RENUNȚAREA LA SUCCESIUNE ÎN DREPTUL

ROMAN

Student: Stoica Ioana

1
 CUPRINS

Introducere
I. Istoricul succesiunilor
II. Sistemele succesorale

Cuprins

III. Tendințe
IV. Modalități de realizare a acceptării și renunțării la succesiune:
V. Poziția moștenitorilor
VI. Renunțarea la succesiune
VII. Sancțiunea moștenirii
VIII. Concluzii
IX. Bibliografie

2
INTRODUCERE

I. Istoricul succesiunilor

Instituția succesiunii este intim legată de cea a proprietății private, căci a apărut și s-a
consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producție și a produselor de către minoritatea
dominantă, constituind principalul instrument juridic prin care s-a asigurat perpetuarea
sistemului exploatării sclavagiste.
Proprietatea nu s-a putut transmite de timpuriu pentru că se făcea confuzie între
dreptul de proprietate și însuși lucrul la care ea se raporta. În concepția unei succesiuni care se
poate transmite s-a ajuns mai târziu, când nu s-a mai putut face distincția între transmiterea
lucrului și aceea a dreptului, și când s-a admis posibilitatea de transmitere asupra lucrului
altuia.
Dreptul succesoral cuprinde totalitatea normelor care reglementează transmiterea unui
patrimoniu de la defunct către urmaşii săi.
Ideea transmiterii patrimoniului nu a fost însuşită de romani în dreptul succesoral de la
bun început, căci în vechiul drept, în virtutea unei concepţii primitive privind proprietatea în
general, nu se accepta ideea că drepturile ar putea fi transmise, mai ales că proprietatea era ca
o legătura cvasifizică între om şi lucru, legătură fundamentată pe ideea de putere (proprietatea
era o emanaţie a puterii umane). În momentul decesului unei persoane, această relaţie fizică
de putere cu lucrul se întrerupea, iar patrimoniul defunctului rămânea fără titular. În
consecinţă, se considera că, odată cu moartea unei persoane, dispărea sub aspect juridic şi
patrimoniul acesteia.
În virtutea aceleiaşi concepţii, ei considerau că succesorii îşi creează ei un nou drept de
proprietate asupra bunurilor care compuseseră patrimoniul defunctului. Aşa se explică şi
unele terminologii, precum prima categorie de moştenitori care se numea heres (vine de la
herus =stăpân). Termenul de successio apare mult mai târziu, când romanii au acceptat ideea
că totuşi patrimoniul se transmite de la defunct la succesori.

II. Sistemele succesorale

Romanii au cunoscut 3 mari sisteme succesorale:

1. moştenirea legală (ab intestat)
2. moştenirea testamentară
3. moştenirea deferită contra testamentului, care era o variantă a
succesiunii
testamentare
Privind în ansamblu evoluţia dreptului succesoral roman, apare a fi fost de fapt
dominată
de 2 tendinţe principale în materie succesorală:

a) Decăderea formalismului, tendinţă relevată de evoluţia modului în care romanii

încheiau testamentele. Încheierea unui testament era un act extrem de complicat, încărcat de
formalităţi greoaie. La capătul evoluţiei, testamentul s-a putut realiza prin simpla manifestare
de voinţă a testatorului.

3
 b) Ocrotirea rudeniei de sânge, singurul fundament al vocaţiei succesorale
l-a reprezentat agnaţiunea (rudenia civilă), astfel puteau moşteni doar cei care se aflau sub
puterea
defunctului; rudele de sânge, care nu erau în acelaşi timp şi agnaţi, erau excluse de la
moştenire. Tendinţa a fost tocmai aceea de a se uni cu agnaţii , de a se acorda şi rudelor de
sânge (cognaţilor) vocaţie succesorală. A apărut prin mijloace reformatoare ale pretorului, şi
care a
fost preluată şi de legislaţia imperială care a venit cu acte normative noi care să sprijine acest
demers, ajungându-se ca în epoca postclasică cognaţii să înlocuiască cu totul agnaţiunea ca
fundament al vocaţiei succesorale.2

Odată cu decesul persoanei fizice, asistăm la o transmisiune patrimonială care

operează mortis causa, de la defunct către succesibilii săi. Această transmisiune are loc de plin
drept, în temeiul legii – ope legis –, întrucât, aşa cum s-a consacrat încă din dreptul roman,
patrimoniul unei persoane nu poate rămâne nicio clipă fără titular. Nu este nevoie, pentru ca
respectiva transmisiune să se producă, de nicio manifestare de voinţă din partea
succesibilului, ba mai mult, ea are loc chiar fără ştirea lui şi fără ca el să poată să-şi exprime
acordul sau, dimpotrivă, dezacordul la aceasta.
Ne vom afla în faţa unei asemenea transmisiuni patrimoniale în toate cazurile,
indiferent că este vorba despre o moştenire legală sau testamentară şi indiferent de aria sa de
cuprindere – universală, cu titlu universal sau cu titlu particular – pentru că nici temeiul
vocaţiei succesorale şi nici întinderea drepturilor nu sunt elemente esenţiale pentru ca
respectiva transmisiune să aibă loc. Ceea ce stă la baza sa este nevoia continuării personalităţii
defunctului, dincolo de dispariţia sa fizică, precum şi necesitatea asigurării unui titular al
drepturilor şi obligaţiilor pe care el le-a avut.
Argumentele în favoarea ideii că, la decesul persoanei, operează transmisiunea
patrimoniului său către succesibilii pe care aceasta i-a lăsat sunt destul de multe şi se regăsesc
din plin în textele Codului civil. Astfel, art. 953 C. civ. dispune că moştenirea reprezintă
„transmisiunea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane
în fiinţă”, iar art. 1.114 C. civ. arată, pentru a nu mai exista nicio îndoială, că „acceptarea
consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data decesului”. În plus,
categoriile de moştenitori sezinari dobândesc şi stăpânirea de fapt a patrimoniului succesoral,
realitate juridică ce nu poate fi susţinută decât prin transmisiunea acestui patrimoniu încă din
momentul decesului titularului său.
Mai mult decât atât, art. 557 C. civ. prevede că dreptul de proprietate se dobândeşte
prin „moştenire legală sau testamentară”, ceea ce înseamnă că, odată cu deschiderea
moştenirii, operează o transmisiune care nu poate avea alt obiect decât patrimoniul înlăuntrul
căruia există şi dreptul de proprietate ce a aparţinut defunctului. În ciuda acestui mod
„automat” de operare a transmisiunii patrimoniale pentru cauză de moarte, ea nu are caracter
obligatoriu şi nici definitiv, pentru că succesibilii beneficiază de un drept de a opta, de a alege
între a primi patrimoniul succesoral sau a se lepăda de el.

4
CUPRINS

III. Tendințe
În evoluția sa, dreptul succesoral a fost influențat de 2 tendințe, prima fiind cea a
decăderii formalismului. La origine, formele de testament presupuneau o serie de ritualuri și
formule solemne, iar mai târziu s-a admis transmiterea bunurilor succesorale prin simpla
convenție a părților. Cea de-a doua tendință a fost ocrotirea rudeniei de sânge. La origine
aganțiunea a reprezentat unicul temei al vocației succesorale, astfel că aveau acces la
sucesiune doar cei aflați sub puterea lui pater familiae, în timp ce rudele de sânge neaflatoare
sub această putere nu aveau niciun drept. Odată cu generalizarea căsătoriei fără manus și cu
creșterea frecvenței cazurilor de emancipare, pretorul printr-o serie de reforme și ulterior
legislative imperiale, a acordat treptat acces la succesiune și cognaților, astfel ca in vremea lui
Iustinian agnațiunea sa devenea ea unicul temei al vocației succesorale în detrimentul
agnațiinii.

1. Moștenirea legală
Conform dreptului civil în conformitate cu legea celor XII table, moștenitorii erau
chemați la succesiune în trei clase (ordines):
a) Prima categorie de moștenitori era aceea numită heredes sui, adică cei care se
găseau
sub puterea lui pater familias, și care devin de sine stătători (sui iuris) la moartea acestuia. În
această clasă intrau așa-numiții agnați privilegiați: fii, fiicele, soția defunctului căsătorită cum
manu și nepoții fiilor decedați, care, datorită morții tatălui lor, se găseau în puterea directă a
șefului de familie. Nu intrau însă copii emancipați, deoarece ei încetează, în urma actului
emancipării, să se mai găsească sub puterea părintească. Suntem în epoca în care familia
romană era structurată pe baza agațiunii (rudenia civilă).
Averea defunctului se împarte pe capet (per capita): fiecare copil plus soția
supraviețuitoare vor primi o parte egală, îndepărtând de la succesiune nepoții și alți
descendenți în grad mai îndepărtat de rudenie cu defunctul. (principiul priorității gradului
între membrii aceleiași categorii de succesori).
b) În lipsă de moștenitori din prima clasă, la succesiune era chemată ruda agnată cea
mai apropiată (agnatus proximus). Refuzul acestuia de a primi succesiune împingea averea în
categoria următoare.
c) Dacă nu exista heredes sui și nici agnați proximi, moștenirea trecea la gentili
gentiles.

5
 Se poate însă observa că toate cele trei categorii fac exclusiv parte din sfera agnaților,
căci în sistemul LXIIT nu puteau veni la moștenire cognații, astfel ca pretorul în dorința
protejării rudelor de sânge (fiul emancipat sau copilul născut din căsătoria fără manus) a
inițiat o serie de reforme prin care să ocrotească această categorie. Aceste reforme s-au
materializat în crearea a 4 categorii de moșteniri pretoriene (bonorum possessio=posesia
bunurilor succesorale). Aceasta nu era una efectivă, putând fi realizată prin mijloace juridice
de drept pretorian.
1.Bonorum possessio unde liberi
2.Bonorum possessio unde legitimi
3.Bonorum possessio unde cognati
4.Bonorum possessio unde vir

2. Moștenirea testamentară
Testamentul este actul solemn prin care o persoană numită testator instituie unul sau
mai mulți moștenitori pentru ca aceștia să execute ultima sa dorință. Rezultă așadar că
elementul central al moștenirii îl reprezintă instituirea de moștenitori. Dacă la origine cei
instituiți moștenitori făceau parte numai herezii testatorului, mai târziu au fost instituiți și
agnații îndepărtați și chiar persoane străine de familia testatorului. Principala îndatorire a celor
instituiți moștenitori era aceea de a distribui în calitate de executori ai bunurilor succesorului
în conformitate cu dispozițiile testamentului. Testamentul îndeplinea mai multe funcții: de a
favoriza pe unii herezi în detrimentul altora, tot prin testament cei instituiți puteau fi grevați
cu executarea unor legate în favoarea unor persoane din afara familiei, putându-se de asemena
numi un tutore ori dezrobi un sclav. În istoria succesorală a testamentului, s-au desfășurat mai
multe testamente împărțite pe 2 epoci. În dreptul vechi s-au manifestat testamentul colatis
comitiis , testamentul in procinctu si testamentul per aes et libram

IV. Modalități de realizare a acceptării și renunțării la succesiune:

1. Expresă (prin forme solemne sau printr-o declarație clară de voință)
2. Tacită (când se îndeplinesc acte sau fapte referitoare la patrimoniul lăsat , pe care
numai un erede le-ar fi putut face).

V. Poziția moștenitorilor:
1. Nu pot renunța la succesiune
a) Heredes sui necessari – moștenitorii care la moartea lui pater familias devin
sui iuris (dobândesc de plin drept bunurile pe care le posedă încă din timpul
vieții defunctului)
b) Heredes necessari – sclavii instituiși ca moștenitori (succesune insolvabilă)
2. Au dreptul să renunțe:
- moștenitorii voluntari sau străini
- renunțarea la succesiune este irevocabilă
- nu necesită forme solemne
- dă naștere, în mod forțat, dreptului de acrescământ.

6
 Numai moștenitorii voluntari numiți și străini (extranei)puteau renunța la succesiunea
deschisă în favoarea lor. Renunțarea nu cerea niciun act solemn, putându-se face printr-o
manifestare de voință expresă sau tacită. Renunțarea la succesiune are efecte irevocabile:
instituitul rămâne străin de moștenire, iar dacă a fost singurul instituit se deschide moștenirea
ab intestato.
În cazul în care avea unul sau mai mulți substituiți, succesiunea revenea acestora, iar
dacă erau mai mulți instituiți, partea celui care renunța trecea la ceilalți. Este așa-numitul
acrescământ (ius acrescendi). Acrescământul avea loc forțat (invito herede) în folosul
moștenitorilor care au acceptat , partea renunțătorului împărțindu-se acestora proporțional cu
partea lor de moștenire (portioni portio accrescit). În sfârșit acrescământul avea loc sine
onore, adică beneficiarii acrescământului nu erau obligați să plătească legatele care
constituiau o sarcină personală a renunțătorului

VI. Renunțarea la succesiune

În dreptul clasic, având în vedere formalismul care guverna aceste acte și renunțarea la
succesiune trebuia făcută în forme solemne. Ulterior însă, renunțarea la succesiune nu a mai
implicat niciun act solemn, ea reducându-se la o manifestare de voința expresă sau tacită, din
partea moștenitorului instituit. Renunțarea la succesiune avea efecte irevocabile; institutul
rămânea străin de moștenire.
În cazul în care, institutul avea unul sau mai mulți substituiți, moștenirea revenea lor
după aceleași reguli ca institutului. Trebuie însă precizat faptul că, dreptul dobândit prin
substituire nu se moștenește. Dacă erau instituiți mai mulți moștenitori și unul dintre ei
renunța la moștenire, partea celui ce renunța revenea - în baza dreptului de acrescență -
celorlalți moștenitori.
Acrescența are loc ipso iure, respectiv, partea moștenitorului care a renunțat va trece la
ceilalți moștenitori, chiar fără știrea și voia lor. De asemenea acrescența trece sine onore,
respectiv beneficiarul sau beneficiarii nu erau obligați să execute legatele și fideicomisele sau
alte sarcini care guvernau partea din moștenire dobândită. În cazul în care, o persoană a fost
instituită ca unic moștenitor și a renunțat la succesiune, moștenirea se deschidea ab intestat.
Dacă o succesiune nu era acceptată de nimeni, ea putea fi luată în stăpânire de oricine, regulă
valabilă până la finele Republicii când moștenirile vacante reveneau statului.5

Legate şi fideicomise
I. Legatul este o dispoziţie, cuprinsă în testament, formulată în termeni imperativi şi
solemni, având ca obiect bunuri individual determinate, grevându-l pe cel instituit moştenitor,
în favoarea unei persoane, numită legatar. În funcţie de condiţiile de formă, existau patru
feluri de legate:
a) legatul per vindicationem este forma de legat prin care testatorul transmitea
proprietatea asupra unui bun determinat, direct legatarului;
b) legatul per damnationem este dispoziţia prin care testatorul îl obligă pe heredele
testamentar să transmită legatarului proprietatea asupra unui anumit lucru;

7
 c) legatul per praeceptionem (prin luare mai înainte) este forma de legat prin care
heredele testamentar, fiind în acelaşi timp şi 86 legatar, avea dreptul de a intra în stăpânirea
bunului legat, înainte de împărţirea moştenirii;
d) legatul sinendi modo crează herdelui testamentar obligaţia de a nu-l împiedica pe
legatar să intreîn stăpânirea unui lucru.
Conditiile de fond ale legatului erau:
a) legatarul trebuia să aibă testamenti factio pasiva;
b) legatul apăsa asupra mostenitorului;
c) respectarea regulii catoniene, conform căreia legatul pentru a fi valabil trebuia
executat în momentul întocmirii testamentului.
II. Fideicomisul este actul de ultimă voinţă, prin care o anumită persoană (disponent)
roagă o altă persoană (fiduciar), să transmită cuiva (fideicomisar) un anumit lucru sau chiar o
parte din moştenire. Executarea fideicomisului cădea în sarcina moştenitorului sau a
legatarului. Îndeplinirea lui, depindea de buna credinţă (fideicomisum) a fiduciarului.
Avantajele acestui act erau: orice persoană putea dispune de bunurile sale, fără a respecta
anumite forme proprii testamentului sau legatului; prin intermediul fideicomisului, putea
primi bunuri din moştenire, şi cel care nu avea testamenti factio pasiva. Prin sancţionarea
fideicomisului de către împăratul August, formalismul propriu dreptului succesoral a căpătat o
nouă lovitură, toate condiţiile de formă ale testamentului sau legatului putând fi eludate în
acest mod. Fideicomisul de familie este actul prin care disponentul lăsa un bun, prin
intermediul fideicomisului de familie, fiduciarului, cu condiţia ca acesta din urmă să-l
transmită urmaşilor săi. Fideicomisul de ereditate purta asupra unei părţi sau a întregii
moşteniri. În virtutea acestui act moştenitorul, care avea sarcina de a executa fideicomisul,
trebuia să plătească şi datoriile succesorale, deşi nu primea decât o parte din moştenire sau
chiar nimic.6

VII. Sancțiunea moștenirii

A) sancțiunea moștenirii civile

Succesorul civil își valorifică dreptul de succesiune prin intermediul petițiuni de
hereditate. (Hereditas petitio) Acțiunea era îndepărtată de către succesor împotriva celui ce
exercita o stăpânire de fapt asupra succesiunii. Acțiunea se exercita cu privire la întreaga
succesiune compusă atât de bunuri corporale, cât și de bunuri incorporale. Ea avea un caracter
universal. Pentru intentarea petițiunii de hereditate reclamantul trebuia sa dovedească titlul
sau de succesor civil și să nu posede, iar pârâtul să posede bunurile succesorale fie pro herede,
situația în care, pe bună credință se considera succesor, fir pro possessore, când știe că nu este
succesor, dar opune reclamantului calitatea de posesor. Potrivit senatus consulului Juventin,
reaua credința ține loc de posesiune (dolus pro possessione est). Același senatusconsult
precizează condițiile în care urmează a fi restituită moștenirea de către posesorul de bună
credință, respectiv cel de rea credință. Posesorul de bună credință răspundea numai în măsura

8
în care s-a îmbogățit pe seama succesiunii. Cel de rea credință răspundea pentru tot ce lipsea
din succesiune, indiferent de cauzele care au dus la diminuarea valorii sale.

B) sancțiunea moștenirii pretoriene

Bonorum possessio era sancționată prin quorum bunorum. La cererea reclamantului,
pretorul acorda bonorum possessio fără a verifica dacă petiționarului întrunea condițiile
pentru recunoașterea acestei calități. Recunoașterea calității de moștenitor nu avea ca efect
punerea reclamantului în posesia bunurilor succesorale. Punerea în posesie se făcea numai în
momentul în care pretorul elibera interdictul quorum bonorum. Numai în acel moment
pretorul verifica dacă reclamantul întrunea condițiile cerute pentru a fi moștenitor pretorian.
Quorum bonorum ducea numai la dobândirea bunurilor corporale, nu și la dobândirea
drepturilor de creanțe (res incorporales). De asemenea, nu era eficace împotriva oricărui
adversar. În vederea înlăturării acestor neajunsuri pretorul a dat moștenitorului pretorian
acțiunile pe care defunctul le-a avut împotriva debitorilor săi. Acțiuni care se bazau pe
ficțiunea că reclamantul este moștenitor civil.

VIII. Concluzii
Renunţarea de către moştenitori la moşteniri se făcea în baza unei declaraţii lipsite de
forme solemne (is potest repudiare qui adqirere potest). Mai mult, chiar şi tăcerii
moştenitorilor le-au fost conferite efecte juridice: dacă nu se pronunţă într-un anumit termen
de acceptare a moştenirii, se considera că el a repudiat acea moștenire. Repudierea era
susceptibilă a produce mai multe efecte: dacă erau mai mulţi moştenitori şi numai unul
repudia, se producea acrescământul (ius adcrescendi), cota moştenitorilor acceptanţi se majora
cu cea a moştenitorului repudiant. Dacă există un singur moştenitor şi acesta repudia, veneau
la moştenire toţi substitutorii. Dacă nu existau substitutori, se deschidea moştenirea legală, iar
dacă nu existau nici moştenitori legali, moştenirea era socotită vacantă, fiind culeasă de statul
roman.

9
IX. BIBLIOGRAFIE

I. Cărți:
1. Dr. Bunea Gheorghe, DREPT ROMAN- NOTE DE CURS, ediția a II- a
revizuită și adăugită, editura RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2015. p. 143 și pp.
183-185.
2. Daniela Negrilă Dreptul de opţiune succesorală - Studii teoretice şi
practice Vol. I Noţiuni generale; Titularii dreptului de opţiune; Actul
juridic de opţiune succesorală, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
3. Mircea Dan Bob, Manual elementar de drept privat roman, editura
Universul Juridic, București, 2016.
4. Mircea Dan Bob, Manual elementar de drept privat roman, Ediția a II-a
revizuită și adăugită, editura Universul Juridic, București, 2016
5. Conf. Univ. Dr. Ionescu Mircea Felix Melineşti, DREPT ROMAN - NOTE
DE CURS, editura Hyperion, București.

II. Site-uri:
1. https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-din-bucuresti/drept-
roman/note-de-curs/drept-roman-cursuri-complete/3727937/view
2. https://www.ueb.ro/drept/ebiblioteca/old/suport_de_curs_drept_roman.pdf
- DREPT ROMAN - SUPORT DE CURS - LECT.UNIV.DR.ANDREEA
RÎPEANU
3. https://ro.scribd.com/document/52132400/Succesiunile-in-dreptul-roman?
fbclid=IwAR08u1SnNwgYgtPAwrkkRDovkrMnYcZSk05ULSx_z1rLclAz
pBnXX7EYHRk

10