care deţinea puterea sau
care o exercita. S-a constituit, aşadar, un aparat, s-a creat un sistem de organizare mai complex. În felul
acesta, autoritatea s-a organizat ca o instituţie de sine stătătoare, devenind ceea ce astăzi numim stat.

- Puterea de stat este o putere politică. Asupra conceptului de politică avem multiple accepţiuni, unele
controversate. În general, politica este denumită ştiinţa guvernării statelor, ea reprezintă tot ceea ce se
referă la arta de a guverna un stat. Fenomenul politic fundamental care trebuie studiat în legătură cu
statul şi puterea politică îl reprezintă distincţia dintre guvernanţi şi guvernaţi, dintre cei ce deţin puterea,
care comandă şi cei care sînt conduşi, care se supun acestei conduceri. Pentru a cunoaşte caracterul
puterii este esenţial a cunoaşte cine deţine puterea, cum o dobîndeşte (cucereşte) şi cum o exercită.
Aceasta depinde de structura social-economică a societăţii, de condiţiile istorice, politice etc. Puterea
politică determină conducerea societăţii în direcţia politicii preconizate de forţele politice şi sociale care
se află la guvernare, care deţin puterea.

- Puterea de stat este o putere organizată (instituţionalizată) în sensul că ea se desprinde de

persoana care o exercită;

- Puterea de stat este o putere de comandă, ea instituie norme obligatorii, dispoziţii obligatorii, fie
sub forma normelor generale, fie sub forma dispoziţiilor concrete;

- Puterea de stat este unică, ea deţine monopolul constrîngerii: numai ea are posibilitatea să
folosească constrîngerea, dispunînd în acest sens de un aparat specializat;

- Puterea de stat are vocaţia globalizării, în sensul că ea se aplică în societatea respectivă asupra
tuturor aspectelor, în toate domeniile vieţii, ea singură îşi stabileşte limitele. Aşadar, statul este o
instituţie politică cu o personalitate juridică deosebită, în care puterea politică este instituţionalizată
prin stat şi în felul acesta statul, exercitîndu-şi puterea suverană, determină organizarea societăţii potrivit
unei anumite concepţii, conform unei anumite ordini de drept în societate, asigură apărarea acesteia.35

Această putere, ca formă a instituţiilor publice prin care ea se realizează, devine vizibilă şi concretă:
parlament, preşedinte sau rege, guvern, justiţie, armată, poliţie, închisori etc. Ea înseamnă autoritate şi
forţă.

2. Populaţia (poporul, cetăţenia). Fără populaţie, puterea statală asupra unei colectivităţi umane (de
regulă, o naţiune) nu poate fi exercitată. Între stat şi fiecare individ al colectivităţii statale se stabilesc
anumite relaţii specifice, drepturi şi obligaţii reciproce cuprinse în statutul cetăţeanului fiecărui stat.
Puterea statului nu se limitează numai la cetăţenii respectivi, ea se exercită, într-un mod specific, şi
asupra cetăţenilor străini sau fără cetăţenie aflaţi într-o anumită perioadă de timp pe teritoriul
respectivei ţări.

O primă trăsătură a statului, ca formă specifică a vieţii sociale, este că se prezintă, mai întîi, ca o
colectivitate umană, care grupează bărbaţi şi femei, în diverse etape ale vieţii lor: copilărie, adolescenţă,
maturitate, bătrîneţe. Aceştia se află deja reuniţi în familie, în sate, în tîrguri, în oraşe. De aici se
desprinde o primă trăsătură a statului. El nu este o societate primară, ci, după o formulă consacrată, el
reprezintă “o unitate de suprapuneri”.

A doua trăsătură a statului, prin care el se diferenţiază de alte colectivităţi, este aceea de a fi un

35
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului, p.112.
fenomen de masă. Din acest punct de vedere, el se deosebeşte vădit de cetatea antică care era puţin
populată. Astfel, Atena, în timpul splendorii sale, nu avea mai mult de jumătate de milion de locuitori,
dintre care numai 40000 de atenieni, restul erau femei, copii, străini şi sclavi.36

Este adevărat că unii autori pun pentru existenţa acestui element – populaţia – anumite criterii
numerice (spre exemplu, existenţa unui minim necesar de 10000 de indivizi), care sînt însă considerate
“pur empirice şi, din punct de vedere raţional, inadmisibile”. Este totuşi necesar, ştiinţific vorbind, de un
număr de oameni destul de mare pentru a permite mulţimii să aibă o organizaţie desăvîrşită şi o viaţă
autonomă, independentă de puterile externe, deoarece statul are în mod esenţial caracterul de
autoritate, adică trebuie să fie suficient sie însuşi.

Două noţiuni sînt folosite adesea ca sinonime, anume: este vorba de termenii “popor” şi “naţiune”.
Şi nu o dată se fac trimiteri exagerate, ca să nu zicem demagogice, la popor, precum: “aleşii poporului”,
“prin voinţa poporului”, “la sfat cu poporul” etc. Cei care apără conceptul de naţiune, deosebind-o de
popor, consideră că ea se întemeiază pe două elemente esenţiale. Primul este un element psihologic,
adică unitatea profundă şi înnăscută de gîndire şi sentimente care alcătuieşte conştiinţa naţională şi
implică credinţa într-un destin comun, cimentată de o istorie proprie. Al doilea element este limba, care
constituie exteriorizarea sensibilă a celui dintîi. Limba este dovada unei seculare vieţi comune care
uneşte comunităţi umane, înlesneşte raporturile sociale între membrii acestei comunităţi, fixează,
păstrează şi transmite întreaga spiritualitate a unui popor ca temei al culturii sale.

Pe scurt, naţiunea a fost definită ca “o mare comunitate umană, cel mai adesea instalată pe acelaşi
teritoriu şi care posedă o unitate istorică, lingvistică, culturală, economică, mai mult sau mai puţin
puternică”. În concluzie, ceea ce trebuie de reţinut, indiferent de denumire: comunitate umană,
populaţie, popor, naţiune, este faptul că un element necesar şi obligatoriu pentru abordarea concep-
tului de stat este o colectivitate umană care trebuie să răspundă anumitor cerinţe ce îi conferă o
anumită unitate internă, firească, naturală şi o imagine proprie, autonomă şi distinctă de entităţi
asemănătoare.

3. Teritoriul. Al treilea element structural al statului este teritoriul, în sensul de spaţiu delimitat într-
un mod net. Dar, cum afirmă Hans Kelsen, aceasta nu înseamnă numai delimitarea unei suprafeţe
terestre, ci este un spaţiu cu trei dimensiuni, din care face parte spaţiul subterestru, spaţiul aerian şi
întinderea de pămînt delimitată de frontiere. Credem că destul de amănunţit am răspuns la această
întrebare în Capitolul “Acţiunea normei juridice (a actelor normative) în timp, în spaţiu şi asupra
persoanelor”. Practic, cele mai importante acte normative conţin reglementări juridice în acest
domeniu. Aşa bunăoară, noul Cod penal a dedicat un articol aparte teritoriului, intitulat “Aplicarea legii
penale în spaţiu” (art.11).

S-a spus, şi pe drept cuvînt, că exigenţele teritoriale nu sînt numai elemente cantitative. Cu
certitudine, statul este “un fenomen esenţialmente spaţial”, cum afirmă Hauriou; “o formă geografică a
vieţii sociale”, după C.Vallaux. Dar el, teritoriul, reprezintă ceva mai mult, şi anume: o legătură intimă,
profundă, deosebit de puternică dintre om şi pămîntul pe care el îşi regăseşte mereu identitatea şi care
se exprimă în dragostea nemărginită a fiinţei umane faţă de locul pe care s-a născut, a trăit şi pe care nu
vrea să-l părăsească nici dincolo de nefiinţă. “N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid, care nu se-
nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!” Este un adevăr căruia numai Eminescu putea să-i găsească o asemenea
expresie artistică.

În limitele acestui teritoriu se organizează societatea statală, unităţile sale componente şi se

exercită puterea publică, suveranitatea şi alte atribute fără de care nu poate fi definit un stat.
36
Marcel Prélot. Institutions politiques et droit constitutionnel, p.8; A.Bonnard. Civilizaţia greacă. Vol.I. - Bucureşti: Editura Ştiinţifică,
1967, p.137.
 4. Elaborarea şi aplicarea dreptului. Un alt atribut, rar întîlnit în literatura juridică, este elaborarea
şi aplicarea dreptului. Dreptul este instrumentul necesar al existenţei şi al dezvoltării statului, el este
inerent oricărei puteri de stat. În societatea prestatală dreptul nu a existat, apariţia lui este indisolubil
legată de apariţia statului. Viaţa statului este strîns legată de cea a dreptului. Statul şi dreptul constituie
o unitate de contrarii. Dreptul are rolul de “corset” al forţei, de încadrare a acestei puteri în limite de
ordine, de “calmare” a tensiunilor ce se ivesc în procesul exercitării conducerii sociale prin intermediul
activităţii de stat. Pe de altă parte, statul garantează realizarea dreptului şi reîntegrează ordinea juridică
lezată prin activităţi ilicite.37

Din definiţiile aduse de noi fenomenelor sociale stat şi drept rezultă că dreptul reprezintă
ansamblul de norme juridice adoptate (edictate) sau sancţionate de către stat, care, la nevoie, sînt
asigurate, sînt impuse de către stat prin forţa lui de constrîngere. Totodată, statul deţine monopolul nu
numai asupra forţei de constrîngere, dar şi asupra elaborării şi aplicării dreptului. Aceasta înseamnă că
statul, prin intermediul organelor sale oficiale ale puterii de stat, în mod direct adoptă diferite categorii
de acte cu caracter normativ, altfel spus – compuse din norme juridice (de exemplu, Parlamentul adoptă
legi, hotărîri şi moţiuni; Guvernul adoptă hotărîri şi dispoziţii; Preşedintele Republicii Moldova adoptă
decrete etc.), sau sancţionează alte acte sau categorii de norme, adoptate de alte organe şi instituţii
nestatale (de exemplu, diferite obiceiuri, norme elaborate de sindicate, organizaţii nonguvernamentale,
religioase, profesionale, comerciale etc.), într-un fel le recunoaşte, le legiferează existenţa.

5. Sistemul de impozite. În societatea primitivă, nestatală nu au fost cunoscute impozitele, taxele şi

alte contribuţii băneşti sau în natură impuse populaţiei de puterea publică. Astfel de instituţii nu erau
necesare organelor societăţii gentilico-tribale, deoarece ea nu dispunea de un aparat de constrîngere.
Doar existenţa aparatului (a mecanismului) de stat presupune suportarea cheltuielilor legate de
întreţinerea lui de către populaţie asupra căreia se exercită această putere.

Organizaţiile nestatale, cum ar fi diferite partide politice, organizaţii cu caracter social, cultural,
sportiv, de asemenea organizaţiile religioase ale diferitelor culte, percep de la membrii lor cotizaţii şi
donaţii băneşti, dar, spre deosebire de impozite, aceste contribuţii băneşti sînt suportate nu de întreaga
populaţie, ci numai de anumite categorii de persoane. De asemenea, pe lîngă faptul că nu au un caracter
general, aceste contribuţii băneşti sînt, de regulă, benevole, iar neonorarea lor aduce după sine alte
sancţiuni decît cele statale, cum sînt, de exemplu: excluderea din organizaţii, excomunicarea din biserică
etc.

Acest atribut este obligatoriu oricărui tip de stat, din momentul apariţiei şi pînă la etapa
contemporană, cu toate că în literatura de specialitate el într-un anume fel este trecut sub tăcere. În
prezent, existenţa şi funcţionarea statului nostru fără acest atribut, fără acest element obligatoriu este
de neconceput. Una dintre cele mai importante legi organice pe care o adoptă Parlamentul în fiecare an
calendaristic este Legea bugetului pe anul respectiv, care prevede două componente de bază: prima –
de acumulare (veniturile statului acumulate în urma impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii la buget),
iar a doua – de împărţire (cheltuielile pentru fiecare structură bugetară, de stat).

6. Suveranitatea. Termenul “suveranitate” este folosit pentru prima dată cu prilejul analizei pe care a
făcut-o Constituţiei franceze din 1791 juristul francez Clermant Tennerre, definind-o “libertatea
colectivă a societăţii”. Autoritatea supremă (suprema potestas) cu care este înzestrat statul se numeşte
suveranitate. Ca putere supremă recunoscută statului, ea “implică exclusivitatea competenţei sale
asupra teritoriului naţional şi independenţa în ordinea juridică internaţională” unde el nu este limitat
decît prin propriile sale angajamente.

Aşadar, suveranitatea poate fi privită sub un dublu aspect: extern şi intern. Independenţa în raport

37
Dumitru Baltag. Teoria generală a dreptului şi statului. - Cimişlia: TIPCIM,1996, p.69-70.
cu alte state, neatîrnarea de orice altă putere exterioară este aspectul extern. Din punct de vedere
intern, este imperiul său asupra teritoriului şi asupra unei populaţii. Cetăţenia, adică apartenenţa – prin
legătură juridică – la stat, naşte datoria juridică generală de subordonare faţă de stat. Şi nu numai
pentru cetăţeni există această obligaţie juridică, ci şi pentru toţi cei care se află, temporar sau definitiv,
în subordonare faţă de ordinea juridică a statului respectiv.

Aşa cum viaţa organismului individual se afirmă printr-o acţiune continuă de adaptare, de
reintegrare, de apărare contra elementelor nocive, tot astfel viaţa statului este o perpetuă reafirmare a
propriei sale unităţi, care tinde să domine şi să armonizeze forţele convergente şi care acţionează
împotriva forţelor dezagregatoare.38 Dacă statul nu ar avea o supremaţie reală asupra indivizilor care îl
compun, el ar înceta să fie stat. Suveranitatea este inclusă în propria sa natură.

În democraţie însă suveranitatea, exercitată asupra cetăţenilor, nu provine din afară, ci din interior,
ea fiind, de regulă, un produs al voinţei celor care se supun statului. Statul trebuie să fie sinteza
voinţelor şi a drepturilor individuale, sau, cum spune magistral Giorgio del Vecchio, el este “punctul ideal
de convergenţă al acestor drepturi, într-o supremă expresie protestativă”.

Aceasta este regula. Regula ideală am adăuga. Sorgintea puterii însă, atît ca teorie, cît mai ales ca
practică, poate prezenta multiple variante: de la originea divină din Evul mediu, pînă la “voinţa
proletară” sau la “dictatura clasei muncitoare”, în sec. al XX-lea. Aceasta la nivel de teorie. Practic însă,
chiar în democraţiile declarate, în special în cele „tinere”, căile de la voinţa reală a poporului pînă la
constituirea puterii şi la exercitarea ei sînt adesea deosebit de sofisticate şi pot merge pînă la anularea
voinţei reale.

Cel mai adesea, după captarea voinţei corpului electoral cu promisiuni demagogice şi cu manipulări
moştenite de la un regim dictatorial, puterea odată constituită oficial trece la realizarea scopurilor sale
oculte. După cum, în marile cotituri istorice, puterea poate să rămînă în mîna aceleiaşi clase politice care
stăpîneşte pîrghiile economice, forţele principale în stat (armata, securitatea, poliţia, vechile structuri
politice de partid, radioul, televiziunea), “rebotezate” adesea, folosindu-se chiar de elementul
democratic, de care nu ezită să facă paradă. Aceasta este însă excepţia. Cursul natural, într-un regim
democratic, tinde în permanenţă către regula: voinţa poporului se vrea autentică.

SECŢIUNEA II. ESENŢA STATULUI

Statul este principala instituţie politică a societăţii umane, căreia îi revine un loc deosebit de
important în societate. Esenţa statului depinde de mai mulţi factori – obiectivi şi subiectivi, interni şi
externi, de tipul de stat, de forma lui, de scopul, sarcinile şi funcţiile lui etc.

Făcînd o analiză a concepţiilor existente de-a lungul anilor cu privire la esenţa statului şi reieşind din
factorii indicaţi mai sus, putem evidenţia două care, consideram, deţin superioritatea, şi anume: prima
este reprezentată de filosofii greci din antichitate, pentru care scopul statului este nelimitat,
atotcuprinzător. Conform acestei concepţii, nu poate exista o sferă de activitate care nu ar prezenta
vreun interes pentru stat. Părtaşii acestei teorii considerau că orice activitate trebuie să fie disciplinată,
dirijată de stat. Ea a predominat mai mult în epoca antică şi în cea medievală.

38
Giorgio del Vecchio. L’état et le droit, p.20.
 Cealaltă concepţie, apărută mult mai tîrziu, rezervă omului o activitate liberă de orice dominaţie din
partea statului. Se înaintează ideea, conform căreia statul are ca scop numai ocrotirea dreptului şi
garantarea libertăţii. În această ordine de idei, Hegel menţiona: “... dacă cetăţenilor nu le merge bine,
dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri conţine
statul însuşi, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe”.

Rolul statului nu rămîne constant, neschimbat. El evoluează în dependenţă de valorile sociale

specifice societăţii. La toate etapele de dezvoltare istorică statul este chemat să apere orînduirea
respectivă, de aceea şi esenţa lui poate fi modificată în dependenţă de tipul istoric de stat, de regimul
politic respectiv ş.a. Indiferent de formele diferite de organizare şi de exercitare a puterii, toate aceste
tipuri de state au o esenţă comună, şi anume: apărarea prin diferite căi şi prin toate mijloacele posibile a
intereselor deţinătorilor puterii politice şi de stat, adică a guvernanţilor.

Totodată, noţiunea juridică de esenţă a statului este o categorie foarte importantă pentru întreaga
cercetare teoretică a statului, deoarece ea joacă un rol decisiv în organizarea şi sistematizarea tuturor
categoriilor şi noţiunilor juridice legate de studierea statului ca fenomen social. Foarte bine este oglindit
acest moment în manualul de Teorie a statului şi dreptului, sub redacţia profesorului A.V. Surilov, care
face un şir de trimiteri la acest capitol la cei mai de vază teoreticieni ruşi, printre care: S.A. Golunski, M.S.
Strogovici, V.O. Tennenbaum şi alţii.39

Esenţa statului este o trăsătură fundamentală a statului, care are o influenţă asupra tuturor celorlalte
trăsături, particularităţi ale lui. În ea este exprimat statutul unei formaţiuni social-economice concrete
sau un tip istoric concret de stat, locul şi rolul statului în procesul evoluţiei istorice. În primul rînd,
anume după specificul esenţei statului se poate determina dacă statul are un rol progresist sau
reacţionar, are o perspectivă în dezvoltarea sa sau din start este dispus la pieire. Această noţiune este o
categorie istorică, cu ajutorul căreia putem descoperi procesul de apariţie a statului, evoluţia lui, forma
de stat, mecanismul de stat, funcţiile statului etc., în aşa fel jucînd chiar un rol metodologic pentru
întreaga ştiinţă a jurisprudenţei.

SECŢIUNEA III. TIPURILE ISTORICE DE STAT

Odată apărut, statul, ca şi dreptul, nu rămîne imobil, ci se dezvoltă, se modifică, sau, cum menţionează
profesorul A.B. Vengherov, teoria contemporană a statului examinează două procese, indisolubil legate
între ele, ale organizării statale a omenirii, şi anume: procesul de apariţie a statului şi procesul de
dezvoltare (statornicire – “stanovlenie”), funcţionare şi evoluţie40. Ca şi în cazul dreptului, pentru
descrierea procesului istoric şi a stării de dezvoltare a statului se evidenţiază, în ansamblu, două
modalităţi principale de abordare a problemei.

Prima modalitate a fost diferenţierea formaţiunilor social-economice. În aşa mod se fixează

periodizarea dezvoltării societăţii, în ansamblu, şi a statului, în particular. Evoluţia societăţii umane este
caracterizată în dependenţă de caracterul proprietăţii, al relaţiilor de producţie, de structura socială, de

39
А.В. Сурилов. Теория государства и права. - Киев-Одесса: Вища школа, 1989, р.103-106.
40
А.Б. Венгеров. Теория государства и права. - Москва: Новый Юристъ, 1998, р.25-57.
caracterul exploatării omului de către om. Ca urmare, au fost evidenţiate următoarele tipuri istorice de stat:
statul de tip sclavagist, statul de tip feudal, statul burghez şi statul socialist. Sau, după cum se exprimă
Elena Iftime, fiecare formaţiune socială, avînd proprii anumite relaţii dintre oameni, generează un anumit
tip de stat. Tipul de stat exprimă conţinutul acestuia, definit de forţa socială, care exercită dominaţia în
societate. Fiecărei orînduiri îi corespunde un anumit tip de stat: sclavagist, feudal, capitalist, socialist.41

Cea de-a doua modalitate, după cum se consideră în prezent de majoritatea specialiştilor în
domeniu (îndeosebi bazîndu-se pe literatura occidentală), cu o perspectivă mai mare, diferenţiază:
statul epocii antice, statul epocii medievale, statul epocii noi (sau moderne) şi statul epocii
contemporane. În ultimul timp, în legătură cu prăbuşirea aşa-numitului sistem mondial al socialismului,
într-o serie de state, inclusiv în statul nostru, are loc o revizuire a conceptului marxist-leninist. Tot mai
frecvent în publicaţiile de specialitate se fac referinţe la valorile occidentale de apreciere a dezvoltării
societăţii şi a statului.42 Important este că nu trebuie să ne ducem dintr-o extremă în alta, bazîndu-ne
doar pe emoţii.

Cu toate că în cazul dat părerea noastră nu coincide cu cea a majorităţii, considerăm că ea este mult
mai argumentată din punct de vedere ştiinţific decît cea de-a doua şi vom încerca să aducem unele
argumente, făcînd trimiteri în întreaga lucrare la cei mai diverşi savanţi teoreticieni din Occident. Prima
modalitate de tipizare a statelor şi a dreptului este criticată în ultimul timp numai din motivul că la baza
ei a stat învăţătura marxist-leninistă, fără a se aduce argumente ştiinţifice serioase care ar combate
veridicitatea acestei concepţii. Este cunoscut faptul că, într-adevăr, au existat patru epoci: antică,
medievală, nouă sau modernă şi contemporană, dar nimeni nu poate neglija că au existat şi patru tipuri
istorice de state: sclavagist, feudal, burghez şi socialist. Este demonstrat că atît statul, cît şi dreptul sînt în
strînsă legătură cu modul de producţie, cu baza economică a societăţii dintr-un moment dat. Aceasta
face ca fiecărei orînduiri sociale să-i corespundă un anumit tip de stat şi sistem de drept. Mai mult ca
atît, este dovedit că în aceeaşi epocă au existat concomitent diferite orînduiri sociale, iar unele state au
trecut peste una sau două orînduiri sociale, cum ar fi, bunăoară, Mongolia, Moldova, Rusia etc.

Fără îndoială, au fost comise şi unele erori la această tipizare, cînd, de rînd cu aşa criterii cum ar fi
baza social-economică, a fost pusă şi existenţa claselor sociale antagoniste şi exploatarea omului de către
om. La fel s-a susţinut opinia, potrivit căreia fenomenul statal – şi, implicit, cel juridic – ar fi comun
tuturor formelor sociale, oricît ar fi ele de primitive sau de civilizate, şi că statul ar fi “o realitate
primitivă”, care a însoţit societatea de la originile ei. Această opinie nu a triumfat, fiindcă nu corespunde
realităţii.

A triumfat ideea, potrivit căreia statul are un caracter istoric, fiind produsul unei îndelungate
evoluţii. În triburile primitive s-au născut formele rudimentare şi elementare ale autorităţii politice:
regalitatea, consiliul bătrînilor şi adunarea războinicilor, însă nu s-a reuşit de a stabili cu uşurinţă
ordinea cronologică în care aceste instituţii au apărut şi s-au dezvoltat. Primele comunităţi umane
organizate sub forma unor ginţi, frahii, triburi, pe baza legăturilor de rudenie şi de sînge, s-au
transformat, treptat, în legături teritoriale, în condiţiile apariţiei unei puteri publice, respectiv a
împărţirii societăţii în guvernanţi şi guvernaţi.

Cauzele care au dus la apariţia fenomenului juridico-statal sînt multiple şi se leagă de evoluţia spre
progres şi civilizaţie a societăţii umane, cum ar fi diferenţierile sociale şi criteriul economic. În acelaşi
timp, apariţia acestui fenomen este pus în legătură cu “cauzele psihologice ale instituţiilor politice”, “ori-
ginile militare ale puterii”, sau chiar “originile ei religioase”.

41
Elena Iftime. Teoria generală a dreptului. - Iaşi: Chemarea, 1991, p.15.
42
Vasile Creţu, Gheorghe Avornic, Sergiu Baeş şi al. Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova. - Chişinău: Cartier, 1997, p.24-25.
 După cum menţionează profesorul Gheorghe Lupu43, evoluţia societăţii juridico-statale cunoaşte în
linii generale tipuri istorice, care nu pot fi puse la îndoială la nivelul ştiinţei contemporane, cum ar fi
bunăoară:

Statul oriental antic, tehnocratic şi absolut, cunoscut şi sub denumirea de “despotism” oriental, cu
limite de ordin religios, ca: Egiptul, Babilonul, India şi China;

Statul grec sau statul-cetate (polisul), în care libertatea cetăţenilor, cu excluderea sclavilor şi a altor
categorii, consta nu într-un statut de drepturi şi garanţii, ci în participarea efectivă la treburile cetăţii şi la
împărţirea funcţiilor publice;

Statul roman care, născut ca stat-cetate, s-a dezvoltat apoi ca un sistem juridic vast şi complex unde
sînt puse în relief atît personalitatea juridică individuală, cît şi suveranitatea de stat;

Statul medieval, mai precis – statul feudal, unde se manifestă o pluralitate de puteri care au făcut
loc la forme diverse şi raporturi ierarhice complexe, fără o unitate solid constituită, care a evoluat de la
statul feudelor (fărîmiţat) la absolutismul feudal, centralizat şi puternic, precum Franţa, Anglia, Spania,
Rusia;

 Statul modern, care s-a născut pe valul revoluţiilor din sec. XVII, XVIII şi XIX, mai ales al celor
americană şi franceză din sec. al XVIII-lea, dispensat de orice subordonare faţă de biserică sau altă
putere, avînd o organizare militară proprie, cu o putere diversificată, dar limitată de însăşi Constituţia
elaborată de el şi care asigură libertatea fiecărui individ printr-un sistem de garanţii ce alcătuiesc
statutul cetăţeanului, în special, şi al individului, în general.
În sfîrşit, statul contemporan ce are la bază voinţa întregului popor, organizat din punct de vedere
juridic (corp electoral) şi politic (pluralism politic şi instituţional), asigurînd existenţa şi exercitarea
drepturilor omului la parametrii stabiliţi de comunitatea internaţională (preocupată tot mai profund de
soarta individului planetar), şi care tinde, fiind mai aproape sau mai departe, către un ideal, numit statul
de drept.

SECŢIUNEA I. CORAPORTUL DINTRE STAT ŞI DREPT

§ 1. Abordarea metodologică a problemei coraportului dintre stat şi drept

Studierea problemei statului şi dreptului ne obligă ca în locul unei analize simple să preluăm
una complexă, care se plasează dincolo de cercetarea aspectelor izolate, şi studiul întregului în
care aceste elemente se includ. Deci, pretindem formularea concluziilor generale asupra unor
puncte de vedere fragmentare şi elaborarea unei viziuni cît de cît complete. Este vorba despre
sistemul dreptului ca parte integrantă a sistemului social şi natural. Or, conform analizei
sistemice, este necesar a lua în consideraţie diferite legături între sisteme şi, totodată, evoluţia
sistemelor. Dintr-un astfel de punct de vedere este evident că sistemul dreptului se află în relaţii
cu alte sisteme, “din întregul a cărui parte este şi cuprinde o totalitate de relaţii interne între
propriile componente”.44
Simplul fapt că se pune în evidenţă problema surselor dreptului prin intermediul ideilor cu

43
Gheorghe Lupu, Gheorghe Avornic. Teoria generală a dreptului. - Chişinău: Lumina, 1997, p.44.
44 Constantin Stroe. Compendiu de filosofia dreptului. - Bucureşti: Lumina Lex, 1999, p.71; Г.К. Фёдоров. Теория государства и права.
- Кишинэу: Cartier, 1998, р.517-526.
privire la “legea naturală” (mai tîrziu – “Şcoala dreptului natural”) relevă necesitatea stabilirii
unui fundament al normelor şi legilor juridice ale cadrului social. Analiza acestei probleme
presupune un demers care să ţină seama de faptul că natura umană este dublă (omul fiind atît
fiinţă naturală, cît şi fiinţă socială), şi în acest caz nu putem face abstracţie de raportul natură-
societate. Luînd în consideraţie aceste două aspecte ale fiinţei, am putea zice că în istoria
omenirii pot fi evidenţiate două perioade succesive: starea naturală şi starea de civilizaţie. Dar
oare cea de-a doua poate fi separată net de cea dintîi? Aceasta este întrebarea asupra căreia vom
încerca să raţionăm în cele ce urmează şi să formulăm anumite conclizii.
Din cele menţionate rezultă că omul are posibilitatea de a acţiona în dependenţă de mediul
natural, cadrul social şi necesităţile sale interioare. Dintr-o astfel de perspectivă este uşor de
înţeles că libertatea umană nu poate fi altceva decît mişcarea indivizilor în interiorul limitelor
impuse de legile naturale corelate cu cele sociale şi cu normativitatea socială prescrisă de politic,
juridic, moral, religios etc.
Georges Burdeau – unul dintre cei mai remarcabili analişti ai statului şi dreptului – stăruind
asupra viziunii “statului ca o construcţie a inteligenţei umane”, a reuşit să argumenteze, mai
amplu şi mai complet ca mulţi alţi specialişti, “legătura indisolubilă dintre stat şi drept”.45 “Statul
a fost gîndit” – observă marele gînditor – ca o instituţie destinată să funcţioneze pe baza unor
norme precise, în vederea unei finalităţi admise de ele. Statul este “o reflectare a acestor norme”,
instituţiile sale îndeplinindu-şi rolul şi funcţiile statuate prin aceste norme.
Profesorul François Perroux consemna că “statul este expresia consimţămîntului
comunităţii”, a regulilor pe care le convin membrii comunităţii respective, societatea
asamblîndu-le cum consideră că este potrivit. Aşadar, statul este “o creaţie a normelor juridice”,
iar instituţiile sale funcţionează în “temeiul normelor de drept”. La rîndul lor, normele de drept
sînt emise în baza “unei proceduri riguroase” de către organele abilitate ale statului. Aceasta de-
monstrează relaţia de interdependenţă dintre stat şi drept şi nevoia examinării “rolului şi
funcţiilor ce le revin în viaţa socială”, dintr-o asemenea perspectivă.
În două capitole distincte din prezentul manual ne-am oprit detaliat expunîndu-ne opinia
asupra conceptului a două fenomene sociale cum sînt cele de stat şi drept şi la diversele definiţii
existente de-a lungul anilor care le explicitează şi le caracterizează. În capitolul de faţă vom arăta
nu numai că aceste fenomene sociale sînt într-o strînsă legătură şi au atît asemănări, cît şi multe
deosebiri, dar şi în ce anume constă legătura dintre stat şi drept, care este specificul coraportului
stat-drept. Considerăm că atît statul, cît şi dreptul, ca fenomene sociale, sînt elemente ale
suprastructurii sociale, aflîndu-se într-o strînsă legătură au apărut concomitent şi în rezultatul
practic aceloraşi cauze. Statul crează dreptul, iar dreptul delimitează configuraţia şi limitează
acţiunile statului. Statul asigură eficienţa dreptului şi este cea mai importantă instituţie politică a
societăţii umane. Progresul efectiv al justiţiei sociale nu poate fi atribuit unei concepţii asupra
justiţiei, preexistente în mintea oamenilor şi ca fiind una decisivă sau esenţială. Indubitabil, atunci
cînd se realizează progresul moralei, aceasta din urmă va contribui la apariţia dreptului.
Din această perspectivă justiţia şi eticul pot fi incluse într-un termen mai general – cel de devenire.
Nu există nimic a priori care să ne spună că devenirea este un proces neîntrerupt. Pentru a admite acest
postulat, trebuie să revenim la ideea unei etici naturale, care primeşte diverse forme. Căci morala fina-
lizează detaşarea relaţiilor umane de relaţiile naturale, ceea ce înseamnă subordonarea relaţiilor
naturale celor sociale. În loc să presupunem că ideea de drept este înnăscută în fiecare om, trebuie să ne
imaginăm că a fost dezvăluită succesiv pe parcursul dezvoltării istorice a societăţilor, într-un anumit

45Georges Burdeau s-a născut în anul 1905. Profesor la Facultatea de Drept din Dijon (1934-1951), apoi (din 1951) la Facultatea
de Drept din Paris. Doctor Honoris Causa al Universităţilor de Grand şi de Bruxelles. A îndeplinit mai multe misiuni universitare şi a
făcut ample expuneri juridice în Egipt, Siria, Extremul Orient, America Latină, Maroc, Senegal, Coasta de Fildeş. A se vedea con-
cluziile la care ajunge în lucrările de referinţă: “Traite de Science Politique” (în 8 volume), “Démocratie” şi “L’État”. - Paris: Éditions
du Seuil, 1970, p.54.
cadru natural. Rădăcinile dreptului nu pot fi rupte de evoluţia fiinţei umane, de la faza în care aceasta a
început să-şi socializeze existenţa la faza în care tendinţele necontrolate au fost eliminate treptat de
realităţi, în care activitatea se desfăşoară după criterii din lumea valorilor.46

Din punct de vedere ştiinţific, studiul faptelor ne demonstrează că evoluţia societăţii este, de fapt, o
serie de fenomene conjugate. Dacă, spre exemplu, am studia condiţiile succesive, pornind de la
antichitate, atunci ar fi dificil să considerăm progresul ca fiind unul continuu şi neîntrerupt. Din orice punct
de vedere am privi (ştiinţific, juridic, moral, economic, politic etc.), este incontestabil faptul că
schimbarea a fost mai mult o involuţie decît o evoluţie. Civilizaţiile arabă, indiană şi chineză sînt exemple
clare în acest sens.
Chiar conţinutul variabil al adevărului etic, în societăţile civilizate, trece printr-un proces neîntrerupt de purificare, care se desfăşoară în
paralel cu evoluţia generală a societăţii, preluînd elemente noi. Aceeaşi situaţie are loc şi în cadrul sistemului de drept. În fiecare perioadă nouă
a vieţii sociale justiţia ia forme care nu ar fi putut exista, dacă evoluţia societăţii ar fi fost alta.

Pentru o succintă precizare vom aduce ca exemplu analiza acestei probleme în gîndirea juridică.
Astfel, în viziunea liberalismului, justiţia este o ordine raţională, în care legea naturii este supusă naturii
umane realizate. Pentru liberali, dreptul natural, justiţia şi raţiunea sînt aproape sinonime. Hobbes
neagă faptul că contractul social aduce justiţia în existenţa noastră, mai degrabă pactul social este fondat
pe justiţie.47 În acord cu această idee, liberalismul neagă că justiţia şi libertatea sînt în vreo oarecare
relaţie. Ca ordine raţională, justiţia este acea structură în care indivizii sînt protejaţi de către stat, pentru
ca să-şi trăiască viaţa în libertate. Pentru S.Pufendorf (1632-1694, lucrarea De jure naturae et gentium,
continuator al lui Grotius şi reprezentantul tipic al Şcolii naturaliste), noţiunile ce caracterizează dreptul
sînt o consecinţă a contractului social. Angajamentele contractuale sînt în sine baza ordinii şi a raţiunii, iar
justiţia are scopul de a oferi persoanelor tot ceea ce ele merită. Acelaşi autor va stabili ideea sociabilităţii
omului şi va dezvolta teoria stării naturale. El consideră că există “drepturi înnăscute” şi “drepturi
dobîndite”; primele caracterizează starea naturală, iar drepturile ce formează cel de-al doilea tip sînt
specifice omului asociat, organizat în societate.

În linii mari, teoriile liberaliste se referă la faptul că sistemul de drept al oricărei societăţi se află
în legături direct proporţionale cu schimbările sociale, în special cu cele de natură politică şi
economică. Stabilind relaţia stat-drept-natură, se asertează că dreptul trebuie să favorizeze economia
contractuală, iar statul să ocrotească libera iniţiativă şi competiţia în producerea, vinderea, cumpă-
rarea, acumularea de capital, ceea ce impune consacrare legislativă. Proprietarul trebuie să aibă
posibilitatea să profite de toate serviciile aduse de proprietatea sa, iar proprietatea – în sens juridic –
este un complex de drepturi care nu pot exista decît în virtutea legii. Deci, dreptul se aplică oamenilor
şi raporturilor succesive ce apar între oameni. Finalitatea dreptului este reglementarea acţiunilor omului
într-o societate, instituirea şi menţinerea ordinii raţionale acolo unde natura umană se realizează, iar
scopul acestei ordini este securitatea, liniştea şi libertatea omului.
În alt caz, cel al curentului utilitarist, prin analizele făcute, practic, se distruge ideea
tradiţională, prin care se considera că raţiunea reflectă dreptul transcendent şi etern al naturii.
Dreptul natural şi însăşi dreptatea, ca scop al sistemului de drept, sînt privite de utilitarişti ca
fantezii subiective create de raţiunea umană şi nu au o validitate obiectivă. Aceste concepte au
fost înlocuite, conform concepţiilor utilitariştilor, de către convenţiile încheiate între oameni,
bazate pe experienţe comune ale umanităţii şi pe care omul le adoptă în interesul său. Contrar

46 Tratarea acestei probleme o găsim la autorii: С.А. Комаров. Общая теория государства и права. - Москва: Юрайт, 1998,
р.44-47; В.В. Лазарев. Общая теория государства и права. - Москва: Юристъ, 1996, р.78-82; Ion Dogaru. Elemente de teorie
generală a dreptului. - Craiova: Oltenia, 1994; Gheorghe C.Mihai, Radu I. Motica. Fundamentele dreptului. - Bucureşti: ALL, 1997;
Gheorghe Boboş. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1992; Ioan Ceterchi, Ion Craiovan.
Introducere în teoria generală a dreptului. - Bucureşti: ALL, 1996; Ioan Biriş. Valorile dreptului şi logica intenţională. - Arad: Servo-
Sat, 1996; Ion Dobrinescu. Dreptul şi valorile culturii. - Bucureşti: Editura Academiei Române, 1992 ş.m.a.
47 Vezi: Th.Hobbes. Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil. - Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1951.
acestor păreri, doctrina pozitivismului juridic şi normativismul, prin reprezentanţii Kelsen şi
Walini, consideră că dreptul este desprins de orice altă realitate şi că, fiind o construcţie în sine,
se identifică doar cu statul.
Considerăm că în realitate aceste două domenii – dreptul şi statul – nu pot fi absolut diferite,
deoarece ele totdeauna se află în concordanţă. Modul în care evoluează statul influenţează şi dreptul,
care, perceput retrospectiv, este o trecere de la cutume, obiceiuri, morală la un sistem de norme şi legi
bine sistematizate şi logic organizate. Simpla analiză mai profundă a teoriilor ce explică apariţia statului
desemnează această conexiune.

Există o pluralitate de abordări ale statului. Punctul de pornire al tuturor abordărilor este căutarea
răspunsului la întrebarea: cînd apare necesitatea creării statului? Un răspuns ar fi că datorită slăbirii
legăturilor de rudenie şi alianţă şi datorită sedentarizării populaţiei (în graniţe naturale) începe să se
instituie puterea. Comunitatea simte instinctiv că are nevoie de un conducător, care va fi statul, cu rolul
de asigurare a unui regim de funcţionare stabilă, ierarhizare socială, conducere şi organizare. Dacă ne
orientăm asupra teoriilor despre stat, vom vedea că există o vastă diversitate care se întemeiază pe
criterii diferite şi din această cauză unele aspecte importante rămîn în umbră.

Reieşind din economia acestei părţi a lucrării, nu vom explica fiecare teorie în parte, ci doar le vom
menţiona cu succinte explicaţii. Astfel, din şirul teoriilor care explică instituirea statului prin geneză48 pot
fi menţionate următoarele:

1) organiciste, după care statul este un produs natural al formelor primare de asociere umană;

2) patriarhale, după care statul este o urmare a reunirii mai multor familii, conduse de un şef (cel
mai bătrîn) prin alegerea acestuia în comun acord;

3) rasiste, bazate pe presupunerea existenţei unor popoare inferioare şi a altora superioare, menite
să domine şi să conducă. Adică la baza formării statului se află capacitatea unei rase superioare de a
avea vocaţia politică creatoare;

4) psihologică, care se axează pe ideea că există popoare cu gene puternice şi cu vocaţia de

stăpînitori ce cuceresc popoarele slabe şi cu o vocaţie slabă;

5) eroului manifest, în conformitate cu care la originea statului se află o cucerire, de către un

războinic, a unui teritoriu pe care îl dă poporului său. Războinicul cucereşte spaţiul, în schimb poporul îl
face rege;

6) economică, potrivit căreia la baza creării statului se află o clasă de oameni bogaţi ce însuşesc
surplusul de produs, apoi caută o motivaţie ideologică a poziţiei lor.

Acestor teorii pot fi adăugate şi multe altele care au ca temei alte criterii, diferite celui al genezei
statului. În acest context menţionăm doar abordările juridice, care au o valoare incontestabilă în tratarea
statului, dar “ele nu pot explica, prin sistemul lor de norme juridice, realitatea de ansamblu a vieţii
sociale, elementele volitive şi morale ale organizaţiilor şi grupurilor din cadrul societăţii civile, care îi
marchează, într-un fel sau altul, existenţa. Din punct de vedere juridic, statul are personalitate morală,
poate intra în relaţii juridice cu terţe persoane, …poate contracta, ca orice subiect de drept, drepturi şi
obligaţii”, zice V.Măgureanu49 în cadrul analizei factorilor ce au împiedicat elucidarea exhaustivă a
problemei statului. De pe altă poziţie, definirea statului doar din perspectiva poziţiei normativismului
juridic elucidează neajunsurile ce pot marca problematica statului; anume în acest caz ne vom ciocni de

48 Politologie / Coordonator prof. dr. Călin Vîlsan. - Bucureşti: Academia de Studii Economice, 1994.
49 Virgil Măgureanu. Studii de sociologie politică. - Bucureşti, 1990, p.176.
o abordare unilaterală. Astfel de caz este prezent la Hans Kelsen, pentru care statul este “personificarea
totală a dreptului”, sau “personificarea ordinii juridice”, sau “comunitate creată de o ordine juridică
naţională, opusă celei internaţionale”.50

Deci, explicitarea esenţei statului poate fi făcută doar printr-o sinteză a mai multor aspecte, cum ar
fi politic, economic, natural, social etc., asupra fiecăruia dintre ele prevalînd elementul juridic. Astfel,
reiese că puterea este o necesitate în asigurarea acelui cadru de unitate, continuitate şi organizare,
indisolubil pentru supravieţuirea unei comunităţi. Conform definiţiei lui L.Duguit, “statul este, pur şi
simplu, produsul unei diferenţieri naturale, uneori prea simplă, alteori prea complexă, între oamenii
unuia şi aceluiaşi grup social, de unde rezultă ceea ce se numeşte putere politică, care nu se poate
legitima prin ordinea sa, ci numai prin serviciile pe care ea le aduce, conform regulii de drept”.51 Deci,
statul nu poate fi separat de drept, ceea ce este valabil şi în sens invers. Într-adevăr, acest raport pare să
fie unul de importanţă majoră şi de condiţionare reciprocă.
Astfel, în cea mai generală formulă, statul poate fi definit ca o putere organizată asupra unei populaţii, pe un anumit teritoriu, iar
dreptul – ca ansamblu al normelor juridice, stabilite sau sancţionate de către stat, strict determinate şi obligatorii, care reglementează cele mai
importante relaţii sociale dintre oameni şi a căror respectare obligatorie este garantată de către stat (prin ansamblul specific de organe care
îl formează), iar în caz de necesitate – prin forţa de constrîngere a statului.

Prezentarea sintetică a unor aspecte ale problematicii statului, care este dezvoltată şi de alte discipline de învăţămînt, precum şi
tratarea fenomenului juridic de pe poziţiile globale ale teoriei generale a dreptului permit caracterizarea, în linii principale, a corelaţiei stat-
drept.

Convieţuirea oamenilor în societate a pus problema organizării şi disciplinării relaţiilor dintre ei, de-a lungul existenţei lor, în diferite
forme de manifestare a comunităţii umane. Analizată diacronic, viaţa în colectivitate şi-a atins nivelul optim în momentul în care forma de
organizare a devenit statul, aceasta fiind forma cea mai completă şi mai corespunzătoare prin care poate fi reglementată viaţa în comun pe
un anumit teritoriu delimitat de frontiere recunoscute internaţional. Raţiunile pe care se întemeiază această consideraţie vizează tocmai
relaţia – sau, mai bine spus, corelaţia – dintre stat şi drept, care este una bivalentă, de interdependenţă organică: majoritatea deciziilor
obligatorii pe care le edictează organul legislativ, reprezentant al poporului, sînt consemnate în normele de drept, cuprinse în actele
normative.

Statul edictează normele juridice, voinţa statală înscriindu-se ca un factor extrem de semnificativ în constelaţia factorilor care
determină sau influenţează într-un fel sau altul elaborarea normelor juridice. În situaţia în care statul nu elaborează direct normele juridice,
el are, de regulă, competenţa de a atribui normelor sociale care aspiră la consacrarea prin drept (obiceiuri, norme sociale elaborate de
diverse organizaţii sociale etc.) juridicitatea, de a le valida şi de a le aplica prin forţa sa coercitivă. 52

Fără garanţia forţei publice, a constrîngerii statale, dreptul şi-ar pierde specificitatea şi eficacitatea sa în raport cu alte modalităţi de
reglementare socială.

Acţiunea normelor juridice în timp şi spaţiu, la fel şi asupra persoanelor este reglată de voinţa statală care se pronunţă asupra intrării
în vigoare a acestora, a modalităţilor de abordare a relaţiilor complexe care se instituie faţă de populaţia şi teritoriul unui stat.

Primele monumente legislative au fost îmbinarea unor percepte religioase cu norme juridice laice. Abia după Revoluţia franceză din
1789 s-a putut separa net activitatea statală şi juridică de cea religioasă. În acelaşi context apare şi teoria separaţiei puterilor, conform căreia în
stat trebuie să existe cele trei puteri fundamentale:

- puterea legislativă, care a fost încredinţată unor adunări, purtînd diverse denumiri: Cortesuri în Spania, Parlament în Anglia, Statele
Generale în Franţa, Reichstag în Germania;
- puterea executivă, care a fost încredinţată monarhului sau organului executiv suprem, care o exercită împreună cu prim-ministrul.
Acolo unde şeful statului este un preşedinte, acesta are şi unele atribuţii executive pe care le exercită împreună cu guvernul (în SUA
preşedintele este şi şeful statului, şi şeful puterii executive);
- puterea judecătorească, care este reprezentată de instanţele judecătoreşti, formate din judecători şi instanţe de diferite grade, ce
poartă diverse denumiri: judecătorii, curţi de apel, tribunale etc.
Fiecare din cele trei puteri este independentă, găsindu-se în acelaşi plan cu celelalte.

Statul asigură organele, mecanismele, procedurile cu ajutorul cărora se întruchipează reacţia societăţii faţă de cei care încalcă
normele juridice. În acelaşi timp, dreptul – ca ansamblu de norme juridice – este un instrument indispensabil pentru puterea statală atunci
cînd aceasta doreşte să ia decizii obligatorii pentru cetăţenii unui stat. Prin norme juridice se stabilesc competenţele organelor statului,

50 Hans Kelsen. Théorie pure du droit. - Paris: Dalloz, 1962, p.378, 380 citat de ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept
constituţional şi instituţii politice, Vol.I, Bucureşti, All Beck, 2005, p.8, 37.
51 Léon Duguit. Traité de droit constitutionnel. Vol.1. - Paris: Sirey, 1932, p.7-8 380 citat de ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu,
Drept constituţional şi instituţii politice, Vol.I, Bucureşti, All Beck, 2005, p.9

52Ion Craiovan. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. - Bucureşti: ALL BECK, 2001, p.154; Г.Ф. Шершеневич. Общая
теория права: Учебное пособие. Т.1. - Москва: Изд-во “Юридический колледж МГУ”, 1995, р.252-265.
 direcţiile principale de activitate, relaţiile între organele centrale şi cele locale, între diferitele structuri statale etc. Prin drept, puterea sta-
tală capătă oficialitate şi legitimitate, capacitatea de a-şi exercita prerogativele de conducere socială, de armonizare a diverselor interese
din societate, de soluţionare a conflictelor sociale, de promovare a siguranţei civice, a justiţiei sociale, precum şi a progresului social.

În concluzie: între stat şi drept există o elocventă legătură de complementaritate. Statul, ca organizaţie politică, include în noţiunea
sa dreptul, sistemul juridic fiind un instrument de lucru utilizat de organele de stat în desfăşurarea activităţii lor, deşi dreptul, în ansamblu,
nu poate fi redus la un simplu instrument de lucru, deoarece statul însuşi îşi desfăşoară activitatea pe baza normelor de drept, în special a
Constituţiei. Eficienţa dreptului constă tocmai în faptul că el exprimă voinţa generală a statului, după cum validitatea şi legitimitatea statului
constă în aceea că îşi desfăşoară activitatea pe baza Constituţiei, respectînd normele de drept.

Sintetizînd relaţia dintre drept şi stat, afirmăm că dreptul este etatizat, înţelegînd prin
aceasta că el este o creaţie a statului şi este garantat în aplicarea lui de către stat, şi că o
anumită parte a activităţii de stat este normativizată, respectiv îmbracă forma elaborării sau
aplicării unor norme de drept.

§ 2. Influenţa statului asupra dreptului. Politica juridică a statului

Într-un capitol aparte am analizat sistemul politic al societăţii, unde am dat şi definiţia
politicii în general, şi locul şi rolul deosebit al statului în sistemul politic al societăţi, etc. Cu
toate acestea am decis să analizăm într-un paragraf aparte care este influenţa statului asupra
dreptului şi în mod special dorim să continuăm cercetările efectuate anterior despre o categorie
juridică relativ nouă întrodusă în limbajul juridic contemporan cum ar fi politica juridică a
statului.
O concluzie la care au ajuns savanţii Ioan Muraru şi Elena Semina Tănăsescu cu privire la
influenţa statului asupra dreptului pe care o împărtăşim este că, statul şi dreptul aceleeaşi
societăţi, în aceeaşi unitate de timp sînt simetrice ca surse şi trăsături. Este aproape imposibil ca
în acelaşi timp şi loc, în aceeaşi societate, să existe un stat democratic şi un drept antidemocratic
sau un stat totalitar, dictatorial şi un drept democratic. Statul şi dreptul evoluează împreună, se
sprijină reciproc, se corelează obiectiv53, iar profesorul universitar Costică Voicu continuă, că
statul îşi crează un aparat din ce în ce mai complicat pe care îl utilizează, potrivit normelor
juridice, pentru apărarea ordinii în societatea respectivă54.
Schimbările democratice care au loc în Republica Moldova după destrămarea Imperiului
Sovietic, şi în mod particular în domeniul dreptului, printre cele mai importante probleme am
evidenţia: recunoaşterea drepturilor universale ale omului şi cetăţeanului; delararea suveranităţii
şi independenţei statului cu formarea statalităţii din punct de vedere juridic; reforma judiciară şi
de drept; perfecţionarea continuă a legislaţiei; conştientizarea unui rol nou al dreptului şi anume
umanitar în această perioadă cu trecerea la noi relaţii de piaţă; găsirea soluţiilor optime de
rezolvare paşnică a diverselor conflicte şi multe altele au pus în faţa statului la ordinea de zi şi
problema elaborării unei politici juridice naţionale de lungă durată cu elaborarea priorităţilor sale
de bază.
În continuare vom evidenţia rolul statului în asigurarea dreptului. Anume statul este factorul
principal şi nemijlocit în crearea reglementărilor juridice şi forţa principală în realizarea lor.
Puterea de stat are o însemnătate constructivă pentru însăşi existenţa dreptului ca o formaţiune
instituţională deosebită. Anume ea asistă în drept şi pătrunde în însăşi esenţa dreptului. Statul,
puterea de stat protejază dreptul şi utilizează potenţialul lui în realizarea scopurilor şi sarcinelor
ce stau în faţa politicii statului. Totodată, după cum menţionează profesorul univeritar
V.V.Lazarev, nu trebuie să absolutizăm influenţa statului asupra dreptului şi să examinăm
dreptul ca un instrument al statului sau ca un atribut al lui. Nu numai statul, dar şi dreptul

53 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice. - Bucureşti: ALL BECK, 2005, p.6.
54 Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Târgovişte, Plinder Plinder, 2004, p.98-99.
dispune o independenţă relativă, dispune de particularităţile sale proprii în procesul de formare şi
funcţionare, de unde logic rezultă că dreptul are o importanţă de sinestătătoare faţă de stat.
Influenţa statului asupra dreptului este mai evidentă în procesul de elaborare a actelor
normative şi cel de realizare a dreptului. Dreptul se formează nemijlocit cu participarea statului
sau după cum rezultă din definiţia dată de noi dreptului unde se menţionează „...stabilite sau
sacţionate de stat, ...”, care presupune că dreptul, normele juridice sînt adoptate nemijlocit de
către toate organele statului şi ca exceptie, cînd ele sînt elaborate de alte organizaţii sau instituţii
nestatale statul deţine monopolul sancţionării (recunoaşterii) lor în calitate de norme juridice, ca
parte integrantă a dreptului. Aşa bunăoară, parlamentul adoptă legi, guvernul hotărîri, iar ONG-
rile, instituţiile private, etc. adoptă acte, care devin obligatorii pentru membrii săi numai după
recunoaşterea, legiferarea lor în modul stabilit de către organele competente ale statului.
Este important să menţionăm aici, că statul nu pur şi simplu formează dreptul, cît finalizează
procesul de elaborare a normelor juridice, dreptul primind anumite forme concrete precedentul
judiciar sau administrativ, actul juridic normativ, obiceiul juridic (cutuma) etc. Procesul de
elaborare a dreptului în viziunea noastră este unul deosebit de dificil şi foarte important, deaceea
este abordat de noi într-un capitol aparte. La formarea dreptului participă mult mai multe
subiecte, unde statul devine subiectul principal anume în procesul final, de instituţionalizare a
dreptului, dîndu-le normelor juridice forţă juridică şi posibilitate reală de a da naştere unor
consecinţe juridice.
În literatura juridică de specialitate există mai multe concepţii cu privire la abordarea
metodologică a coraportului dintre stat şi drept, şi anume:
1. Etatic, conform căruia dreptul este subordonat statului;
2. Natural-juridic, unde invers statul este subordonat dreptului;
3. Dualist, care presupune că între stat şi drept există o legătură funcţională;
4. Pozitivist, care se bazează pe ideea autolimitării statului;
5. Liberal-democratic, rezultă din principiul legăturii statului şi dreptului, care au avut o
pondere diferită de-a lungul istoriei, fiind la fel abordate într-un capitol separat, şi studiate în
ultimul timp mai detaliat chiar în cadrul unei discipline distincte, filosofia dreptului. Anume aici
dorim să dezvoltăm ideea lui V.V.Lazarev55, precum că statul are un rol creativ în formarea
dreptului, care constă în următoarele:
a) Realizarea activităţii de elaborare a dreptului. Statul în conformitate cu legităţile
dezvoltării sociale stabileşte necesităţile reglementării juridice a unor sau altor categorii de relaţii
sociale, activităţi, care în cele din urmă se finalizează cu adoptarea diferitor categorii de acte cu
caracter normativ şi care capătă în continuare un caracter obligatoriu prin forţa autoritară a
statului.
b) Sancţionarea de către stat a unor categorii de norme, care nu au un caracter direct de
stat, dar care după recunoaşterea lor oficială de către organele statului în limetele competenţei
sale devin la fel obligatorii, căpătînd în principiu toate particularităţile dreptului devenind o parte
componentă a sistemului dreptului. Aici am recomanda analiza tuturor izvoarelor dreptului.
c) Recunoaşterea juridică obligatorie a unor relaţii şi legături, care de fapt sau format şi
există în societate pe parcursul unei anumite perioade de timp, şi respectiv au căpătat o
semnificaţie juridică. În aşa fel se formează dreptul general şi dreptul bazat pe precedent, unde la
fel sînt recunoscute în calitate de norme generale şi contractele normative, inclusiv cele
internaţionale.
55 В.В.Лазарев, Общая теория права и государства, Москва: Изд-во “Юристъ”, 2007, р.87-91.
 d) Dezvoltarea sistemului dreptului. Activitatea staului la acest capitol nu constă doar în
elaborarea unui anumit număr de acte normative. Sarcina statului constă în aceea ca: 1) să
asigure locul prioritar al legii în sistemul legislativ; 2) să permită dezvoltarea şi altor izvoare de
drept, cum ar fi precedentul judiciar, contractul normativ, obiceiul juridic, etc.; 3) a acorda
dreptului un caracter de sistem şi a asigura o legătură reciprocă între actele normative precum şi
între acestea şi alte izvoare ale dreptului; 4) statul într-un anume sens „administrează” dreptul
prin următoarele: a) îi acordă un caracter permisiv sau de interdicţie, b) dozează prezenţa
dreptului în anumite proporţii atît în sfera dreptului public cît şi în sfera dreptului privat.
În aşa fel, statul asigură dezvoltarea întregului sistem de izvoare ale dreptului. Este foarte
important, ca statul să ţină cont de necesităţile social-economice, de situaţia politică din
societate, în aşa fel încît, anume statul alege tipurile, metodele de reglementare juridică, crearea
mijloacelor juridico-statale de asigurare a conduitei legale. Anume din aceste considerente, se
poate spune, că statul dirijează cu sfera juridică a societăţii, asigură modificarea întregului sistem
de drept în duhul timpului corespunzător.
e) Asigurarea din partea statului a realizării dreptului. Experienţa istorică ne
demonstrează destul de convingător, că realizarea dreptului în afara şi fără participarea statului
devine practic imposibilă. Importanţa statului constă anume în aceea, ca prin activitatea sa să
creeze premisele de fapt, organizatorice şi de iure pentru ca cetăţenii, organizaţiile lor să-şi poată
satisface cele mai diverse cerinţe şi interese. Activitatea anevoiasă a organelor executive, de
supraveghere, instanţelor judecătoreşti şi altor organe ale statului, inclusiv la noi în ţară,
blochează acţiunea dreptului. Activismul statului este o condiţie obligatorie de stabilire a bazelor
legale ale vieţii sociale. În cazul cînd acest activism lipseşte, puterea de stat îşi pierde caracterul
său legal.
f) Statul asigură apărarea dreptului şi raporturilor juridice dominante. Constrîngerea
de stat a fost întotdeauna o garanţie pentru apărarea realităţii juridice, care se întăreşte la rîndul
său tot prin drept. Însăşi existenţa aplicării constrînderii din partea statului apără dreptul. În aşa
fel se întăreşte ordinea legală, se crează un regim mai favorabil pentru activitatea tuturor
subiecţilor de drept.
g) Statul asigură o susţinere ideologică puternică dreptului, pe care o transformă într-o
ideologie oficială a statului. Prin aceasta statul contribuie la ridicarea conştiinţei juridice atît la
nivel individual cît şi la nivelul întregii societăţi, care în cele din urmă îşi lasă o amprentă
pozitivă asupra mentalităţii juridice a populaţiei.
Politica juridică – este una din modalităţile politicii ca o categorie generală şi tot odată
diferenţiată. Amintim aici, că este imposibil să abordezi problema politicii juridice în afara
politicii în general din simplu motiv, că aceasta este o parte componentă a ei. Sîntem convinşi că,
studenţilor facultăţilor de drept le-ar fi utile şi anumite cunoştinţe despre politică în general,
precum şi specificul, particularităţile, principiile unei ramuri ale politicii şi anume celei juridice.
Anume juriştii ca profesionişit în cea mai mare parte participă la elaborarea, stabilirea şi
realizarea politicii juridice a statului în viaţă. Anume din aceste considerente în prezentul tratat
încercăm să întroducem şi cercetarea acestor fenomene pe care le considerăm drept un neajuns (o
lipsă) al curiculelor la disciplinele Teoria generală a dreptului şi Drept constituţional. Fără a întra
în debaturi recunoaştem că politica ca o categorie sociologică şi filosofică ţine de obiectul de
studiu al politologiei, însă ceea ce se referă la politica juridică nouă ni se vede mai bine ca ar
constitui o parte a obiectului de studiu al disciplinei noastre, cu atît mai mult că ele se află într-o
strînsă legătură la care ne-am referit anterior.
În continuare o să pornim de la noţiunea generală a politicii, care în cea mai generală
definiţie ar desemna o sferă a interacţiunii dintre diferite grupuri, pături sociale, partide politice,
naţiuni, popoare, state, dintre putere şi populaţie, cetăţeni şi diferite organizaţii ale lor. Aceasta
este o parte foarte importantă şi complicată a vieţii sociale, „o lume aparte a valorilor şi
intereselor politice” 56 . Aristote definea politica destul de reuşit în viziunea noastră ca o artă de a
conduce cu statul, iar Democrit considera că această artă este cea mai superioară. În secolul XIX
aceste idei au fost dezvoltate de Veber, Gumboldt, Marx, Engels ş.a. Politologii contemporani
bazîndu-se pe ideiile lui J.J.Russo, J.Lock, T.Hobs, Ch.Montesquieu ş.a., menţionează, că
politica la fel este arta posibilului, arta compromiselor, arta coordonării dorinţelor cu
posibilităţile obiective, posibilitatea adaptării cu realitatea. După limitele posibilului se începe
voluntarismul, subiectivismul şi nu rareori aventurismul57.
După cum menţionează aceeaşi autori citaţi mai sus, profesorii Matuzov şi Malico în secolul
supaînarmărilor şi înarmărilor nucleare politica înseamnă capacitatea de a atinge scopurile numai
prin mijloace paşnice, democratice şi nu cu aplicarea forţei. Aceasta se referă atît la relaţiile
dintre marile puteri, cît şi la soluţionarea conflictelor regionale, interne şi locale. Aşa bunăoară,
spun ei că dacă în 1994, liderii Federaţiei Ruse îşi potoleau ambiţiile sale şi dădeau dovadă de
mai multă loialitate şi priveau lucrurile într-o perspectivă mai îndelungată, se aşezau la masa de
tratative cu conducătorii Ciceniei, războiul nu avea loc, şi respectiv nu existau consecinţele
groaznice de ordin material, fizic şi spiritual. Şi de aceste exemple putem aduce în present foarte
multe, inclusiv şi războiul nostru de pe Nistru. Deci, politica este un system foarte bine balansat,
chibzuit de interese şi priorităţi, şi în primul rind este o luptă a intelectelor, a minţelor şi ideilor
de stat. Totodată nici pînă în present nu există o formulă unică a conceptului de politică, din
simplu motiv că există o realitate politică foarte complicată şi foarte variată. În continuare dorim
să facem o claritate la capitolul politica juridică a statului ca o parte componentă a politicii.
În concluzie putem spune, că statul este factorul principal şi nemijlocit în crearea
reglementărilor juridice şi principala forţă de realizare a lor. Puterea de stat are o însemnătate
constructivă pentru existenţa dreptului ca o structură instituţională deosebită. Respectiv statul
este present în drept şi chiar pătrunde în esenţa dreptului. Nu putem fi de accord cu concepţiile
existente în literatura juridică, precum că statul şi dreptul sînt două fenomene sociale isolate,
separate. Statul protejază dreptul, utilizează potenţialul lui pentru realizarea scopurilor care stau
în faţa lui şi se realizează prin intermediul politicii.

§ 3. Influenţa dreptului asupra statului

După cum am menţionat mai sus, împărtăşim ideea că statul şi dreptul se află într-o
strînsă legătură organică reciprocă. În continuare ne vom opri asupra faptului, cum influenţează
dreptul asupra statului. Această influenţă poate fi divizată în două categorii distincte: 1) în
organizarea internă a statului; 2) în activitatea statului.
La fel este un fapt demonstrat şi autocunoscut de experienţa istorică, precum că pentru
existenţa statului ca o organizaţie social-politică este nevoie de existenţa dreptului. Dreptul
reglementează structura statului şi relaţiile interne ale întregului mecanism de stat. Aşa bunăoară,
Constituţia Republicii Moldova stabileşte forma statului, structura şi competenţa organelor
puterii de stat, pe baza cărora şi în conformitate cu care sînt adoptate celelalte acte normative ce
reglementează înregul complex de raporturi juridice din acest domeniu. În aşa fel, dreptul

56 Демидов А.И., Мир политических ценностей ‚// Правоведение. 1997. Nr.4.

57 Матузов Н.И., Малько А.В. Теория государства и права, М., Юристъ, 2007, с. 639.
conţine acel complex de garanţii juridice împotriva unor posibile abuzuri din partea unei sau altei
ramuri ale puterii de stat, unui organ de stat sau unei persoane cu funcţii de răspundere.
Anume prin intermediul dreptului se stabileşte locul, rolul, funcţiile organelor puterii de
stat, interacţiunii dintre ele, dintre acestea şi alte organe, organizaţii şi populaţie. În literatura
juridică sînt cunoscute două metode, prin intermediul cărora statul îşi impune voinţa sa societăţii:
metoda violenţei, caracteristică statelor totalitare, antidemocratice şi metoda dirijării civilizate a
proceselor sociale cu ajutorul reglementărilor juridice, care este caracteristică statelor cu
regimuri politice democratice.
Ar fi de neînchipuit astăzi activitatea organelor puterii de stat şi a statului la general în
afara dreptului. Dreptul reprezintă o latură, un aspect, o calitate a activităţii de stat. La atributele
statului am enumărat ca un atribut nou în viziunea noastră „...elaborarea şi aplicarea dreptului...”,
iar la particularităţile dreptului am fixat „...aceste norme fiind stabilite sau sancţionate de stat...”,
fiind convinşi că anume aici şi se ascunde momentul principal de interacţiune a statului cu
dreptul, fiind influenţate reciproc şi totodată păstrînduşi fiecare în parte identitatea, independenţa
şi specificul său. În continuare, după exemplul dat în paragraful precedent purcedem la
evidenţierea principalelor direcţii de influenţă a drptului asupra statului, şi anume:
a) Dreptul acţionează asupra statului prin relaţiile reciproce cu populaţia sau
persoane particulare. Statul influenţează asupra cetăţenilor prin drept în limitele cerinţelor
stabilite în legislaţie, iar cetăţenii la rîndul său influenţează asupra statului tot prin drept. Absenţa
unor reglementări legale cu privire la relaţiile dintre stat şi personalitate pot duce în anumite
împrejurări la anumite conseţinţe juridice imprivizibile. De aici şi rezultă valoarea şi eficacitatea
dreptului dacă asigură şi în ce măsură asigură dezvoltarea armonioasă şi progresivă a
personalităţii, lărgirea libertăţilor ei. Din acest punct de vedere, valoarea dreptului este
determinată de legătura lui cu statul, numai în măsura în care statul este pus în serviciul omului.
b) Dreptul legalizează activitatea statului, asigură aplicarea mijloacelor de apărare şi de
constrîngere. În aşa mod, activitatea de stat capătă prin intermediul dreptului nişte limite stricte
ale cerinţelor legale, căpătînd forma juridică respectivă.
c) Dreptul stabileşte limitele activităţii de stat, fiind determinate astfel limitele
implicării statului, organelor de stat în viaţa privată a cetăţenilor.
d) Dreptul întăreşte interesele specifice ale poporului, naţiunii şi în aşa mod
influenţează asupra puterii de stat în ralaţiile sale reciproce cu etniile şi minorităţile naţionale din
ţară. Republica Moldova fiind un stat multinaţional, anume prin intermediul dreptului poate
reglementa această categorie de relaţii deosebit de importantă şi dificilă care este o condiţie
obiectivă şi necesară pentru existenţa lui.
e) Dreptul asigură posibilitatea efectuării controlului asupra activităţii întregului
aparat de stat precum şi a diverselor lui elemente, astfel încît crează nişte garanţii juridice de
comportament legal şi responsabil din partea statului faţă de populaţie.
f) Dreptul participă în calitate de reglementator nu numai cu populaţia, dar în condiţiile
societăţii contemporane şi cu diferite state ale lumii sau chiar cu întreaga comunitate internaţion

d) Dreptul este unicul mijloc oficial de legalizare a aplicării constrîngerii. În difiniţiile date de
noi fenomenelor stat şi drept se menţionează şi acest moment, că statul deţine monopolul asupra
aplicării forţei de constrîngere, iar respectarea normelor juridice este garantată la nevoie prin forţa
coercitivă a statului. Anume dreptul determină limitele, subiectele competente şi formele de aplicare a
constrîngerii de stat58.

În continuare dorim să ne oprim la analiza unor viziuni cu privire la coraportul dintre stat şi drept şi
anume la principiul supremaţiei dreptului. Încă marele jurist Rudolf Iering insista la formula că „statul îi
dă individului mult mai mult decît dreptul”. Întradevăr este greu de combătut această idee, însă este
încă mai originală poziţia lui Tomas Hobs, care scria că, „că acel care are puterea să-i apere pe toţi are în
acelaşi timp şi puterea de ai chinui”. Deci concluzia este următoarea că, statul apare aici în două
ipostaze: prima, statul cu adevărat poate servi un garant al respectării drepturilor omului, dar doi, tot el
şi este cel mai mare potenţial şi periculos concurent.

În condiţiile societăţii democratice statul trebuie să se conducă în activitatea sa de zi cu zi în

primul rînd de unul din principiile fundamentale ale statului de drept şi anume principiul supremaţiei
legii sau a dreptului. Dreptul trebuie să întrunească în sine cele mai importante valori şi realizări ale
civilizaţiei, care ulterior trebuie să fie puse în capul mesei pentru întreaga activitate a statului, a
aparatului de stat, a oricărui reprezentant al statului pentru prosperare şi progres.

SECŢIUNEA II. INDEPENDENŢA RELATIVĂ A

STATULUI ŞI DREPTULUI

Problemele abordate în secţiunea precedentă prezintă un interes sporit pentru întreaga

comunitate ştiinţifică şi în mod special pentru cea a ştiinţei dreptului. Nu ar fi fost dus lucrul la
bun sfîrşit, dacă după ce am demonstrat legătura organica a statului cu dreptul, influenţa lor
reciprocă, să nu studiem şi independenţa lor, păstrarea identităţii lor, a specificului fiecăruia
dintre aceste două fenomene socile şi bine argumentate în viziunea noastă în acest tratat
elemente ale suprastructurii sociale, poziţie pînă cînd mai puţin susţinută în cercurile academice
şi ştiinţifice. Sîntem însă conştienţi de faptul, că cu toată critica adusă învăţăturii marxist-
leniniste, trebuie totuşi de pe poziţii absolut obiective, netendenţioase, pur ştiinţifice de făcut o
inventariere a acestei doctrine. Nu sîntem adepţii acestei învăţături, dar acolo unde nu există pînă
ce o altă argumentare ştiinţifică mai serioasă, au dreptul la existenţă, chiar prioritară şi vizunile
clasicilor marxism-leninismului. Am adus acest exemplu pentru că, se potriveşte de minune
argumentării noastre, că atît statul cît şi dreptul, şi celelalte elemente ale suprastructurii sociale
întotdeauna se află într-o dependenţă majoră de baza social-economică a societăţii respective.
Anume aici este cazul să demonstrăm, că odată cu schimbarea bazei social-economice, se
schimbă şi elementele suprastructurii, inclusiv statul şi dreptul.
Dar să revenim la independenţa, numită în titlul secţiunii relative a statului şi dreptului.
Această întrebare necesită o cercetare mai mult din punct de vedere metologic. Este fixat în acest
tratat şi poziţia autorului vis-a-vis de denumirea ştiinţei şi disciplinei didactice „Teoria generală
a dreptului”. În virtutea funcţiilor ocupate şi a schimbărilor care au avut loc la sfîrşitul anulor 80

58 Лазарев А.А., Общая теория права и государства, М., Юристъ, 2007, с. 91-93.
inceputul anilor 90 din secolul trecut, mai mult din punct de vedere emotiv şi mai puţin
argumentat ştiinţific practic peste noapte am schimbat denumirea acestei discipline din „Teoria
marxist-leninistă a statului şi dreptului” în „Teoria generală a dreptului” după exemplul colegilor
din Romania, care au mers după modelul francez. Scriu aceste rînduri, exact în Franţa, aflîndu-ne
la un stagiu de cercetare şi considerăm de datoria noastră să revenim încă o dată la denumirea
acestei disciplini, din simplu motiv că aceste fenomene cercetate de noi în secţiunea aceasta
independent, nu pot exista şi respectiv fi cercetate şi învăţate separat.
Cercetarea independenţei relative a statului şi dreptului urmăreşte complect alt scop.
Deseori se întîmplă să trecem dintr-o extremă în altă extremă, exemplul cu învăţătura marxist-
leninistă, acelaşi lucru se întîmplă şi în studierea acestor două fenomene sociale de
sinestătătoare: statul şi dreptul. Ele nu pot şi nu trebuie confundate cu toate legăturile şi punctele
lor de tangenţă pe care le au. Problema aceasta a apărut atunci cînd ne-am întrebat totuşi, cum
trebuie să învăţăm şi să cercetăm statul. Acestea trebuie să fie nişte principii teoretice a
fenomenului juridico-statal, principii care în ansamlul lor şi formează metodologia ştiinţifică.
În literatura filosofică uneori se indică la două metode de studiere a istoriei filosofiei:
internă şi externă. Şi una şi a doua metodă se utilizează în cercetarea oricăror fenomene sociale,
inclusiv a statului şi dreptului. Utilizînd metoda externă de studiere a statului bunăoară,
cercetătorul trebuie să se bazeze pe condiţiile economice, politice şi alte condiţii de existenţă a
statului unde expune principiile de organizare şi activitate a mecanismului de stat, forma şi
funcţiile unui stat concret, etc., adică descoperă conţinutul activităţii de stat pe baza analizei
prealabile a factorilor externi faţă de stat.
Metoda internă se consideră aceea, care studiază mecanismul, forma, funcţiile unui stat
concret, cum ar fi de exemplu, Republica Moldova59, care ajunge la explicarea tuturor factorilor
externi, ce influenţează în mod diferit structura statală. Nu putem da careva preferinţe, unei sau
altei metode. Utilizare lor depinde de la caz la caz, în anumite împrejurări concrete de scopul pe
care îl urmăreşte cercetătorul, de materialul iniţial de care el dispune ş.a. Mai reuşit în viziunea
multor autori, părere pe care o împărtăşim este de a le utiliza în complex.
În perioada ex-sovietică în unele lucrări se utiliza în exclusivitate metoda externă, dar şi
atunci într-o manieră greşită. Cel puţin, în loc să se ţină cont de factorii social-economici, ei erau
în general neglijaţi. S-a ajuns pînă la aceea ca să fie cercetate diferite instituţii statale izolat fără
să ţină cont de bazele orînduirii sociale, de sistemul economic şi politic. Utilizarea izolată a
acesto metode a dus la cercetarea ironată a rolului statului. În primul caz, statul era ca o
marionetă, o păpuşă în jocul condiţiilor externe social-economice. În cel de al doilea caz statul
era considerat ca ceva absolut şi o putere izolată. Adevărul este totuşi la mijloc, statul este relativ
independent.
Conceptul de independenţă relativă presupune existenţa cel puţin a două componente,
care se află între ele într-un raport de legătură (deseori utilizăm noţiunile de raport de cauzalitate
şi funcţionalitate). Fiecare dintre ele se află într-o dependenţă unul faţă de altul, sînt influenţate
reciproc, cu toate că îşi au şi sursele sale interne autonome de dezvoltare. Cu toate acestea
fenomenele analizate ne arată importanţa şi prioritatea unuia din componente, în legătură cu ce şi
apare necesitatea insistării independenţei celuilalt. În situaţiile în care influenţa este reciprocă şi
în principiu egală, mai reuşit în viziunea noastră este să utilizăm noţiunile de independenţă,
autonomie, etc. Acest lucru îl prpopunem cititorului şi din considerentul că nici în societate, nici
în natură nu există şi nici nu poate să existe o independenţă totală, cel puţin din motivul legăturii

59A se vedea, definiţia dată de noi Teoriei generale a dreptului ca ştiinţă, unde se indică „... şi studiază legităţile generale şi
particulare ale apariţiei, evoluţiei şi funcţionăriii statului şi dreptului la general, şi a sistemului de drept din Republlica Moldova în
particular”.
reciproce universale a proceselor şi fenomenelor, precum şi viceversa nu este posibilă şi
existenţa unei dependenţe totale care este incompatibilă cu însăşi existenţa obiectului.
În concluzie putem menţiona că din punct de vedere ştiinţific ni se vede utilizarea acestui
concept “independenţă relativă” a fenomenelor stat şi drept împreună cu legătura lor reciprocă.
Pentru sociologia dialectică, de exemplu îi este caracteristic de a examina independenţa şi
dependenţa în ansamblul lor, care există concomitant, iar în cele din urmă ea şi urmăreşte scopul
de a evidenţia independenţa relativă, în cazul nostru de arăta specificul fiecăruia din aceste
fenomene sociale: statul şi dreptul. Nivelul acestei independenţe reprezintă o măsură variabilă,
care depinde de condiţiile, locul şi timpul interacţiunii obiectelor şi fenomenelor.

SECŢIUNEA I. GENERALITĂŢI

Ca formă de organizare a întregii societăţi şi, totodată, organ al puterii politice a deţinătorilor puterii
de stat, statul îndeplineşte concomitent, încă de la apariţia sa, pe de o parte, funcţii sociale generale, vitale
pentru comunitatea respectivă, în întregul său, cum ar fi organizarea vieţii sociale, apărarea ţării împo-
triva agresorilor străini etc., şi, pe de altă parte, funcţii specifice, determinate de interesele guvernanţilor
(ale deţinătorilor acestei puteri), rezultînd din caracterul puterii politice. Acestea nu sînt funcţii paralele,
ci se interpătrund, în sensul că sarcinile sociale generale, atîta timp cît există diferenţieri sociale, se
realizează şi prin funcţiile specifice ale diferitelor grupuri şi pături sociale, cu caracter de dominaţie.

Rolul şi funcţiile statului au constituit un obiect principal de studiu şi analiză în lucrările marilor
gînditori ai lumii, care s-au concentrat asupra fenomenului juridic, îndeosebi asupra contribuţiei
dreptului la reglementarea raporturilor sociale, la organizarea societăţii omeneşti, mai ales după apariţia
relaţiilor politice-statale. Charles Louis de Secondat Montesquieu a explicat pe larg rolul statului în
apărarea şi garantarea libertăţii politice. „Deşi toate statele au, în general, acelaşi scop, anume
conservarea lor, fiecare stat are pe lîngă aceasta şi scopul său particular”. Astfel, Roma avea drept scop
lărgirea hotarelor; Marsilia avea drept scop comerţul; scopul legilor iudaice era religia; scopul Chinei era
liniştea publică; cel al insulei Rhodos era navigaţia; al Poloniei, independenţa fiecărui particular etc.
Marele gînditor se opreşte însă, pe larg, la analiza efectuată asupra apărării şi garantării libertăţii
politice, observînd locul şi rolul ce a revenit orînduirii de stat a Angliei în acest domeniu60.

Jean Jacques Rousseau definea guvernămîntul sau administraţia supremă “exercitarea legitimă a
puterii executive”, iar pentru ca “statul să aibă un bun echilibru, trebuie ca totul să fie compensate, să
existe echilibru între produsul său puterea guvernămîntului”. După opinia lui Rousseau, rolul statului
constă în a asigura un raport corespunzător între autorităţile publice şi cetăţeni. Dînsul considera că
“guvernămîntul, ca să fie bun, trebuie să fie mai puternic cu cît poporul este mai numeros”. Pe de altă
parte, “creşterea statului punînd în faţa deţinătorilor autorităţii publice mai multe ispite şi posibilităţi de
a abuza de puterea lor, cu cît guvernămîntul trebuie să aibă mai multă forţă pentru a stăpîni poporul, cu

60
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Despre spiritul legilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p.194 citat de Dumitru Mazilu,
Teoria generală a dreptului, Bucureşti, All Beck, 2000, p.75. Montesquieu atrăgea atenţia asupra faptului că „libertatea politică nu
există decît în guvernămintele moderate. Ea nu se află în ele decît atunci cînd nu se abuzează de putere”. Dînsul observă că
„experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe
aşa pînă dă de graniţe. Cine ar putea spune aşa ceva?! Însăşi virtutea are nevoie de îngrădiri”. De aceea, Montesquieu considera
că statului îi revine un rol important în apărarea şi garantarea libertăţii politice.
atît suveranul trebuie să aibă şi el mai multă forţă pentru a stăpîni guvernămîntul” 61.

Profesorul A.V.Malico examining esenţa statului ajunge la concluzia că trebuie de luat în calcul
întotdeauna două aspete:

1) primul constă în aceea că orice stat este organizaţia politică a puterii (partea formală);
2) al doilea constă în aceea, căror interese şlujeşte această organizaţie (partea de conţinut) 62.
Din analiza conceptului de stat a rezultat că, în sens larg, el constituie o asociere a indivizilor în
vederea realizării unui scop comun, iar în sens restrîns el reprezintă o ordine juridică instituţionalizată.
Funcţiile statului exprimă tocmai raportul care se stabileşte între esenţa statului şi rolul său social, adică
raportul dintre modalităţile concrete de organizare a cetăţenilor şi scopul în vederea căruia au realizat ei
mecanismul statal. Studierea detaliată a esenţei statului excede limitelor inerente unui tratat juridic,
dar, sintetic, putem afirma că esenţa statului este definită fie ca o manifestare de voinţă, fie drept un
instrument de constrîngere, iar în privinţa scopului organizării statale discuţiile au început în antichitate
şi nu s-au încheiat pînă în prezent. În raport de aceste date obiective este greu, dacă nu chiar imposibil,
să fie enumerate toate funcţiile statului, definirea lor realizîndu-se doar prin surprinderea trăsăturii care
le este caracteristic.

Funcţiile statului se exercită atît pe plan intern, cît şi pe plan extern, urmărindu-se, în esenţă,
promovarea, apărarea şi impunerea intereselor deţinătorilor puterii de stat (adică a guvernanţilor) atît în
interiorul ţării, cît şi în relaţiile cu celelalte state, în politica internaţională. Datorită faptului că statul şi
dreptul au o esenţă comună, determinată de aceiaşi factori, decurge ca o consecinţă că şi funcţiile
fundamentale ale lor sînt comune. Funcţiile dreptului nu sînt altceva decît latura normativă a funcţiilor
statului.63 Toate tipurile de stat existente de-a lungul istoriei au ca trăsătură dominantă îndeplinirea
acestor două grupe de funcţii fundamentale.

În plan juridic funcţiile statului se concretizează în actele juridice emise de către stat, în fapt în
actele juridice ale organelor sale. În acest context trebuie precizat că există o deosebire între funcţiile
statului şi funcţiile diferitelor organe ale statului, acestea din urmă nefiind decît particularizări ale
primelor. Pentru a opera distincţia dintre aceste două concepte, unii autori operează chiar cu noţiunea
de funcţii fundamentale ale statului, diferite de funcţiile organelor acestuia. Astfel, chiar suveranitatea a
fost definită drept o funcţie fundamentală, exercitată în baza unei atribuţii precizate prin ordinea
juridică instituţionalizată, care este statul. În literatura de specialitate însă, deseori se face confuzie între
funcţiile fundamentale ale statului şi funcţiile organelor sale, mai ales atunci cînd se vorbeşte de
activitatea de înfăptuire a puterii în conformitate cu teoria clasică a puterilor în stat64.

SECŢIUNEA II. FUNCŢIILE STATULUI

§ 1. Conceptul şi însemnătatea funcţiilor statului

Conceptul de funcţii ale statului

61
Jean Jacques Rousseau, Contractul social, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, p.165 citat de Dumitru Mazilu, Teoria generală a
dreptului, Bucureşti, All Beck, 2000, p.76.
62
Малько А.В., Теория государства и права в вопросах и ответах, М., Юристь, 2007, р.53.
63
Gheorghe Boboş. Statul şi dreptul în conexiunea lor dialectică şi relativa lor independenţă // Studii şi cercetări juridice. - 1983. -
Nr.2. - P.119.
64
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, ediţia 12, volumul II, Editura C.H.Beck,
2006, p..48-49; Матузов Н.И., Малько А.В. Теория государства и права, М., Юристъ, 2007, с. 60-61.
 Funcţiile statului sînt un mijloc de exteriorizare a esenţei sale. Cuvîntul “funcţie” vine de la
latinescul “functio” care se traduce prin “muncă”, “deprindere”, “îndeplinire” (aducere la îndeplinire).
Noţiunea de funcţie are o largă aplicabilitate atît în ştiinţele exacte, cît şi în cele sociale. În ultimul timp,
la acest termen se apelează tot mai frecvent, deoarece este imposibil a caracteriza vreun fenomen social
la justa lui valoare, dacă nu vom înţelege cum fenomenul respectiv activează, lucrează, funcţionează.
Funcţiile permit caracteristica mai amplă a esenţei şi a destinaţiei fenomenului.

De regulă, funcţiile statului sînt definite ca fiind direcţiile fundamentale de activitate a statului, în
care se manifestă esenţa sa.65 În literatura juridică din Occident funcţiile statului sînt privite ca activităţi
ale diferitelor organe de stat. Unii autori, pornind de la diferite forme de realizare a puterii de stat,
consideră că în cadrul funcţiilor statului se include activitatea pe care el o desfăşoară în domeniul
legislativ, executiv sau judecătoresc66, idee pe care o împărtăşim. Mai mult ca atît, în limbajul juridic
cotidian foarte des sînt întîlnite noţiunile juridice, cum ar fi: funcţia legislativă, funcţia executivă şi
funcţia judecătorească, ca funcţii de bază ale statului.

Totodată, în determinarea funcţiilor fundamentale ale statului nu trebuie de pornit de la organele

de stat (cu toate că nu este o greşeală), ci de la esenţa, de la sarcinile şi rolul statului într-o anumită
orînduire socială. O anumită funcţie fundamentală nu este similară cu sarcina unuia sau a altuia dintre
organele statului, deşi unele dintre acestea contribuie mai direct şi într-o mai mare măsură, decît altele,
la realizarea unei anumite funcţii. Nu se poate face un paralelism între funcţiile statului şi organele care
le exercită, în sensul că anumite funcţii ale statului ar fi exercitate numai de către unele dintre organele
lui. Ele sînt realizate de întregul mecanism al statului. Cu toate acestea, în literatura juridică acesta este
unul din criteriile de clasificare a funcţiilor statului.

Aici, făcînd o analiză la cele cercetate şi menţionate mai sus, am propune următoarea definiţie a
funcţiilor statului, şi anume: Prin funcţii ale statului trebuie de înţeles direcţiile fundamentale, de bază,
ale activităţii statului prin intermediul întregului sistem politic al societăţii şi, în primul rînd, prin inter-
mediul organelor puterii de stat întru realizarea scopului şi sarcinilor ce stau în faţa lui la etapa
respectivă.

Din această definiţie logic rezultă următoarele trăsături carecteristice ale funcţiilor statului:

1. Funcţiile statului exprimă nemijlocit şi concretizează esenţa umană a statului. În conţinutul lor
se ţine cont de interesele naţionale sau de grup, precum şi de interesele private ale membrilor
societăţii.
2. În funcţiile statului se include şi se descoperă rolul său activ ca o parte importantă a
suprastructurii faţă de baza sa, care se manifestă prin activităţile sale atît pe plan intern cît şi
internaţional.
3. Funcţiile statului apar şi evoluiază diferit în dependenţă de scopul şi sarcinele pe care le
urmăreşte statul. Statul îşi realizează scopul său social prin intermediul funcţiilor, care sînt
principalele direcţii de activitate ale lui.
4. În funcţiile statului la diferite etape istorice de dezvoltare se manifestă şi se obiectivizează
legităţile şi particularităţile caracteristice etapei respective, dinamica schimbărilor care au loc în
viaţa social-economică, politică ş.a.
Funcţiile statului sînt realizate în anumite forme şi cu ajutorul unor metode speciale. În literatura
juridică sînt evidenţiate în principal două tipuri de forme de realizare a funcţiilor statului – juridice şi
organizaţionale. Formele juridice de realizare a funcţiilor statului sînt necesare pentru petrecerea
măsurilor, care necesită participarea majorităţii populaţiei sau a unei părţi semnificative. În asemenea
cazuri statul prin lege sau alte acte normative îi dă putere juridică voinţei sale care o aduce la cunoştinţă
persoanelor interesate sau întregii societăţi. Statul se străduie să realizeze voinţa sa în raporturi

65
Ioan Ceterchi, Momcilo Luburici. Teoria generală a statului şi dreptului. Vol.II. - Bucureşti, 1983, p.41-42; В.М. Корельский, В.Д.
Перевалов. Теория государства и права. - Москва: Норма-Инфра, 1998, р.142-145.
66
Léon Duguit. Traité de droit constitutionnel. - Paris: Sirey, 1932, p.136-137.
concrete, utilizînd în aceste scopuri întregul mecanism de reglementare juridică. La formele nejuridice se
referă activităţile de control, ideologică, educativă, informaţional-tehnică, şi alte tipuri ale activităţii de
stat, care sînt utilizate de către stat în procesul de guvernare a societăţii şi asigurarea funcţiilor lui.

Deosebit de diferit este sistemul metodelor de realizare a funcţiilor statului. Fiecare funcţie, de
regulă îşi are metoda sa proprie de realizare. Aşa bunăoară, funcţia cu privire la apărarea ordinii publice
se exercită în statul contemporan utilizînd metodele convingerii şi constrîngeri, educativă, formarea
unor deprinderi de respectare a legii, etc. Persoanelor care încalcă prevederile normelor juridice li se
aplică constrîngerea de stat în formă de sancţiuni cum ar fi: amenzi, confiscarea mijloacelor şi uneltelor
de comitere a contravenţiilor administrative, etc.

Categoriile “atribuţii”, “competenţă” şi “funcţii”; coraportul lor

Încercăm pentru prima dată într-un manual de Teorie generală a dreptului de a face o distincţie
între aşa noţiuni juridice, după noi foarte importante şi des utilizate, cum sînt categoriile juridice
“atribuţii”, “competenţă” şi “funcţii”, deoarece ele foarte des sînt confundate nu numai de către
studenţi, dar chiar şi de către specialişti în materie.

La explicarea legaturii dintre categoriile juridice nominalizate pornim de la semnificatia dată în

Dicţionarul explicativ al limbii romane, şi anume:

 prin Funcţie, funcţii s.f. (Şi în forma funcţiune) 1. Activitate administrativa pe care o prestează
cineva în mod regulat şi organizat intr-o instituţie, în schimbul unui salariu; serviciu, slujbă. Grad pe care
îl deţine cineva într-o ierarhie administrativă. 2. Sarcină, rol, destinaţie. 3. (Gram.) Rolul sintactic pe care
îl îndeplineşte un cuvînt într-o propoziţie. 4. Ansamblu de proprietăţi chimice ale unui compus,
determinat de o anumită grupă de atomi din moleculă.
5. (Fiziol.) Activitate proprie a fiecarui organ, aparat, ţesut din organismele vii ale vieţuitoarelor. 6. (Mat.)
Mărime variabilă care depinde de una sau mai multe mărimi variabile independente. 7. (În expr.) A fi în
funcţie de... = a depinde de... [Var.: funcţiune s.f.] – Din fr. fonction, lat. fonctio, -onis. Cf.it. funzione.67
 Prin Atribuţie, atribuţii, s.f. Sferă de autoritate, de competenţă, de activitate a cuiva; însărcinare,
muncă dată cuiva spre îndeplinire. [Var.: atribuţiune s.f.] – Din fr. attribution, lat. attributio, -onis.68
 Competenţă, competenţe, s.f. Capacitate a cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru, pe temeiul
unei cunoaşteri adînci a problemei în discuţie; capacitate a unei autorităţi, a unui funcţionar etc. de a
exercita anumite atribuţii. Expr. A fi de competenţa cuiva = a intra în atribuţiile cuiva. A-şi declina
competenţa = a se declara lipsit de autoritate (legală) sau fără pregătirea necesară pentru a judeca o
chestiune sau pentru a se pronunţa într-o problemă. [Var.: competinţă s.f.] – Din fr. competence.69
Facînd analiza acestor categorii, putem conchide că noţiunea de funcţie este partea de facto, iar
noţiunea de competenţă este partea de iure a principalelor direcţii de activitate a statului în general sau
a unor organe de stat sau chiar a unor persoane cu funcţii de răspundere. De aceea, în mod ideal ele ar
trebui să coincidă, cel puţin teoretic este posibil, cu toate că în practică foarte des sînt exercitate diferite
activităţi în afara competenţei sau nu sînt exercitate nici acele care direct sint reglementate în legislaţie.
În dependenţă de necesitate, noi putem utiliza acea categorie juridică care este potrivită, deoarece ele
au foarte multe puncte de tangenţă, dar totuşi sînt categorii distincte.

67
Dicţionarul explicativ al limbii române (în continuare DEX). - Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975,
p.357.
68
DEX, p. 61.
69
DEX, p.177.
§ 2. Clasificarea funcţiilor statului

Principalele criterii de clasificare a funcţiilor statului

Dat fiind faptul că activitatea statului este complexă, pot fi diferenţiate diverse funcţii ale lui. În
literatura juridică70 sînt folosite mai multe criterii de clasificare a funcţiilor statului, printre care: sfera de
activitate, termenul de activitate, importanţa lor, conţinutul lor etc.

În dependenţă de sfera de activitate a statului, funcţiile acestuia se pot grupa în funcţii interne şi
funcţii externe. Funcţiile interne ale unui stat indică activitatea lui în interiorul său, dar ele sînt
determinante şi pentru cele externe. Între funcţiile interne şi cele externe există o legătură dialectică. În
literatura de specialitate se utilizează destul de frecvent termenul de “funcţie” în legătură cu activitatea
de stat, într-un sens mai concret, mai îngust, pentru a denumi anumite sarcini concrete ale statului sau
ale unor organe de stat. De exemplu, se vorbeşte de funcţia financiară, conducerea industriei ş.a.
Funcţiile externe ale statului ţin de activitatea statului în exterior sau de relaţiile cu alte state, bunăoară:
funcţia diplomatică, funcţia apărării şi securităţii statului etc. La etapa actuală, putem vorbi de două
direcţii ale funcţiilor externe.

În primul rînd, dezvoltarea relaţiilor cu alte state, deci relaţiile bilaterale pe care statul le menţine
întîi de toate cu vecinii şi apoi cu alte state. Aceste relaţii trebuie să se bazeze pe egalitate, respect
reciproc, respectarea suveranităţii, independenţei naţionale, pe neamestec în problemele interne, pe
cooperare şi colaborare, pe interesul reciproc şi avantajos mutual. În aceste condiţii relaţiile bilaterale se
desfăşoară în mod normal.

Celălalt aspect al funcţiilor externe îl reprezintă participarea statului la organismele

internaţionale (de exemplu, ONU, Consiliul Europei, Uniunea Europeană, CSI etc.), la organizaţiile
cu caracter internaţional, pentru rezolvarea problemelor proprii, naţionale, dar şi pentru rezolvarea
problemelor generale, globale ale omenirii. Asemenea probleme generale, globale sînt: pacea,
dezarmarea, securitatea popoarelor, cooperarea internaţională, problemele ecologice mondiale.
În conţinutul funcţiilor interne ale statului îşi găsesc expresia politica internă, activitatea privind
soluţionarea sarcinilor interne ale vieţii societăţii şi ale statului. În cadrul funcţiilor interne un loc aparte
revine funcţiei legislative, o funcţie politico-juridică chemată să fixeze normele obligatorii de viaţă
comună, care rămîn ca limite fundamentale şi pentru acţiunea autorităţilor publice. Funcţia executivă
caracterizează activitatea concretă a statului în urmărirea sarcinilor speciale. Activitatea executivă se
desfăşoară în diferite direcţii care corespund diverselor scopuri sociale. Funcţia judecătorească are
sarcina de a verifica dreptul în cazurile apariţiei unor litigii în societate şi de a înfăptui justiţia în stat.

După cum se ştie, noţiunile, categoriile cu care operează ştiinţa sînt prescurtări ale cunoştinţelor

70
Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Universul Juridic, 2006, p.76-77; Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului
şi statului, Chişinău, Bons Offices, 2006, p.97-100; Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, All Beck, 2000, p.76;
Марченко М.Н, Теория государства и права, Хрестоматия в двух томах, том1, Государство, М., Городец, 2004, р.738-761,
Нерсесянц В.С., Проблемы общей теории государства и права, М.,Норма, 2006, р.627-640. .
noastre şi reprezintă alcătuiri logice şi sintetice presupunînd ori implicînd o serie de cunoştinţe şi
judecăţi. Ele sînt rezultatul unui proces de abstractizare. Aşa, de pildă, primele monumente legislative
apărute în antichitate erau culegeri cazuistice. În Codul lui Hammurabi, de exemplu, se enumeră toate
organele omului (mîna, piciorul, nasul, urechea ş.a.) cărora, dacă li se aducea vreo atingere din partea
altei persoane, aceasta din urmă era pedepsită. Legislaţia modernă a renunţat la această enumerare şi în
locul ei a formulat conceptul abstract: vătămarea integrităţii corporale. Astăzi, ştiinţa tinde să exprime în
mod sintetic fenomenele, mergînd pînă la simboluri. Credem că acest lucru este valabil şi pentru
noţiunile cu care operează ştiinţele sociale, deci şi pentru denumirea funcţiilor statului. În ultimul timp a
apărut un criteriu nou: după importanţa lor, criteriu după care funcţiile se împart în principale (de bază)
şi facultative (secundare, ajutătoare).

Atunci cînd spunem funcţia social-economică, sau funcţia economico-organizatorică expresia

cuprinde în ea şi organizarea, şi planificarea economiei, şi exercitarea controlului asupra gestiunii avuţiei
naţionale. Această funcţie se manifestă diferenţiat de la stat la stat, de la o etapă de dezvoltare la alta
etc. În condiţiile contemporane intervenţia statului în economie este destul de puternică. Bineînţeles,
această intervenţie nu transformă statul într-un instrument de influenţă totală asupra economiei, cum
era în condiţiile sistemului socialist, unde statul a naţionalizat şi a preluat sub controlul şi conducerea sa
întreaga economie. Cu alte cuvinte, această funcţie de bază include în sine un şir întreg de funcţii mai
mici, facultative.

Formele de intervenţie a statului în economie sînt numeroase şi au drept scop:

- reglementarea activităţii economice şi administrarea proprietăţii publice ce-i aparţine;

- protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
- stimularea cercetărilor ştiinţifice;
- exploatarea raţională a pămîntului şi a celorlalte resurse naturale, în concordanţă cu interesele
naţionale;
- combaterea şi prevenirea concurenţei neloiale;
- refacerea şi protecţia mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
- sporirea numărului de locuri de muncă, crearea condiţiilor pentru creşterea calităţii vieţii etc.
O altă funcţie internă importantă este funcţia cultural-educativă care caracterizează atitudinea
statului faţă de potenţialul său uman, intelectual şi spiritual. Pe lîngă toate celelalte scopuri, activitatea
statului trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei, pentru ca aceasta să devină capabilă de a avea
un rol util în societate.

Evident, că cea mai importantă funcţie a statului modern o constituie promovarea drepturilor şi
libertăţilor fiecărui membru al societăţii. După cum observa încă Hegel, dacă acest scop nu este
realizat, atunci statul respectiv „stă pe picioare slabe”, cum nu ar părea de paradoxal un exemplu foarte
potrivit pentru Republica Moldova. După cum am menţionat anterior obiectivul fundamental al statului
îl constituie „apărarea persoanei umane şi a proprietăţii sale”. Normele emise sau sancţionate de stat
vizează, în mod constant, atingerea acestui obiectiv. De altfel, toate celelalte atribuţii ale statului în
domeniile economic şi social concură la promovarea drepturilor şi libertăţilor membrilor societăţii.

Funcţiile statului trebuie analizate într-o armonioasă îmbinare, ele contribuie la realizarea scopului
fundamental pe care îl are statul – de promovare a drepturilor şi intereselor, a demnităţii cetăţenilor în
societate.
 SECŢIUNEA III. LEGĂTURA DINTRE SCOPUL,
SARCINELE ŞI FUNCŢIILE STATULUI

Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revine un loc de seamă în societate. Locul şi
rolul statului sînt determinate, în primul rînd, de scopul lui, care se modifică, se schimbă de-a lungul
istoriei, deci nu rămîne neschimbat. El evoluează în dependenţă de valorile sociale specifice societăţii. La
toate etapele de dezvoltare istorică statul este chemat să apere orînduirea respectivă.

După cum rezultă din paragraful precedent, rolul şi scopul statului se realizează prin funcţiile sale,
interne şi externe. În analiza obiectivelor sale majore, am văzut că statul are îndatorirea să asigure ordinea
şi stabilitatea în societatea dată, şi să contribuie, prin mijloacele sale proprii, la progreul economic, tehnic,
uman. Statul – în îndeplinirea atributelor sale specifice, ca principala instituţie politică, şi, totodată, în
calitate de gestionar pentru bunurile şi mijloacele aflate în proprietatea sa – are obligaţia ca, în condiţiile
dezvoltării tehnice fără precedent, din ultimii ani, să îndeplinească funcţii multiple: să asigure, în măsura
mijloacelor de care dispune, progresul tehnico-ştiinţific, să menţină ordinea, să garanteze stabilitatea
socială şi politică, etc.

În perioada contemporană, mai ales după cel de-al doilea război mondial, în ţările democratice se
accentuează considerabil latura economică şi socială a activităţii statului. Locul “statului paznic”,
“statului jandarm” tot mai mult este preluat de aşa-numitul stat al providenţei, stat al bunăstării, stat
preocupat de asigurarea standardului de viaţă al populaţiei, de înlăturarea abuzurilor, exceselor etc. Este
cert faptul, că statul modern are un rol aparte în asigurarea Protecţiei sociale. Unii autori71 au definit
statul contemporan, chiar ca un „stat social”, „stat asistenţial”, care are îndatoriri majore în:
combaterea şomajului; combaterea poluării; combaterea crimei organizate; etc. Tot mai frecvent este
folosită noţiunea de stat de drept, care pînă nu demult a fost criticată în doctrina ex-socialistă. Aceste
preocupări ale statului îşi găsesc reflectare şi în actele normative ale statului.

Aşa de exemplu, la alin.(3) art.1 din Constituţia Republicii Moldova este fixat că Republica Moldova
este un stat de drept, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate. Sau,
bunăoară, în aceeaşi Lege Fundamentală este reglementat, la art.47, că statul este obligat să ia măsuri
pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei
lui, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare.
Cetăţenii au dreptul la asigurare în caz de: şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrîneţe sau în celelalte
cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa lor.

71
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, All Beck, 2000, p.76; Марченко М.Н, Теория государства и права,
Хрестоматия в двух томах, том1, Государство, М., Городец, 2004, р.738-761, Нерсесянц В.С., Проблемы общей теории
государства и права, М.,Норма, 2006, р.627-640. .
 Din normele juridice ale actului normativ suprem al statului nostru rezultă clar care este scopul
statului la etapa contemporană, şi aceasta este caracteristic oricărui stat la orice etapă istorică de
dezvoltare. În dependenţă de scopul urmărit, statul îşi propune soluţionarea unor sarcini concrete, ce ţin
de diversele domenii: economic, politic, ideologic, cultural etc. Sarcinile statului nu pot fi soluţionate de
la sine. Pentru aceasta este nevoie de o activitate multilaterală a statului. Activitatea statului este
caracterizată de funcţiile pe care acesta le îndeplineşte. Pentru a demonstra legătura dintre scop, sarcini şi
funcţii, vom încerca să expunem această legătură în formă schematică, care ar reda specificul statului
Republica Moldova la etapa contemporană.

Scopul (scopurile) statului

Edificarea unui stat democratic şi de

drept

Sarcinile
statului

Politice Economice Ideologice Cultural

e

Funcţiile statului

Interne Externe

Apărarea drepturilor omului Asigurarea securităţii statului

Apărarea dreptului de proprietate Funcţia apărării statului

Apărarea ordinii publice Funcţia de stabilire a

diferitelor relaţii

Funcţia economică (compusă (diplomatice, comerciale,

dintr-un şir de funcţii secundare) etc. culturale etc.) cu alte state
ale lumii

Făcînd o analiză a acestei scheme, putem menţiona că orice stat dintotdeauna îşi pune în faţa sa un
anumit sau anumite scopuri, care sînt precizate în sarcini concrete în toate domeniile vieţii sociale şi care
sînt realizate prin funcţiile statului, adică principalele direcţii de activitate ale lui, în care se exprima
esenţa sa.
 SECŢIUNEA I. CONCEPTUL, PARTICULARITĂŢILE ŞI
STRUCTURA PUTERII DE STAT

§ 1. Conceptul şi particularităţile puterii de stat

Prin putere de stat se subînţelege o formă istoriceşte determinată şi variabilă de autoritate
(„autoritate” de la latinescul „auctoritas” care derivă din verbul „augere” ceea ce în traducere
înseamnă a spori, a consolida). Puterea de stat este una din manifestările fenomenului mai larg de
putere (autoritate), fenomen caracteristic oricărei societăţi umane. În orice societate există
multiple forme de autoritate de „fixare” şi „consolidare” a unui sistem de valori morale, politice,
religioase, juridice, etc.
Puterea de stat este un element caracteristic statului în general, care în literatura juridică
este denumită mai mult sau mai puţin impropriu puterea politică, sau puterea publică. Puterea
este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează prin posibilitatea de a comanda, de a
da ordine şi obligaţia celui care le primeşte de a se supune acestei comenzi. Această autoritate
există încă din cele mai vechi timpuri. La început ea a fost personificată în şeful colectivităţii
umane respective (gintă, trib, etc.) care îşi impunea autoritatea prin calităţile sale. Cu timpul
autoritatea s-a desprins instituindu-se ca o realitate dinstinctă de persoana celui care deţinea
puterea sau o exercita. S-a constituit aşadar un aparat, s-a creat un sistem de organizare mai
complex. În felul acesta autoritatea s-a organizat ca o instituţie de sine stătătoare, devenind ceea
ce astăzi stat. Termenul de stat a apărut mult mai tîrziu (sec.XVI). De aceea, în literatura
occidentală (de exemplu, cea franceză) se foloseşte denumirea de stat numai pentru statele după
sec. XVI, pentru statele din antichitate folosindu-se termeni ca cetate, republică romană, despotii
orientale72. „Orice autoritate adevărată – scria C.Noica – aduce cu sine un spor care-l obligă pe
celălalt să se supună” 73.
Profesorul Costică Voicu menţionează că puterea de stat este o componentă esenţială a
conţinutului statului, care poate fi definită ca o formă istoriceşte determinată şi variabilă de
autoritate. Puterea de stat este un atribut caracterisitic statului, ce se deosebeşte de celelalte
categorii sau forme de autoritate, prin trăsături caracteristice: are caracter politic, are o
sferă generală de aplicabilitate, dispune de structuri specializate care o realizează (la
nevoie prin utilizarea mijloacelor violente) şi este suverană74.
În viziunea noastră este absolut necesar de a face o distincţie clară între diversele noţiuni
şi categorii juridice cum ar fi: „statul”, „puterea de stat”, „putere publică”, „putere politică”, care
foarte des în literatura de specialitate75 sau sînt neglijate sau sînt confundate. Cel puţin
considerăm că au dreptul la existenţă absolut toate patru noţiuni. Bineînţeles că ele sînt foarte
aproape una de alta şi au foarte multe puncte de tangenţă, însă fiecare din ele poate fi utilizată
doar în anumite împrejurări şi contexte. Aşa bunăoară, noţiune de „putere politică” este o
categorie mai largă decît noţiunea de „putere de stat”, deoarece ea include autoritatea nu numai
organelor şi instituţiilor statului, dar şi a altor autorităţi sociale, cum ar de pildă, partidele
politice, organizaţiile non-guvernamentale, colectivele de muncă, etc. Categoria cea mai des
întîlnită în teoria şi practica dreptului este categoria de „putere”. Ea a fost şi rămîne categoria
cheie în organizarea statală a societăţii umane, fapt întru totul dovedit, puterea în sensul cuceririi

72
Ion Craiovan, Tratat de teorie generală generală a dreptului, Bucureşti, Universul Juridic, 2007, p.201-202.
73
C.Noica, Jurnal de idei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p.240: „Ne-atîrnare. Degeaba daţi libertăţi oamenilor, dacă atîrnă. La
noi nu libertatea, ci neatîrnarea e conceptul”. Şi el spune: „Să nu atîrni (de altcineva sau altceva, dar nici în sine). Să poţi zbura”.
74
Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Universul Juridic, 2006, p.75.
75
Федоров Г.К., Теория государства и права, Кишинэу, Реклама, 2004, р. 117-134,
şi aproprierii sale a fost şi rămîne scopul principal al revoluţiilor, mişcărilor şi convulsiilor
sociale.
Ne vom opri în continuare la punctul de vedere a savanţilor Ioan Muraru şi Elena Simina
Tănăsescu, care scriu, că în limbajul curent cuvintele stat, putere, puteri apar frecvent. Se pune
întrebarea de a şti dacă se exprimă sau nu noţiuni diferite. Altfel spus, de a şti dacă statul, în
accepţiunea sa strict juridică este altceva decît puterea (puterile) de stat. Din perspectiva lor
răspunsul este negativ. Vom constata că această terminologie nuanţată exprimă aceeaşi categorie
şi anume organizarea statală a puterii care aparţine poporului, naţiunii. Statul nu este altceva
decît organizarea statală a puterii poporului, este instituţionalizarea acestei puteri. Dacă vorbim
de stat sau de putere de stat vorbim despre unul şi acelaşi lucru. De unde identitatea între
exprimările autorităţii statale şi autorităţi ale puterii sau funcţiile statului şi funcţiile puterii 76.
Aici nu împărtăşim punctul de vedere a autorilor şi insistăm totuşi la poziţia că cu toate că cu
adevărat aceste noţiuni au foarte multe puncte de tangenţă, sînt foarte asemănătoare ele trebuie
să-şi păstreze identitatea.
În legătură cu exprimările putere politică şi putere de stat se impun, de asemenea, unele
precizări. Ele pot evoca aceleaşi noţiuni, dar pot fi folosite şi pentru a evoca noţiuni ce se află
într-o strînsă legătură, dar neconfundabile şi care privesc fenomenul general (complex) putere.
Astfel, în exprimarea putere politică termenul „politic” desemnează caracterul social al puterii.
Determinantul „politic” asociat altor categorii poate desemna caracteristicile unor formaţiuni,
asociaţii sau al puterii partidelor. Pentru ca sistemul teoretic pe care-l construim să fie clar, vom
folosi sintagma putere politică pentru a desemna puterea poporului (naţiunii) care are un
conţinut mai larg decît organizarea sa statală, altfel spus decît puterea de stat. Puterea de stat
este partea instituţionalizată a puterii politice, dar nu-i epuizează sfera, găsindu-ne aici în
relaţia de la întreg la parte. Într-o asemenea viziune ştiinţifică trăsăturile puterii politice se
regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se regăsesc în totalitate în ansamblul
puterii politice. Ca parte a întregului considerat a fi puterea politică, şi puterea de stat are
trăsături politice, iar aici termenul politic poate fi nuanţat explicat77.
Un moment important în viziunea noastră este distincţia între „autoritate” şi „putere”. La
Roma s-a operat pentru prima dată această distincţie. Puterea (potestas) era a poporului, iar
autoritatea o avea Senatul (cum potestas in popula auctoritas in Senatu sit). Puterea, ca atribut al
statului, este identificată cu forţa, fiind, de altfel, denumită şi forţa publică, puterea de stat. Faţă
de toate celelalte forme de autoritate socială, puterea de stat se caracterizează prin anumite
trăsături care-l definesc şi-i delimitează atributele (puterea puterii) în raport cu autoritatea
morală, părintească, religioasă etc.
Împărtăşim punctul de vedere a profesorului universitar Ion Craiovan cu privire la
particularităţile puterii de stat, şi anume:
1. Puterea de stat este o putere politică. Aici noi am preciza, că este o parte a puterii
politice. Conceptul de politică are multiple accepţiuni, unele controversate, în general,
politica este denumită ştiinţa guvernării statelor, ea reprezintă tot ceea ce se referă la
arta de a guverna un stat. Fenomenul politic fundamental care trebuie studiat în
legătură cu statul şi puterea politică îi reprezintă distincţia între guvernanţi şi
guvernaţi, între cei ce deţin puterea, care comandă şi cei care sînt conduşi, care se
supun acestei conduceri. Esenţial pentru a cunoaşte caracterul puterii este a cunoaşte
cine deţine puterea, cum o dobîndeşte (cucereşte) şi cum o exercită. Aceasta depinde
de structura economico-socială a societăţii, de condiţiile istorice, ideologice, etc.

76
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, volumul II, Bucureşti,
Editura C.H.Beck, p.1-3.
77
Tot acolo, p.2-3.
 Puterea politică determină conducerea societăţii în direcţia politicii preconizate de
forţele politice – sociale care se află la guvernare, care deţin puterea.
2. Puterea de stat este o putere organizată (instituţionalizată) în sensul că ea se desprinde
de persoana care o exercită. Puterea de stat include în sine trei ramuri ale puterii de
stat: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judiciară.
3. Puterea de stat este o putere de comandă, ea instituie norme obligatorii, dispoziţii
obligatorii, fie sub forma normelor generale, fie sub forma dispoziţiilor concrete.
4. Suveranitatea puterii de stat. Aceasta desemnează caracterul puterii de stat de a fi
supremă în interiorul statului, de a nu recunoaşte nici o altă putere deasupra sa şi de a
fi independentă în exterior în raport cu alte state.
5. Puterea de stat are vocaţia globalizării, în sensul că ea se aplică în societatea
respectivă asupra tuturor aspectelor, în toate domeniile vieţii, ea singură îşi stabileşte
limitele. Aşadar statul este o instituţie politică cu o personalitate juridică deosebită,
puterea politică este instituţionalizată prin stat şi în felul acesta statul exercitîndu-şi
puterea sa suverană determină organizarea societăţii potrivit unei anumite concepţii,
conform unei anumite ordini de drept în societate, asigură apărarea acesteia78.
În mod special dorim să evidenţiem suveranitatea ca o trăsătură caracteristică a puterii de
stat, pe cît de nouă, contemporană, pe atît de veche, cunoscută încă din antichitate. Un stat
suveran este statul care pe teritoriul său deţine puterea şi edictează ordinea de drept, iar în
exterior nu primeşte dispoziţii de la nimeni, nu este subordonat unei forţe externe. Această
trăsătură, mai ales în societatea contemporană nu trebuie absolutizată dar nici minimalizată.
Astfel suveranitatea poate fi voluntar limitată prin aderarea la unele tratate internaţionale sau
unele organizaţii internaţionale. Dat fiind problemele vitale ale societăţii omeneşti
contemporane, interesele ei generale (pacea, salvarea mediului ambiant, etc.) se afirmă tot mai
mult autoritatea dreptului internaţional, preeminenţa acestuia faţă de dreptul intern.
Astfel, constituţiile majorotăţii statelor lumii stabilesc că suveranitatea (unele adaugă
naţională) sau puterea (puterile) aparţine poporului sau rezidă în popor. În acest fel sînt redactate
constituţiile Franţei (art.3), Spaniei (art.1, p. 2), României (din anul 1948, art.3, din 1965 art.2),
Republicii şi Cantonului Jura din Elviţia (art.2), Suediei (art.1). Alte constituţii folosesc expresia
de suveranitate, care aparţine naţiunii sau emană de la naţiune. În acest fel sînt redactate
constituţiile Marocului (art.2), României (din anul 1866 art.31, din anul 1923 art.33, din anul
1938 art.29) 79. În conformitate cu art.1 din Constituţia Republicii Moldova în vigoare se
stabileşte că: „Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită
prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi
prin referendum”.
Rezultă din această simplă expunere cel puţin două constatări. Prima priveşte legătura
obiectivă care se stabileşte între categoriile şi fenomenele popor, naţiune, putere de stat, puteri
publice. Cea de a doua vizează nuanţarea destul de mare pe care o conţin formulările cu care se
operează în acest domeniu, precum „putere”, „puteri publice”, „suveranitate” sau „suveranitate
naţională” (care pe fond exprimă aceeaşi categorie) sau „rezidă în naţiune”, „aparţine naţiunii”,
„aparţine poporului” (care identifică relaţia care se stabileşte între popor şi categoria de putere) 80.

78
Ion Craiovan, Tratat de teorie generală generală a dreptului, Bucureşti, Universul Juridic, 2007, p.201-202.
79
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, volumul II, Bucureşti,
Editura C.H.Beck, p.1-3.
80
Марченко М.Н., Теория государства и права, М., Зерцало, 2005, р.244-254; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept
constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, volumul II, Bucureşti,
Editura C.H.Beck, p.3.
 În concluzie, în baza celor expuse mai sus putem aduce următoarea definiţie: Puterea de
stat reprezintă o parte componentă a puterii politice şi un atribut caracterisitic statului,
care se deosebeşte de celelalte categorii sau forme de autoritate, prin trăsături
caracteristice: poartă un caracter politic, are o sferă generală de aplicabilitate, dispune de
structuri specializate care o realizează – mexanismul de stat (la nevoie prin utilizarea
mijloacelor violente) şi este suverană.

§ 2. Structura puterii de stat

În modul cel mai general puerea de stat este compusă din trei grupe de organe: organele
puterii legislative; organele puterii executive; organele puterii judecătoreşti. În teoria şi practica
statală în prezent se impun două constatări: continuitatea unor structuri tradiţionale şi
transformarea funcţiilor acestora. În ceea ce priveşte menţinerea unor structuri tradiţionale este
simplu de observat că şi astăzi destincţia între legislativ şi executiv rămîne una din trăsăturile
fundamentale ale regimurilor politice. Aceste structuri tradiţionale au cunoscut şi cunosc o
permanentă transformare, care nu este una de ordin pur formal. Aceste transformări s-au datorat
tendinţei de a se da executivului grija marilor decizii politice, Parlamentului rezervîndu-i-se rolul
de reflecţie şi de control al guvernului. De asemenea transformările se explică prin aceea că în
fapt este vorba de un echilibru al puterilor şi nu de o separaţie care din start consideră „potenţial
antagoniste” parlamentul şi guvernul. Or un guvern care dispune de o majoritate parlamentară,
va lucra în strînsă asociere cu parlamentul, fapt ce este considerat într-un stat modern condiţia
eficienţei lor81.
În aceeaşi sursă se arată, că astăzi se vorbeşte tot mai mult de un declin al puterii
legislative în favoarea executivului, lucru ce-l vom explica pe larg la puterea executivă şi
raporturile sale cu celelalte „puteri”. De altfel, separaţia şi echilibrul îşi schimbă treptat
parametrii, aceştia devenind majoritatea şi opoziţia. Iar această schimbare va avea mari efecte în
configurarea sistemelor constituţionale. Este interesant de reţinut, că toate teoriile şi toate
practicile politice privind crearea şi organizarea statului, indiferent dacă s-au fundamentat pe
contractul socila, pe lupta dintre grupuri sau clase sociale, recunosc unei singuri entităţi –
poporul, naţiunea – calitatea de titular absolut al puterii (suveranităţii). Toate celelalte instituţii
sau autorităţi, puteri publice, primesc exerciţiul puterii sau al unor funcţii ale puterii numai prin
delegaţiune şi niciodată nu pot deveni „titularul” puterii politice – unică, indivizibilă şi
inalienabilă – pe care poporul o deţine.
Dacă poporul delegă altora exerciţiul puterii (sau a unor funcţii, prerogative) de bună voie
sau sub violenţă, conştient sau nu, aceasta este o chestiune complexă şi nu rareori delicată, atît în
teorie cît şi în practică. El îşi păstrează însă dreptul sacru şi natural ca, atunci cînd constată
îndepărtarea de mandat sau înşelăciunea, să-şi valorifice prin revendicare dreptul său de unic
titular suveran al puterii şi de unic legiuitor, putînd în mod legitim să înlăture prin revoluţie
(dreptul la insurecţie), cîrmuirile nedemocratice şi abuzive. Acesta este, prin excelenţă, cel mai
incontestabil drept natural care se impune ca primă realitate politică într-o societate. De aceea
este bine ca, din cînd în cînd, poporul să verifice modul în care autorităţile publice îndeplinesc
mandatul primit. Un asemenea drept s-a verificat magnific prin Revoluţia franceză (1789), prin
revoluţiile anilor 1848, prin Revoluţia română din decembrie 198982, prin disfiinţarea Imperiului
Sovietic.

81
Лазарев В.В., Общая теория права и государства, М., Юристь, 2007, р.404-405; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu,
Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, volumul II, Bucureşti,
Editura C.H.Beck, p.10.
82
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, volumul II, Bucureşti,
Editura C.H.Beck, p.10.
 Nu putem să nu fim de acord cu propunerea aceloraşi autori, care în viziunea noastră au
făcut un studiu deosebit în această materie, care indică, că într-o asemenea viziune ştiinţifică
cîteva precizări privind organizarea statală a puteri, ca schemă teoretică, se impun. Este
îndeobşte admis că poporul (naţiunea) deţine puterea. În statele mari, cu teritorii intinse şi
populaţii numeroase, exerciţiul direct de către popor al puterii este practic imposibil. Soluţia
tehnică este exprimată în cele mai multe constituţii în sensul că poporul exercită puterea fie
direct, prin referendum, fie indirect, pe calea reprezentării. Pentru exercitarea prin reprezentare,
poporul îşi organizează statal puterea prin intermediul autorităţii statului.
Puterea organizată statal (statul) are rolul de a exprima şi realiza voinţa poporului ca
voinţă de stat. Această misiune a puterii statale presupune anumite funcţii, desfăşurate într-o
ordine logică. Astfel, pentru a deveni general-obligatorie voinţa poporului trebuie exprimată
(comunicată) pentru a fi cunoscută şi respectată. Deci, în ordinea firească, se impune o funcţie
legislativă (normativă). Legile însă trebuie aplicate în practică pentru că de aceea sînt elaborate.
Se impune deci o a doua activitate, cea executivă, activitate complexă şi esenţială pentru rolul
puterii statale. În executarea legii se manifestă şi împotriviri, încălcări, abateri. Asemenea abateri
fiind contrare legilor şi rolului puterii trebuie identificate şi sancţionate. Drepturile şi interesele
legitime afectate trebuie restabilite. S-a impus a aşadar o altă activitate – justiţia – ca activitate de
rezolvare a litigiilor, de judecare şi sancţionare. Pe lîngă aceste mari grupe de activităţi, funcţii,
s-au creat şi unele funcţii derivate, uneori instituţionalizate distict, precum supravegherea
respectării legilor sau controlul (de tipul controlului constituţionalităţii legilor, controlului
financiar prin curţi de conturi,etc.) 83.
Realizarea funcţiilor, prin aducerea la îndeplinire a anumitor tipuri de activităţi, a fost şi
este încredinţată unor organe de stat, adică unor autorităţi publice investite cu forţă coercitivă,
capabile să îndeplinească funcţiile pentru care au fost create. Aceste autorităţi au primit
denumirile funcţiilor care le-au determinat apariţia. Astfel funcţia legislativă a fost încredinţată
organelor legiuitoare (parlamente), cea executivă autorităţilor administrative (executive), iar
justiţia autorităţilor judecătoreşti (sau, mai larg, jurisdicţionale). În acest mod, practic, se crează
organele de stat, statul, adică puterea poporului (politică) se organizează statal.
În conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova în vigoare ....., pentru
edictarea legilor se constituie o putere anume destinată acestui scop, organe distincte, care sînt
organele legislative. Pentru executare, pentru traducerea în viaţă a hotărîrilor puterii legislative
se constituie organele executive în care întră şeful statului, primul ministru, guvernul,
ministerele, departamentele şi alte organe centrale ale administraţiei de stat, precum şi organele
administraţiei publice locale. Pentru soluţionarea litigiilor care apar în societate şi asigurarea
respectării legilor, restabilirea ordinii de drept se constituie organe distincte, numite organe
jurisdicţionale sau judiciare.
Pentru a demonstra veridicitatea celor expuse mai sus, aducem schematic structura
organelor puterii de stat din Republica Moldova, precum şi schemele unor state cu regimuri
democratice, pentru un studiu comparat adus de colegii noştri din România, Ioan Muraru şi
Elena Simina Tănăsescu.

83
Ibidem, p.10.
 Schema 1. Separaţia – echilibrul puterilor în Constituţia Franţei

Puterea Puterea Puterea Alte instituţii

executivă legislativă judiciară

C Preşedintele Parlament Magistraţii Consiliul Constituţional:

I Republicii Adunarea Independenţa Controlează conformitatea legilor cu Constituţia
şi rezolvă conflictele electorale.
N * Naţională lor este
Consiliul de Stat – dublă misiune:
E Guvernul * garantată de
1) de a rezolva conflictele care opun
Primul Senat către
cetăţeanului statului;
E ministru Preşedintele
2) de a consilia guvernul în materie de legi;
X Miniştrii ajutat de
Consiliul Economic şi Social:
E Înaltul
La cererea guvernului, emite avize cu privire la
Consiliu al
R proiectele de legi, de ordonanţe sau de decrete şi
Magistraturii asupra problemelor economice şi sociale care îi
C
sînt supuse atenţiei.
I
Înalta Curte de Justiţie – judecă:
T
- Preşedintele republicii în caz de înaltă
Ă trădare;
? - Membrii guvernului şi complicii lor dacă
comit crime sau delicte în exerciţiul
funcţiilor lor.
Curtea de Conturi:
Controlează conturile publice, precum şi
serviciile administraţiei şi ale sectorului public.
Camerele regionale de conturi: controlează
conturile colectivităţii locale.

Î Al aplicării Reprezentarea Înfăptuiesc

N politicii cetăţenilor justiţia şi
naţionale şi care le-au asigură
executării ales, votarea respectarea ei
C legilor legilor şi
E votate de controlul
adunările executivului
legislative.
S
C
O
P
?
Schema 2. Separaţia – echilibrul puterilor în Constituţia Germaniei

Puterea legislativă Puterea executivă Puterea judiciară

Bundestag Bundesrat Cancelarul federal Tribunalul Tribunalul

Reprezen- Reprezen- Guvernul federal suprem Constitu-
Federal
Nivel

tanţii tanţii (miniştrii) ţional

poporului poporului

Legislaţia exclusivă Administraţia federală Curţile supreme de

justiţie

Legislaţia concurentă Administraţia mandatară

de

Parlamentele landurilor Guvernele landurilor

Legislaţia landurilor Administraţia districtelor
Land

Administraţia comunelor
Nivel

Toată puterea de stat emană de la popor

Schema 3. Separaţia – echilibrul puterilor în Statele Unite ale Americii

LEGISLATIVUL EXECUTIVUL AUTORITATEA
JUDECĂTOREASCĂ
CONGRESUL PRESEDINTELE
SENATUL, CAMERA BIROUL EXECUTIV AL
REPREZENTAN- PRESEDINTELUI
ŢILOR
Arhitectul Capitoliului
Serviciul general de Biroul Casei Albe | Biroul Curtea Supremă a S.U.A.
contabilitate Biroul de Management | Reprezentanţilor Curţile de Apel ale
Imprimeria şi Buget | Speciali pentru S.U.A.
Guvernamentală Consiliul Consilierilor | Negocieri Comerciale Curţile districtuale ale
Biblioteca Congresului Economici | Consiliul pentru S.U.A.
Grădina Botanică a Consiliul Naţional pt. | Politică Economică Curţile pt. Plîngeri ale
Statelor Unite Aeronautică şi Spaţiul | Internaţională S.U.A.
Cosmic | Biroul pt. Problemele Curte de Apel S.U.A.
Consiliul Securităţii | Consumatorilor pt. Vamă şi Patente
Naţionale | Biroul pt. Relaţii Curtea pt. Vamă a
Biroul pt. Orientare | Interguvernamentale S.U.A.
economică | Consiliul pentru Curţi teritoriale
Biroul pt.situaţii de | Problemele Curente Centrul Federal Judiciar
pericol | Consiliul pt. Biroul Administrativ al
Biroul pt.Ştiinţă şi | Asigurarea Calităţii Curţilor S.U.A.
tehnologie | Mediului Curtea pt. taxe a S.U.A.
| Biroul pt. Politică
| în domeniul
| Telecomunicaţiilor
 Departamentul Departamentul Departamentul Departamentul Departament
apărării ul Afacerilor
De Stat Finanţelor Justiţiei
Interne

Departa- Departa- Departa- Departa- Departa- Departa-

mentul mentul
mentul Mentul Mentul mentul
Agriculturii Muncii Sănătăţii,
Comerţului
Educaţiei şi
Protecţiei
Sociale

Birouri şi instituţii independente

Conferinţa adminis- Comisia Federală N.A.S.A., Sistemul pt. Servicii
trativă a S.U.A., Maritimă, Fundaţia Naţională pt. Arte şi Selective,
Comisia pt. Energie Serviciul Federal de Umanistică, Administraţia Micilor
Atomică, Mediere şi Consiliul Naţional Relaţii- Afaceri,
Consiliul pt. Aerona- Conciliere, lor de Muncă, Institutul Smith,
utică Civilă, Comisia Federală pt. Consiliul Naţional de Autoritatea Văii
Districtul Columbia, Energie, Mediere, Tennessee,
Agenţia pt. Protecţia Consiliul Fundaţia Naţională pt. Ştiinţă, Comisia S.U.A. pt.
Mediului Înconjurător. Guvernatorilor, Comisia pentru transport Servicii Civile,
Banca Americană pt. Sistemul Rezerve- feroviar, Agenţia de Informaţii a
Export-Import, lor Federale, Comisia pentru schimburi S.U.A.,
Administraţia creditelor Comisia Federală de şi garanţii. Comisia S.U.A. pt.
agricole, Comerţ, Tarife,
Comisia Federală pt. Administraţia Ser- Serviciul Poştal al
Comunicaţii, viciilor Generale, S.U.A.,
Comisia Federală pt Comisia Comerţu- Administraţia
Asigurării, Lui Industrial. Veteranilor.
Consiliu Băncii Fede-
rale pt. credite
locative.
 SECŢIUNEA II. FORMELE DE EXERCITARE A PUTERII
DE STAT

§ 1. Teoria separaţiei puterilor în stat

Într-un stat democratic, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia. Exercitarea
puterii, organizarea canalelor prin care circulă puterea, sînt încredinţate statului, în planul
activităţii statale are loc o divizare, o separare a puterilor. Separaţia puterilor se realizează în
scopul echilibrării lor, pentru a se împiedica abuzul de putere. Ideea unor puteri multiple îşi are
rădăcini în antichitate. Încă Aristotel vorbea despre cele trei părţi ale guvernămîntului84. Teoria
separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă audienţă şi frecvent invocată. Sub numele de
teorie a separaţiei puterilor în stat se ascund, în realitate, mai multe teorii referitoare la puterea de
stat sau, mai precis, la diversele modalităţi de exercitare a acesteia.
În epoca modernă, în condiţiile luptei împotriva absolutismului feudal, caracterizat prin
arbitrar, abuzuri, s-a căutat să se găsească o formă de organizare a statului care să înlăture
abuzurile de putere, dominaţia nelimitată a celor ce deţin puterea. În acest context, a apărut în
Anglia, prin John locke (1632-1704) teoria separaţiei puterilor, dezvoltată apoi de către
Montesquieu (1689-1755) în Franţa în lucrarea sa „Despre spiritul legilor”. Potrivit concepţiei
sale, în stat există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească. El arată, că pentru ca să se
poată abuza de putere, trebuie în aşa fel organizate lucrurile încît puterea să oprească puterea (să
devină abuzivă). De aceea, cele trei puteri sînt gîndite de aşa natură încît ele, pe de o parte să
exercite anumite atribuţii specifice, iar pe de altă parte, să colaboreze şi să se controleze între
ele85. Teoria separaţiei puterilor a fost o reacţie împotriva monarhiei absolute, considerată de
drept divin, formă de guvernămînt în care regele concentra în mînile sale puterea supremă,
considerîndu-se personificarea statului, de unde şi celebra formulă a regelui Ludivic al XIV-lea
„statul sînt eu” (L,etat c,est moi).
Separaţia puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat constituie premisa
majoră şi condiţia necesară a exercitării democratice a guvernămîntului, care constau în
următoarele:
a) Într-un stat liber – atrăgea atenţia marele gînditor – „puterea legislativă nu trebuie să
aibă dreptul de a frîna pe cea executivă”. Puterea legislativă are, însă, dreptul şi
„trebuie să aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în aplicare legile
pe care le-au făcut”.
b) Puterea legislativă nu are „dreptul de a ţine în loc puterea executivă”. În susţinerea
tezei sale Montesquieu aminteşte că puterea executivă prin natura ei este limitată,
ceea ce demonstrează că „este inutil de a o îngrădi”. Mai mult, puterea executivă „se
exercită întotdeauna cu privire la chestiuni care cer o rezolvare promptă”.
c) Susţinînd dreptul puterii legislative de a examina în ce chip au fost puse în aplicare
legile pe care le-a făcut ea, Montesquieu se pronunţă împotriva acordării Corpului

84
A se vedea Aristotel, Politica, cartea IV, cap.IX, citat de Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală
a dreptului, ediţia II, Bucureşti, Editura All Beck, p.85.
85
Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2007, p.203.
 legislativ a puterii de a judeca persoana şi ca atare „conduita celui împuternicit să
pună în aplicare legile”. Dînsul aprecia că această persoană „trebuie să fie
inviolabilă... fiindu-i necesară statului pentru ca Corpul legislativ să nu devină
tiranic”. Dînsul considera că „din momentul în care (persoana respectivă – prec. ns.)
ar fi acuzată sau judecată, nu ar mai fi libertate”. După opinia sa „cel investit cu
putere executivă nu poate aplica rău nici o lege fără să aibă sfătuitori porniţi spre rău,
şi care urăsc legile ca miniştri, deşi ele îi ocrotesc ca oameni, aceştia pot fi anchetaţi şi
pedepsiţi”. La expirarea „perioadei lor de administraţie” poporul are dreptul să le
„ceară socoteală pentru nedreptăţile care i se făcuseră” 86.
Puterea judecătorească „nu trebuie să fie îmbinată cu nici o parte a celei legislative”.
Montesquieu considera judecătorii „gura care rosteşte cuvintele legii”, nişte fiinţe pe care „nu-i
pot modera nici forţa, nici severitatea”.
Puterea legislativă „nu poate să judece”. Ea „nu poate fi decît acuzatoare”. Dar şi în acest
caz se punea întrebarea în faţa cui va pronunţa acuzarea? Montesquieu opinia că puterea
legislativă poate rosti acuzarea în faţa Corpului legislativ pentru a păstra demnitatea poporului şi
a garanta siguranţa individului, deoarece poporul „nu poate fi în acelaşi timp judecător şi
acuzator”.
Dacă puterea executivă hotărăşte cu privire la perceperea impozitelor, fără a avea
consimţămîntul poporului „nu va mai exista libertate”, deoarece ea va deveni putere legislativă
„în privinţa celui mai important punct al activităţii legislative”
Dacă puterea legislativă hotărăşte, nu din an în an, ci odată pentru totdeauna, cu privire la
perceperea impozitelor „ea riscă să-şi piardă libertatea”, din pricina că „puterea executivă nu va
mai depinde de ea”. Cînd cineva capătă un asemenea drept pentru totdeauna consecinţele pot fi
grave, iar raporturile dintre puterile statului pot fi puse sub semnul întrebării. Aceleaşi urmări se
constată dacă puterea legislativă hotărăşte nu din an în an, ci odată pentru totdeauna, „cu privire
la forţele armate de uscat şi maritime pe care trebuie să le încredinţeze puterii executive”.
Montesquieu considera că armata, „nu tebuie să depindă direct de Corpul legislativ, ci de puterea
executivă”, ca urmare a faptului că „treaba ei (a armatei – prec.ns.) constă mai mult în acţiune
decît în deliberare” 87.
„Nu există libertate – notează Montesquieu – dacă puterea judecătorească nu este
separată de puterea legislativă şi cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă
puterea asupra vieţii şi a libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor.
Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor” 88. Totul ar
fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp ar exercita trei puteri: acelaşi corp de dregători ar
poseda, ca executor, puterea pe care şi-a dat-o ca legiuitor. Separaţia puterilor apare, astfel, ca o
condiţie indispensabilă realizării unei guvernări moderate. Este interesant de remarcat că o seamă
de contractualişti (Hobbes, Rousseau) au susţinut unicitatea puterii, privită prin prisma
caracterului indivizibil al suveranităţii poporului.
Separea puterilor – în optica marelui gînditor – nu este şi nu poate fi rezultatul unor
opţiuni subiective, ci efectul unei temeinice cunoaşteri a „naturii lucrurilor”. În mod obiectiv,
atributele puterii legislative nu este potrivit a fi transferate puterii executive şi invers. Aşa cum
nici una aceste puteri nu este potrivit să preia şi să exercite atribute ale puterii judecătoreşti, care
– la rîndul ei – nu ar trebui să se implice în activitatea legislativă sau în cea executivă.

86
Montesquieu, Despre spiritul legilor, p.203-204, citat de Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, All Beck, 2000,
p.82.
87
Ibidem, p.82-83.
88
Нерсесянц В.С., Проблемы общей теории права и государства, М., Норма, 2006, р. 574 – 592, Montesquieu, Despre spiritul
legilor, 1, p.196.
 Acest principiu al separaţiei puterilor a fost inclusă în ideologia revoluţiilor burghezo-
democratice şi a pătruns în practica statală prin îmbrăţişarea sa ca o teză constituţională. În acest
fel, laturile conţinutului statului sînt puterile diferite, funcţiile şi activităţile lor. Aici se impune
precizarea că separaţia puterilor nu înseamnă lipsa de corespondenţă între ele. Puterile statului
trebuie să fie distincte, dar fiecare putere ar urma să subziste în chip abstract, pentru sine. Acest
principiu, al separaţiei puterilor, nu trebuie să întroducă o atare independenţă absolută care să
constituie raportul puterilor ca ceva negativ, în sensul că tot ce face una faţă de cealaltă, devine
un act ostil, cu destinaţia să i se împotrivească.
În ameliorarea unei asemenea viziuni, un rol important revine dreptului, prin fixarea
cadrului legal de funcţionare a fiecărei puteri, cadru în care trebuie să se regleze şi raporturile
fireşti de cooperare a puterilor şi de integrare a acestora în sistemul social-politic de organizare
socială. Statul nefiind unica entitate politică, problema majoră care se ridică în faţa bunei
funcţionări a organismului social este aceea a integrării sale în acest organism şi a calificării
legăturilor sale cu restul instituţiilor sociale şi politice. Dreptul vine să confere stabilitatea şi
siguranţa acestor legături, încadrîndu-le în limite de ordine89. Cunoaşterea acestei teorii
înlesneşte explicarea sistemelor constituţionale contemporane, deşi „a pierdut mult din
semnificaţiile sale iniţiale şi nu mai are aceeaşi importanţă în amenajarea actuală a puterii”
(Pierre Pactet).
Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv, în promovarea sistemului
reprezentativ, adică în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii
(poporul, naţiunea) şi organizarea statală a puterii politice; în căutarea sau chiar organizarea
statală şi funcţionarea puterii astfel încît să fie asigurate garanţiile exercitării depline a
drepturilor omului şi cetăţeanului. Este o teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor
moderne, conforme principiului constituţionalismului, Constituţia SUA de la 1787 sau Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa (1789) stînd mărturie în acest sens. Astfel s-a ajuns
la concluzia că, „o societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia
puterilor nu este determinată, nu are o constituţie” (art. 16 din Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului).

§ 2. Particularităţile puterii legislative

În baza teoriei clasice a separaţiei puterilor vom putea reţine mai multe idei. În orice
societate organizată în stat există trei funcţii: de elaborare de reguli sau funcţia legislativă, de
executare a acestor reguli sau funcţia executivă, de judecare a conflictelor care apar în societate
sau funcţia judecătorească, fiecare dintre aceste funcţii este încredinţată unor organe competente
ale statului. Aşa bunăoară, Constituţia Republicii Moldova, în titlul III întitulat Autorităţile
publice reglementează, în ordine Parlamentul (cap.I), Preşedintele Republicii Moldova (cap.II),
Guvernul (cap.III), Administraţia publică (cap.V). Practic sînt numite direct autorităţile.
Terminologia folosită exprimă corelarea cu teoria separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.
Referitor la puterea legislativă, ea este exercitată de organele reprezentative ale puterei de stat, de
exemplu în ţara noastră de Parlamentul Republicii Moldova.
Fiind o putere legiuitoare, deci chemată –prin natura ei – să facă legi. Puterea
legislativă a fost cunoscută, din cele mai vechi timpuri, ca un Corp politic, constituit de regulă,
printr-un vot popular. Acest Corp politic funcţionează la Atena ca Adunare a poporului, la Rma –
ca Senat, ca Adunare deliberativă, şi apoi, ca Parlament în Anglia, model preluat, după aceea în
mai multe ţări şi devenind dominant în zilele noastre. Parlamentul – unicameral, în unele ţări – şi
bicameral în multe sisteme politice, este definit drept „organul reprezentativ suprem al

89
Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, ediţia II, Bucureşti, Editura All Beck, p.86.
poporului” din ţara respectivă, deoarece este ales de popor şi acţionează pe baza unui mandat
popular. Aşa s-a întîmplat la Atena, la Roma, în celelalte sisteme politice, aşa se întîmplă astăzi
în toate sistemele democratice ale lumii90.
Principiile constituirii şi funcţionării Puterii legislative au fost elaborate de către
Montesquieu, dovedendu-se viabile şi în zilele noastre. „Poporul care deţine puterea supremă
– atrăgea atenţia marele savant – trebuie să facă el însuşi tot ceea ce poate îndeplini bine; iar
ceea ce nu poate îndeplini bine, trebuie să facă prin împuterniciţii săi”. Dînsul considera că
este un principiu fundamental al unui guvernămînt democratic „ca poporul să-şi desemneze
împuterniciţii, adică dregătorii”.
Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai
multe corpuri, adunări sau camere, fiecare alcătuită dintr-un număr de membri (deputaţi,
senatori), dispunînd, într-o măsură mai mare sau mai mică de putere de decizie. Parlamentul nu
trebuie confundat cu comitetele sau comisiile, care, de regulă, sînt create de către camerele
parlamentare şi cuprind un număr mai mic de membri şi nici cu adunările consultative, care nu
au puteri de decizie (vezi şi Maurice Duverger) 91.
După cum am menţionat deja, puterea legislativă în ţara noastră este reprezentată de
Parlamentul Republicii Moldova, care este organul suprem reprezentativ al puterii de stat şi
unica autoritate legiuitoare. Pe lîngă activitatea legislativă, Parlamentul stabileşte direcţiile
principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice; alegerea, formarea,
avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale; controlul parlamentar;
conducerea în politica externă; organizarea şi funcţionarea proprie. La moment, problemele
constituirii şi activităţii Puterii legislative fac obiectul de studiu al Dreptului constituţional. Cu
toate acestea, autorul într-un paragraf aparte cercetează structura organizatorică şi activitatea
acesui organ.

§ 3. Particularităţile puterii executive

Puterea executivă la fel ca şi în cazul Puterii legislative este cunoscută încă din cele mai
vechi timpuri. Această putere este nominalizată atît în ştiinţă cît şi în legislaţie, fie prin expresia
de „putere executivă”, fie prin cea de „autoritate administrativă”, fie prin cea de „administraţie
de stat”. Identificarea structurilor executivului nu ridică probleme teoretice afară de cea privind
aparatul administrativ (funcţionarii). La ea se referă: a) şeful statului; b) guvernul; c) ministerele
şi alte organe centrale ale administraţiei de stat; d) organele administraţiei publice locale. La fel
am dedicat un paragra aparte şi acestei grupe de organe, deaceea ne vom opri la unele
particularităţi generale a întregii puteri executive.
Montesquieu a făcut observaţii deosebit de interesante cu privire la atitudinea poporului
faţă de puterea executivă. „Dacă poporul ţinea mult la puterea sa legislativă, la cea executivă
ţinea mai puţin”. Roma – bine cunoscută pentru pasiunea ei de a conduce şi pentru ambiţiile ei
de a supune totul – „avea necontenit treburi importante”, cele mai multe ţinînd de puterea
executivă, cum erau cele privind: veniturile statului, impozitile, arenda, organizarea operaţiunilor
militare şi negocierea păcii, primirea şi trimiterea solilor, administrarea provinciilor etc. „În beţia
succeselor – observă Montesquieu – poporul şi-a sporit puterea executivă”, implicîndu-se în
activităţi mai ales în provincii, care nu-l interesaseră pînă atunci, deoarece era preocupat de
participarea la „puterea sa legislativă”. Analiza pe care o face marele savant cu privire la acea
epocă istorică este de o mare actualitate, deoarece subliniază percepţia generală faţă de puterea

90
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, All Beck, 2000, p.86.
91
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, volumul II, Bucureşti,
Editura C.H.Beck, p.147.
executivă. Treptat, însă, puterii executive i-au fost conferite atribuţii tot mai numeroase şi mai
diverse şi – cu toate că era şi este chemată să aplice legile – ocupă un loc de prim ordin în
mecanismele de conducere economico-socială, în sistemul politic al societăţii92.
Puterea executivă este exercitată de către organele administraţiei de stat, care
realizează sarcinile şi funcţiile statului prin acţiuni de organizare, de aplicare directă a legilor şi
celorlalte acte normative bazate pe lege, cît şi prin emiterea de acte administrative, pe baza şi în
executarea legilor. După competenţa lor materială, organele administraţiei de stat se împart în
organe cu competenţă generală, cum este de exemplu, Guvernul; organe cu competenţă specială,
cum sînt: ministerele, departamentele,etc. După domeniul în care activează, aceste organe se
împart în: organe ale administraţiei de stat cu activitate economică; organe ale administraţiei de
stat cu activitate cultural-educativă; organe ale administraţiei de stat cu activitate specială
(poliţia, pompierii).
Organul suprem al Puterii executive este Guvernul, care exercită conducerea generală a
activităţii executive pe întreg teritoriul ţării. Pe plan central, Guvernului i se subordonează
ministerele, precum şi o serie de consilii şi comitete, direcţii generale şi alte instituţii centrale.
Aceste organe au atribuţii importante în direcţia conducerii unei anumite ramuri sau domeniu de
activitate. Guvernul elaborează hotărîri, sau ordonanţe pe baza şi în vederea executării legilor în
vigoare, prin reglementarea în mod nemijlocit a anumitor relaţii sociale într-un sector sau altul de
activitate, ce se află în competenţa sa93.

§ 4. Particularităţile puterii judecătoreşti

Pentru puterea judecătorească deosebit de important este ca această să fie independentă
de celelalte două puteri, adică, sub nici un motiv, nici legislativul, nici executivul să nu poată
interveni în soluţionarea unor litigii de către instanţa de judecată. Realizarea acestui
comandament impune luarea măsurilor care să asigure independenţa judecătorilor, mergîndu-se
pînă acolo, încît magistraţii să nu facă parte din nici un partid politic. Profesorul Ion Craiovan
menţionează, că există autori care consideră că au un caracter politic numai puterile legislativă şi
executivă, puterea judecătorească nu are caracter politic, ea aplicînd legea în caz de apariţie a
litigiilor.
Analizînd modul în care se exercita Puterea judecătorească, Montesquieu constata că la
Roma şi în alte sisteme politico-juridice, cu timpul, judecătorii erau numiţi şi se organizau
tribunale, chemate „să judece”. „În fiecare an pretorul întocmea o listă sau un tabel de cei pe care
îi alegea pentru a îndeplini funcţia de judecători necesari pentru fiecare pricină”. El observa că
aproape la fel se proceda şi în Anglia. „Şi ceea ce era deosebit de favorabil libertăţii, pretorul îi
desemna pe judecători cu consimţămîntul părţilor”. Recuzările – care sînt îngăduite şi astăzi în
sistemele judiciare – corespund obiceiului din sistemul roman şi sînt cotate pretutindeni ca o
expresie a democratismului procesului şi ca o importantă garanţie procesuală.
Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor în stat a implicat şi evoluţia explicaţiilor şi
practicilor privind puterea judecătorească. Aceasta explică chiar terminologia diferită sub care
această „putere” este exprimată în constituţii şi doctrină şi anume: putere judecătorească,
putere jurisdicţională. Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca
funcţie distinctă şi ca sistem distinct. Însăşi termenul „justiţie” are două sensuri. Într-un prim
sens, prin justiţie înţelegem sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem

92
Montesquieu, Despre spiritul legilor, p.204, citat de Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, All Beck, 2000, p.88.

93
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, All Beck, 2000, p.88-89.
activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă, etc.,
de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor care au
fost încălcate. În limbajul cotidian a face justiţie înseamnă a face dreptate.
Se înţelege că în modalităţile practice de exercitare a puterii judecătoreşti se cunosc
particularităţi de la o zonă la alta şi chiar de la o ţară la alta. În toate sistemele politico-juridice –
cel puţin la nivelul organizării şi desfăşurării activităţii procesuale – sînt consacrate şi
recunoscute cîteva principii fundamentale, cum sînt cele privind egalitatea părţilor; aflarea
adevărului; principiul legalităţii încriminării (nullum crimen sine lege); principiul ascultării şi
celeilalte părţi (audiatur et altera pars); principiul reparării prejudiciului cauzat etc.
În ţara noastră, potrivit Constituţiei, „justiţia se înfăptueşte în numele legii”, iar
„judecătorii sînt independenţi şi se supun numai legii” Puterea judecătorească este exercitată de
către judecătorii, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Şedinţele de judecată sînt publice,
afară de cazurile prevăzute de lege. Este interzisă crearea unor instanţe speciale cu excepţia celor
militare în timp de război, iar instanţe pentru materii speciale pot fi create numai prin lege94.
Experienţa demonstrează că Puterea judecătorească a jucat şi joacă un rol deosebit în
apărarea şi realizarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a
celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii. În baza legii, Puterea judecătorească este
separată de celelalte puteri ale statului, avînd atribuţii proprii ce sînt exercitate prin instanţele
judecătoreşti, în conformitate cu principiile şi dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în celelalte
legi ale ţării. Pornindu-se de la principiul democratic, potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus
de lege”, s-a statuat că „justiţia se înfăptueşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire
de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă
politică, de avere sau de origine socială ”.
Aşa bunăoară, în conformitate cu Legea cu privire la contenciosul administrativ Nr.793-
XIV din 10.02.2000, republicat cu modificările respective în Monitorul Oficial ediţie specială
din 03.10.2006, pag.30, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său,
recunoscut de lege, de către o autoritate publică, print-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios
administrativ competente pentru a obţine anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi
repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

§ 5. Formele de exercitare a puterii de stat

Prezentarea succintă a teoriei separaţiei puterilor în stat demonstrează o anumită
elasticitate a conceptului de putere. Rezultă apoi că tendinţa instaurării statului de drept şi a
democraţiei a implicat şi implică mereu, teorii, căutări, iar teoria separaţiei puterilor este una
dintre acestea. Teoria separaţiei puterilor s-a impus prin largul său ecou şi aplicaţie, factori ce
acoperă imperfecţiunile sale de ordin teoretic. Deşi deseori se afirmă clar că este vorba de
funcţii, împuterniciri, autorităţi se discută numărul „puterilor”. Este adevărat că uneori
terminologia este corectată prin folosirea cuvîntului echilibru. Trebuie, de asemenea, constatat că
mesajul transmis de această teorie şi receptivitatea pe care o manifestă popoarele determină
constanta şi permanenta sa pronunţare şi aclamare. Ea explică, într-un limbaj simplu, uşor de
receptat şi de înţeles lupta contra totalitarismului şi ideea de conducere democratică. Ea este
simbolul puterii poporului95.

94
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României – comentată şi adnotată, Bucureşti, Lumina
Lex, 1997, p.315 şi următoarele citat de Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, All Beck, 2000, p.89.
95
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, volumul II, Bucureşti,
Editura C.H.Beck, p.10.
 Analizînd organizarea puterii de stat, pornind de la separaţia puterilor în statele moderne
putem afirma:
1. Sînt regimuri politice care au încălcat acest principiu (în mod deosebit în cazul
regimurilor autoritare, de dictatură);
2. În regimurile socialiste principiul n-a fost recunoscut mergîndu-se pînă la
concentrarea puterii în mînile partidului unic de guvernămînt.
Afară de organele legislative, executive şi judecătoreşti există un aparat de stat alcătuit nu
numai din persoane alese sau numite de către persoanele alese, un aparat de specialitate menit să
asigure realizarea activităţii de stat. Destingem în acest sens, aparatul chemat să apere ordinea de
drept – apartul poliţienesc care este subordonat executivului şi prin acesta legislativului şi care
reprezintă de fapt, instrumentul cu ajutorul căruia la nevoie, se recurge la aplicarea forţei
coercitive. Acelaşi lucru se referă şi la armată, care în principal are menirea să apere fronierile,
integritatea teritorială (în unele cazuri şi cucerirea de noi teritorii). Întrcît aceste organe trebuie să
îndeplinească anumite sarcini în conformitate cu legea, cu ordinea de drept, într-un regim
democratic, se consideră că ele trebuie să fie independente de partidele politice inclusiv cele care
se află la guvernarea statului.
La fel există un aparat administrativ, unde sînt atraşi specialişti, experţi în diferite
domenii. Ceea ce s-a observat în dezvoltarea statului contemporan este creşterea numărului şi
ponderii acestui aparat administrativ. În ultimul timp, au fost promovaţi specialişti din industrie,
din domeniul tehnic, aparatul luînd denumirea de aparat tehnocratic, iar membrii săi fiind numiţi
tehnocraţi. În legătură cu acest aparat tehnocratic, problema care se pune este aceea de a se limita
creşterea sa, suprademinsionarea tehnocraţiei, urmărindu-se ca aceasta să nu preseze asupra
cetăţeanului, ci să funcţioneze în interesul său96.

96
Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2007, p.204.