ALEXANDRU IOAN CUZA ȘI UNIREA PRINCIPATELOR

Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii
Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern. Noua
țară a început să se numească România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866, când a fost redactată
prima constituție.
În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, Transilvania se
afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a avut loc Marea
Unire de la Alba Iulia.
După 161 de ani de când s-au întâmplat toate acestea, ziua de 24 ianuarie ne va face din nou să
retrăim, cel puțin la nivel de poveste, acești câțiva pași făcuți de strămoșii noștri pentru tot ce înseamnă
astăzi România.

Vasile Alecsandri, Dumitru Almaş, Ion Creangă sunt unii dintre poeţii şi scriitorii români care au
închinat numeroase pagini acestui mare eveniment: UNIREA. Noi suntem datori să facem cunoscute
elevilor operele lor, deoarece cu ajutorul acestora vom reuşi cu mai multă uşurinţă să le trezim în suflet
sentimente înălţătoare de dragoste şi preţuire a valorilor patriotice. Elevii trebuie să cinstească şi să fie
mândri de pagina de istorie a poporului român, pagină scrisă de ALEXANDRU IOAN CUZA .
,,Cât or fi români pe lume
Cât va fi pe cer un soare
A lui Cuza mare nume
Să fiţi siguri că nu moare.”
(Vasile Alecsandri)

TOȚI ROMÂNII CÂNTĂ „HORA UNIRII”

de Dumitru Almaş

Dragii mei , azi vreau să vă povestesc ceva despre un cântec. Adică despre „Hora Unirii”, din care
doresc să înţelegeţi cum un cântec a reuşit să însufleţească lupta pentru Unire a românilor – din mai multe
ţărişoare mici – într-o singură ţară.
Dar mai întâi trebuie să vă amintesc că cele trei ţărişoare române: Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania, după uciderea lui Mihai Viteazul, au fost despărţite.
Cântecul despre care e vorba începe aşa:
„Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română…”
Dar aflaţi, dragii mei, că mai mulţi boieri se împotriveau Unirii. Ei nu sufereau să audă asemenea
cântec. Un astfel de boier, era chiar stăpânul moşiei ( tuturor pământurilor) dintr-un sat care se numea
„Câmpuri” şi era satul lui moş Ion Roată , din Judeţul Vrancea – un sat moldovenesc.
În schimb , ţăranii din acel sat, ca şi din toată ţara, aşteptau Unirea ca pe o binefacere. Printre cei mai
înfocaţi luptători pentru Unire se număra şi moş Ion Roată – care era un ţăran înţelept, sfătos la vorbă, dârz,
neînfricat – curajos. De aceea, consătenii voiau să-l aleagă în înaltul sfat menit să hotărască Unirea.
Dar stăpânul moşiei şi al satului Câmpuri răcnea clocotind de mânie ( ţipa supărat):
„Nici un supus de al meu să nu cuteze a pomeni de Unire. Să ştiţi, că pe acel care-l aud că strigă
pentru Unire, îl gonesc din sat!”
De mai multe ori, moş Ion Roată a urcat la conacul boierului şi l-a rugat să nu-i mai asuprească pe
prietenii Unirii. Dar degeaba a vorbit moş Ion Roată cu toată căldura inimii. Degeaba a arătat că, aşa
despărţiţi şi călcaţi în picioare de fiece duşman, românii nu mai pot trăi, că boierul o ţinea tot pe a lui. „Dacă
îndrăzneşti să te alegi în sfatul Unirii, să şti că te arestuiesc ! Să-ţi putrezească oasele în închisoare”.
Cum să se apere moş Ion Roată de mânia şi ura boierului cel rău? S-a dus la învăţătorul din sat şi i-a
spus ce nenorocire îl ameninţa.
 „Moş Ioane, a zis învăţătorul, eu am învăţat copiii să cânte , frumos şi cu mare însufleţire, cântecul
„Hora Unirii”. Eu zic să facem în felul următor: când o veni boierul cu jandarmii să te aresteze, mata să te
închizi în casă. Eu, cu copiii pe care-i învăţ a citi şi a scrie, o să ne suim pe prispă şi n-o să-l lăsăm să intre”.
„Dar cum vor pute înfrunta nişte bieţi copii pe jandarmi ?” a întrebat moş Ion Roată.
„Păi, o să cântăm, cu toţii, din răsputeri, „Hora Unirii”. Auzindu-ne, oricât o fi dumnealui , boierul,
de rău şi de duşmănos Unirii, nu se poate să nu i se cutremure sufletul şi să nu i se înmoaie inima”.
După ce a chibzuit o clipă , adică s-a gândit cum o să fie, moş Ion Roată a grăit:
„Frumos gândul matale, dragă învăţătorule: vrei să mă scapi de năpastă (necaz). Dar oare bine mi-ar
sta mie, cât mi ţi-i moşneagul, să mă ascund în spatele unor copilaşi ?. Mai bine primeşte-mă în rândul lor,
să cântăm cu toţi hora pe care o cântă acum toţi românii. Că eu pentru asta trăiesc şi mă zbat: să văd pe
români adunaţi, toţi, laolaltă, uniţi şi fraţi”.
Peste câteva zile , boierul a venit în satul Câmpuri, într-o trăsură mândră, trasă de patru cai. Şi a oprit
drept la casa lui moş Ion Roată. Îl însoţeau doisprezece jandarmi.
Cum a auzit că boierul a intrat în sat, copiii s-au strâns fuguţa la casa lui moş Ion Roată. S-au urcat pe
prispă. Au poftit gazda în mijlocul lor:
„Cântaţi cu noi moş Ioane?”
„Cânt, voinicilor, cât m-o ţine glasul”, a zis bătrânul.
Şi au început , cu toată puterea şi din toată inima să cânte:
„Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română…”

Vizitiul a oprit trăsura în faţa casei. Jandarmii şi-au strunit caii şi au înconjurat pe boier, ca şi cum ar
fi trebuit să-l apere de cine ştie ce primejdie.
Boierul, bătrân , cu barba mare, sură, şi cu un anteriu lung, cu guler de jder, s-a ridicat în picioare, a
privit cu ură şi a poruncit: „Jandarmi , goniţi-i !” Şi toţi jandarmii au întors caii cu faţa către casa lui moş
Roată.
Dar copiii, învăţătorul şi moş Ion Roată nu s-au înspăimântat – au cântat încă mai tare şi mai cu foc.
Ba mai mult , din casele vecine şi de pe uliţe, au venit, cârduri – cârduri: copii, bărbaţi, femei , fete. Toţi şi
toate cântau „Hora Unirii”. Încă mai furios, boierul mai răcni odată la jandarmi: „ Înţepaţi-i cu
baioneta , măi, ce mai staţi ?”
Dar jandarmii parcă nici n-ar fi auzit; căscau gura la sătenii care se tot adunau, cântând. Apoi, încetul
cu încetul, s-au prins de mână şi au jucat hora, ca în zi de sărbătoare.. Apoi, cu hora, înconjurară trăsura
boierului şi pe cei doisprezece jandarmi. Cântau şi dănţuiau (dansau ) cu atâta îndârjire, dăruire şi veselie,
încât unul câte unul, jandarmii au descălecat de pe cai şi se prinseră şi ei în horă. Boierul, se lăsă pe pernele
trăsurii, galben şi pierit la faţă, făcându-se parcă, mic şi nevăzut
Ţăranii, l-au ţinut aşa până au cântat de trei ori cântecul şi l-au dansat împreună cu jandarmii.
Atunci, de pe prispă, din mijlocul copiilor, moş Ion Roată a întrebat:
- „Ei , ce zici, mărite boier, nu-i aşa că-i mândră „Hora Unirii ?” Şi o cântă, azi, toţi românii, de
pretutindeni. Aşa că, rogu-te , nu te mai împotrivi”.
„Iarba rea din holde piară
Piară duşmanii din ţară…”
Otrăvit de ciudă şi de mânie, boierul şi-a zburlit barba şi a şoptit ciudat vizitiului:
„Dă bice cailor!”. Strunind hăţurile, vizitiul pocni din bici şi făcu semn cântătorilor să rupă cercul
horei şi să lase boierului cale slobodă (liberă). Oamenii i-au împlinit voia, lăsându-l să plece .
În urmă-i, hora s-a jucat din nou, încă mai veselă şi apoi s-a încheiat:
„Între noi să nu mai fie
Decât flori şi armonie…”
Nu ştiu ce a mai făcut boierul, dar ştiu bine că n-a cutezat (îndrăznit ) a se împotrivi ca moş Ion Roată
să fie ales în sfatul cel mare care a hotărât Unirea dintre Moldova şi Ţara Românească.
Şi iaca aşa s-a sfârşit şi povestea mea.

2
 MOȘ ION ROATĂ ȘI UNIREA
adaptare după Ion Creangă

Demult, tare demult, acum vreo 147 de ani, pe când se fierbea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni s-au
gândit să cheme la adunare (la o şedinţă) şi câţiva ţărani harnici şi fruntaşi din mai multe judeţe , pentru a
lua şi ei parte la afacerea acestui măreţ şi nobil act naţional . Cum au ajuns ţăranii în Iaşi ( cel mai oraş al
Moldovei ), boierii au pus mână de la mână (bani) de i-au tuns şi bărbierit frumos şi i-au îmbrăcat la fel , cu
gheburi albe (nişte haine populare albe şi lungi ), şi cuşme nouă ( căciuli de astrahan – blăniţă de miel), de se
mirau şi ţăranii ce berechet (noroc) i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe seama unuia dintre boieri să le ţie
o cuvântare, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la Iaşi.
- Oameni buni, ştiţi pentru ce aţi fost chemaţi aici, între noi ? zise boierul cu blândeţe.
- Apoi, vom şti, cucoane. Dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială un ţăran mai bătrân, scărpinându-se în
cap.
- Apoi iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori, creştine şi megieşe – vecine – Moldova
noastră şi Ţara Românească se sfâşie şi se ceartă între ele , spre cumplita piere a neamului românesc. Ţări
surori şi creştine , am zis , oameni buni căci precum ne închinăm noi, moldovenii , aşa se închină şi fraţii
noştri din Ţara Românească . Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le avem noi le au
şi fraţii noştri munteni. Ţări megieşe (vecine) , am zis, oameni buni, căci numai pârâiaşul Milcov, ce trece pe
la Focşani, le desparte. Eu zic să-l secăm dintr-o sorbire şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de
strămoşii noştri, Ei, vedeţi ce treabă creştinească avem de făcut? Numai Dumnezeu să ne ajute ! Înţeles-aţi ,
vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Şi dacă aveţi ceva de zis, să nu vă sfiiţi ( să nu vă fie teamă) :
spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem. Că de aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm
unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi, cum a şti el mai bine !
- Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră câţiva ţărani mai ruşinoşi; că , dă, dacă nu-ţi şti
dumneavoastră ce-i pe lume, noi ţărănimea de la coarnele plugului, ce arăm şi semănăm pământurile
dumneavoastră, vă creştem vitele, vă facem curat prin ogrăzi şi conace, fără să fim plătiţi cum se cuvine,
avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău ?
- Ba eu drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles nimic ! a zis cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume
ion Roată. Şi-apoi chiar dacă ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea
cucoane: Ţăranul când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte hodorogeşte, să ierte cinstită faţa dumneavoastră.
Eu gândesc că treaba asta se putea face şi fără noi , că dă, noi ştim a săpa, a cosi, a secera, dar
dumneavoastră boierii învârtiţi bine condeiul (stiloul) şi când vreţi ştiţi a face din alb negru şi din negru alb.
- Ba nu, oameni buni, a trecut vremea aceea pe când boierii luau tot ce era mai bun din ţara aceasta ,
după placul lor. Astăzi trebuie să muncim toţi la fel, să luăm parte, de la vlădică până la opincă, la nevoile şi
la fericirea ţării. Muncă şi câştig, datorii şi drepturi, pentru toţi deopotrivă.
Şi, le spuse boierul verzi şi uscate, doar,doar i-o face pe ţărani să înţeleagă cum trebuie făcută Unirea.
- Ei, oameni buni, acum cred că aţi priceput cât se poate de bine !
- Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toţi ţăranii. Dumnezeu să vă ajute la cele
bune !
- Ba eu tot nu am înţeles , cucoane, răspunse moş Ion Roată.
- Dumnezeu să mă ierte , moş Ioane, dar dumneata, cum văd, eşti cam greu de cap; ia haidem în
grădină să vă fac să înţelegeţi şi mai bine . Moş Ioane, vezi acolo în ogradă la mine bolovanul cel mare ?
- Îl vedem, cucoane.
- Ia fă dumneata bine şi adă-l aici lângă mine, zise boierul, care şedea acum pe un jâlţ, în grădină, în
mijlocul celorlalţi ţărani.
- Păi, s-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu şagă (glumă) !
- Ia cearcă şi vezi.
Moş Ion Roată se duce şi vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. Atunci, boierul roagă şi alţi ţărani să
se ducă să-l ajute.:
- Ia du-te şi dumneata moş Vasile, şi dumneata bade Ilie, şi dumneata bade Petrache.
În sfârşit se mai duc vreo trei – patru ţărani şi deabia reuşesc să urnească bolovanul din loc, îl ridică
pe umeri şi-l aduc lângă boier.

3
 _ Ei, oameni buni, vedeţi ? S-a dus moş Ion Roată şi n-a putut face treaba singur, dar când v-aţi mai
dus câţiva în ajutor, treaba s-a făcut cu mare uşurinţă., greutatea n-a mai fost aceeaşi.
Povestea cântecului: „Unde-i unul nu-i putere
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte”.
Aşa-i şi cu Unirea, oameni buni! Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi
răsînţeles ?
- Ba eu, unul, să iertaţi dumneavoastră cucoane, încă tot n-am înţeles, răspunse Moş Roată.
- Cum se face asta, moş Ioane? Mai bine ce va-m explicat, şi un copil putea să înţeleagă.
- Mai aşa , cucoane, răspunseră ceilalţi ţărani.
- Moş Ioane – zise boierul cam supărat şi tulburat de oboseală – ia spune dumneata în legea dumitale,
ce-ai înţeles, cum n-ai înţeles, că m-am săturat de atâta vorbă; să auzim şi noi !
- Păi, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă până la faptă este mare deosebire.
Dumneavoastră, ca fiecare boier , din ţara asta, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, dar n-aţi pus
umărul împreună cu noi la adus, cum ne-aţi spus mai adineauri,că, de acum, toţi – şi boieri şi ţărani – au să
ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dacă ar fi aşa, cucoane, căci la război înapoi şi la
pomană năvală, parcă nu vine la socoteală…
Iar de la bolovanul dumneavoastră…. Am înţeles aşa: „că până acum noi ţăranii am dus fiecare câte o piatră
mai mică sau mai mare pe umeri ; însă acum suntem chemaţi a purta împreună , tot noi, opinca (ţăranii) , o
piatră mare, cât o stâncă pe umerii noştri… Să dea domnul, cucoane să fie altfel, că mie, unul, nu mi-a părea
rău…
La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au început să se uite unul la celălalt şi să strângă din umeri şi a zice:
- Măi fraţilor, să ştiţi că Moş Ion Roată al nostru are mare dreptate ! Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi
de boieri ca până odinioară. Trebuie să ne facem singuri dreptate.
Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca, şi a tăcut molcom. Adică nu a mai zis nimic

MOȘ ION ROATĂ ȘI CUZA VODĂ

adaptare după Ion Creangă

După cum ştiţi, din povestea „Toţi românii cântă Hora Unirii”, moş Ion Roată a fost ales în sfatul
Unirii fiindcă era un om cinstit, cuviincios şi sfătos, cum sunt toţi ţăranii români de pretutindeni.
Numai că după câte văzuse şi păţise cu boierul care era moşier în satul Câmpuri, nu prea punea temei pe
vorbele boiereşti şi avea gâdilici pe limbă, adică spunea omului verde în faţă tot ce avea pe inimă.
În sfatul pentru Unirea din Moldova erau boieri de toată mâna: şi mai mari şi mai mici; şi mai bătrâni
şi mai tineri; şi mai învăţaţi şi mai neînvăţaţi, cum îi apucase timpul. Când avea loc câte o adunare, se făcea
vorbă multă; şi era lucru firesc să se facă, că, de vorbeau şi se certau cum să se facă Unirea – cea mai dreaptă
cauză a neamului românesc – lupta între timpul de faţă cu timpul din trecut.
Boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate nu mai vorbeau româneşte, ci se prosteau ,
vorbind franţuzeşte, nemţeşte, erau certăreţi asupra trecutului şi nerespectuoşi cu cei în vârstă – ce mai, erau
foarte guralivi. Vorba, portul, apucăturile bătrâneşti nu le mai venea la socoteală. Şi din această pricină, unii,
în aprinderea vorbelor urâte îi numeau pe cei bătrâni: „vechituri ruginite”, işlicari (prostănaci) şi câte le mai
venea în minte, după cum le era şi creşterea: dă, nu erau ei învăţaţi ?...
Nu-i vorbă că şi unii boieri erau nătângi (proşti) cum era şi boierul din satul lui moş Ion Roată.
Uneori, când se mâniau, boierii cei bătrâni îi făceau pe cei tineri: „bonjurişti, pantalonari , oameni smintiţi ,
ciocoi înfumuraţi, stricători de limbă şi de obiceiuri.
În aşa neînţelegere de idei se aflau boierii bătrâni cu cei tineri , din sfatul Unirii al Moldovei, cu toate
că şi unii şi alţii erau pentru Unire. Numai atâta că bătrânii voiau Unire cu tocmeală, iar tinerii doreau Unire
fără socoteală, cum s-a şi făcut.
Printre toţi boierii bătrâni se afla unul bătrân mai cu dragoste de oameni şi de ţară, pe nume Alecu
Forăscu, care ţinea toate obiceiurile strămoşeşti, avea mare luptă pentru Unire , dar se supăra pe boierii tineri
tolocănindu-i (certându-i), mustrându-i : ba că nu vorbesc drept româneşte – cum vorbeau părinţii lor, ci au
stricat graiul strămoşesc, de nu-i mai înţelegea nimeni; ba că de când cu străinătatea s-au înstrăinat şi de ţară:
de lege, de limbă, de inimă şi chiar de dragostea pentru săteni. Şi iaca aşa , câte şi mai câte. Dar aş dori să-i
întrebaţi pe bieţii nemernici de săteni, să spuie ei dacă mai cunosc cine le e stăpân. Au rămas ca nişte câini ai

4
nimănui, sărmanii oameni ! „Cine se scoală mai de dimineaţă acela e mai mare în sat la ei, de-i horopseşte
şi-i ţuhăieşte mai rău ca pe vite. Ba că e vai de ţara care ajunge s-o puie copiii la cale la cale. Şi câte şi mai
câte năzdrăvănii de-alde aceste.
Acum vine alta la rând: Într-una din zile, cum vorbea „frumos” un boier dintre cei tineri , iaca şi moş
Ion Roată sare cu gura:
- „Aveţi bunătate cucoane, de vorbiţi mai moldoveneşte, să ne dumirim şi noi; căci eu unul drept să
vă spun, că nu pricep nimic, păcatele mele !
Un oarecare boier întâmpină atunci pe moş Roată, zicându-i cu glas poruncitor şi răutăcios:
- Dar ce nevoie mare este să înţelegi tu, mojicule ? Tacă-ţi gura mă, dac-ai venit aici: c-apoi
întoarce-ne-vom noi acasă, şi-ai să vezi tu ce-ai să păţeşti ! Nu ţi-a lua nimeni din spate, ce ştiu eu… Auzi,
obrăznicie. Eu moşier – cu toate pământurile din sat , şi el un ghiorlan c-un petic de pământ, şi uite ce gură
face alături cu mine !...
Moş Ion Roată, simţindu-se lovit până în adâncul sufletului, răspunde cu glas plângător:
-Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să pricepem şi noi câte ceva din cele ce spuneţi
dumneavoastră, de ce ne-aţi mai adus aici, să vă bateţi joc de noi ? Ei, cucoane, cucoane ! Puternic eşti,
megieş (vecin) îmi eşti,ca ţăran – răzeş ce mă găsesc , şi ştiu bine că n-are să-mi fie moale, când m-oi
întoarce acasă, unde mă aşteaptă nevoile. Dar, să nu vă fie cu supărare, că noi, cu palmele astea bătătorite ,
vă ţinem pe dumneavoastră de-atâta amar de vreme, şi dumneavoastră vă bateţi joc de noi: din mojici,
ghiorlani şi dobitoci nu ne scoateţi. Dar să ne fie cu iertare cucoane, v-aţi învăţat a lua focul totdeauna cu
mâinile astea mojiceşti… tot ale noastre , ale celor horopsiţi !
La această adunare se afla şi colonelul Alexandru Cuza, care a dat mâna prieteneşte cu moş Ion
Roată, când a văzut că a avut curajul să-l înfrunte pe boier.
În sfârşit, după multe dezbateri furtunoase urmate în sfatul (şedinţa) mai marilor oameni din
Moldova, s-a înfăptuit Unirea, şi apoi deputaţii s-au întors fiecare pe la casele lor
Peste câţiva ani după aceasta, trecând Cuza Vodă spre Bucureşti, a poposit la Aiud, unde l-a
întâmpinat o mulţime de lume, ca pe un domnitor.
Printre mulţimea aceea de oameni ce se înghesuia să-l vadă pe Cuza, iaca se zăreşte o hârtie
fâlfâind pe deasupra capetelor mulţimii, în vârful unei prăjini. Cuza vodă înţelegând că trebuie să fie vorba
de vreun suflet necăjit, face semn să i se deschidă calea celui care vrea să ajungă la el. Şi când acolo, cine
credeţi că era ? Chiar Ion Roată, care a şi îngenuncheat dinaintea domnitorului, sărutându-i mâna, cu lacrimi
în ochi, şi dându-i hârtia scrisă pe ambele feţe.
- Ia te uită, prietenul şi tovarăşul meu vechi, moş Ion Roată. Ia, ridică-te, moş Ioane, şi spune-mi fără
sfială ce durere ai ! Ţi-a făcut cineva vreun neajuns ! ?
Moş Ion Roată se ridică şi se jelui domnitorului despre toate nelegiuirile pe care i le făcuse boierul
cel puternic , megieşul lui din satul Câmpuri: cum a pus feciorii boiereşti să-i omoare vitele (vacile, caii,
oile, porcii).
- Îţi poţi închipui, măria ta, ce urgie (necaz) era pe capul meu ! Şi dacă am văzut că nu mai încetează
cu jafurile asupra mea, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la boier să mă jeluiesc. Şi boierul, în loc să-mi
spună şi el un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu toate slugile de la curtea boierească,încât am
crezut că a căzut cerul pe mine, de ruşine. Ba încă m-a şi ameninţat că altă dată, de mi-o călca piciorul în
ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară şi să mă bată cu biciul ! Şi uite-aşa , măria ta,
m-a lăsat sărac, lipit pământului, ba mi-a ridicat şi cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru !
Cuza vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ion Roată, cât a vorbit. Şi când a isprăvit vorba,
Cuza vodă i-a pus în mână două fişicuri de bani galbeni (napoleoni) zicându-i cu bunătate:
- „Ţine, moş Ioane, acest mic dar de la mine, şi cumpără-ţi alte animale, cum te-a lumina Cel de sus.
Iar pe boier lasă-l în judecata lui Dumnezeu
Lui moş Ion Roată i se umplu din nou ochii de lacrimi, şi sărutând mâna lui Cuza vodă, ca semn de
mulţumire , zise oftând:
- Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria ta ?
- „Cu ruşinea iaca aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza vodă, sărutându-l şi pe un obraz şi pe altul, în
faţa mulţimii adunate acolo, Du-te acum, şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că pe unde te-a scuipat
boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea”.
- „Şi iaca aşa s-a sfârşit povestea mea !”