Sunteți pe pagina 1din 5

Imparatiile fiare si imparatia umana a lui Dumnezeu

(Cap.7)

 
       Marea agitată de cele patru vânturi = lumea agitată de spiritul razboiului Ier.49:36,Zah.2:6 , Isaia 17:12). Numai Christos,
Creatorul, poate linişti marea (Luca 8:24).
     Cele patru fiare care ies din mare, una după alta, sunt aceleaşi patru puteri mondiale descrise prin metalele componente ale
chipului din cap.2 (Dan.7:17.23). De data aceasta, împărăţiile sunt văzute ca organisme vii, separate, subliniindu-se creşterea
ferocităţii de la prima la a patra.
     Cei mai mulţi comentatori din trecut, începand cu Hipolit de Roma ( sec.III), Irineu de Lyon, Kiril de Ierusalim, Ieronim şi
Augustin, au recunoscut identitatea celor patru fiare, a patra fiind Imperiul Roman ( şi obstacolul din 2 Tes.2:5-7). Irineu aştepta
apariţia coarnelor în viitor, iar Ieronim, contemporan cu invaziile barbare, a
recunoscut cele zece coarne în divizarea Imperiului. În Răsărit, această vedere
a fost susţinută de Ioan Hrisostom (Gură de Aur) şi de alţi discipoli ai lui. Toţi
comentatorii medievali şi exegeţii Reformei protestante au avut aceeaşi vedere
asupra identităţii fiarei a patra. Chiar şi în sec.XIX, au existat mari comentatori (
de exemplu, Pusey care a văzut aici Roma ca şi în viziunea cap.2. Astăzi însă,
numai o minoritate a comentatorilor creştini menţine vechea poziţie (Young,
Leupold, Walvoord etc.)
     Leul - vultur = Imperiul Babilonian întemeiat de Nabucodonosor II (605
i.e.n.). Smulgerea aripilor arată încetarea marilor campanii de cucerire.
Schimbarea inimii sugerează experienţa din cap.4 în care împăratul, inima
imperiului, este transformat de Providenţa lui Dumnezeu. Leul este foarte crud,
dar cu o inimă de om, ar putea sta împreună cu mielul, ca în Paradis.
       Ursul carnivor = Imperiul Medo-Persan. Poziţia culcată a animalului
( stătea “într-o rană”) reprezintă caracterul relativ paşnic al mezilor şi perşilor
până la Cyrus cel Mare. Porunca “Scoală-te şi mănâncă multă carne” reprezintă pofta de cuceriri a împăraţilor ahemenizi
începând cu Cyrus. Cele trei coaste din gura ursului simbolizează cele trei imperii cucerite de perşi: Lidia (546 i.e.n.), Babilonul
(539 i.e.n.) şi Egiptul (525 i.e.n.). Ursul este un animal mai greoi dar foarte puternic. Este o imagine foarte potrivită a armatelor
persane. De obicei, ursul nu se hrăneşte cu carne, dar acesta este un urs de excepţie.
       Leopardul cu patru aripi şi patru capete = Imperiul lui Alexandru şi al celor patru diadohi, începând cu victoria asupra
perşilor (333 i.e.n.). Leopardul este cel mai crud, mai rapid şi mai şiret dintre animalele descrise în această viziune. Cele
patru aripi subliniază ideea de rapiditate a cuceririlor, iar cele patru capete reprezintă cele patru dinastii fondate de
generalii ( diadohii) lui Alexandru, care s-au încoronat concomitent ca succesori legitimi, dar stăpânind fiecare numai o
parte din teritoriul initial. În timpul lumii elenistice au început persecuţiile sistematice împotriva poporului lui
Dumnezeu.
   

       Fiara monstruoasă cu zece coarne = Imperiul Roman şi statele creştine succesoare. Nu a existat putere mai avidă de cuceriri
şi mai sfidătoare faţă de drepturile elementare ale omului, decât Imperiul Roman. Atât în faza republicană, cât şi în faza
principatului şi dominatului, la vârsta păgână a copilăriei ei sau la vârsta maturităţii ei “creştine” de-a lungul mileniului de
supremaţie papală şi prin grozaviile nemaiîntâlnite aplicate de statele “creştine”, Imperiul Roman cu toate excrescenţele lui a fost
cu siguranţa mai crud şi mai despotic decât cele anterioare. Dinţii de fier şi ghearele de aramă subliniază această ferocitate în
paralel cu simbolul fierului din cap.2.
       Profeţia declară că această fiară nu se mulţumea cu sfâşierea şi mâncarea prăzii, ci “călca în picioare ce mai rămânea
(rămăşiţa)”. Acest detaliu indică plăcerea sadică a romanilor de a se distra punând pe prizonierii şi condamnaţii lor să se lupte
între ei sau cu fiarele sălbatice în amfiteatre. Circuri asemenea Coliseului roman existau în multe din oraşele imperiului. Civilizaţia
romană a tratat cu dispreţ creştinismul, iar când se ocupa de el, o făcea numai pentru a se delecta cu suferinţele martirilor. Roma
Nouă (Bizanţul creştin) şi Roma Papală au continuat, în felul lor specific, tradiţia ferocităţii romane. De-a lungul Evului Mediu,
Roma creştină a călcat în picioare rămăşiţele slabe ale adevăratului creştinism pentru a salva supremaţia ei.
       Cele zece coarne = Primele regate romano-barbare care au succedat Imperiului. Spre deosebire de semnificaţia pur
simbolică a numărului 10 în cap.2 ( zece degete - împăraţi) sau în Apoc.17 (zece coarne -
împăraţi), unde nu este necesară o listă exactă a statelor creştine succesoare împeriului, aici
profeţia biblică indică necesitatea unei liste exacte de zece puteri politice care urmau să apară
în imperiu până în momentul răsăririi cornului Antichrist care este al 11-lea. Ordinea
cronologică prevăzută în profeţie este clară: după constituirea celor 10, sunt dezrădăcinate 3
dintre ele pentru a face loc celui de-al 11-lea (rămas al 8-lea). Ele trebuie amintite numai
pentru a observa timpul exact al apariţiei cornului Antichrist. În ordinea aproximativă a
constituirii lor ( între anii 418-491), acestea au fost:

6. Regatul Franc ( în Galia


1. Regatul Vizigot ( in Spania şi şi Belgia)
Galia), 7. Regatul Ostrogot ( în
2. Regatul Sueb ( în Gallaecia), Panonia şi Italia)
3. Regatul Vandal ( în Africa 8.Regatul lui Odoacru ( în
Romană) Italia şi Sicilia)
4. Regatul Burgund ( în Galia, pe 9. Regatul Longobard ( pe
Valea Ronului) malul Dunării)
5. Regatul Alamanilor ( în Elveţia) 10.Regatul Anglo-Saxon
( în Britania)

        Fiind martor la invaziile barbare care au fost socotite de contemporani ca pedepse îndreptăţite ale lui Dumnezeu, fericitul
Ieronim scria: “Lumea romană se prăbuşeşte... Se apropie Antichristul !” In primele secole a fost o unitate de înţelegere cu
privire la identitatea fiarei a patra, şi se credea că acest corn nelegiuit din Daniel 7 este identic cu Antichristul prezis de Ioan.
Creştinii primelor secole nu doreau căderea imperiului, deoarece credeau că prăbuşirea imperiului ar lăsa loc apariţiei lui
Antichrist, cel mai mare vrăjmaş al lui Dumnezeu, după cum arăta Pavel ( 2 Tes. 2:7-8).
       Constituirea acestor zece regate se duce astfel până în jurul anilor 500, momentul în care, după profeţie, trebuia să
apară Antichrist. Dar să observăm care sunt caracteristice acestui corn care trebuia să apară:
     
          9. Va persecuta pe sfinţii Celui Prea Înalt. Care
     1. Din mijlocul celor 10 coarne. Deci tot în   putere aparută în acest timp a fost principala
Occident şi într-o poziţie oarecum centrală.   autoritate, a considerat libertatea religioasă ca pe o
     2. Înaintea lui cad trei din cele 10. Imediat după   blasfemie şi a zdrobit orice normă a ortodoxiei
constituirea celor zece regate de mai sus, au fost biblice sub compresorul unei “ortodoxii”
distruse trei din ele: Regatul lui Odoacru ( între 489- tradiţionaliste şi al unui absolutism care a condamnat
493), Regatul Vandal ( 533-535) şi Regatul ca eretici pe toţi cei ce nu recunoşteau pretinsa
Ostrogot ( 536-539). Prin urmare, odată cu autoritate ? Care a fost instituţia cea mai
smulgerea celui de-al treilea corn barbar care a fost reacţionară şi mai sistematic persecutoare din
Regatul Ostrogot, (536-539) trebuia să apară şi istoria lumii ? Cele zece coarne persecută, pentru
cornul Antichrist. Nu întâmplător, aceste trei regate că ele sunt succesoare ale Romei, dar principalul
doborâte au trebuit să aibă această soartă pentru că succesor, cel mai mic şi, în acelaşi timp, cel mai
afectau situaţia politică din Italia şi Sicilia şi erau state impozant şi mai pretenţios, este cornul Antichrist. El
ariene (eretice) care stăteau ortodoxo-catolicilor ca priveşte şi vorbeşte. Ceilalţi execută. Cine este
nişte spini în coastă . autorul moral al marilor persecuţii şi măceluri
     3. Se deosebea de dezlanţuite în şi de către creştinătate ? Să se
celelalte. Ne putem observe că prima fiară are aspect de leu, dar în final
aştepta ca acest regat o inimă de om. A patra fiară este reprezentată de o
apărut în învălmăşeala putere monarhică ce are ochi de om, gură de om ( şi
istorică creată de încă ce om !), dar inima este de fiară...
constituirea regatelor      Sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de “trei vremi
barbare, să fie de o altă ( ani) şi jumătate”. Această periodă repetată de mai
natură şi sa aibă o altă multe ori în Daniel şi Apocalipsa, îşi are ca model
faţă decât celelalte. tipic cei trei ani şi jumătate de secetă şi persecuţie
     4. Este un corn mic. Ne putem aştepta ca la izabelică din timpul lui Ilie (Luca 4:25). Mai este
apariţia lui şi, chiar pe parcurs, să nu fie o mare cunoscută ca 42 de luni sau 1260 de zile ( vezi
putere pământească. trimiterile).
     5. Avea o înfăţişare mai mare decât celelalte        În primul mileniu creştin s-a crezut că această
coarne. O putere pământească mai slabă şi cu un durată este de trei ani istorici şi jumătate. Primul
teritoriu mai mic, dar mai impozantă şi mai cercetător care a înţeles că perioadele profetice
impunătoare. trebuie interpretate după principiul “zi-an” (Ez. 4:6) a
     6. Cornul are ochi omeneşti. În timp ce restul fost stareţul italian Gioacchino da Fiore ( Ioachim de
coarnelor sunt oarbe, el le supravechează pe toate. Floris), un prereformator. Acest mod de calculare a
     7. Are gura care vorbeşte cu trufie ( vorbe mari). timpului profetic a devenit standard printre
Celelalte coarne sunt mute şi oarbe. Acesta este adepţii mişcărilor antipapale; valdenzi, wiclefiţi,
supraveghetorul lor ( gr. - episkopos ) şi husiţi şi toţi protestanţii de după Marea Reformă
totodată el le vorbeşte ( învaţă şi porunceşte ). din sec XVI. Fiind vorba de o putere care se naşte
Vorbele mari şi trufaşe pot reprezenta şi pretenţiile lui din Imperiul Roman şi dispare abia la venirea
blasfemitoare ( Apoc.13:5). impărăţiei lui Christos, durata ei nu poate fi de numai
     8. Va intenţiona să schimbe vremile şi Legea. A 1260 zile. Şi nici o persecuţie de trei ani şi jumătate
schimba vremile ar putea însemna a detrona şi n-ar fi importantă în perspectiva unei viziuni profetice
încorona împăraţi, schimbând mersul politicii ( cf. atât de impunătoare. În mod evident, de la timpul
Dan.2:21). Mulţi traducători şi interpreţi cred că aici ar răsturnării ostrogoţilor ( cel de-al treilea corn arian)
fi vorba de schimbarea sărbătorilor. Oricum, nu există trebuie să numărăm 1260 de ani care ne vor duce,
dacât o singură putere istorică în creştinătate care a în mod semnificativ, la acţiunile antipapale din urma
avut îndrăzneală să facă şi una şi alta. Schimbarea Revoluţiei Franceze. Poate cea mai spectaculoasă
legilor civile n-ar fi mare lucru, dar aici este previziune a unui interpret biblic a fost aceea a lui
incriminată intenţia de a schimba Legea divină. Şi nu Drue Cressener, un protestant englez care, in anul
există decât o singură putere istorică ce a pretins că 1690 ( cu un secol inainte de implinire !) a înţeles că
are acest drept de a schimba chiar şi legile divine, începuturile Statului Papal ar trebui căutate în timpul
deoarece ar fi primit de la Christos cheile autorităţii eliberării Italiei de ostrogoţi cu ajutorul armatei
supreme. Dintre toate schimbările făcute, cea mai împăratului Iustinian. Luând acest timp ca punct de
spectaculoasă este transferarea sfinţeniei zilei a pornire, el a conchis că perioada trebuie să se
şaptea ( sabatul biblic) asupra zilei întâi a săptămânii încheie înainte de anul 1800. După el au fost doar
şi asupra altor sărbători create de oameni, sub puţini care au făcut aceeaşi aplicaţie istorică, dar
pretextul cinstirii unor evenimente christologice: începând cu anul 1798, odată cu umilirea Papalităţii
naşterea, moartea, şi, în special, învierea lui Christos. de către armatele franceze, majoritatea interpreţilor
protestanţi au recunoscut că cei 1260 ani s-au
      Cine a facut aceasta schimbare ? Cine a luptat cu încheiat. De atunci a devenit standard poziţia că
tenacitate împotriva sâmbetei, fie că era susţinută de această perioadă se intinde între anii 538 - 1798.
evrei, de ereticii arieni, nestorieni şi monofiziţi, sau de
       Anul 538 este momentul eliberării Romei ( după eliberarea posesiunilor bisericeşti din sudul Italiei) şi începutul domniei papei
Vigilius pus de Iustinian şi Teodora şi numit drept “cap al tuturor sfintelor biserici”. În acelaşi timp, este momentul când se
recunoaşte o anumită autonomie guvernării papale, punându-se astfel bazele primului stat papal care va fi confirmat în anul 554
prin actul numit Pragmatica Sancţiune a lui Iustinian. Între aceste două date, papalitatea a dus un adevărat război împotriva
tuturor dizidenţilor, începând cu războaiele antiariene, cu convertirea şi supunerea populaţiilor necreştine sau vechi-
creştine din Occident şi terminând cu grozăviile inchiziţiilor de tot soiul şi ale tuturor cruciadelor şi războaielor duse
împotriva necatolicilor. Nu putem spune că toţi vrăjmaşii Romei au fost “sfinţii Celui Prea Înalt”, dar pe adevăraţii sfinţi
ea i-a zdrobit odată cu ceilalţi vrăjmaşi ai ei, pentru că ea n-a putut concepe niciodată sfinţi care să recunoască pe cineva
Mai Înalt decât Suveranul Pontif.
       Anul 1798 este momentul în care armatele Franţei revoluţionare intră în Vatican şi desfiinţează
practic Statul Papal, deoarece pontiful nu recunoaşte ordinea de stat din Franţa care fusese
principalul sprijin al papalităţii. După câteva infiinţări şi desfiinţări succesive ale Statului Papal, în care
timp revoluţiile au măturat din Europa şi din alte zone catolice supremaţia bisericii, în anul 1929,
printr-un concordat special, guvernul lui Mussolini recunoaşte din nou acest stat straniu, după
care evoluţia lui va urma un progres rapid şi o schimbare de tact radicală.
       Se pare că primii care au identificat cornul Antichrist cu papalitatea istorică au fost o serie de
“eretici” care făceau opoziţie Romei. Dar prima personalitate care a recunoscut acest adevăr a fost
arhiepiscopul Eberhard II de Salzburg la conciliul din Regensburg în anul 1240. De atunci, aceasta a devenit poziţia standard a
tuturor necatolicilor occidentali. John Wiclef şi Walter Brute în Anglia; Jan Hus, Savonarola şi valdenzii pe continent, au avut
aceeaşi înţelegere. Cu oarecare oscilări iniţiale, Luther a inţeles la fel:
                 “Nu [mai] susţin că Mohamed este Antichristul; acesta acţionează destul de grosolan şi un diavol negru e uşor de
recunoscut. Însă papa, aici, aproape de noi, este adevăratul Antichrist, al cărui diavol este frumos, elevat, subtil şi strălucit”.
     Aceeaşi poziţie a fost o învăţătură oficială a tuturor protestanţilor până în sec.XIX. Regele James I - Iacob I al Angliei, Joseph
Mede, hughenotul Jurieu, Cocceius, savantul Sir Isaac Newton, Loius Gaussen şi mulţi alţi învăţaţi occidentali au văzut în acest
corn antichrist, papalitatea romană. Este semnificativ, în acest context, modul în care cardinalul american Newman a înţeles să ia
apărarea papalităţii, arătând că nu există neutralitate în ce priveşte atitudinea cuiva faţă de oficiul papal: “Cel ce vorbeşte ca vicar
al lui Christos trebuie să fie ori adevăratul Lui ambasador, ori Antichrist. Şi dacă nu este un ambasador numit, atunci nu poate fi
altceva decât Antichrist... Nu există o poziţie de mijloc între Vice-Christos şi Antichrist” (L.E.Froom. Profhetic Faith of Our Fathers,
IV 668).
       Judecata divină. Cea mai bună motivaţie a enumerării şi identificării acestor patru fiare şi a excrescenţelor lor
politice sau religioase este de a ne aduce înaintea adevărului solemn că, după aceste fiare, în mod exact după timpul
dominaţiei speciale a cornului fiarei a patra, urmează judecata divină. Timpul ei exact este dezvăluit în cap. 8, dar aici
se dau nişte indicii importante. Judecata începe după timpul supremaţiei cornului mic şi înainte de instaurarea
Împărăţiei Mesianice ( v.21-22,25-26). Chiar după ce ce începe judecata divină, cornul mic îşi continuă blasfemiile şi
comportamentul specific ( v.10-11). Şi fiarele anterioare au fost judecate la vremea lor, dar sentinţa a cuprins doar
luarea stăpânirii lor, nu şi a vieţii sociale, culturale, etc (v.12). După triumful perşilor, Babilonul n-a pierit dintr-o dată.
La fel s-a întâmplat şi cu celelalte imperii universale.
       

   

Judecata este intervenţia lui Dumnezeu împotriva fiarei Antichrist şi în favoarea sfinţilor Lui. Antichristul s-a proclamat pe sine
judecător suprem al tuturor oamenilor, iar sfinţii adevăraţi au fost condamnaţi ca eretici. Dumnezeu intervine şi aduce la judecată
cazurile tuturor, mai întâi ale “celor din casa Lui” (cf.1 Petru 4:17-18) pentru a stabili în faţa întregului univers, în faţa îngerilor, care
sunt sfinţii Lui. Modul în care Dumnezeu va pedepsi pe Antichrist este descris aici pe scurt în vers.11 şi în Noul Testament, în
special în Apocalipsa, mai pe larg. Pe credincioşi îi interesează în primul rând aspectul că judecata impotriva fiarei începe cu cei
ce s-au consacrat lui Dumnezeu, cu cei care şi-au avut numele scris in cartea vieţii, deoarece este necesară reabilitarea şi
împuternicirea lor ca judecători înainte de a fi pedepsită fiara (1 Cor.6:2-3, Apoc.20:4, Ob.1:21). De aceea, nu doar cei răi vor fi
judecaţi, ci şi creştinii buni, de fapt toţi oamenii ( 2 Cor.5:10, Ecl.12:13-14, Rom.2:5-6, Mat.25:31-32). Dumnezeu nu cercetează
cazurile oamenilor pentru a şti El Insuşi cine este şi cine nu este drept (Iov.34:23-29,Ps.139:1-12), ci pentru a fi evidenţiată
dreptatea Lui în faţa întregului univers (Rom. 3:4). Cu această ocazie a “judecăţii de cercetare” vor fi şterse unele nume din
cartea vieţii ( Apoc.3:5, Ex.32:32-35, Ps.69:28). Cei ce n-au fost credincioşi până la moarte, nu vor primi “cununa vieţii” veşnice
(Apoc.2:10). Cei ce au cedat persecutorilor sau ispititorului, din frică sau fiind ademeniţi, cei ce au murit nefiind sfinţiţi şi curăţiţi de
păcatele şi defectele lor morale, vor avea aceeaşi soartă ca şi Antichristul. Totuşi, fiecare va fi judecat după faptele lui.
       “Fiul Omului”. După împărăţiile fiare urmează împărăţia personificată printr-un personaj descris aici ca un Om. În faţa curţii de
judecată descrisă în v.9-10, El este chemat în mod special, este adus într-o procesiune cerească ( “cu norii cerului”, v.13-14).
Pentru că împărăţia cuvenită Lui constă în primul rând din suflete pentru care a murit, El este chemat să preia inventarul acestor
suflete, domeniul uman al împărăţiei Lui, “bucată cu bucată”, după care este încoronat ca Suveran al Intregii lumi, primind
coroanele tuturor imperiilor care au existat, inclusiv coroana cedată de Adam lui Lucifer. Dumnezeu este Judecătorul Suprem (1
Petru 2:23) dar El a dat Fiului Său toată autoritatea de Judecător, pentru că este reprezentantul oamenilor, singurul Mijlocitor:
Ioan 5:22.26-27, Fapt 10:42, Rom 14:10, 1 Tim 2:5-6. În justiţia iudaică, judecătorul era din oficiu aparătorul celui acuzat şi avea
rolul de a apăra pe acuzat până când reuşea să-i dovedească nevinovăţia sau până când era copleşit de dovezile vinovăţiei
acuzatului şi era astfel silit să pronunţe sentinţa împotriva lui.
       In urma judecăţii divine, sfinţii primesc împărăţia odată cu Domnul lor. Ei nu sunt doar reabilitaţi şi achitaţi. Judecata este
întoarsă în favoarea lor şi odată cu reabilitarea primesc titlul de preoţi şi împăraţi împreună cu Christos. Ziua judecăţii este cea mai
bună zi a celor ce s-au consacrat lui Christos. Astfel vestirea judecăţii este o veste bună, este Evanghelia vesnică (Apoc.14:6-7).
Între Judecată şi Evanghelie există o legatură strânsă pe care orice om trebuie s-o cunoască (Rom 12:16, 1 Petru 4:17).