1. INTRODUCERE.

PERIODIZAREA ŞI SURSELE
ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI

OBIECTIVE:

 Cunoaşterea etapelor istoriei vechi a României

 Principalele surse care tratează istoria veche a României
 Analizarea metodologiei cercetării

REZUMAT:

Pentru o mai bună structurare a cursului, s-a realizat o periodizare

a istoriei vechi a României. Încadrarea cronologică porneşte de la
primele urme omeneşti de pe teritoriul avut în discuţie, până la
momentul căderii limes-ului dunărean, la începutul secolului al VII-
lea d. Hr. Sunt prezentate pe scurt şi principalele caracteristici ale
fiecărei epoci în parte. De asemenea, sunt discutate principalele
izvoare legate de istoria spaţiului carpato-dunărean.

1. 1. INTRODUCERE
Istoria veche a României şi studiul acesteia are un rol deosebit în
înţelegerea procesului de formare a poporului român. Spaţiul geografic
cuprins între Munţii Balcani, Carpaţii Păduroşi, Tisa şi Nistru a
reprezentat aria de formare a poporului român. La aceasta se adaugă
zona cunoscută astăzi drept Dobrogea, care însă în antichitate a avut o
istorie relativ diferită faţă de cea a teritoriului amintit mai sus. De aceea,
în cadrul prezentului studiu, Dobrogea va beneficia de un tratament
deosebit, ca un studiu de caz.

1
 În analizarea istoriei antice a României, metoda folosită va fi
coroborarea diferitelor tipuri de surse: arheologice, literar-istorice, și
epigrafice, geografice, artistice. Numai studiul combinat al tuturor
acestor tipuri de surse, acolo unde sunt disponibile, ne poate oferi o
imagine comprehensivă asupra trecutului spaţiului românesc; aceasta,
pentru că accentul pe un anumit tip de surse poate să ducă la o percepţie
deformată, riscând astfel a cădea în extreme nedorite. Astfel, accentul
pus doar pe studiul izvoarelor istorice, de exemplu, fără a ţine seama de
celelalte tipuri de surse, oferă răspunsuri doar parţiale (şi interpretabile)
la problema atât de discutată a etnogenezei poporului român.
Dacă în perioada guvernării comuniste, în special după 1980
(anul aniversării a 2050 de ani de la "primul stat dac centralizat şi
independent" al lui Burebista), tendinţele în istoriografia românească
mergeau în direcţia accentuării rolului dacilor în istoria Europei antice,
ajungându-se până la aberaţii precum teoria protocronistă. Aceasta
presupunea că spaţiul Daciei reprezenta centrul lumii, vârful Omu fiind,
în aceeaşi ordine de idei, axis mundi; se postula răspândirea tracilor în
întreaga lume, cu rol civilizator, ei putând fi regăsiţi, conform teoriilor
lui Iosif Constantin Drăgan şi ale adepţilor săi, inclusiv în America
Centrală, Danemarca sau chiar Palestina (sic!). După 1989, s-a încercat
rescrierea istoriei vechi a României într-un mod ceva mai obiectiv, care
să ţină seama de realităţile arheologice şi istorice, eliberate de
constrângeri ideologice. Însă, chiar şi în perioada post-decembrie 1989
continuă să fie exprimate încă reminiscenţe protocroniste. Adepții
neprofesioniști ai acestui curent para-științific consideră, în continuare și
în pofida realităţii istorice (asigurată prin datele disponibile), că dacii au
avut un rol civilizator în istoria lumii, ajungând până acolo încât să emită
ideea potrivit căreia, la cucerirea romană a Daciei, învinşii i-au învăţat
pe învingători limba latină! La aceasta se adaugă constituirea mitului
"poporului ales", conform căruia România are un destin deosebit, în
viitor ea ajungând chiar o putere mondială! Se pot desprinde câteva
elemente cheie între "argumentele ştiinţifice" înaintate de aşa-zişii

2
cercetători, adepţi ai teoriei protocroniste, care se ocupă cu istoria şi
civilizaţia pre-romană de pe teritoriul României: mitul poporului ales,
România - centru al lumii, rolul civilizator al tracilor - în special al
dacilor - , originea lor străveche. Argumentele folosite ţin de latura
sentimentală, în special punându-se accent pe naţionalism, demonstrația
științifică având pentru respectivii o importanţă minoră sau irelevantă.
La o analiză mai atentă, argumentele fanteziste propuse de adepţii
acestei teorii devin simple motive literare, mai bune pentru a elabora o
lucrare ce ţine de domeniul literaturii fantastice, decât de istorie.

Portretul lui Decebal sculptat în stâncă pe malul Dunării, lângă

Orşova, la iniţiativa şi cu fonduri puse la dispoziţie de Iosif Constantin
Drăgan. Legenda: DECEBALUS REX. DRAGAN FECIT.

Această teorie se cristalizează în contextul în care regimul

comunist, datorită unei pretinse îndepărtări de politica Moscovei, încerca
să-şi găsească o nouă legitimare şi nu are, trebuie accentuat acest fapt,
nici o bază ştiinţifică. Distorsionarea adevărului istoric şi folosirea în
mod deliberat a fragmentelor din anumite surse – dar lipsită de orice
umbră de metodă științifică – fac parte din tehnicile favorite ale acestor
"cercetători". Unor astfel de exagerări trebuie să li se răspundă printr-o

3
privire obiectivă asupra istoriei vechi a României: fără a minimaliza
rolul jucat de strămoşii noştri, dar şi fără a-l exagera până la ridicol,
prezentul studiu doreşte analizarea în mod ştiinţific, argumentat, a temei
propuse.

1. 2. PERIODIZARE
Să începem aşadar prin prezentarea unei cronologii ce porneşte
de la apariţia omului în spaţiul avut în discuţie (c. acum 1 milion de ani)
şi până la căderea limes-ului dunărean, pe la 602, eveniment datorat
revoltei centurionului Phokas împotriva basileului Maurikios.
Din punct de vedere al periodizării, epoca pietrei se împarte în
paleolitic (c. 1000000- 10000 a.Chr.), mezolitic (epoca mijlocie a
pietrei: 10000- 5500 a.Chr.) şi neolitic (5500-2500 a.Chr.).
De asemenea, în cadrul PALEOLITICULUI, se disting trei
perioade, fiecare având propriile caracteristici: paleoliticul inferior
(1000000-100000 a.Chr.), când preponderentă este "cultura de prund",
astfel numită datorită folosirii unui utilaj litic prelucrat din pietre de râu;
paleoliticul mijlociu (100000- 40000 a.Chr.), când caracteristică devine
locuirea în peşteri, apariţia uneltelor din os şi prezenţa omului de
Neanderthal inclusiv pe teritoriul României actuale; paleoliticul
superior (40000 - 10000 a.Chr.), când asistăm la apariţia lui Homo
sapiens fossilis, strămoşul direct al omului actual şi generalizarea
locuirii atât în peşteri, cât şi pe terasele râurilor.
Perioada MEZOLITICULUI reprezintă una de tranziţie către
epoca nouă a pietrei (neolitic 5500- 2500 a.Chr.). În mezolitic asistăm la
tendinţa de fragmentare în culturi locale, eterogene din punct de vedere
cultural.
NEOLITICUL se împarte şi el în trei subperioade: vechi (5500-
3500 a.Chr.), când predominantă devine influenţa anatoliană asupra
fondului local. Aceeaşi perioadă a fost martora apariţiei cultivării
plantelor şi creşterii animalelor ca fenomene economice, în timp ce în
plan cultural, ceramica lineară prezentă în cadrul culturilor Starčevo-Criş

4
sau Vinča-Turdaş reprezintă dominanta. În neoliticul mijlociu (3500-
3000 a.Chr.) suntem martori la introducerea în viaţa cotidiană a
obiectelor de podoabă prelucrate din aur şi aramă, în timp ce în
neoliticul târziu (3000-2500 a.Chr.), îşi face apariţia agricultura
primitivă. "Revoluţia neolitică", adică "inventarea" agriculturii ca mijloc
de subzistenţă a reprezentat un pas fundamental pe scara evoluţiei
umane. Dacă anterior, alimentaţia omului era asigurată doar de
vânătoare sau cules, începând din neoliticul târziu, practicarea
agriculturii a adus importante transformări în planul socio-economic şi
cultural. În plan social, se realizează separarea între populaţiile de
păstori sau vânători, de regulă nomade, şi cele de agricultori, care tind să
se sedentarizeze. În plus, în plan cultural, agricultura a adus în
mentalitate conceptul de proprietate particulară, care ulterior va duce la
apariţia noţiunii de "teritorialitate".
Aceeaşi perioadă a fost martora înmulţirii uneltelor din cupru,
pentru ca în plan cultural să predomine ceramica pictată cu motive
antropomorfe şi zoomorfe, care de altfel se regăsesc şi în plastică.
Trecerea de la epoca pietrei la epoca metalelor s-a făcut printr-o
perioadă de tranziţie la epoca bronzului (2500-1800 a.Chr.). Aceasta
este dominată de sosirea în spaţiul avut în discuţie a populaţiilor de
origine indoeuropeană. Provenind cel mai probabil din zona aflată la
nord de Munţii Caucaz, acestea s-au deplasat prin Asia Mică în Balcani,
pentru ca de acolo să se răspândească în întreaga Europă. Ramura tracică
a indoeuropenilor se va stabili în peninsula balcanică. Dintre aceştia,
triburile dacilor şi geţilor au ocupat teritoriul actualei Românii,
constituind ramura nordică a tracilor. Rapida expansiune a populaţiilor
indoeuropene s-a datorat în principal inovaţiilor acestora: prelucrarea
metalelor, în speţă a bronzului şi folosirea calului şi a carului de luptă. În
plus, promovarea valorilor războiului în cadrul societăţii, ca şi accentul
pe calităţile militare ale individului au contribuit la rapida lor
expansiune. În plan spiritual, dacă în epoca pietrei erau adorate divinităţi

5
chtoniene, având în frunte Marea Mamă a zeilor, indoeuropenii au adus
cu ei un panteon în care divinităţile solare jucau un rol preponderent.
După aşezarea şi sedentarizarea lor, asistăm la un adevărat
sincretism religios, o combinare a atribuţiilor divinităţilor neolitice cu
cele solare ale noilor veniţi. Fenomenul este decelabil mai ales în spaţiul
grec, unde există de altfel înregistrată această sinteză. Din păcate, pentru
spaţiul românesc acest fapt este mai puţin evident, mai ales datorită
lipsei surselor scrise.
Epoca bronzului (1800-800 a.Chr.) este, la rândul său,
subîmpărţită în trei perioade: timpurie (1800-1600 a.Chr.), mijlocie
(1600-1300 a.Chr.) şi târzie (1300-800 a.Chr.). Perioada se
caracterizează în principal prin accentuarea legăturilor cu lumea
mediteraneană, în special cu civilizaţia miceniană din Grecia
continentală. În plan social-economic, prezenţa depozitelor de bronzuri
şi a tezaurelor din piese de aur demonstrează existenţa unei categorii de
meşteri specializaţi, probabil aflaţi sub protecţia unor şefi de triburi sau
chiar de uniuni tribale. Prezenţa cu preponderenţă în cadrul acestor
tezaure a armelor, podoabelor şi vaselor pentru băut demonstrează faptul
că respectivele obiecte reprezintă bunuri de prestigiu, legate de existenţa,
menţionată mai sus, a unor şefi de triburi. Societatea poate fi
caracterizată ca una războinică, în care prestigiul, în special cel dobândit
pe cale militară, a jucat un rol esenţial în structurarea unei elite
războinice la vârful piramidei sociale. În cadrul acestui tip de societate,
darul şi tezaurizarea bunurilor de prestigiu reprezintă componente
esenţiale atât în cadrul relaţiilor de schimb, cât şi în cel al afirmării
autorităţii respectivei elite militare. În domeniul spiritualităţii, ritul
funerar al incineraţiei s-a răspândit în întreaga arie avută în discuţie,
indicând astfel schimbarea practicilor religioase.
Perioada de trecere de la sfârşitul epocii bronzului la epoca
fierului (cunoscută şi sub numele de Hallstatt timpuriu) este marcată
de o mare înflorire culturală, dovedind o importantă creşterea
demografică. Apariţia cetăţilor apărate cu un val de pământ ca loc de

6
refugiu în caz de pericol pentru populaţia din teritoriul înconjurător
marchează, printre altele, instabilitatea perioadei.
Epoca fierului (800 a.Chr. - 106 p.Chr.) se împarte în prima
epocă a fierului (Hallstatt, 800-300 a.Chr.) şi a doua epocă a fierului,
sau Latène (300 a.Chr. - 106 p.Chr.). Dacă Hallstatt-ul timpuriu
reprezintă o epocă de tranziţie, cel mijlociu (800-650 a.Chr.) are drept
caracteristici generalizarea metalurgiei fierului pe întreg cuprinsul
actualei Românii. În această perioadă, răspândirea unei singure culturi,
Basarabi, în spaţiul avut în discuţie, demonstrează crearea unei unităţi
culturale diferită de fragmentarea din epoca bronzului. Perioada este
marcată şi de părăsirea mai multor cetăţi cu val de pământ, în special în
Transilvania, fenomen ce poate fi pus în legătură cu o restructurare a
locuirii în nordul zonei carpato-dunărene. Acest fenomen este de regulă
pus în legătură de către cercetarea modernă cu introducerea metalurgiei
fierului, eveniment care a dus la declinul exploatărilor de cupru din
munţii din nordul Transilvaniei. Fenomenul a mai fost pus în legătură şi
cu o presupusă invazie a unor populaţii de călăreţi provenind din răsărit,
cimmerienii, în jurul anilor 700 a.Chr.
Tipul de aşezare al perioadei este cel al aşezărilor întărite, fie pe
înălţimi, fie pe terase apărate natural de pe malul râurilor.
Începând cu secolul al VII-lea a.Chr., se poate vorbi despre geţi
şi daci, în înţelesul dat de către sursele istorice. În cadrul Hallstatt-ului
final (600-300 a.Chr.), spaţiul românesc a fost supus influenţelor
greceşti, scitice şi celtice. Aceeaşi perioadă a fost martora intrării geţilor
în istorie, prin înregistrările care ne-au parvenit de la autorii antici, în
special cei de limbă greacă. Denumirea de geţi (Γέται, Getae) şi daci
(Δάκοι, Δάκαι, Daci) au fost folosite de către autorii greci şi latini pentru
a desemna triburile de la Dunărea de Jos (geţi) şi cele din zona centrală
şi vestică a spaţiului carpato-dunărean (daci). Există, totuși, exemple
când numele de geţi sau daci a fost extins asupra tuturor triburilor din
spaţiul avut în discuţie.

7
 Influenţa greacă asupra geţilor s-a manifestat îndeosebi în
Dobrogea, unde, după fondarea coloniilor vest-pontice (Histria, Tomis,
Callatis), asistăm la contacte directe între noii veniţi şi autohtoni.
Superioritatea civilizaţiei greceşti va duce la profunda influenţare a
triburilor getice de către primii, inclusiv până la imitarea monedelor
greceşti de către autohtoni în cadrul relaţiilor de schimb.
Influenţele scitice s-au manifestat îndeosebi prin intermediul
agatirşilor, populaţie de factură scitică aşezată în Transilvania şi de la
care populaţiile locale au preluat diferite elemente culturale (pumnalele
de tip akinakes, oglinzile de bronz de tip scitic, obiceiul depunerii de
vârfuri de săgeţi din bronz în morminte, stilul animalier în artă, obiceiul
tatuajului).
Influenţele celtice se manifestă prin contactul direct cu lumea
celtică, în partea de nord-vest şi vest a spaţiului avut în discuţie. În jurul
anului 300 a.Chr., triburi celtice precum cele ale anarţilor şi britolagilor
se aşează chiar în interiorul Daciei. Alături de aceştia, întâlnim şi
populaţii de neam germanic, cum ar fi triburile bastarnilor, care se vor
aşeza în Moldova (c. 200 a.Chr.).
Aceeaşi perioadă a fost martora atât a introducerii roţii olarului,
probabil adusă de către celţi, cât şi a începutului circulaţiei monedelor
străine (greceşti şi macedonene) şi imitarea lor pe teritoriul Daciei. Pe
lângă acestea, perioada este marcată de intrarea geţilor în istorie. În
fragmentele păstrate de la Hekataios din Milet sunt menţionate
populaţiile crobizilor şi trizilor, aflate probabil în Dobrogea.
Aproximativ în aceeaşi perioadă (secolul al V-lea a.Chr.), Hellanikos din
Lesbos, din a cărui lucrare "Obiceiuri barbare" s-au păstrat doar
fragmente, relata despre legenda lui Zamolxis, sclav al lui Pitagora,
acelaşi autor menţionând şi geţii.
Însă, de la Herodot (cu lucrarea Istorii) ne-a parvenit cea dintâi
relatare sigură cu privire la "geţii care se cred nemuritori", în contextul
expediţiei regelui persan Darius împotriva sciţilor (514 a.Chr.).

8
 Începând de acum, înregistrările scrise despre populaţiile din
spaţiul carpato-danubian se vor îndesi, în contextul contactelor dintre
geţi, daci şi lumea mediteraneană.
A două vârstă a fierului (epoca Latène, 300 a.Chr. - 106
p.Chr.), a fost dominată de atingerea unui tot mai înalt grad de
dezvoltare materială. Contactele cu lumea mediteraneană, paşnice (prin
intermediul relaţiilor comerciale, în special cu cetăţile pontice), dar şi
violente, în cazul încercărilor regilor macedoneni sau, mai târziu, ale
romanilor de a-şi extinde dominaţia la nord de Dunăre, vor duce la tot
mai frecventa menţionare a dacilor şi geţilor în sursele scrise. Pe lângă
acestea, informaţia arheologică pare să o confirme pe cea din sursele
scrise: perioada este iniţial dominată de marea invazie celtică în
Transilvania şi Oltenia, parte a marii migraţii celtice care-şi va atinge
limitele în Asia Mică, odată cu instalarea galaţilor. Tot în secolul al III-
lea a.Chr. apar primele monede de argint aparţinând dinaştilor daci sau
geţi, copiate după cele greceşti şi macedonene.
În plan politic se observă, probabil determinată de ameninţările
reprezentate de prezenţa celtică în Transilvania, Basarabia de Sud, cea
bastarnă în Moldova, ca şi apropierea romanilor de Dunăre, tendinţa de
coagulare a triburilor în uniuni tribale, care în secolul I a.Chr. va duce la
formaţiunea politică a lui Burebista. Fărâmiţarea "statului" burebistan
după moartea marelui rege a dus la apariţia a patru sau cinci uniuni
tribale pe cuprinsul Daciei. De asemenea, apropierea romanilor de
Dunăre a rezultat în contacte directe între cele două lumi, nu în mod
neapărat violente. De multe ori, asistăm la implicarea dinaştilor daci sau
geţi în politica romană, cum a fost cazul lui Burebista sau Cotyso. Pe de
altă parte, acelaşi secol I a.Chr. a fost martorul cuceririi treptate a
Dobrogei de către romani, având drept consecinţă integrarea geţilor din
zonă în sfera de dominaţie romană.
Primul secol al erei noastre a fost martorul câtorva evenimente de
importanţă majoră pentru istoria veche a României: în primul rând,
aşezarea sarmaţilor iazygi în Câmpia Tisei; transferuri de populaţie

9
efectuate de către romani, cu a fost cea realizată de către guvernatorul
Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus în 57-67 şi apariţia pe
scena istoriei a lui Decebal (87), în contextul războiului dacilor cu
Domiţian. Începutul secolului următor marchează cucerirea Daciei de
către romani în urma a două dificile războaie (101-102 şi 105-106) şi
integrarea acesteia în Imperiu, perioadă cunoscută drept Dacia romană
(106-271).
Integrarea Daciei în Imperiu a adus cu sine o serie de noi
elemente: racordarea noii provincii la lumea mediteraneană, din punct de
vedere economic; prezenţa armatei romane în provincie, cu multiple
consecinţe, mai ales în planul romanizării; colonizarea noii provincii cu
colonişti proveniţi ex toto orbe Romana; schimbarea modelului de
locuire; transformări în câmpul spiritualităţii. Însă, de departe cel mai
important fenomen este cel al romanizării. Având drept factori armata,
coloniştii, administraţia şi, împreună cu aceasta, impunerea limbii latine
ca limbă oficială, urbanizarea, impunerea religiei romane şi, corolar al
acesteia, sincretismul în plan religios, romanizarea a reprezentat un
proces de durată, care s-a întins inclusiv după părăsirea Daciei de către
armata romană în 271.
În plan politic, viaţa provinciei romane a fost dominată de
relaţiile cu populaţiile barbare de la frontiere. Încă din 117/118, sunt
înregistrate atacuri ale sarmaţilor iazygi şi roxolani de la frontierele
provinciei, coroborate cu răscoale ale dacilor recent supuşi. Apoi, în 170,
a fost înregistrată marea invazie a costobocilor, trib al dacilor liberi, care
a ajuns până în Grecia continentală, distrugând celebrul sanctuar de la
Eleusis. Secolul al III-lea a fost martorul intensificării activităţii
barbarilor: în 238, avem înregistrat un atac carpo-gotic, care a ajuns până
în Peninsula Balcanică, pentru ca în 251, marea invazie a populaţiilor
gotice conduse de către regele Kniva să devasteze totul, însuşi împăratul
Traianus Decius căzând pe câmpul de luptă.
În ciuda acestor invazii pustiitoare, viaţa provinciei a continuat,
ca şi procesul de romanizare. Numeroase inscripţii atestă acest fapt.

10
Alături de prezenţa romană în provincie, este înregistrată şi cea a
autohtonilor daci. Romanizarea autohtonilor este atestată atât de sursele
epigrafice, cât şi de ridicarea la rang de municipium sau colonia a unor
aşezări din Dacia, fenomen care va fi dezbătut pe larg într-o prelegere
ulterioară.
Părăsirea Daciei reprezintă un alt eveniment major în cadrul
istoriei vechi a României. În stadiul actual al cercetării, există o serie de
discuţii în lumea ştiinţifică privind abandonul provinciei. Fie că s-a
petrecut în timpul lui Aurelian (270-275), fie mai devreme, în timpul lui
Gallienus (260-268), realitatea părăsirii Daciei nu a afectat major
procesul început după cucerirea acesteia: romanizarea. Chiar şi după
retragerea romană, procesul de romanizare a continuat, în ciuda
prezenţei populaţiilor barbare pe teritoriul fostei provincii.
Astfel, în prima jumătate a secolului al IV-lea, suntem martori la
infiltrarea populaţiilor gotice, purtătoare ale culturii Sântana de Mureş-
Cerneahov în Moldova, Muntenia şi, mai târziu, în Transilvania.
Prezenţa populaţiilor gotice pe teritoriul actualei Românii nu a schimbat
în mod fundamental structura etnică a autohtonilor. Chiar dacă din punct
de vedere arheologic, se poate constata o conlocuire a goţilor cu
autohtonii, până într-acolo încât elita perioadei se dovedeşte a fi una
mixată, formată atât din autohtoni, cât şi din alogeni, care împreună
participau la raiduri de pradă care avea ca obiectiv provinciile balcanice
ale Imperiului - totuşi, fondul lingvistic nu a fost afectat. Există foarte
puţine elemente provenind din gotă în cadrul limbii române, ceea ce
demonstrează că elementul autohton a fost îndeajuns de puternic pentru
a nu fi influenţat în mod decisiv de prezenţa gotică.
De altfel, după 375 (anul invaziei hunice în Eurpa), caracterul
"ocupaţiei" barbare asupra fostei provincii s-a schimbat. Avem de-a
face, începând de acum, cu impunerea unei suprastructuri de dominaţie,
în care elementul hunic reprezenta pătura dominantă, în timp ce
autohtonii reprezentau elementul dominat. După înfrângerea hunilor la
Nedao (454), având drept consecinţă destrămarea "imperiului hunic",

11
suntem martori la dominaţia gepizilor în Transilvania, din nou având
aceleaşi caracteristici ca în cazul goţilor.
Secolele V-VII au fost dominate, pentru spaţiul românesc, de
frământările determinate de sosirea diferitelor populaţii migratoare în
spaţiul carpato-danubian sau pannonic: slavi, avari sau kutriguri, cu toţii
au exercitat o dominaţie efemeră asupra daco-romanilor. Aceeaşi
perioadă a fost martora apariţiei culturii Brateiu-Moreşti, de factură
romanică, dovadă a continuităţii daco-romanilor în aria avută în discuţie.
Istoria veche a României se opreşte (din perspectiva
istoriografică clasică) la momentul anului 602, când trupele bizantine
care acţionau la Dunăre împotriva slavilor s-au revoltat din cauză că nu
fuseseră plătite. În consecinţă, au ales ca împărat pe centurionul Phokas,
pornind spre Constantinopol. În acest context, a avut loc prăbuşirea
limes-ului dunărean, acest eveniment determinând trecerea triburilor
slave în Balcani şi dislocarea romanităţii de la sudul Dunării. În realitate,
limesul se va ”părăgini” și va fi abandonat treptat peste un deceniu de la
aceste evenimente, așa cum o exprimă de altfel sfârșitul circulației
monetare dobrogene: la Ibida și Capidava 612/3, Istrus (Histria) 613/4,
Halmyris 613/4, Aegyssus 613/4, Argamum 613/4, Tomis 613/4, Acres
613/4, Dionyssopolis 613/4, Bizone 613/4, Axiopolis 614/5, Ulmetum
614/5 și Sacidava 615/6. Din perspectivă politică, abia anii 680 și
venirea în spațiul balcanic al bulgarilor lui Asparuh înseamnă și
părăsirea oficială a acestor teritorii.
În timp ce romanitatea de la nordul Dunării s-a concentrat în
Carpaţi, cea de la sudul Dunării avea să ducă o luptă dificilă cu
populaţiile slave, rămânând în cele din urmă concentrată în zona
muntoasă a Balcanilor, în special în actuala Grecie de nord şi Macedonia
(aromâni, meglenoromâni). În vreme ce romanitatea de la nordul Dunării
a găsit puterea de a reveni, aceasta şi datorită părăsirii de către triburile
slave a zonei şi trecerii lor la sud de Dunăre, romanitatea sud-dunăreană
s-a pierdut, rămânând ca în Evul Mediu să mai persiste doar câteva
enclave în zonele mai sus amintite.

12
 1. 3. SURSELE ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI
Istoria veche a României trebuie analizată folosind diferitele
tipuri de surse, în funcţie de epocă. Fără o coroborare a datelor
provenind din diferitele tipuri de surse, ca şi a combinării mai multor
domenii ştiinţifice, cum ar fi antropologia, geografia, filologia, studiul
mitologiei sau etnografia, riscăm a avea o imagine deformată asupra
istoriei vechi a României.
Cât priveşte tipologia surselor, acestea se împart în mare în surse
scrise şi nescrise. În cadrul surselor scrise, acestea au în componenţă
câteva categorii: istorice, literare şi epigrafice. Dintre sursele istorice,
cele de limbă greacă au început a înregistra informaţii despre geţi încă
din secolul al VI-lea a.Chr., când Hekataios din Milet menţiona, în
lucrarea sa Descrierea/Înconjurul lumii, păstrată fragmentar, prezenţa
crobizilor şi trizilor în Dobrogea. De asemenea, Herodot, în lucrarea
Istorii menţiona, în contextul descrierii expediţiei marelui rege persan
Darius I împotriva sciţilor din 514 a.Chr., prezenţa "geţilor care se cred
nemuritori". Populaţiile getice au fost menţionate şi la Thucydides -
Războiul peloponesiac - în care autorul grec tratează marginal tracii
odrysi şi pe geţi. De asemenea, Xenophon, în cartea a VII-a din
Anabasis, oferă o serie de informaţii despre tracii sud-dunăreni. Alte
relatări despre geţi se găsesc în operele lui Hellanikos din Lesbos
(lucrare păstrată fragmentar, datată în secolul al V-lea a.Chr.), Ephoros
(autor de secol IV a.Chr., cu o lucrare păstrată, la rândul său,
fragmentar), Theopompos sau Phylarchos.

13
 Bust al lui Herodot, datând din sec. II p.Chr.
Stoa lui Attalos, Atena.

Strabo din Amaseia (c. 65 a.Chr. - 20 p.Chr.), cu lucrarea

Comentarii geografice (în 17 cărţi, păstrată integral) reprezintă
principalul izvor pentru geografia şi istoria Daciei în secolele II-I a.Chr.
În aceeaşi perioadă (secolul I a.Chr.), Diodor din Sicilia redacta o
lucrare amplă, Bibliotheca, în 40 de cărţi, în care strânge informaţii din
lucrări mai vechi, între care şi unele care tratează spaţiul pe care îl avem
în discuţie.
În sfârşit, Cassius Dio a redactat o Istorie romană, elaborată
după 229 a.Chr. Din păcate, pasajele referitoare la războaiele dacice ne-
au parvenit doar sub forma unor rezumate păstrate în epoca bizantină la
istoricii Ioannes Xiphilinos şi Zonaras (primul în sec. al XI-lea şi cel
de-al doilea în sec. al XII-lea).
Autorii de limbă latină, cu toate că aduc informaţii ceva mai
târzii referitoare la daci, totuşi se dovedesc a fi surse extrem de utile
pentru istoria spaţiului carpato-dunărean. Dintre aceştia, mai importanţi
sunt Caius Iulius Caesar, care în De bello Gallico relatează despre
relaţiile dintre daci şi celţii anarţi, Trogus Pompeius (Historiae

14
Philippicae), care aduce informaţii despre conflictul dintre Lysimachos
şi Dromichaites, ca şi despre cel dintre daci şi bastarni; acestora li se
adaugă o serie de poeţi, între care de departe se remarcă Publius
Ovidius Naso, exilat de Augustus la Tomis şi care, în Tristia şi
Epistulae ex Ponto, oferă o serie de informaţii privind viaţa la Dunărea
de Jos la începutul erei creștine.
În secolul al IV-lea p.Chr., Ammianus Marcellinus, autor de
origine greacă, dar care scrie în limba latină, a redactat o lucrare
monumentală (Rerum gestarum libri qui supersunt), în 31 de cărţi, din
care s-au păstrat cărţile 14-31. În contextul relatării domniei împăratului
Valens (364-378), autorul narează expediţia acestuia împotriva goţilor
lui Athanaric (367-369). De asemenea, în ultima carte, relatează despre
invazia hunică şi consecinţele acesteia: trecerea goţilor în imperiu,
revolta lor şi bătălia de la Adrianopol (378), cu un deznodământ nefericit
pentru romani.
Fără a putea preciza momentul redactării, în Antichitatea Târzie
este scrisă Historia Augusta, în fapt o culegere de biografii imperiale a
30 împăraţi, între Hadrian (78-138) şi Numerianus (283-284). După
afirmația pseudoautorilor, șase la număr, Aelius Spartianus, Iulius
Capitolinus, Vulcacius Gallicanus, Trebellius Pollio, Lampridius şi
Flavius Vopiscus, ar fi fost scrisă în 244-253. Din ea lipsesc viețile lui
Filip Arabul, Decius, Gallus, Aemilianus şi o parte din viaţa lui Valerian
(244-253). Mulţi cercetători consideră însă că această culegere,
continuare la culegerea de biografii între scrisă Iulius Caesar-Domitianus
Suetonius (76-141) - Vitae duodecim Caesarum, a fost scrisă de un unic
autor, la sfârşitul sec. IV p.Chr.
În secolul al VI-lea p.Chr., Iordanes, autor de origine gotică,
redactează o lucrare, Getica, în fapt o istorie a goţilor. Pentru a conferi o
origine cât mai ilustră neamului său, Iordanes face în mod deliberat o
confuzie între goţi şi geţi. Este remarcabilă încercarea autorului de a
construi (în mod artificial), o dinastie getică, ce porneşte de la Burebista
şi sfârşeşte cu Decebal, motiv pentru unii cercetători moderni de a

15
afirma continuitatea de guvernare în perioada secolelor I a.Chr. -
începutul secolului al II-lea p.Chr. Pe de altă parte, din motive
propagandistice, autorul a ales din istoria geţilor doar faptele glorioase,
menite a pune în evidenţă vitejia şi caracterul războinic al acestora.
Dintre sursele geografice, Claudius Ptolemaios a redactat în
secolul al II-lea p.Chr. un Îndreptar geografic, în 8 cărţi, al cărui scop
era stabilirea poziţiei fiecărei aşezări cunoscute în conformitate cu
coordonatele astronomice. Datele referitoare la Dacia și spațiul moesic
se regăsesc în Cartea a III-a a lucrării geografului alexandrin. O lucrare
de prim rang este Tabula Peutingeriana, copie din sec. XI-XII a unei
hărţi a drumurilor romane, al cărui nume este împrumutat de la
posesorul documentului la începutul secolului al XVI-lea, Conrad
Peutinger din Augsburg. Lucrarea este o hartă cu itinerarii minuțios
redactate, desenată pe un sul din pergament, lat de 34 cm şi lung de 6,8
m, compus din 12 segmente, din care lipsește tocmai cel iniţial cu
numele autorului. Tabula este elaborată în două faze distincte, la
începutul secolului III p.Chr., cu adăugiri importante în epoca lui
Theodosius al II-lea (prima jum. a sec. V p.Chr.). Drumurile romane
care străbăteau Dacia se regăsesc pe Segmentum VII, respectiv
Segmentum VIII (cu indicarea distanțelor între punctele figurate în
itinerar).
Cele mai importante surse ale antichității târzii sunt Procopius
din Caesarea (De aedificiis), Geograful ravennat (Anonymus
Ravennatus) și Hierocles. Hierocles (prima jum. a sec. VI p.Chr.) ne
lasă un Synecdemos, un indice istorico-geografic al provinciilor şi
oraşelor din Imperiul roman de răsărit, de inspirație laică, dar atât de
bine documentat, încât în secolul al X-lea este utilizat de Constantin VII-
lea Porfirogenetul, care îl numeşte “gramaticul”. Procopius din
Caesarea – personaj de prim rang în epoca lui Iustinian, scrie în secolul
al VI-lea p.Chr., în vremea acestui împărat. Interesul nostru direct este
îndreptat spre De aedificiis (Despre zidiri), lucrare redactată între 553-
555, unde descrie construcţiile militare din epoca sa, lăsând materiale

16
preţioase pentru cunoaşterea istoriei militare, a topografiei şi toponimiei
Imperiului bizantin din vremea lui Iustinian. El aduce cele mai
importante informații literare referitoare la refacerea limes-ului dunărean
în această vreme. Geograful ravennat este un anonim din sec. VII
p.Chr., autor al unei Cosmographii, lucrare geografică în 5 cărţi.
Lucrarea conţine cca 5300 de nume, din perspectiva noastră fiind
importantă tocmai reproducerea a numeroase nume de localităţi din
Dacia şi Scythia Minor (unele în forme corupte).
Pentru România, au fost editate colecţii de surse, precum cea a
lui G. Popa Lisseanu, Dacia în autorii clasici (vol. I, autorii latini; vol.
II, autorii greci şi bizantini), apărută la Bucureşti în 1943. De asemenea,
a fost editată colecţia de izvoare Fontes Historicae Daco-Romaniae (vol.
I, 1964; vol. II, 1970; vol. III, 1975; vol. IV, 1982), apărută la Bucureşti.
În privinţa surselor epigrafice, anterior cuceririi romane a Daciei,
doar inscripţiile cetăţilor pontice pot oferi detalii despre relaţiile acestora
cu dinaştii geţi din zonă. Între acestea, un loc aparte îl deţine decretul în
cinstea lui Acornion din Dionysopolis, prieten al regelui dac Burebista
(Syll., 762= IGB, I2, nr. 13). După cucerirea Daciei, inscripţiile de limbă
latină de pe teritoriul provinciei devin tot mai numeroase, relatând
despre diferite aspecte privind viaţa provinciei. Acestea sunt cuprinse în
IDR (corpus de inscripţii privind Dacia romană), în timp ce acelea
privind Dobrogea sunt publicate în ISM (Inscripţiile Scythiei Minor).
Alte documente epigrafice sunt reprezentate de graffiti, liste de preoţi,
cele de evergeţi, inscripţiile votive sau epitafurile. Ştampilele de pe vase
pot oferi, la rândul lor, informaţii cu privire la circulaţia bunurilor sau
existenţa atelierelor de olari.
Dintre izvoarele papirologice, de o mare importanţă pentru
istoria veche a României este papirul Hunt. Acesta îşi trage numele de
la cel al proprietarului său, A. S. Hunt, care l-a cumpărat în 1925 şi
reprezintă un pridianum, un "ordin de zi" al unei unităţi militare, cohors
I Hispanorum veterana.

17
 Pe lângă sursele scrise, de o mare importanţă se dovedesc a fi
sursele nescrise. Dintre acestea, emisiunile monetare pot relata despre
ideologia regală şi mentalitatea perioadei, în timp ce descoperirile
arheologice pot oferi informaţii cu privire la structura socială
(inventarele funerare din necropole), ritul şi ritualul funerar, sau tipul de
habitat (analiza aşezărilor). Dintre izvoarele numismatice, se remarcă și
primele monedele emise de cetatea Istros/Histria. Iniţial sub forma unor
lingouri sau a unor vârfuri de săgeţi, ulterior sub formă de didrahme,
monedele istrienilor au pătruns adânc în teritoriul de dincolo de Dunăre.
Monedele emise de geto-daci reprezintă copii ale celor greceşti (în
special de epocă elenistică) şi romane. Se poate observa că după 75
a.Chr. denarul roman îşi face apariţia în spaţiul avut în discuţie; la
Tilişca au fost descoperite în acest context chiar o serie de ştanţe
monetare "romane", utilizate pentru imitarea denarilor. Însă coroborarea
tuturor acestor tipuri de surse, acolo unde este posibil, împreună cu
analiza şi din alte puncte de vedere (antropologic, geografic sau
etnologic) reprezintă baza pentru o bună înţelegere a istoriei.

18
TEST DE AUTOEVALUARE:

1. Discutaţi teoria protocronistă.

2. Enumeraţi sursele latine care relatează despre istoria pre-romană a

Daciei.

3. Explicaţi următorii termeni: paleolitic, "revoluţie neolitică", "societăţi

de şefii", galaţi.

4. Cine au fost următoarele personaje: Hekataios din Milet, Ammianus

Marcellinus, Publius Ovidius Naso, Akornion.

LECTURI RECOMANDATE:
Fontes Historiae Daco-Romanae, Izvoarele istoriei României, Bucureşti,
vol. I-II, 1958-1970.
Petrescu Dîmboviţa, Mircea, Vulpe, Alexandru, coord., Istoria
românilor, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001, vol. I.
*

19
 2. DACIA ROMANĂ (106-271 p.Chr.)

OBIECTIVE:

 Diseminarea informaţiilor fundamentale privitoare la administraţia

romană în Dacia şi la evoluţia societăţii daco-romane
 Analiza principalelor surse de epocă.
 Fundamentarea teoriei referitoare la etnogeneza românească.

REZUMAT:

În urma războiului dacic al lui Traian (bellum Dacicum), o parte din

teritoriul controlat de către regalitatea dacă clasică a devenit
provincie romană. Din punct de vedere administrativ a trecut prin
mai multe etape, fiind organizată și reorganizată succesiv de către
Traian, Hadrian, Marcus Aurelius, împăraţii din dinastia Severilor.
Armata, tipul de locuire şi categoriile de localităţi, viaţa economică,
socială şi religioasă au luat în Dacia romană aspectul tipic pentru
provinciile imperiului. Această perioadă, datorită integrării în
structurile romane, a adoptării limbii şi scrierii latine şi a prezenţei
unui număr mare de vorbitori de latină pe teritoriul provinciei,
reprezintă momentul cheie al preocesului de etnogeneză
românească.

2. 1. Premisele. Dacia de la moartea lui Burebista la cucerirea

romană.
Sfârşitul secolului I a.Chr. – începutul sec. I p.Chr. a fost
momentul stabilirii frontierei romane la Dunăre în spațiul vest-balcanic
și începuturile cuceririi Dobrogei de către romani, la sudul Dunării. În

20
29/28 a.Chr. armatele proconsulului Macedoniei M. Licinius Crassus,
după victoria asupra bastarnilor conduşi de către Deldon, înving în
ținuturile dobrogene pe "regii" geţi Dapyx şi Zyraxes, un al treilea
"rege", Rholes, devenind aliat al poporului roman (rex amicus et socius
populi Romani).

Campaniile lui Burebista (81-44 a.Chr.).

Perioada următoare dispariţiei lui Burebista este marcată de

slăbiciunea formaţiunilor politice dacice: până într-atât, încât în anul 6 d.
Hr., Sextus Aelius Catus şi mai apoi Tiberius Plautius Silvanus
Aelianus, în 57/67 p.Chr. reuşesc să trasfere mari mase de populaţie la

21
sud de Dunăre (50000 de geţi, respectiv 100000 de "transdanubieni").
Aceeaşi perioadă este marcată de instalarea treptată a sarmaţilor iazygi
în Câmpia Tisei (după jumătatea sec. I p.Chr.) şi a sarmaţilor roxolani
din stepele nord-pontice în Moldova şi Basarabia. Împreună cu dacii,
sarmaţii se vor dovedi un pericol de temut pentru provinciile dunărene
ale Imperiului.
În epoca Flaviilor (69-96 p.Chr.), dacii au redevenit un pericol
pentru romani. În iarna lui 85/86, dacii au trecut Dunărea, invadând
provincia romană Moesia; însuşi guvernatorul provinciei, C. Oppius
Sabinus, a fost înfrânt şi ucis, probabil pe teritoriul Dobrogei. În anii
următori, reacţia romană nu s-a lăsat aşteptată: după ce în 86/87,
împăratul Domiţian a dispus reorganizarea Moesiei în Moesia Superior
şi Moesia Inferior (din care făcea parte şi Dobrogea), pentru o mai bună
apărare, au urmat pregătiri pentru invadarea Daciei. Astfel, Moesia
Superior, guvernată de legaţi imperiali de rang consular, cuprindea
Dardania şi ţinuturile dinspre Dunăre locuite de moesi şi triballi.
Întinderea sa spre vest pornea de la confluenţa Savei cu Dunărea, mai
sus de Singidunum (Belgrad) iar la est era marcată de râul Ciabrus
(Ţibriţa), apoi rectificată până la gurile râului Almus. Moesia Inferior va
fi guvernată de legaţi imperiali foşti pretori și este mărginită la nord de
Dunăre, la est de Ciabrus, cuprinzând o parte din teritoriul locuit altă
dată de triballi (cu Oescus), ripa Thraciae şi Scythia (Minor), cu oraşele
greceşti până la Odessos (mai târziu se adaugă şi Messambria). Limita
cu Thracia trece la jumătatea distanţei între Dunăre şi munţii Haemus.
Această împărțire administrativă va supraviețui pentru următoarele două
secole, până în epoca lui Dioclețian (284-305) și a Tetrarhiei, când se va
produce reorganizarea generală a Imperiului și, în consecință, o nouă
împărțire administrativă a acestor teritorii.
Reorganizarea administrativă a Moesiei și pregătirile militare la
scară mare ale lui Domitian au drept consecinţă cedarea tronului de către
Duras lui Decebal (87-106). După o expediţie eşuată condusă de către
Cornelius Fuscus (87), în care însuşi generalul roman (praefectus

22
Praetorio – prefect al Pretoriului la Roma) a fost ucis, a urmat în anul
următor victoria armatei romane, conduse de către Tettius Iulianus la
Tapae. Din cauza pericolului marcoman, care se prefigura la Dunărea
Mijlocie, Domiţian a încheiat "pacea de compromis", cum a fost ea
catalogată de către istoricii moderni (în 89 p.Chr.). În schimbul
subsidiilor importante oferite de către Imperiu, Decebal se recunoştea
client al statului roman.

Încheierea păcii din anul 89 este relatată de către Cassius Dio,

Istoria romană, LXVII, 7:
"Domiţian, învins de marcomani şi nevoit să fugă, trimise în
mare grabă o solie la Decebal, regele dacilor şi îi oferi să încheie cu el
un tratat pe care, mai înainte vreme, la cererea lui Decebal, îl refuzase în
câteva rânduri. Regele acceptă termenii tratatului (căci se afla într-o
situaţie foarte grea), dar nu a fost de acord să vină personal pentru
tratative, ci îl trimise pe Diegis cu… de oameni, pentru a-i preda armele
şi câţiva captivi, ca şi cum aceştia ar fi fost singurii pe care-i avea. După
terminarea ceremoniei, Domiţian aşeză pe capul lui Diegis o diademă, de
parcă cu adevărat ar fi fost învingător, şi i-ar fi stat în putere să aşeze un
rege în fruntea dacilor. Soldaţilor le împărţi şi distincţii, şi bani, iar la
Roma trimise, printre alte trofee, în calitate de învingător, şi o solie din
partea lui Decebal, împreună cu o scrisoare, care, pretindea Domiţian,
exprima cuvântul regelui, dar care, pe cât mergea vorba, fusese
plăsmuită de el. Pentru a-şi împodobi cortegiul triumfal aduse o mulţime
de obiecte nu luate de la daci (dimpotrivă, cheltuise o groază de bani
pentru a obţine tratatul, acordându-i lui Decebal meşteri pricepuţi în cele
mai diferite meserii folositoare şi în timp de pace şi în timp de război, ca
să nu mai pomenesc de făgăduielile că îi va da mereu alte ajutoare), ci
scoase din mobilierul aparţinând palatului imperial."

23
 2. 2. Războaiele dacice
Nerespectarea obligaţiilor asumate de către regele dac prin
tratatul din 89 va duce la campaniile lui Traian (98-117), soldate cu
cucerirea Daciei. Astfel, în 101-102, a avut loc primul război dacic. În
fapt, sursele antice vorbesc despre un unic bellum Dacicum Traiani,
împărțit în două expeditiones, prima și secunda.

Bellum Dacicum Traiani. Preluare National Geographic (natgeo.ro)

Armata romană mobilizată cuprindea cele patru legiuni ale

Pannoniei (I şi II Adiutrix, XIII şi XIV Gemina), două ale Moesiei
Superioare (IV Flavia şi VII Claudia), trei ale Moesiei Inferioare (I
Italica, V Macedonica şi XI Claudia) şi alte câteva aduse de la Rin:
rezultă un total de 13-14 legiuni, numărând peste 70 000 de oameni.
Acestora li se adaugă un mare număr de unităţi auxiliare din armata
regulată: alae (unităţi de cavalerie) şi cohortes (unităţi de infanterie), dar
şi formaţiuni etnice speciale, recrutate din rândul diferitelor popoare
(mauri, palmireni, asturi etc.). Transportul trupelor peste fluviu erau

24
sprijinte de flota dunăreană, classis Flavia Moesica. Istoricii moderni
apreciază că forţa de invazie se ridica la circa 150 000 de oameni; în
privința armatei regelui dac, se avansează ca ipoteză o armată formată
din 50.000 de apărători. Estimări mai recente reduc amploarea armatei
romane la puțin peste jumătatea cifrei de mai sus (cca 80.000 militari
activi implicați).
După o campanie condusă de către însuşi împăratul, în care
trupele dacilor au fost înfrânte la Tapae, cu rezultat recâştigarea
insignelor pierdute de către Cornelius Fuscus, a urmat reacţia dacilor: în
iarna lui 101/102, avea loc invazia dacilor, aliaţi cu sarmaţi roxolani şi
triburi germanice în Dobrogea, soldată cu mari victorii romane la
Tropaeum Traiani și Nicopolis ad Istrum. Campania s-a finalizat în 102
când, sub ameninţarea asediului, Decebal a fost obligat să ceară pace.
Prevederile acestei păci erau destul de drastice: anularea stipulaţiilor
tratatului din 89, cedarea de teritorii, demantelarea cetăţilor din Munţii
Orăştiei, extrădarea dezertorilor romani, renunţarea la o politică externă
proprie, acceptul unei garnizoane romane în Ţara Haţegului. Anterior, pe
măsura avansării trupelor romane, care atacă prin mai multe direcții,
fortificații (castre de mars) sunt ridicate în Banat, Țara Hațegului,
Muntenia, sudul Moldovei, precum și în sud-estul Transilvaniei. La
Sarmizegetusa Regia va fi amplasată o puternică garnizoană romană,
formată din detașamente (vexillationes) din marile unități, care
construiește băi militare (thermae) și lasă mărturie câteva blocuri din
piatră cu insemnele legiunilor II Adiutrix pia fidelis, IIII Flavia Felix şi
VI Ferrata. Pe un alt bloc apare figurat capricornul – considerat simbol
al legiunii I Adiutrix. Trupele lăsate în teritoriile cucerite la nordul
Dunării între 101-102 vor fi puse sub comanda generalului Longinus
(Cn. Pinarius Aemilius Cicatricula Pompeius Longinus, fost consul și
anterior războiului guvernator al provinciilor Moesia Superior şi
Pannonia).

25
 Istoricul Dio Cassius, a cărui lucrare reprezintă principalul izvor
istoric care s-a păstrat pentru aceste evenimente, relatează despre
încheierea păcii (Istoria romană, LXVIII, 9):
"Chiar înainte de a fi învins, Decebal nu mai trimisese la romani
reprezentanţi ai comaţilor ca soli, ci fruntaşi dintre pileaţi. Aceştia, după
ce-şi aruncară armele şi se prosternară cu feţele la pământ, îl implorară
pe Traian să binevoiască, mai presus de orice, să-l primească de îndată la
o întrevedere pe Decebal, ca unul care se arată gata să îndeplinească tot
ce i se va cere; iar de nu, să trimită cel puţin pe cineva împuternicit să
ducă tratative. Au fost trimişi Sura şi prefectul pretoriului Claudius
Livianus. Dar nu s-a ajuns la nici un rezultat. Decebal n-a îndrăznit să
vină la întrevedere, nici măcar să se întâlnească cu cei delegaţi de
Traian. El trimise atunci… Traian cuceri înălţimile fortificate, unde găsi
armele, maşinile de război, prizonierii şi steagul capturat de daci de la
Fuscus. Din această pricină, dar mai ales pentru că Maximus în aceeaşi
vreme o prinsese pe sora lui şi cucerise o puternică fortăreaţă, Decebal
se arăta dispus să accepte toate condiţiile care i s-ar fi impus, nu fiindcă
ar fi avut de gând să le respecte, ci numai pentru a putea răsufla,
câştigând timp. Deşi începu tratativele împotriva voinţei lui, şi acceptă
să dea înapoi armele, maşinile de război, oamenii care le manevrau, să
extrădeze transfugii, să dărâme lucrările de fortificaţie, să părăsească
ţinuturile cucerite şi, în plus, să considere drept duşmani şi prieteni pe
duşmanii şi prietenii romanilor; acceptă ca de aici înainte să nu mai
primească sub nici un cuvânt pe indiferent ce transfug, nici să folosească
în slujba sa vreun soldat recrutat din imperiul roman, (căci obişnuia să
atragă prin momeli un mare număr din cei mai valoroşi oameni); merse
să se întâlească cu Traian şi căzând la pământ, i se închină, aruncându-şi
armele. În legătură cu aceste evenimente Traian trimise o solie la Senat,
pentru ca acesta să confirme tratatul de pace încheiat cu Decebal. După
ce a luat aceste măsuri şi a lăsat o legiune la Sarmizegethusa, după ce
presără garnizoane în tot ţinutul, se întoarse în Italia."

26
 În perioada imediat următoare (103-105), în vederea realizării
unei mai trainice legături între malurile de nord şi de sud ale fluviului, a
avut loc construirea unui pod peste Dunăre, la Drobeta, operă a
inginerului Apollodor din Damasc. Aceeaşi perioadă a fost martora
eşecului lui Decebal de a stabili o alianţă împotriva Romei cu Pacorus al
II-lea, regele parţilor.

Podul peste Dunăre de la Drobeta, ridicat de către Apolodor din Damasc:

scenele XCVIII-XCIX.

Nerespectarea obligaţiilor stabilite prin tratatul din 102 a dus în

cele din urmă la reluarea războiului. În 105-106, a avut loc ”cel de-al
doilea război dacic” (expeditio II). Pe rând, cetăţile dacice au fost
cucerite, în cele din urmă, după căderea Sarmizegetusei, Decebal fiind
obligat să se sinucidă, pentru a nu cădea în mâinile romanilor. Este
foarte posibil ca ultima redută să nu fie capitala regală, unde fuseseră
instalate trupe la sfârșitul primei confruntări, în 102. Istorici moderni
propun un scenariu al rezistenței lui Decebal la nord de Mureș,
identificând ultima redută cu cetatea de la Piatra Craivii. Sfârşitul lui
Decebal este reprezentat atât pe monumentul funerar al lui Tiberius
Claudius Maximus de la Grammeni (Macedonia), pe Columna lui Traian

27
(scena CXLV) şi pe fragmente de ceramică de lux - terra sigillata din
Gallia (din marile ateliere de la Condatomagus – La Graufesenque).
La 11 august 106, o diplomă militară descoperită la Porolissum
atestă încheierea războiului dacic şi constituirea provinciei romane
Dacia. Aceasta cuprindea Transilvania, Banatul, vestul Olteniei. Sudul
Moldovei, sud-estul Transilvaniei şi Muntenia erau controlate de trupe
staţionate în Moesia Inferior (și aparțineau administrativ acestei din
urmă provincii până la sfârșitul domniei lui Traian – ad Moesiam
Inferioris), în vreme ce Maramureşul, Crişana şi nordul Moldovei
rămâneau în afara dominaţiei romane, fiind locuite de ceea ce istoricii au
numit ”daci liberi”.

Sinuciderea lui Decebal. Columna lui Traian, scena CXLV. Preluare după
C. Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Leipzig, 1900.

2. 3. ORGANIZAREA ŞI EVOLUŢIA ADMINISTRATIVĂ A

DACIEI ROMANE
Printr-o diplomă militară descoperită la Porolissum şi datată 11
august 106 (CIL, XVI, 160= IDR, I, 1) se cunoaşte faptul că la acea dată,
războiul dacic se sfârşise şi provincia romană Dacia era deja înfiinţată,
printr-o lex provinciae.

28
 Provincia romană Dacia 106 – 118. © I.C. Opriș

Noua provincie romană cuprindea Transilvania, fără colţul de

sud-est, Banatul şi sud-estul Olteniei, primul său guvernator fiind Iulius
Sabinus, până la începutul anului 108 sau 109. În conformitate cu
prevederile imperiale, noua provincie avea ca guvernator un legatus
Augusti pro praetore, reprezentant direct al împăratului şi făcând parte
din ordinul senatorial (ordo Senatorius). Acesta îşi avea reşedinţa la
Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, fondată în
timpul celui de-al doilea guvernator atestat al Daciei, Decimus Terentius
Scaurianus (c. 108/109- c. 113), alt general important implicat în bellum

29
Dacicum. Lui Scaurianus îi succed C. Avidius Nigrinus, Quintus
Baebius Macer, iar în 117 e atestat C. Iulius Quadratus Bassus (ca toți
ceilalți consulari ai Daciei din vremea lui Traian, el fiind un personaj cu
mare experiență militară: guvernase anterior Syria).
La moartea lui Traian (13 august 117) la Selinus în Cilicia, pe
când se întorcea victorios din campania împotriva parţilor, noua
provincie romană a fost tulburată de atacuri ale sarmaţilor iazygi,
roxolani şi dacilor liberi. Se va încheia o pace cu sarmații roxolani,
ramura din estul Daciei, Imperiul consimțind la mărirea stipendiilor.
Iazygii din vest vor fi reprimați, noul împărat, P. Aelius Hadrianus,
procedând la reorganizarea administrativă a Daciei. Anterior acestei
reforme, Muntenia, sud-estul Transilvaniei şi estul Olteniei aparținuseră
din punct de vedere administrativ și militar provinciei Moesiei Inferior.
Personajul investit de împărat cu restabilirea ordinii este Q. Marcius
Turbo Fronto Publicius Severus, un cavaler cu o carieră militară de
excepție, care este pus succesiv în fruntea Pannoniei Inferior și a Daciei.
Pentru faptele sale excepționale din Dacia va primi ulterior titlul de
praefectus Praetorio la Roma.
Diplomele militare de la Porolissum, Căşei şi Românaşi (29 iunie
120) ne lasă să înțelegem că la data respectivă deja funcționa o împărțire
tripartită a Daciei, ele atestând veterani din armata provinciei Dacia
Superior, care cuprindea cea mai mare parte a provinciei înfiinţate de
către Traian. Pe cale de consecință logică, se înțelege că exista deja
administrativ și o Dacia Inferior (atestată, este drept, câţiva ani mai
târziu, în diplome din 129 și 140), care cuprindea estul Olteniei, sud-
estul Transilvaniei, nord-vestul şi sud-vestul Munteniei. Cea de-a treia
provincie, în nord, este Dacia Porolissensis, atestată conform diplomelor
militare încă din 14 aprilie și 10 august 123 (vezi cel mai recent Cosmin
Onofrei, Ephemeris Napocensis, XXIII, 2013) şi care cuprindea
teritoriul aflat la nord de râurile Mureş şi Arieş. Intervalul propus pentru
crearea provinciei e plasat cândva între 12 noiembrie 119 – 14 aprilie
123.

30
 În ceea ce priveşte conducerea celor trei noi provincii, Dacia
Superior era condusă de un legatus Augusti pro praetor cu rang
pretorian (fost praetor), ajutat în problemele financiare de către un
procurator Augusti. Începând din vremea lui Hadrian şi Antoninus Pius,
guvernatorul Daciei Superior îşi va avea reşedinţa la Apulum, unde se
găsea cantonată şi legiunea XIII Gemina și care devine cel mai
important oraș al Daciei. Celelalte două provincii dacice erau fiecare
guvernate de către un procurator Augusti, de rang ecvestru. În Dacia
Inferior, primul procurator Augusti, Plautius Caesianus, este atestat
pentru anul 129, printr-o diplomă militară descoperită la Grojdibod, jud.
Olt. Pentru Dacia Porolissensis, Livius Grapus, primul său procurator,
este atestat la 10 august 123, într-o diplomă militară descoperită la
Gherla.

Diploma de la Ranovac/ Serbia ( 14 octombrie 109)

31
 În timpul Principatului, Dacia a cunoscut o serie de reorganizări.
Astfel, în perioada 140-143, în timpul împăratului Antoninus Pius, va fi
fost reanexat vestul Munteniei, care a fost atribuit Daciei Inferior; în
aceeaşi perioadă se pare că a fost construit aşa numitul limes
transalutanus (de dincolo de Olt). Situația arheologică este destul de
neclară în această privință, celelalte două ipoteze privitoare la
respectivele evenimente administrative plasându-le în vremea
împăratului Commodus sau poate chiar și mai târziu, la începutul sec. III
p.Chr., în vremea dinastiei Severilor.

Provincia romană Dacia 118 – 168. © I.C. Opriș

Astfel, în primii ani de domniei ai lui Antoninus Pius aflăm

evenimente excepționale legate de mișcările de pe granițele provinciei și
mai ales în secțiunea sa răsăriteană, unde se petrec confruntări cu
sarmații roxolani. Despre acestea povestesc sursele antice: Aelius
Aristides, Polyainos, Historia Augusta (vita Pii). Cel care va fi

32
personajul providențial este Titus Flavius Priscus Gallonius Fronto
Quintus Marcius Turbo, potrivit unei inscripții din Caesarea
Mauretaniei, care primește un mandat de pro legato et praefectus
Daciae Inferioris (poate chiar foarte devreme, în 138-139).
Apoi, în contextul războaielor marcomanice (166-180) din
timpul lui Marcus Aurelius, când reizbucnește un nou conflict de lungă
durată cu populațiile barbare de la Dunărea de Mijloc și Superioară
(marcomanii, sarmații și diverse alte seminții germanice, care vor ataca
inclusiv Dacia), Dacia a fost din nou reorganizată în 168-169. O primă
schimbare este aducerea legiunii V Macedonica din Dobrogea (de la
Troesmis) la Potaissa (Turda), pentru a întări flancul vestic al provinciei.
Apoi, cele trei Dacii au fost reunite sub comanda unui legatus Augusti
pro praetore Daciarum trium, de rang consular (tocmai de aceea, fiind
desemnat şi cu titlul de consularis III Daciarum). Ultimul legat consular
al celor trei Dacii va fi documentat în vremea lui Gordian al III-lea (238-
244). În acelaşi timp, s-a modificat şi denumirea provinciilor: de acum,
avem de-a face cu Dacia Apulensis (fosta Dacia Superior), Dacia
Malvensis (fosta Dacia Inferior) şi Dacia Porolissensis, a cărei titulatură
rămâne identică.
Însă, începând de la Septimius Severus, practica interimatului la
conducerea celor trei provincii a tins să se permanentizeze. De regulă,
vice-guvernatorul Daciei Apulensis (procurator Augusti) este cel care
asigură interimatul, sub denumirea de agens vice praesidis; însă,
probabil că autoritatea sa se întindea doar asupra provinciei sale, pentru
că, în sursele epigrafice, interimatul este asociat cu titlul de procurator
Augusti Daciae Apulensis.

2. 4. ARMATA
După fondarea noii provincii, aici au rămas pentru apărare o serie
de legiuni, cohorte, alae şi numeri, totalul soldaţilor destinaţi Daciei
numărându-se în jurul cifrei de 25-30.000 (cca 18.000 trupe auxiliare,

33
cărora li se adaugă două legiuni, din 168, când vine legio V Macedonica
la Potaissa).
Deşi cunoaștem trei armate (exercitus) provinciale care depind de
comandamente separate, sistemul defensiv al Daciei apare unitar şi
perfect închegat, situație consolidată în chip și mai vizibil după
reorganizarea administrativă înfăptuită de împăratul Marcus Aurelius.
La numărul soldaţilor impresionant al soldaților se adăuga
sistemul defensiv roman propriu zis, compus din castre, castella, burgi şi
turnuri de observaţie (turres). În unele regiuni mai ameninţate, celor de
mai sus li se adăugau sisteme mai complexe (clausurae).
Așa este cazul ansamblului fortificat din nordul provinciei Dacia
Porolissensis, unde în fața castrelor, pe culmea Munţilor Meseşului, se
aflau o serie de turnuri de supraveghere, care comunicau între ele şi
puteau transmite semnale (luminoase şi acustice) către fortificațiile din
vale. Complexul militar defensiv de la Porolissum era completat prin
două linii de apărare (clausurae), constând din val de pământ şi (pe o
porţiune) zid de piatră, păzite de burgi de pământ şi turnuri de
supraveghere.
Sistemul defensiv al Daciei, articulat în interiorul barierei
naturale reprezentate de munții care înconjoară provincia, reprezintă o
unitate indisolubilă între linia de castre şi drumul (via) care le uneşte;
paza şi întreţinerea acestora erau încredinţate trupelor din sectoarele
respective de limes, iar în zonele de munte chiar unor trupe speciale. Mai
pot fi amintite linii paralele de fortificare în Banat (Dacia Superioară), la
fel în Dacia Inferior (Malvensis) (pe Olt şi limes transalutanus), care au
funcţionat (cel puţin un timp) concomitent. În ultimele cazuri amintite,
explicaţia constă în pericolul permanent reprezentat de sarmaţii iazygi
din câmpia pannonică, precum şi de neamurile acestora dinspre răsărit,
roxolanii. Limes transalutanus, lung de 235 km, străbătea Muntenia de
vest de la Flămânda, lângă Dunăre, până la Rucăr, unde făcea legătura
prin Pasul Rucăr-Bran, spre versantul nordic al Carpaților și fortificația
de la Râșnov (Cumidava).

34
 Dintre legiunile staţionate de-a lungul epocii romane în Dacia,
permanente au fost legio XIII Gemina, cu sediul la Apulum şi, după 168,
legio V Macedonica, staţionată la Potaissa. Inițial, în faza de pacificare a
provinciei (după terminarea războiului în 106, în vremea domniei lui
Traian) în Dacia staționează și legiunile I Adiutrix, respectiv IIII Flavia
Felix, care se vor întoarce după aceea în castrele lor inițiale din Pannonia
Inferior și Moesia Superior (I Adiutrix – Brigetio/ Komarom; IIII Flavia
– Singidunum/ Belgrad).
Fiecare dintre aceste legiuni dispunea de circa 6000 de soldaţi, cu
toţii cetăţeni romani, fiind împărţită în 10 cohorte, la rândul lor,
împărţite în centurii. Totalul centuriilor unei legiuni era de 59. La
comanda legiunii se afla un legatus legionis de rang senatorial, secondat
de 6 tribuni militum (5 angusticlavii, aparținând tagmei cavalerilor și
unul laticlavius, din tagma senatorială). Însă "coloana vertebrală" a
legiunii era alcătuită din centurioni, ofiţeri de rang inferior şi soldaţi
profesionişti, numiţi direct de către împărat. Aceştia, după efectuarea
serviciului militar, puteau intra în rândul birocraţiei imperiale şi primi
demnitatea de vir equester (cavaler).

Traian și soldații săi (legionari și auxiliari). Aducerea unui prizonier dac.

Columna lui Traian (scena LXVIII)

35
 Pe lângă legiuni, sunt menţionate o serie de trupe auxiliare:
cohortes, alae şi numeri. Cohortele reprezentau unităţi de infanterie
recrutate pe criterii etnice, având un număr de 500 (quingenariae) sau
1000 de soldaţi (milliariae). La fel, alae-le (unităţi de cavalerie), puteau
fi quingenariae sau milliariae. Trupele de numeri reprezentau formaţiuni
auxiliare neregulate, recrutate pe criterii etnice. Erau formate din 500
până la 900 de soldaţi, proveniţi din regiunile periferice ale imperiului şi
încadrate cu ofiţeri şi subofiţeri romani. Soldaţii din numeri îşi păstrau
armamentul tradițional şi felul caracteristic de a lupta, iar la sfârşitul
serviciului militar (care dura 25 de ani), primeau cetăţenia romană.
În Dacia, se cunosc 29 alae şi 49 de cohorte care au fost
staţionate aici în decursul stăpânirii romane. Acestora li se adaugă 18
numeri (trupe constituite pe criterii etnice), dintre care 13 au staţionat
mai mult timp.
La terminarea stagiului militar, care dura cel puțin 25 de ani,
soldaţii din cohorte, alae şi numeri (auxiliarii) primeau cetăţenia romană
(civitas Romana) ca veterani, odată cu lăsarea la vatră (honesta missio),
un lot de pământ sau emerita stipendia şi eventual demnităţi în oraşele în
care se aşezau. În cazul celor căsătoriți, soțiile primeau și ele cetățenia
(și făceau saltul juridic de la uxor la coniux), cetățenia fiind acordată în
egală măsură și copiilor veteranilor. Aceste familii constituiau un
important factor în procesul de romanizare al provinciilor.

2. 5. ORAŞELE DACIEI ROMANE

Pentru atestarea aşezărilor Daciei romane, principalele surse

scrise sunt următoarele: Ptolemeu, Îndreptar geografic (sau
Geographia); inspirată probabil de sursa precedentă, Tabula
Peutingeriana, care datează probabil din prima jumătate a secolului al

36
V-lea p.Chr.; Geograful anonim din Ravenna, Cosmographia, redactată
în secolul al VII-lea p.Chr.
Surselor scrise li se adaugă izvoarele epigrafice şi informaţia
arheologică. În conformitate cu toate aceste surse, avem cunoscute circa
80 de aşezări, demonstrând astfel intensa locuire a Daciei în epoca
romană (în fapt, descoperirile arheologice sunt mult mai cuprinzătoare
decât ne permit sursele legate de toponimia antică a Daciei romane). În
Geographia lui Ptolemeu (Cartea a III-a) sunt menționate 44 de aşezări,
dintre care doar jumătate sunt menţionate şi de alte surse, putând fi astfel
identificate topografic. Unele dintre acestea sunt chiar anterioare
cronologic apariției provinciei sau se află geografic extra fines
provinciae); apoi, Tabula Peutingeriana, un itinerariu care redă
imaginea Daciei din prima jumătate a secolului al II-lea și în antichitatea
târzie Cosmografia anonimului din Ravenna (sec. VII) vin să completeze
pe marele geograf alexandrin, la fel și alte izvoare epigrafice, care ajută
parțial sau deplin la identificarea geografică a așezărilor provinciei.
Toponimia Daciei romane conservă în cea mai mare parte
denumirile anterioare, așa cum se întâmplă și în alte provincii. Dar multe
aşezări, unele deosebit de importante din punct de vedere edilitar şi
economic, rămân anonime.
Aşezările Daciei pot fi clasificate, la fel ca în restul imperiului, în
colonii, municipii, civitates, vici şi pagi. Acestora li se adaugă prezenţa
pe lângă castrele militare a aşezărilor civile numite canabae. Unele
aşezări ale Daciei s-au dezvoltat pe locul unor mai vechi aşezări dacice,
dovada fiind atât în plan arheologic, prin prezenţa elementelor culturii
materiale dacice, cât şi geografic, prin prezenţa terminaţiei "- dava" în
componenţa numelui aşezărilor de epocă romană.
Chiar dacă mai reduse numeric prin comparație cu alte provincii,
orașele romane din Dacia au jucat un rol esențial în progresul vieţii
romane.

37
 Vedere aeriană a Coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Forul).

Dintre oraşele Daciei romane, cinci au beneficiat de dreptul italic

(ius Italicum): Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Dierna şi Potaissa,
locuitorii acestora fiind, în consecinţă, scutiţi de plata impozitului
funciar (tributum) şi a celui personal (capitatio). Coloniile aveau în
frunte un ordo coloniae, care avea dreptul de a emite decrete; în fruntea
consiliului urban, în fiecare an erau aleşi IIviri (duumviri), având atribuţii
juridice, iar din 5 în 5 ani erau aleşi IIviri (duumviri) quinquennales, cu
sarcina de a efectua recensământul (censul) şi actualiza lista
decurionilor.
Municipiile reprezentau un rang intermediar în ierarhia oraşelor
romane. În conformitate cu documentele epigrafice, exista o distincţie
între municipia civium Romanorum, caracteristice Italiei, şi municipia
latina, caracteristice provinciilor. Spre deosebire de colonii, municipiile
erau supuse la plata impozitelor şi obligaţia efectuării serviciului militar,
însă îşi păstrau autonomia internă.
Trecând mai jos pe scara administrativă, civitates aveau, de
regulă, dreptul peregrin. Adică, îşi puteau menţine vechile instituţii, însă
spre deosebire de municipii, locuitorii acestora nu puteau primi drept de

38
cetăţenie romană decât în mod individual. Pe lângă acestea, mai existau
vici şi pagi, localităţi rurale, conduse de (vico)magistri.
Din perspectiva dinamicii urbane, vom consemna că în vremea
împăratului Hadrian sunt întemeiate în Dacia două municipii: Drobeta
(municipium Hadrianum Drobetense/ Drobetensium) şi Napoca
(municipium Aelium Hadrianum Napoca/ Napocensium).
După reorganizarea Daciilor din anii 168-169, la Apulum aflăm
funcționarea unui municipium Aurelium Apulense (în Partoș), condus de
IIIIviri (quattuorviri), probabil municipiu de drept latin. Tot sub Marcus
Aurelius este foarte probabil ridicată în rang şi Romula (în Dacia
Inferior, municipium Romulensium), datează din timpul lui Marcus
Aurelius, deși există o teorie care plasează evenimentul chiar în vremea
lui Hadrian.

Evoluția urbană la Apulum (sec. II-III p.Chr.).

39
 O a treia etapă de dezvoltare urbană este de aflat în vremea
domniei lui Septimius Severus (193-211), când alte câteva aşezări sunt
promovate la treapta municipală: al doilea municipiu de la Apulum
(probabil din canabele legiunii XIII Gemina) - municipium Septimium
Apulense; Potaissa - municipium Septimium Potaissense şi Porolissum -
municipium Septimium Porolissense. Se crede că tot acum au fost
ridicate la acest rang Dierna şi Tibiscum.
În vremea aceluiași împărat mai multe municipii sunt ridicate la
treapta de colonia: Drobeta (colonia Septimia Drobetensium), Potaissa şi
probabil Romula (colonia Romulensium în inscripțiile din prima
jumătate a sec. III p.Chr.).
O problemă nerezolvată rămâne cea legată de identitatea și
localizarea coloniei Malva şi implicit a provinciei Dacia Malvensis,
Malva nefiind consemnată nici de Ptolemeu, dar nici în Tabula
Peutingeriana. În afară de localizarea și echivalarea cu Romula
(Dobrosloveni, Olt), o posibilă variantă diferită poate fi reținută pentru
Cioroiu Nou (jud. Dolj), dar fără să excludem noi surprize viitoare
venite dinspre cercetarea arheologică.
În spaţiul urban, avem menţionate collegia. Acestea reprezentau
asociaţii cu caracter privat, profesional şi religios; ele trebuiau să aibă un
număr minim de membri, care plăteau o cotizaţie anuală. Erau conduse
la fel ca oraşele, de consilii, care alegeau decuriones și principales.
După decurionii membri ai consiliilor, urmau în ierarhie principales,
apoi simplii membri. Câteodată, colegiul avea un patron sau un defensor;
de asemenea, dispuneau de clădiri proprii, steaguri şi embleme. Colegiile
nu aveau neapărat un scop profesional, deși cele mai bine cunoscute sunt
colegiile fabrilor (grupând diferiți meșteri, zidari, fierari, dulgheri, cum e
cazul la Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau Apulum); ele puteau grupa şi
membri aparţinând aceleiaşi etnii (asiani, galaţi, prosmoni), sau puteau
avea un scop religios, cum e cazul colegiului Isidei, menţionat la
Potaissa, cel al lui Iupiter Cernenus la Alburnus Maior sau al
augustalilor de la Troesmis.

40
 Se poate remarca faptul că structurarea populaţiei urbane în
colegii răspundea nevoii de solidaritate, unul din principalele scopuri
fiind reprezentat de asigurarea unei înmormântări decente membrilor săi.
Asemenea asociaţii sunt menţionate la Apulum, unde sunt înregistrate
colegii de centonarii (croitori/ producători de postav), dendrofori
(dulgheri, purtători ai pinului sacru în sărbătorile de primăvară ale zeiței
Cybele și lui Attis), fabri (fierari), sau negustori, în vreme ce la
Sarmizegetusa sunt atestate colegii de fabri (fierari), sau lecticarii
(constructori de lectice), pe lângă cele menţionate mai sus. La Drobeta
funcționa un collegium nautarum, cunoaștem câte un collegium
utriculariorum (producători de burdufuri), la Marga (Pons Augusti) şi
Călugăreni; la Micia este atestat un collegium, probabil al lapidarilor; în
sfârșit, un colleg(ium) aurariorum (?) este atestat la Germisara.
Pe lângă prezenţa autohtonilor daci în aşezările romane, este de
remarcat faptul că, în conformitate cu Eutropius (Breviarium ab Urbe
condita, VIII, 6, 2), au fost aduşi în Dacia de către Traian colonişti de pe
întreg cuprinsul Imperiului. Sursele ne informează că, după terminarea
războaielor dacice, împăratul a efectuat un recensământ general şi o
împărţire a pământului (centuriatio). În conformitate cu aceasta, în
patrimoniul imperial au intrat minele, păşunile şi salinele; o parte din
solul provincial a fost atribuit trupelor, restul fiind împărţit coloniştilor.
Originea acestor colonişti era diversă. Se cunosc circa 2950 de nume,
din care 74% sunt romane, 14% sunt greceşti sau de altă origine
(egiptene, nord-africane, celtice, tracice, siriene). O mare parte dintre
aceşti colonişti sunt de origine illyră, fiind mineri aduşi aici pentru
exploatarea minelor (Pirustae, Baridustae, Sardeates, Maniates) din
zona Dalmaţiei. Apoi, o bună parte din colonişti provin din zona
orientală a Imperiului: Asia Mică, Syria, Africa de Nord (Egipt).
Remarcabil e faptul că cea mai mare concentrare de personaje din Asia
Mică este în Dacia Superior, care se distinge prin nivelul înalt de
urbanizare și intensitatea vieții economice (comerț).

41
 Astfel, din Asia Mică știm pe Asiani (Napoca), Galatae (Napoca,
Germisara şi Alburnus Maior) şi Ponto-Bithyni (Apulum), care se
autonumesc după numele oficial al provinciilor de unde provin. Pe alții
îi putem identifica după divinităţile lor „naţionale”: Cybele - Meter
Troklimene (Phrygia), Iupiter Optimus Maximus Erusenus (Erisa din
Caria), Iupiter Optimus Maximus Cimistenius (Bithynia), Iupiter
Optimus Maximus Tavianus (Tavium, în Galatia), Zeus Narenos (Nara
din Galatia), Zeus Sardendenos sau Sarnendenos, Zeus Sittakomicos,
Aesculapius Pergamenius, Glyco (Abonoteichos, în Paphlagonia) etc.
După locul de origine, îi putem identifica și pe coloniștii veniți
de la Amasia şi Sebastopolis din Pont, Aspendus din Pamphylia,
Epiphania din Cilicia, Tavium din Galatia etc., ori după chiar numele
acestora, impregnat de rezonanță etno-geografică (Ionicus, Galatus,
Pergamenianus). Alte nume bithyniene, thraco-frigiene, iraniene (Affia,
Arzakes, Farnax, Menofilius) sunt iarăși foarte sugestive. La fel,
reprezentativi sunt syrienii, la Apulum şi Sarmizegetusa, unde îi aflăm
pe Suri negotiatores; aceștia sunt la fel de buni luptători, dovadă stând și
numeroasele atestări onomastice ale soldaților din numeroasele
formațiuni auxiliare (sirieni, palmirenieni, iturei). Numele siro-
palmireniene reprezintă lotul cel mai bogat de nume orientale din Dacia.
Este demn de menţionat faptul că aceşti colonişti provin cu
precădere din mediul urban, în consecinţă contribuind în mod decisiv la
urbanizarea Daciei.

42
 Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa
(reconstituire O. Țentea)

2. 6. VIAŢA ECONOMICĂ
La fel ca în întreg Imperiul, şi în Dacia agricultura reprezenta
principala ocupaţie. În general, proprietatea mică şi mijlocie era
predominantă, cu menţiunea că, spre sfârşitul epocii romane, sunt
amintite şi proprietăți de talie mai însemnată, dominate de câte o villa
rustica, precum cele de la Hobiţa sau Cinciş (judeţul Hunedoara),
Apahida, Palatca şi Ciumăfaia (jud. Cluj), Aiud şi Rahău (jud. Alba).
Provincia trebuie să fi avut un potențial cerealier apreciabil, deși nu
avem dovezi că ar fi fost exportate cereale. Este de presupus, totuși, că
excedentul de cereale ajungea în orașele și fortificațiile din apropiere, în
cele două Moesii, sub forma annonei.
De asemenea, era practicată creşterea vitelor, pomicultura şi
viticultura, terminologia referitoare la aceste ocupaţii perpetuându-se şi
în limba română.
În exploatarea bogăţiilor subsolului, cel mai important domeniu
era cel al exploatării aurului din Munţii Apuseni (aurariae). Minele de

43
aur se aflau în patrimoniul imperial, centrul administraţiei miniere fiind
la Ampelum (Zlatna), cu mine la Alburnus Maior (Roşia Montană) şi
Brucla (Aiud). Administraţia minelor era condusă de un procurator
aurariarum, exploatarea fiind făcută cu mineri specializaţi, aduşi din
Dalmaţia.

Galerii ale minelor de aur de la Alburnus Maior (Roşia Montană).

Pe lângă aur, se mai exploatau mine de fier şi metale neferoase şi

salinele. Ultimele reprezentau o bogăţie importantă a Daciei, existând
chiar şi o localitate cu acest nume (Salinae, între Apulum şi Potaissa).
Acestea aparțineau tot domeniului imperial, fiind arendate unor
conductores.
Meşteşugurile reprezentau o ocupaţie importantă. Astfel, avem
înregistraţi lapidarii (pietrari), sigillarii (cei care confecţionau figurine şi
statuete din lut), fabri (meşteri care prelucrau materialele dure, precum
fierul sau alte metale, dar şi constructori), centonarii (producători de
postav), dendrophorii (plutaşi), lecticarii (constructori de lectici), aurari.

44
2. 7. VIAŢA RELIGIOASĂ

Viaţa religioasă în Dacia romană nu diferă în mod esenţial faţă

de cea din imperiu. Odată cu sosirea coloniştilor ex tot orbe Romano,
aceştia şi-au adus şi divinităţile. Pe lângă adorarea zeilor majori ai
panteonului roman (di consentes: Iupiter, Apollo, Mercurius, Mars,
Vulcanus, Neptunus, Iuno, Minerva, Diana, Vesta, Venus, Ceres), este
înregistrată adorarea divinităţilor neromane sau a celor intrate mai târziu
în panteonul roman, precum Hercules sau Dionysos/Liber. De asemenea,
sunt adorate divinităţi infernale şi felurite divinităţi mărunte. Remarcabil
este, în acest context, fenomenul numit generic "sincretism" sau
"interpretatio Romana". În acest context, îmbinarea calităţilor
divinităţilor romane cu cele locale reprezintă aspectul dominant.
Iupiter, Iuno şi Minerva formează o triadă (cea adorată în templul
de pe Capitolium, la Roma). Adesea, Apollo şi Diana, copiii Latonei,
sunt adoraţi împreună; la fel, Mars, precum şi Venus, sunt mult agreaţi
în mediul militar.

Iupiter Tronans (Apulum – Municipium Septimium Apulense).

45
 De mare popularitate se bucură și divinităţi admise mai târziu în
Olimp: Hercules, personificare a forței fizice și a triumfului asupra
forțelor răului; Dionysos-Liber, zeu al vinului şi al nemuririi (acesta
formează o triadă, împreună cu Ceres şi Libera). Un loc aparte îl ocupă
în dedicațiile identificate arheologic și zeii medicinei (Aesculapius şi
Hygia).
În plus, este de menţionat avântul cultelor de sorginte orientală,
în special de origine microasiatică: zei precum Cybele, identificată cu
Magna Deum Mater, Attis, Sabazios sau Men, au cunoscut o largă
răspândire a cultului, inclusiv în Dacia romană. Pe lângă aceştia, asistăm
la prezenţa unor divinităţi sincretice din Asia Mică, precum Iupiter
Optimus Maximus Bussumarus sau Iupiter Optimus Maximus Sol
Bussurigius, ca şi a unor divinităţi de origine egipteană, cum sunt Isis şi
Serapis. În rândul militarilor, o importanţă deosebită a avut cultul lui
Mithras (de origine persană) şi Sol Invictus (zeul sirian al luminii).
Este știut că între divinitățile orientale un loc privilegiat revine
celor originare din Syria: cel mai adesea asistăm la un sincretism între un
vechi Baal al câte unei cetăţi cu Iupiter Optimus Maximus, divinitatea
supremă din panteonul roman: I. O. M. Balmarcodes (originar din
Berytus), I. O. M. Heliopolitanus (din cetatea Baalbek-Heliopolis),
Iupiter Erapolitanus (din Hierapolis). Cel mai cunoscut rămâne I. O. M.
Dolichenus (din Doliche, Commagena), dar mai pot fi amintiţi
Turmasgadis (şi el asociat cu I. O. M.), tot de origine commagenă, Dea
Syria (Attargatis, paredra lui Baal din Hierapolis), Baltis şi Azizus (din
Oshroene, pe Eufrat). Dintre divinităţile de origine tracică, remarcabilă
este popularitatea cultului Cavalerului trac, divinitate anonimă (Eroul) şi
cel al cavalerilor danubieni.
În sfârşit, cultul imperial a cunoscut, ca în toate provinciile
imperiului, o largă răspândire. Acesta era întreţinut de colegiul
augustalilor, atestat, de exemplu, la Sarmizegetusa.
Potrivit statisticii oferite de M. Bărbulescu (în 1985, pe baza unui
lot de 2873 de monumente epigrafice şi figurate din întreaga Dacie),

46
73,5 % din acestea se referă la divinităţile panteonului greco-roman;
dintre celelalte, lotul cel mai important se referă la divinităţile orientale
(21,8 %), iar restul repartizându-se între divinităţile traco-moesice (3,6
%), celto-germanice (0,7 %) şi nord-africane (doar 0,7 %). Datele
respective concordă în mare măsură şi cu concluziile unei statistici a
numelor de persoane în inscripţiile provinciei.
În concluzie, poate fi remarcată preferința pentru vechile credinţe
romane și închinările cu caracter oficial pentru divinităţile panteonului
roman, în multe cazuri. Pe de altă parte, se distinge și o atracţie pentru
credinţele orientale (unele cu caracter eschatologic), mai ales în legătură
cu persoane provenite din Orient. Cultele orientale, sincretice, sunt un
produs de import; sincretism veritabil există, în acest sens putând fi
invocată constituirea iconografiei cavalerilor danubieni.

2. 8. ISTORIA POLITICĂ A DACIEI ROMANE

În istoria politică a Daciei romane, se poate observa alternanţa
perioadelor de prosperitate cu cele de invazii şi tulburări determinate de
acestea. După cucerirea Daciei şi transformarea sa în provincie romană,
este menţionată revolta sarmaţilor iazygi şi roxolani, coroborată cu
mişcări ale dacilor liberi, la moartea lui Traian, care au dus în final la
reorganizarea provinciei. Încă din 107-108, au avut loc lupte împotriva
sarmaţilor iazygi din vestul Daciei, nemulţumiţi, se pare de ocuparea de
către romani a unor teritorii, în contextul războaielor dacice. Conflictul
cu populațiile sarmatice de la vestul și răsăritul provinciei (iazygi și
roxolani) este violent reluat la moartea lui Traian, în primii ani de
domnie ai lui Hadrian. Mai târziu, Antoninus Pius (138-161) luptă și el,
tot în primii an de domnie cu dacii liberi din nordul şi estul Daciei (SHA,
V. Pii, 5, 4; Polyaenus, Stratagemata, VI; Aelius Aristides, Orat., 26,
70). Atacurile dacilor liberi au cauzat refacerea unor castre şi aducerea
de noi trupe în provincie.
În timpul războaielor marcomanice (166-180), populaţii de
origine germanică, împreună cu sarmaţi şi daci liberi, au atacat în mai

47
multe rânduri provinciile dunărene. În acest context, a fost adusă pentru
apărarea Daciei legio V Macedonica, până atunci cantonată în Moesia
Inferior (168). Guvernatorul Daciei, M. Claudius Fronto, a dus lupte
grele cu invadatorii în 170, reuşind să-i arunce afară din provincie; însă,
în cadrul acestor lupte, însuşi guvernatorul a căzut. Un alt război a fost
purtat 10 ani mai târziu, cu burii de neam germanic, de către C. Vettius
Sabinianus Iulius Hospes, guvernatorul Daciei (180-182).

Porolissum, Porta praetoria.

După o perioadă de prosperitate în timpul Severilor, când oraşe

precum Potaissa, Porolissum, Dierna, Tibiscum şi Apulum au fost
ridicate succesiv la rangul de municipium și apoi colonia, în acelaşi timp
fiind consolidată şi apărarea pe limes, în timpul lui Maximin Tracul
(235-238) au avut loc noi tulburări provocate de migraţia populaţiilor
gotice. În acest context, armata imperiului i-a înfrânt pe sarmaţi şi dacii
liberi.
După 238, rolul de invadatori al dacilor liberi, puternic afectaţi
de campaniile lui Maximin Tracul împotriva lor, a fost preluat de către
altă populaţie de origine dacică, carpii. Sursele menţionează un atac
masiv al carpilor în 238, în Moesia Inferior. Acest atac coincide cu ceea

48
ce Historia Augusta (biografia împăraţilor Maximus şi Balbinus, 16, 3)
numește a fi începutul războiului scythic – Scythici belli principium, o
confruntare care îi va avea protagoniști pentru următoarele decenii pe
goți.
Câţiva ani mai târziu (242), tot carpii au atacat Moesia şi
Thracia, pentru ca în timpul lui Filip Arabul (244-249), să fie menţionat
un atac al carpilor în Dacia sudică. Cu această ocazie, invadatorii au
distrus o serie de castre de pe limes-ul transalutan (Câmpulung, Săpata
de Jos) şi alutan (Ioneştii Govorei). Atacul a continuat spre Dacia
intracarpatică, pe valea Oltului. Abia în 245-247, romanii au reuşit
restabilirea situaţiei, prin înfrângerea invadatorilor. După victorie, Filip a
luat titlurile triumfale de Carpicus Maximus şi Germanicus Maximus.
Este remarcabilă pentru perioada secolului al III-lea coalizarea
populaţiilor barbare împotriva Imperiului. Aceasta nu ţine de vreo
opoziţie roman-barbar, care eventual funcţiona doar din perspectiva
romană, ci de însăşi structura societăţii barbare, în conformitate cu care
nu conta atât apartenenţa etnică, cât valoarea individuală.
Revenind la evoluţia cronologică a raporturilor dintre romani şi
barbari, anul 245 a fost martorul unui atac masiv al carpilor împotriva
Daciei, prilej cu care însuşi împăratul Filip Arabul a fost obligat să
intervină (Zosimos, I, 20), într-un război de anvergură (244-247). Cu
această ocazie, apărarea de pe limes transalutanus a fost retrasă pe Olt.
Invazia carpilor a determinat Imperiul să treacă la fortificarea oraşelor
din Dacia, având acum înregistrată înconjurarea cu ziduri a oraşelor
Romula, Sucidava şi Drobeta. În 248, a avut loc marea invazie a goţilor,
condusă de Argaithus şi Gunthericus, în alianţă cu taifali, carpi, hasdingi
şi peucini. Invazia a fost respinsă cu dificultate de comandantul trupelor
romane din Moesia şi Pannonia Superior, C. Messius Quintus Traianus
Decius. După victorie, acesta a fost proclamat împărat de către soldaţi în
249. În acelaşi an însă, a avut loc marea invazie gotică, condusă de
"regele" Kniva, în Moesia şi Thracia. La Abrittus, în 251, goţii au
administrat o înfrângere severă armatei romane, însuşi împăratul Decius

49
căzând pe câmpul de luptă. Urmaşul său, Trebonianus Gallus, a încheiat
pace cu aceştia, reuşind astfel să-i îndepărteze de hotarele romane.

Traianus Decius (249-251). Cap de la o statuie imperială din bronz

(Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa/ MNIR, București)

În timpul lui Gallienus (260-268), provinciile dunărene ale

Imperiului au avut mult de suferit (mai ales cu începere din 258, din
vremea lui Valerian) de pe urma invaziilor barbare. Aceasta, în contextul
uzurpărilor lui Ingenuus şi Regalianus, când Gallienus a transferat trupe
din Dacia, slăbind astfel apărarea provinciei. De altfel, unele din sursele
antice vorbesc chiar de "pierderea" Daciei în timpul acestui împărat
(Aurelius Victor, Caesares, 33, 3; Eutropius, Brev., IX, 8, 2), idee ce
câştigă tot mai mult teren în ultima vreme. Dovezile numismatice nu
sunt foarte concludente din această perspectivă, moneda continuând să
fie prezentă și după părăsirea provinciei. In schimb, este foarte clară
încetarea după 260 a ridicării oricărui monument epigrafic oficial.
Ultimul asemenea monument rămâne o inscripție pusă Aesculapio et
Hygiae de către M. Aurelius Veteranus, praef(ectus) leg(ionis) XIII

50
G(eminae) Gall(i)enian(ae), la Băile Herculane, unde comandantul
unităţii se afla desigur pentru „tratament balnear” (datată după 260, fără
altă indicație mai clară, după ce tatăl lui Gallienus, Valerianus, cade în
captivitate la perși). Pierderea Daciei (Dacia amissa est) se petrece, cel
mai probabil, după grelele atacuri gotice din anii următori, între care cel
mai amplu este cel din 267-268, antrenând imediat și abandonarea
provinciei.
Din punctul de vedere al istoriografiei tradiţionale, sfârşitul
Daciei romane se situează în 271, când Aurelian ar decis retragerea
administraţiei din Dacia. În schimb, a fost creată la sudul Dunării o nouă
provincie, Dacia Aureliana, divizată, după scurtă vreme, în epoca
Tetrarhiei sau chiar sub Constantin cel Mare, sub forma a două două noi
provincii, Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea, cu capitalele la
Ratiaria şi respectiv Serdica. In Dacia Ripensis, la Ratiaria și la Oescus
își află garnizoana în această perioadă târzie legiunile retrase din Dacia
înainte vreme (leg. XIII Gemina și leg. V Macedonica).
Goții vor fi învinși în chip răsunător abia în 269 (Naissus, Niš),
de către Claudius II Gothicus, într-o bătălie în care se distinge și viitorul
împărat Aurelianus. Înainte de aceasta, ei reprezentaseră o amenințare
permanentă pentru Imperiu în deceniile anterioare, organizând repetate
raiduri pe uscat și pe apă (după 250): chiar în 268-269, o expediție
pornită cu ajutorul herulilor în zona Mării de Azov, ajunge la Tomis și
Marcianopolis, iar de acolo mai departe prelungindu-se prin cucerirea
orașelor Byzantion și Chrysopolis și atacarea Thessaliei, Macedoniei și
Beotiei. Thessalonicul este asediat cu mașini de război, Athena, Sparta și
Argos înspre sud distruse, iar barbarii ajung până în insulele Creta,
Rhodos și Cipru. Câțiva ani mai târziu, noul împărat, Aurelianus îi va
învinge pe carpi în Dobrogea (272) și îi va coloniza la sudul Dunării,
deși sursele literare ni-i menționează răsfirați și în alte provincii
(Pannonia). Cu aceste victorii importante se sfârșește cumplitul bellum
Scythicum, început în 238, în vremea împăratului Maximinus Thrax.

51
 Eutropius, în Breviarium ab Urbe condita, IX, 15, 1, relatează
despre părăsirea Daciei în vremea lui Aurelian:
"Şi fiindcă Moesia şi Illyricul fuseseră în întregime devastate,
pierzând speranţa că mai poate păstra provincia Dacia pe care Traianus o
constituise dincolo de Dunăre, a lăsat-o în calea duşmanului, iar pe
romanii aduşi din oraşele şi de pe ogoarele Daciei i-a aşezat în centrul
Moesiei şi acestei zone, care acum separă cele două Moesii, i-a dat
numele de Dacia, un teritoriu care se află în dreapta de Dunăre, după
felul cum fluviul curge în mare, în timp ce mai înainte se afla în stânga."

TEST DE AUTOEVALUARE:

1. Prezentaţi (pe scurt) războaiele dacice.

2. Discutaţi evoluţia administrativă a Daciei romane.
3. Ce ştiţi despre: legio V Macedonica; numeri; villa rustica; Attis.
4. Precizaţi structura ierarhică din punct de vedere urbanistic în Imperiul
roman.
5. Discutaţi semnificaţia următoarelor date: 245 d. Hr.; 168 d. Hr.; 123
d. Hr.; 238 d. Hr.

LECTURI RECOMANDATE:
Gostar, N., Lica, V., Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal,
Iaşi, 1984.
Petolescu, C. C., Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995.
Petolescu, C.C., Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la
sfârşitul Antichităţii, Bucureşti: Teora, 2000.
Petrescu Dîmboviţa, Mircea, Vulpe, Alexandru, coord., Istoria
românilor, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001, vol. I.

52
Protase, Dumitru, Suceveanu, Alexandru, coord., Istoria românilor,
Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001, vol. II: Daco-romani, romanici,
alogeni.

53
 3. DACIA POST-ROMANĂ

OBIECTIVE:

 Principalele surse referitoare la Dacia post-romană şi discutarea lor

 Discutarea relaţiilor dintre autohtoni şi alogeni în secolele IV-VII
p.Chr.
 Analizarea relaţiilor dintre Imperiu şi populațiile din spaţiul fostei
provincii Dacia
 Problema creştinismului

REZUMAT:

După abandonarea Daciei de către romani, populaţiile barbare s-au

aşezat pe acest teritoriu. Dintre aceştia, goţii, gepizii şi slavii au
exercitat o dominaţie directă, în vreme ce hunii şi avarii au preferat
un tip de controlare indirectă (nominală) a teritoriului avut în
discuției, asigurată prin interpuşi. Faţă de societatea romană,
populaţiile barbare aveau o structură diferită, cea a unor "societăţi
de şefii", după termenul definit de către Colin Renfrew. În cadrul
unei astfel de societăţi caracteristic este tocmai amestecul etnic. De
asemenea, vecinătatea cu Imperiul a avut un rol determinant în
influenţarea acestei societăţi, care a împrumutat o serie de bunuri
culturale provenind din sudul Dunării. Chiar dacă relaţiile cu statul
roman au fost adesea tensionate, remarcabilă rămâne capacitatea
ultimului de a influenţa societăţile barbare. După c. 602 d. Hr.,
căderea limes-ului dunărean în contextul revoltei lui Phokas a
marcat trecerea slavilor în Imperiu şi, în consecinţă, ruperea
romanităţii la Dunărea de Jos. Momentul marchează, în
istoriografia modernă, sfârşitul istoriei vechi a României.

54
3. 1. CREŞTINISMUL ÎN TERITORIUL ROMÂNIEI
Perceput iniţial ca o sectă iudaică, creştinismul s-a răspândit pe
cuprinsul Imperiului Roman cu precădere în secolul al III-lea. Aceeaşi
perioadă a fost şi martora primelor persecuţii sistematice iniţiate de către
stat împotriva noii religii. În timpul împăratului Maximin Tracul (235-
238) libertatea cultului este suspendată pentru șase luni (în 235), Decius
(249-251) aplică aceeași interdicție pentru 12 luni în ultimul an de
domnie, iar împăratul Valerian (253-260) va persecuta clerul și laicii
eminenți vreme de 42 luni, între 257-260. Iniţial constituind o religie a
celor defavorizaţi, creştinismul promite egalitatea între oameni şi ideea
unei vieţi de apoi (de după moarte) mai bune. Beneficiind de influenţe
din rândul religiilor orientale şi curentului filosific neoplatonic, pe care
s-a grefat mitul Mântuitorului (salvatorului), creştinismul a dobândit
treptat din ce în ce mai mulţi adepţi, încă în timpul "păcii lui Gallienus"
(260-268). Fiu al lui Valerian, Gallienus emite un edict de toleranță, prin
care dă comunităților creștine dreptul de proprietate asupra edificiilor de
cult și cimitirelor acestora.
În timpul Tetrarhiei a avut loc marea persecuţie (303-311),
încheiată prin edictul de toleranţă asupra noi religii, emis de Galerius la
Serdica (30 aprilie 311). Acesta a fost urmat și întărit de Edictul de la
Milano (Edictum Mediolanense, 313), care garantează toleranța
religioasă în Imperiul Roman, marcând în mod traditional sfârșitul
marilor persecuții ale lui Dioclețian, începute în 303-304. Momentul se
referă în fapt la o scrisoare semnată de Licinius și adresată
guvernatorilor provinciilor răsăritene controlate de acesta, prin care le
cere să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile
confiscate de la aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea
însă creștinismul ca religie de stat și nici nu îl angaja personal pe
Licinius în credința creștină.

55
56
 Abia în 325, atunci când împăratul Constantin cel Mare va
convoca primul sinod (conciliu) ecumenic al bisericii creștine, după
înfrângerea lui Liciniu la Chrysopolis (324), vor fi bazele dogmatice și
canonice ale creștinismului și se va consacra această religie ca religie
oficială a Imperiului. În mai multe rânduri, începând cu 381, în vremea
împăratului Theodosius I, păgânismul va fi condamnat oficial și scos în
afara legii, prin interzicerea sacrificiilor, închiderea locurilor de cult,
interzicerea divinației, a adorației în public sau în spațiul privat a
divinităților păgâne.
Susţinerea imperială de care s-a bucurat în secolele al IV-lea, mai
ales în vremea lui Constantius al II-lea (337-361), Gratian (375-383) şi
Theodosius I (379-395) a adus noua religie la o poziţie privilegiată în
stat. Succesul creştinismului în secolul al IV-lea s-a datorat şi excelentei
organizări a Bisericii, structurată după modelul administraţiei imperiale.
În cadrul Bisericii, un rol extrem de important l-au avut episcopii, mai
ales cei din marile metropole - Roma, Milano, Constantinopol,
Antiochia sau Alexandria.
Tot susţinerii imperiale, ridicată la rangul de politică religioasă, i
se datorează şi creştinarea populaţiilor din afara frontierelor - de
exemplu, a goţilor, în vremea lui Constantin I, Constantius II sau Valens.
Apariţia şi răspândirea creştinismului pe teritoriul României
demonstrează continuarea legăturilor cu Imperiul şi după retragerea
romană, ca şi continuitatea autohtonilor. Provenienţa latină a
creştinismului daco-romanilor este demonstrată de evoluţia lingvistică a
unor termeni legaţi de noua religie, anumite noțiuni ale credinței creștine
fiind elemente prezente exclusiv în limba română: ara (altar), angelus
(înger), basilica (biserică), baptizare (a boteza), beatus (bietul/ fericitul),
crux (cruce), communicare (a cumineca), credere (a crede), credentia
(credință), credo (crez), christianus (creştin), ieiunare (a ajuna), lex
(lege/ credință), presbyter (preot), peccatum (păcat), paganus (păgân),
pervigilium (priveghi), sanctus (sfânt) sau vocativul Domine Deus (care
a dat în limba română Dumnezeu); proveniență antică au sărbători

57
populare ale păgânismului roman creștinate (Floralia și Rosalia,
suprapuse de Intrarea Domnului în Ierusalim - Floriile și Pogorârea
Sfântului Duh - Rusaliile), acestora adăugându-li-se și Crăciunul (de la
creatio) ori Paștele (Paschae).
În timpul persecuţiei iniţiate de Diocleţian şi pe teritoriul
Scythiei Minor sunt atestaţi martiri creştini, cei mai numeroși fiind
consemnați la Tomis (peste 60, în vremea cumplitelor persecuții din
303-304), Halmyris (primii martiri atestați la 290 – phrygienii Epictet și
Astion), Noviodunum, Dinogetia, Axiopolis sau Durostorum (Maximus,
Dada, Quintilian, Valentinian, Pasicratos, Marcian, Nicandros, Iulios,
Hesicleius; ultimul martir cunoscut la Durostorum este Aemilianus, în
vremea lui Iulian Apostatul, în anul 362). Informaţiile din Actele
Martirilor au fost uneori confirmate de cercetarea arheologică, ca în
cazul criptei martirice din basilica episcopală de la Halmyris, a
martyrion-ului de la Niculiţel, unde au fost descoperite relicvele
martirilor Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos, la Axiopolis, unde o
inscripţie îi menţionează pe martirii Chiril, Chindeas şi Tasios;
inscripţiile de la Tomis, unde este atestat un "martir şi episcop". Dincolo
de Dunăre, sunt înregistraţi "martirii goţi" din timpul persecuţiei lui
Athanaric, 372 (Sava ”Gotul”).
Din secolul al IV-lea, biserica din Scythia Minor era organizată
sub autoritatea episcopului de Tomis. Dintre aceştia, primii cunoscuți
sunt Evangelicus (în 290) și Titus/ Philus (320), iar apoi Bretanion (368-
369); Gerontius sau Terentius (care participă la cel de-al doilea sinod
ecumenic de la Constantinopole, în 381); Theotim I (392-402); Timotei
(care participă la cel de-al treilea sinod ecumenic, în 431); Ioan (c. 445);
Alexandru (c. 449-455); Theotim al II-lea (c. 457-474). În vremea lui
Anastasius (491-518) sunt atestate şi alte episcopii în teritoriul
provinciei. Câţiva ani mai târziu, episcopul Paternus de Tomis semnează
actele celui de-al cincilea sinod ecumenic de la Constantinopole (520) cu
formula Paternus misericordia Dei episcopus provinciae Scythiae

58
metropolitanus. Ultimul episcop de Tomis cunoscut este Valentinian
(550-553).
Până în ultima perioadă de domnie a lui Anastasius (491-518)
provincia Scythia se va afla sub autoritatea unui singur episcop, cu
reședința la Tomis. Informații despre perpetuarea acestei stări de fapt
după 325 (Nicaea) se regăsesc în legislația împăratului Zenon (480), cât
și în Istoriile bisericești ale lui Theodoret din Cyr și Sozomenos din
Gaza scrise mai devreme în sec. V. Ulterior vor apărea noi episcopate
(menționate în Notitiae Episcopatuum) în marile orașe ale provinciei,
adică la Tropaeum Traiani, Noviodunum, Histria, Axiopolis, Capidava,
Carsium, Callatis, Constantiana, Histria, Aegyssus, Salsovia, Halmyris și
Zaldapa. Acești episcopi sufragani se vor subsuma administrativ
episcopului de la Tomis, care își păstrează întâietatea în viața religioasă
a provinciei. Astfel, în sec. VI este atestată pe cale epigrafică existența
unui episcop Stephanus la Callatis. Tot din sudul Dobrogei, de la
Durostorum (oraș situate administrative în provincia vecină - Moesia
Secunda), aflăm alți episcopi, pe Dulcissimus (sec. VI), precedat în
secolul V de Iacob și Monophilus, iar mai devreme (a doua jumătate a
sec. IV) de episcopul arian Auxentius.
Creştinismul în Dobrogea este atestat nu doar în sursele literare
antice, dar şi pe cale epigrafică. Se cunosc peste 80 de inscripţii cu
caracter creştin, databile în secolele IV-VII, provenind de la Tomis,
Callatis, Histria, Lazu, Axiopolis, Dinogetia, Salsovia, Tropaeum
Traiani şi Niculiţel, marea majoritate fiind în limba greacă (cca 75 %).
Aproape integral (95%) această serie se grupează în sec. V-VI p.Chr., iar
75% dintre epigrafe provin din cetățile litorale bogate, anume de la
Tomis, Histria ori Callatis. Pe această cale cunoaștem terminologia
utilizată în ierarhia bisericii scythice: persoanele care se pregătesc să
primească botezul sunt audientes sau catechumenoi, iar un proaspăt
convertit este numit în secolul al V-lea neophitos sau neophotistos;
inițiații sunt numiți christianoi sau christiani și le sunt asociate
calificativele pistos (pios), servus/ doulos (rob al Domnului); dintre

59
rangurile preoțești, în afara preoților cunoaștem un lector (anagnostes,
echivalentul unui hipodiacon), un diaconus și un administrator
(pragmateutes) al bisericii Sf. Ioan de la Tomis, în sfârșit, un vicarius
este menționat la Odessos, în sec. VI p.Chr.

Basilica B (episcopală) de la Tropaeum Traiani

În plan arheologic, sunt cunoscute peste 30 de edificii de cult -

bazilici și biserici paleocreştine (distinct sau suprapuse): Tomis - 6,
Histria – 6 (7), Callatis - 1, Argamum - 4, Tropaeum Traiani - 6,
Noviodunum - 2, Niculiţel – 1, Dinogetia – 1, Troesmis - 3, (L)ibida - 1,
Capidava - 1, Axiopolis - 2, Halmyris – 1, Abrit/Zaldapa – 2, Kavarna/
Bizone – 1, Piatra Frecăței/ Beroe - 1. Un unic complex monastic este
cunoscut în Dobrogea pentru această perioadă, în care sursele literare
amintesc în repetate rânduri călugării sciți, la. Ansamblul, ridicat la cca 3
km vest de satul Slava Rusă - (L)ibida), a avut două faze de evoluție și
cuprindea două biserici, respectiv o capelă, anexă a primei biserici,
aceste edificii fiind înconjurate de o incintă zidită.

60
 Cu excepţia celei de la Callatis, de un tip așa zis ”sirian”, ori a
bisericilor mononavate, celelalte basilici sunt în marea majoritate
construite după modelul elenistic, cu trei nave (o navă centrală și
colaterale). La Tropaeum Traiani și Histria au funcționat singurele
basilici cu transept din Dobrogea (basilica D la Tropaeum Traiani,
respectiv basilica episcopală, la Histria), în vreme ce basilica de la Ibida
are drept caracteristică trei abside pe latura de est.
În domeniul artelor minore e cunoscută o serie de obiecte de
factură creştină: o cornalină descoperită la Tomis (aflată astăzi la British
Museum), cu reprezentarea lui Isus Hristos răstignit, între figurile celor
12 apostoli, având cuvântul simbolic IXΘYC, databilă în secolele IV-V,
dacă nu cumva chiar înainte de Constantin cel Mare; tezaurul euharistic
de la Sucidava (Izvoarele, jud. Constanța) datat în a doua jumătate a sec.
IV și conținând mai multe piese de argint folosite pentru Sfânta Taină a
Împărtășaniei (6 linguriţe, 6 boluri, o cană mare, o cană trilobată, o
pateră, o strecurătoare şi, separat, un reliquarium); discul liturgic din
argint aurit al episcopului Paternus, din vremea lui Anastasius,
descoperit la Malaia Perescepina (Ucraina, astăzi la Muzeul Ermitaj din
Sankt Petersburg).
De asemenea, au fost descoperite alte obiecte liturgice (cădelnițe
din lut și bronz la Tropaeum Traiani și Dinogetia, aghiasmatare sau
picioare de aghiasmatar din lut la Beroe și Slava Rusă), o serie de cruci
din aur şi bronz, alte obiecte de port și podoabă din metal preţios,
decorate cu semnul crucii, ceramică şi vase de sticlă, databile în secolele
IV -VI. Un loc aparte îl au ploscuțele de pelerin (ampullae sau eulogii,
de la gr. eulogia = binecuvântare) din lut, descoperite la Tomis,
Capidava, Callatis sau Slava Rusă, aduse la întoarccerea din pelerinaj
(pro benedictione) de la marile sanctuare din Asia Mică sau din Egipt
(de la sanctuarul Sf. Mina, la cca 40 km de Alexandria). În ultimul caz
ele erau umplute cu apă sfințită de la fântâna sanctuarului din Karm-
Abu-Mina (trei piese au fost găsite la Tomis, una singură la Capidava);
în ampullae-le din Asia Mică și Palestina se aducea mir (câte o piesă

61
cunoscută la Capidava, Callatis și Slava Rusă). La acestea se adaugă
relativ numeroasele opaiţe din bronz sau lut purtând imagini, inscripții și
însemne creştine (ansă în formă de cruce, spre pildă).

Ampullae – ploscuțe de pelerin de la Capidava (jud. Constanța)

În stânga Dunării există de asemenea vestigii paleocreştine.

Unele dintre acestea pot fi atribuite cronologic chiar înainte de părăsirea
provinciei Dacia (piese de factură gnostică sau creștină – talismane și
geme de la Porolissum, Romula, Drobeta, Micia, Apulum, Orlea, Băile
Herculane). Atrage atenția în mod deosebit o gemă din onyx, astăzi
dispărută, datată în a doua jumătate a sec. III p.Chr. și care înfățișează pe
”Bunul Păstor”, deopotrivă cu povestea lui Iona și inscripția creștină
(ΙΧΘΥC –Ἰ(ησοῦς)Χ(ριστὸς) Θ(εοῦ) Υ(ἱὸς) Σ(ωτήρ) / Iisus Hristos Fiu
al Domnului Mântuitor).
După părăsirea provinciei Dacia în vremea împăraților Gallienus
și Aurelian, descoperirile sunt mai numeroase, dar și mai greu de
interpretat. La nord de Carpați pare să funcționeze o basilică amenajată
într-un vechi temple al lui Bel (Porolissum), în timp ce un edificiu de
cult creștin ar fi suprapus vechiul comandament din castrul de la Slăveni,
la nord de Sucidava –Celei. Neclară este situația unor edificii de cult
despre care se crede că ar fi funcționat la Gornea sau Drobeta, dar în
aval de acest important centru fortificat a fost identificată recent (2006)

62
o biserică puternic erodată de apele Dunării la Izvoarele (com. Gruia,
jud. Mehedinți). În privința edificiilor în care se desfășura cultul creștin
la nordul fluviului, în teritoriile rămase în afara controlului roman
efectiv, trebuie să ne imaginăm structura acestora ca fiind una perisabilă
(din lemn), motiv pentru care detectarea lor arheologică rămâne aproape
imposibilă. Epigrafic situația este foarte modestă însă, excepție notabilă
făcând un binecunoscut monument funerar roman de la Napoca, care
este ”creștinat” într-un moment de după părăsirea provinciei, cu
monograma lui Hristos și formula abreviată STTL – Sit tibi terra levis
(”Să îți fie țărâna ușoară!”).

Inscripția funerară a lui Claudius Valentinus (Napoca)

Între obiectele ”creștine” din Dacia sau de pe teritoriul fostei

provincii o menţiune aparte merită donariul de la Biertan (jud. Sibiu),
purtând o inscripţie votivă - EGO ZENOVIVS VOTVM POSVI.
Această piesă trebuie să fi făcut parte dintr-un ansamblu (candelabru din
bronz cu lanț de fixare și tabula inscripționată aferentă, purtând numele
donatorului) cu rol funcțional-decorativ într-o basilică. Cum condițiile în
care s-a făcut descoperirea au rămas neclare, este foarte puțin probabil să
fi fost folosit într-un edificiu de cult local, piesa fiind mult mai probabil

63
adusă dinspre sud, dintr-o cetate de pe malul stâng al Dunării sau chiar
de mai departe, dintr-o provincie sud-dunăreană.

Donarium-ul de la Biertan (jud. Sibiu) –

Muzeul Național de Istorie a României, București

Din perioada secolelor IV-VI se cunosc numeroase artefacte care

mărturisesc existența creștinilor și comunităților creștine la nordul
Dunării, mai departe de punctele fortificate romane de pe malul stâng al
fluviului. Prescurnicere din lut ars, opaițe din lut ars sau bronz (unele
aduse din provinciile orientale), ploscuțe de pelerin decorate cu imaginea
Sfântului Mina (la Porolissum, Apulum sau Dierna), lingurițe euharistice
(Porolissum sau Dierna), pietre de inel cu simboluri creștine sau inele
din metal cu cruci, alte cruciulițe (Romula, Potaissa, Dierna, Sucidava,
Ulpia Traiana, Bologa, Porolissum), numeroase accesorii vestimentare
ornamentate cu simboluri creștine (fibule, catarame, capete de centură,
aplici) exprimă prin diversitatea tipologică și distribuția geografică într-
un mod implicit pe creștini, în absența surselor literare. Sumedenie de
vase din ceramică, de factură locală, ștampilate sau scrijelite cu
simboluri creștine după ardere (Gherla, Porolissum, Tibiscum, Ulpia
Traiana, Micia, Bologa etc.), ori tiparele pentru cruciuliţe descoperite la
Olteni, Străuleşi, Botoşana, Sânmiclăuş, Izvoru-Dulce sau Traian-Bacău
pledează asupra prezenței creştinilor pe teritoriul întregii Românii.

64
 3. 2. NEAMURILE GOTICE.
Abandonarea Daciei de către romani, în a doua jumătate a
secolului al III-lea, a dus la crearea unui vid de putere pe teritoriul fostei
provincii romane. Dacă în epoca romană elita locală putea participa la
viaţa publică din cadrul Imperiului, astfel putând achiziţiona prestigiul şi
bunurile necesare etalării acestuia prin intermediul comerţului, după
abandonul roman a avut loc ruperea legăturilor dintre elita locală şi
Imperiu: consecinţa directă a reprezentat-o redirecţionarea acestor
membri ai elitei spre alte formule de dobândire a prestigiului.
Vidul de putere din fosta provincie a fost umplut de către
populaţiile barbare de la frontieră, în principal reprezentate de către dacii
liberi şi populaţii germanice, în rândul cărora rolul conducător ajung să
îl aibă goţii - mai ales ramura de vest a acestora, vizigoţii (sau thervingii,
un alt nume sub care au fost cunoscuţi). Acestora le este atribuită
dominanta în cultura Sântana de Mureş-Cerneahov.

Întinderea culturii Sântana de Mureș-Cerneahov (sec. IV p.Chr.)

La începutul primului mileniu creștin goții viețuiesc la gurile
Vistulei, pentru ca în a doua jumătate a sec. II p.Chr. să înceapă o

65
migrație spre sud și sud-est, de-a lungul Vistulei, până în stepele nord-
pontice. Aici ajung la începutul sec. III, în prima jumătate a aceluiași
secol ocupând întregul teritoriu între Prut și Nipru.
La răsărit și sud de Carpați constatăm deja în a doua jumătate a
sec. III pătrunderea culturală și elementele specifice Sântanei de Mureș –
Cerneahov. Granița vestică va fi Oltul, dincolo de care nu mai
identificăm descoperiri specifice (cauza fiind prezența romană la Dunăre
și în spațiul Olteniei în sec. IV). Cât despre Transilvania, pătrunderea
culturală este de plasat cronologic abia în prima jumătate a sec. IV
p.Chr.
Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov poate fi definită ca o
"cultură de frontieră". Acest tip de cultură se poate caracteriza ca un
amestec de populaţii diferite, ca şi prin lipsa oricărui centru evident de
putere; în plus, influenţele culturilor şi civilizaţiilor învecinate şi-au pus
amprenta asupra culturii de frontieră. Încă din 1984, Colin Renfrew a dat
o definiţie frontierei: în opinia sa, frontiera reprezintă “linia de minimă
influenţă dintre două centre, sau linia dintre tărâmul nimănui/no man’s
land şi o regiune aflată sub dominaţia unui centru”. Această definiţie ar
trebui cel puţin nuanţată pentru cazul avut în discuţie; aici, frontiera s-a
transformat într-o întreagă regiune care prezenta caracteristicile unei
frontiere, dominată de inexistenţa vreunui centru evident de putere şi
având la sud prezenţa civilizaţiei romane, iar la răsărit vecinătatea
regatului ostrogot al lui Ermanarich, care a adoptat trăsături ale culturii
nomazilor din nordul Mării Negre. Aceşti doi vecini s-au transformat în
centre de influenţă culturală, împrumutând din trăsăturile lor culturii
Sântana de Mureş. S-ar putea spune că Sântana de Mureş reprezină o
zonă de tranziţie sau, după cuvintele lui Immanuel Wallerstein, un spaţiu
periferic. Periferie a lumii civilizate, dar şi periferie a barbariei, cultura
Sântana de Mureş prezintă trăsături ale ambelor societăţi: simboluri de
prestigiu, bunuri materiale şi mentalităţi ce pot fi descoperite în ambele
societăţi învecinate, civilizaţia sedentară romană şi cultura nomadă.
Evoluţia către o identitate distinctă va fi oprită de invazia hunică în

66
Europa, în a doua jumătate a secolului al IV-lea; după acest eveniment,
suntem martori la transformarea vizigoţilor în migratori pentru circa 40
de ani.
De-a lungul secolului al IV-lea, societatea vizigotă era organizată
în clanuri, gentes, fiind caracterizată de către Herwig Wolfram ca o
“societate oligarhică”, dispunând în consecinţă de multiple centre de
putere. Proximitatea imperială a determinat elita barbară să adopte
trăsăturile culturale ale unei societăţi sedentare. Un alt aspect este cel al
caracterului mixat al societăţii barbare: în conformitate cu descoperirile
arheologice, în Moldova exisau thervingi, iar în Muntenia taifali şi
sarmaţi. Pe lângă aceste populaţii, mai existau grupuri de foşti
provinciali romani, unii dintre ei proveniţi din raidurile secolului al III-
lea, şi grupuri carpo-dacice, în parte romanizate.

Pieptene din os de cerb, cultura Sântana de Mureş.

Muzeul "Vasile Pârvan" – Bârlad

Chiar dacă informaţia scrisă pentru aria avută în discuţie este

exrem de fragmentară, ea este completată de cea arheologică: pentru
secolul al IV-lea, existau comunităţi polietnice, ca la Iugani (Moldova de
sud), unde avem de-a face cu o comunitate formată din sarmaţi şi
“localnici” (probabil daci romanizaţi), Gherăseni-Cremenea (jud.
Buzău), unde în intervalul dintre a doua jumătate a secolului al IV-lea-
inceputul secolului al V-lea, aşezarea şi necropola ne prezintă o
populaţie amestecată, sau la Bârlad-Valea Seacă, unde aspectele Sântana
de Mureş sunt prezente împreună cu cele dacice, după afirmaţiile lui
Vasile Palade.

67
 După cum remarca şi Herwig Wolfram, limba nu reprezenta un
criteriu pentru apartenenţa la trib; este adevărat, relaţiile de rudenie
prevalau, dar accederea în interiorul tribului era posibilă fie prin
căsătorie, fie prin meritul personal. Într-o societate în care valorile
războinice ale individului prevalau, criteriile pentru ascensiunea socială
erau extrem de diferite faţă de cele ale societăţii mediteraneene. În
mitologia germanică, care ar trebui analizată mai amănunţit, având acum
la îndemână instrumentele antropologice, se punea accent pe valorile
eroice. Acestea erau indisolubil legate de prestigiul personal, trăsătură
distinctă a mentalităţii germanice. Pe de altă parte, prestigiul personal
era strâns legat de statutul social: ultimul creştea în funcţie de valoarea
militară, integrarea într-o familie nobilă sau acumularea de bunuri
materiale cu statut de bunuri de prestigiu, cu precădere metale preţioase
în formă prelucrată. Într-o "societate de şefii" precum cea barbară,
controlul resurselor materiale reprezenta un mijloc eficient de dominaţie.
După cum Lotte Hedeager atrăgea atenţia, în societăţile războinice,
metalele preţioase (cu precădere aur şi argint) şi posesia lor avea funcţia
de a creşte statutul social al proprietarului. Metalele preţioase şi
redistribuirea lor războinicilor prin intermediul darului, ca şi întreţinerea
unui grup de războinici, reprezentau baza puterii elitei barbare. Printr-un
astfel de proces, statutul social al şefului creştea, el reuşind prin dar şi
creşterea numărului de războinici aflaţi în “solda” sa să se menţină în
vârful ierarhiei.

Ceramică aparţinînd culturii Sântana de Mureş

descoperită în necropola de la Barcea, jud. Galaţi.
Muzeul Orăşenesc – Tecuci

68
 Dacă în “regatul” lui Ermanarich, ostrogoţii au creat o monarhie
cu puternice trăsături militare, în societatea vizigotică acest lucru nu a
fost posibil din cauza vecinătăţii cu Imperiul. Imperiul reprezenta o
alternativă pentru competitorii barbari, având aici în vedere integrarea în
sistemul federaţilor ca sursă paralelă de dobândire a prestigiului şi
raidurile de pradă asupra provinciilor de frontieră. Sursele greceşti şi
latine de secol IV abundă în informaţii legate de raiduri barbare în
provinciile de frontieră: raiduri pe scară largă, precum cele din secolul al
III-lea (cum a fost de exemplu marea invazie gotică a lui Kniva din 250);
în secolul al IV-lea, împreună cu reconstruirea puterii imperiale de către
Diocleţian şi Constantin, aceste raiduri au devenit mult mai periculoase:
expediţii cuprinzând puţini participanţi (cunoscute în sursele latine sub
denumirea de latrones), dar quasi-permanente, ele erau mai periculoase
datorită faptului că nu puteau fi controlate: invadatorii se strecurau
printre posturile de pază şi înaintau în interior, provocând insecuritate în
spaţiul rural.
Imperiul a răspuns noului pericol reprezentat de aceste raiduri
printr-o politică defensivă în adâncime - fortificarea oraşelor şi
cantonarea de garnizoane. Astfel, oraşele au devenit puncte de refugiu
pentru populaţia din spaţiul rural, în contextul unor raiduri barbare,. Pe
de altă parte, măsura a dus pe termen lung la militarizarea societăţii. Pe
un alt plan, oraşele romane târzii decad, datorită dezinteresului crescând
al elitelor locale în conducerea lor. Membrii elitelor locale au tot mai
mult tendinţa de a se retrage în spaţiul rural, în vile rustice fortificate.
Faptul că oraşele reprezintă puncte de atracţie pentru invadatorii barbari
a dus aşadar la o restructurare din punct de vedere a formelor de locuire
în antichitatea târzie.
În a doua jumătate a secolului al III-lea - începutul secolului al
IV-lea, rolul limes-ului a fost unul mai ales cultural, de barieră simbolică
între Imperiu şi barbaricum; ineficienţa sa militară a fost determinată de
numeroasele uzurpări ale secolului al III-lea, care au golit frontiera de
trupe, lăsând-o la dispoziţia barbarilor; în secolul al IV-lea, conflictele

69
interne sau războiul pe mai multe fronturi au avut acelaşi rol. Dar, în
condiţiile în care, în cazul unor conflicte civile, competitorii adesea
apelau la ajutorul barbar pentru a îngreuna operaţiunile militare ale
adversarilor, barbarii au profitat de această oportunitate pentru a-şi
promova propriile interese, adică iniţierea de raiduri în Imperiu. Pe de
altă parte, secolul al IV-lea a fost martorul conflictelor externe pe mai
multe fronturi: în Orient, războiul cu Sasanizii, în Britannia, atacurile
picţilor, scoţilor şi piraţilor saxoni şi în Europa, instabilitatea crescândă a
limes-ului renano-danubian; toate acestea au accentuat incapacitatea
Imperiului de a lupta în acelaşi timp pe mai multe fronturi.

Piese caracteristice culturii Sântana de Mureș – Cerneahov

Pentru zona carpato-dunăreană, caracteristic este faptul că
barbarii locuiau împreună cu populaţiile locale, fapt demonstrat de
cercetările arheologice. Dacă sursele scrise prezintă punctul de vedere
grec sau latin asupra societăţii barbare de secol IV, accentuând imaginea
populaţiei dominante (de exemplu, vizigoţii sau sarmaţii), descoperirile

70
arheologice completează sursele scrise şi prezintă o imagine mult mai
nuanţată asupra societăţii barbare. Contactele cu Imperiul au determinat
societatea vizigotă să renunţe la modul de viaţă specific migratorilor,
transformând-o într-o societate sedentară. Descoperiri arheologice
precum cele de la Cârligi-Filipeşti (jud. Bacău), Gherăseni-Cremenea
(jud. Buzău) sau Bârlad-Valea Seacă (jud. Vaslui) au pus în lumină
această sedentarizare. La Cârligi-Filipeşti, inventarul arheologic a
demonstrat locuirea mixtă, de purtători ai culturii Sântana de Mureş şi
“localnici”, probabil daci romanizaţi; la Gherăseni-Cremenea, aşezarea
şi necropola, datate în a doua jumătate a secolului al IV-lea, au pus în
evidenţă acelaşi tip de conlocuire, în timp ce la Bârlad-Valea Seacă,
aspectele Sântana de Mureş sunt prezente alături de cele dacice. Mai
mult, ultima aşezare prezintă familii mixte, de germanici şi daco-romani,
ca şi prezenţa sarmatică. De asemenea, necropola, datată c. 400, ne
prezintă în mod clar stratificarea socială: M 501, şi mai ales M 507
(probabil cel mai bogat mormânt Sântana de Mureş, după Vasile Palade,
cel care a cercetat necropola) reprezintă dovezi pentru existenţa elitei
locale locuind într-un cadru sedentar. În consecinţă, imaginea
tradiţională a autorilor antici asupra barbarilor, ca locuind în căruţe şi
ducând un trai semi-nomad, nu se verifică în plan arheologic. Aşadar,
această imagine ar trebui serios nuanţată, cel puţin pentru realităţile
prezente în spaţiul carpato-dunărean.
În Muntenia, Târgşor, cu necropola sa, reprezintă una dintre cele
mai importante aşezări Sântana de Mureş. Aici avem de-a face cu o
continuitate în folosirea necropolei: dacă pentru secolul al III-lea, este
înregistrată prezenţa sarmatică, cu foarte puţine elemente dacice şi chiar
absenţa aspectelor Sântana de Mureş, către sfârşitul secolului şi
începutul secolului al IV-lea, asistăm la apariţia în zonă a taifalilor,
populaţie germanică de călăreţi, la fel ca sarmaţii. Analiza necropolei de
secol IV a demonstrat prezenţa atât a taifalilor, cât şi a dacilor împreună
cu existenţa importurilor romane (de exemplu, M 150, M 258). Elita
locală este de asemenea prezentă în necropola de la Spanţov (jud.

71
Giurgiu), unde au fost ideitificate, în bogatele morminte M 5, M 37, M
63, M 65, bunuri de prestigiu. Caracterul mixat al acestei elite este pus în
evidenţă şi de asocierile populaţiilor cu caracteristici antropometrice
mediteraneene cu fibule-pereche, prezente în M 39 din necropola de la
Fălciu-Bogdăneşti, M 48, 212, 261, 295, 381, 513, 536 şi 540 de la
Bârlad-Valea Seacă; este important de menţionat că în ultima necropolă,
în M 48, 295 şi 361, fibulele pereche au fost asociate cu vase de tip
Sântana de Mureş, atribuite vizigoţilor şi morminte cu scară sau nişă, de
tradiţie sarmatică. Descoperirile de la Bârlad-Valea Seacă par a fi un
exemplu evident pentru o comunitate polietnică, tipică pentru cultura
Sântana de Mureş, locuind în sate nefortificate.
Pe de altă parte, sedentarismul este reliefat de descoperirile de la
Boldeşti-Grădiştea (jud. Prahova) unde, în necropola datată c. sfârşitul
secolului al IV-lea, împreună cu trăsăturile amestecului etnic, suntem
martori la prezenţa de boabe de grâu depuse ritual (M 12), dovadă a
sedentarismului.
Influenţa romană este prezentă la nivelul culturii materiale, ca şi
în plan ideologic. Dacă, din punct de vedere cultural, astăzi este
recunoscută influenţa ceremonialului roman târziu în ceea ce priveşte
portul fibulelor ca semn distinctiv al statutului social, la nivelul culturii
materiale, importurile, şi nu doar cele de bunuri de prestigiu, dar şi cel al
artefactelor de uz comun (ca de exemplu, ceramică romană) pot fi găsite
în majoritatea aşezărilor şi necropolelor Sântana de Mureş.

72
 Importuri romane în necropole SMC – pahar fațetat din sticlă
(Barcea, jud. Galați, morm. inhumație); amforă romană (Slobozia-
Chișcăreni, R. Moldova, morm. inhumație).

Astfel, la Corneşti-Crivăţ au fost descoperite importuri ceramice

de factură romană (amfore etc.), la Drăgeşti-Vaslui avem de-a face atât
cu ceramică Sântana de Mureş, cât şi amfore romane, iar la Izvoare-
Piatra Neamţ, M X conţinea în inventarul său ceramică cenuşie tipică
Sântana de Mureş, împreună cu importuri romane. La Bârlad-Valea
Seacă, avem înregistrată prezenţa obiectelor din sticlă (M 501, M 507),
care ar putea fi puse în relaţie cu banchetul de tip aristocratic,
caracteristică a elitelor barbare. Un caz special a fost înregistrat la
fortificaţia romană de la Pietroasele (jud. Buzău), datată în secolul al IV-
lea: aici, împreună cu ceramica romană databilă în secolul al IV-lea,
există şi obiecte Sântana de Mureş; această evidenţă întăreşte ideea unei
culturi de frontieră, în care mixajul etnic pare a fi regula.
Prezenţa barbară în teritoriul roman este atestată din punct de
vedere arheologic pe limes-ul Dunării Inferioare. Sursele scrise, ca şi
descoperirile arheologice, atestă prezenţa barbară în provincia de
frontieră Scythia Minor. Aurelius Victor, ca şi Ammianus Marcellinus,
reprezintă cele mai pertinente surse pentru colonizarea carpică în

73
regiune. Din punct de vedere arheologic, carpii sunt atestaţi la Dinogetia,
Niculiţel, Horia (jud. Tulcea), Caraibil şi Visterna.
Pe de altă parte, obiecte tipice culturii Sântana de Mureş au fost
descoperite în Scythia Minor la Dinogetia, Ulmetum, Beroe (Piatra
Frecăţei) – morminte sarmatice, Runcu sau Tropaeum Traiani (prezenţă
gotică).
Se pare că spaţiul cultural Sântana de Mureş s-a extins dincolo de
frontierele politice, evidenţiat nu numai în barbaricum, ci şi în interiorul
Imperiului. Caracteristica acestei culturi este reprezentată de mixajul
etnic şi, în funcţie de regiunea în care locuiau, prezenţa în surse a
vizigoţilor, sarmaţilor sau taifalilor. Totuşi, împreună cu grupul
dominant, co-existau grupuri daco-romane, carpi, foşti provinciali
romani (având un statut inferior, unii dintre ei provenind din prizonierii
de război, alţii refugiaţi din Imperiu din cauza sistemului fiscal
împovărător).

Tezaurul de la Pietroasa, atribuit goţilor

(coperta vol. Al. Odobescu, Le trésor de Pétrossa, Paris, I-III, 1889-1900.)

74
 Faptul cel mai important rămâne influenţa bidirecţională între
romani (sau populaţia romanizată) şi barbari, care a transformat spaţiul
Sântana de Mureş într-un spaţiu de tranziţie, localizat între civilizaţia
sedentară a Imperiului Roman şi “regatele” nomade din nordul Mării
Negre. Această arie de tranziţie a fost distrusă de invazia hunică în
Europa (c. 375), care a ruinat echilibrul fragil existent în regiune. Dacă
în decursul secolului al IV-lea, zona culturală Sântana de Mureş a activat
ca un filtru protector între romani şi populaţiile nomade, înaintarea
hunică a determinat avansul culturii nomade spre frontiera romană.
Totuşi, hunii n-au reuşit stabilirea unei prezenţe durabile în regiune,
acţionând în consecinţă ca o structură de dominaţie asupra culturilor
locale. Chiar dacă ei au determinat o disclocare a populaţiilor din
teritoriile controlate de ei, prezenţa hunică s-a manifestat ca o dominaţie
de la distanţă, impactul lor asupra culturii materiale fiind îndeajuns de
slab pentru a nu lăsa alte semne decât cele ale distrugerii pe care au
provocat-o. Dacă, în decursul secolului al IV-lea, romanii au stabilit un
modus vivendi cu populaţiile nord-dunărene, diferenţele majore dintre
civilizaţia romană şi cultura hunică au făcut ca influenţa romană asupra
hunilor să fie insignifiantă din punct de vedere material. În secolul al V-
lea, după ce Attila a reuşit să preia puterea (c. 435), a existat o schimbare
în relaţiile dintre huni şi romani. Începând de acum, ostilitatea barbară
nu mai avea ca barieră complexul sistem defensiv roman al secolului
anterior. Mai mult, sosirea hunilor a determinat apariţia crizei gotice în
Balcani şi distrugerea sistemului defensiv din zonă; pe de altă parte,
fenomenul barbarizării structurilor militare romane a avut rolul său în
schimbarea organizării armatei Imperiului roman târziu, cu consecinţe
majore asupra antichităţii târzii.

75
3. 3. HUNII

Ammianus Marcellinus (Istoria romană, XXXI, 2, 1-11)

relatează despre invazia hunilor în Europa:
"1. Iată, din câte am aflat, sămânţa întregii nenorociri şi originea
diverselor dezastre pe care le-a provocat furia războinică, aducând, ca de
obicei, incendii şi jafuri pretutindeni. Neamul hunilor, despre care
vechile documente vorbesc foarte puţin, locuieşte pe lângă marea cea
îngheţată, dincolo de lacurile Maeotice, şi depăşeşte orice măsură a
sălbăticiei. 2. Din primele zile după naştere, copiilor li se arde pielea
feţei cu fierul, pentru ca să nu le crească barba când se vor face mari, şi
din cauza aceasta ei îmbătrânesc urâţi şi spâni, ca eunucii. Toţi sunt cu
corpul îndesat, cu membre puternice şi cu ceafa groasă, aduşi de spate şi
cu o înfăţişare monstruoasă, de parcă ar fi nişte fiare bipede, sau nişte
modele pentru acele chipuri urâte care se ciplesc la capetele podurilor. 3.
Sunt aşa de hidoşi şi duc o viaţă atât de primitivă, încât nu se folosesc
niciodată de foc pentru pregătirea mâncării. Se hrănesc cu rădăcini de
ierburi şi cu carne crudă pe care o frăgezesc sub şeile cailor, încălzind-o
cu coapsele în timpul călăritului. 4. Nu stau sub nici un acoperiş, n-au
nici măcar bordeie de stuf şi se feresc de orice casă, ca şi cum acestea ar
fi nişte morminte care-i izolează de ceilalţi. Cutreieră munţii şi pădurile,
sunt obişnuiţi din leagăn să rabde firgul, foamea şi setea. În nomadismul
lor, nu calcă pragul vreunei locuinţe decât constrânşi de mare necesitate,
5. fiindcă nu se socotesc în siguranţă decât sub cerul liber. Au un fel de
tunici din pânză de in sau din piei de hârciog cusute una de alta. Altă
îmbrăcăminte, de casă sau de plimbare, n-au. Dar deîndată ce şi-au tras
acea tunică pe cap, n-o mai scot şi n-o mai schimbă decât când n-o mai
pot purta de ruptă ce este. 6. Au pe cap căciuli cu marginile îndoite şi-şi
acoperă cu piei de ied picioarele lor păroase, încălţăminte care nefiind
bine adapatată pe picior îi împiedică la mers. Din această cauză sunt
foarte puţin deprinşi să lupte pe jos. În schimb, ca şi cum ar fi pironiţi pe
cai, care sunt urâţi dar puternici, stau aşezaţi pe ei, uneori ca femeile, şi

76
de pe cai, zi şi noapte, fac totul: cumpără sau vând ceva, mănâncă sau
beau, întinşi pe spatele cailor se odihnesc, dorm şi visează. 7. şi tot pe
cai discută, îşi ţin adunări şi se consultă asupra intereselor comune. 8.
Nu sunt conduşi de nici o autoritate regală şi, când se întâmplă ceva
grav, se reped la chemarea zgomotoasă a celor mai destoinici dintre ei.
Când sunt atacaţi, pornesc la luptă în grupuri, cu ţipete felurite şi
ameninţătoare. Iuţi, puternici şi gata de distrugere, luptă răspândiţi,
producând măceluri fără să aibă o linie organizată de luptă. În
repeziciunea lor extraordinară nu-i vezi când au intrat într-o cetate şi
când au devastat-o. 9. Ai putea să-i numeşti cu uşurinţă cei mai aprigi
luptători, fiindcă de departe aruncă săgeţile foarte ascuţite cu vârfurile
făcute din oase, iar de aproape se angajează cu orice risc în lupta corp la
corp, ferindu-se cu abilitate să nu fie răniţi. Aruncă asupra duşmanilor
laţuri şi-i strâng în ele, ca să le răpească putinţa de a se mişca, pe jos sau
călare. 10. La ei nimeni nu lucrează pământul, numeni nu se atinge de
coarnele plugului. Toţi, fără locuinţe fixe, fără lege şi fără obiceiuri
statornice, rătăcesc pe câmpuri întotdeauna în fugă cu căruţele, acestea
fiindu-le locuinţele, în care soţiile cârpesc îmbrăcămintea ruptă, se culcă
cu soţii, nasc şi-şi cresc copiii până la pubertate. La ei nimeni nu poate
răspunde, dacă e întrebat, de unde este, fiindcă într-un loc e zămislit, în
altul născut şi-n altul crescut. 11. Nu respectă nici un legământ de pace,
sunt nestatornici, se duc ca vântul în orice direcţie li se pare că e mai
bine. Împinşi de impulsiuni oarbe, ca animalele, n-au noţiuni morale
asupra binelui şi răului, vorbesc neclar, cu multe înţelesuri, n-au religie,
nici măcar superstiţii, dar dorinţa de aur le este nemăsurată. Sunt atât de
schimbători şi de supărăcioşi, încât în aceeaşi zi fără nici un motiv se
ceartă între ei şi fără intervenţia cuiva se împacă."

Cunoscuţi în sursele chineze (cronicile dinastiei Han 207 a.Chr. –

220 p.Chr.) sub denumirea de Hiung-Nu, populaţie de neam turanic
(türcik), păstori nomazi şi războinici călare ce foloseau arcul, arcanul,
lancea şi sabia, hunii au apărut în spaţiul european în c. 375, după ce în

77
prealabil i-au supus pe sarmaţii alani din regiunea Kazahstanului. O
primă posibilă mențiune a unor grupe în nordul pontic, deși improbabilă,
o aflam la Ptolemeu (Geographia, III, 5, 10) la jumătatea sec. II p.Chr.,
unde sunt menționați chuni, care s-ar găsi ”între bastarni și roxolani”.
Apariția lor pe Don a reprezentat un eveniment neașteptat al ultimului
sfert al veacului al IV-lea: stau mărturie în acest sens termenii cu care
Ammianus Marcellinus însoțește sentimentul general de panică la
vederea acestui neam războinic asiatic - repentinus impetus (năvală
bruscă) sau subitae procellae (furtuni neaşteptate).
După ocuparea regatului ostrogot al bătrânului rege Ermanarich
(375), în urma unui atac neașteptat între Bug și Nistru, ocazie cu care o
parte ostrogoților intră în confederația hunică, hunii îi vor ataca pe
thervingii (vizigoții) lui Athanaric în 376. Aflăm de la Ammianus
Marcellinus cum atacul se petrece într-o noapte cu lună, după ce vor fi
trecut Nistrul prin vad (rumpente noctis tenebras luna vado fluminis
penetrato), probabil la Tiraspol-Tighina. Athanarich, surprins de invazia
neaşteptată, s-a refugiat în zona podişului moldovenesc, construind
ulterior, pentru mai multă siguranţă, valul de pământ dintre Ploscuţeni
(valea Siretului) şi Stoicani (valea Prutului). În această fază, Athanarich
nu se hotărăște să ceară încă azil în Imperiu, ci se va retrage însoțit de
fideli în zona Carpaților de Curbură „în locul Caucaland, apărat de
înălţimea pădurilor şi munţilor … gonind de aici pe sarmaţi”. Abia la
distanță de câțiva ani o va face și va fi primit cu mare cinste la
Constantinopol (ianuarie 381), unde moare două săptămâni mai târziu.
O imagine deosebit de plastică asupra panicii generale care
cuprinde toate neamurile din nordul pontic și din spațiul vechi al
României, cât și asupra efectului ”bulgărelui de zăpadă” declanșat de
invazia hunică o aflăm în comentariile lui Ambrosius la Evanghelia
după Luca (Ambrosius, Expositio evangelii secundum Lucam, X, 10:
Chuni in Halanos, Halani in Gothos, Gothi in Taifalos et Sarmatas
inssurexerunt).

78
 Sosirea hunilor în vecinătatea imediată a zonei carpatice a
determinat trecerea în masă a goţilor în Imperiu şi apariţia unei serii de
tezaure: la Crasna și Feldioara, unde s-au descoperit tezaure format din
bare de aur (lingouri) turnate în atelierele romane de la Sirmium,
Naissus și Thessalonic şi purtând efigia împăraților Valentinian I (sau
II), Valens și Graţian, Theodosius I; la Valea Strâmbă, unde avem
înregistrate podoabe de argint şi monede de aur şi argint, între care
ultimele databile în epoca lui Graţian (375-383); în acest context, cultura
Sântana de Mureş îşi încetează existenţa la nordul Dunării. Prezenţa
gotică se mai înregistrează în sud-estul Transilvaniei, unde în cadrul
necropolelor Sântana de Mureş de după 350 se constată devieri de la
ritul şi ritualul funerar obişnuit.

Lingou descoperit la Feldioara (jud. Brașov) –

Muzeul Național de Istorie a României, București

Până spre anul 400, probabil centrul puterii hunice a rămas în

stepele nord-pontice, pentru ca după aceea să se transfere în zona
Pannoniei. Se poate afirma că epoca hegemoniei hunice are trei etape:
între c. 375- 408, când centrul se găsea undeva în nordul Mării Negre,
iar hunii au încheiat alianţe cu ostrogoţii şi alanii; în aceeaşi perioadă,
grupul condus de Uldis a fost atras în serviciul imperiului, fiind indirect
implicat în criza gotică de la Constantinopol (anul 400). Atunci, în
retragerea sa spre Dunăre, gotul Gainas, unul dintre principalii actori pe
scena politică din capitală, a fost ucis de către şeful hun, capul său fiind
trimis la Constantinopol.
Într-o a doua etapă, 408/420 - 434, hunii şi-au transferat centrul
în Pannonia. În aceeaşi perioadă, gepizii au fost integraţi confederaţiei
hunice, iar relaţiile cu imperiul au devenit ostile. La sfârşitul perioadei,

79
suntem martori la ascensiunea lui Attila, care pentru aproape 20 de ani
va constitui cel mai redutabil adversar al statului roman. După 434 și
până în 445 el va conduce pe huni împreună cu celălalt nepot al lui
Bleda, iar în 445 rămâne unicul conducător al acestora.
În a treia etapă, 434-453, au loc, sub conducerea lui Attila,
atacuri în Peninsula Balcanică, apoi spre Occident (Gallia şi Italia). În
451, la Câmpiile Catalaunice (Troyes, în Franța), Flavius Aetius, ultimul
mare general al Imperiului de Apus (născut la Durostorum, în jurul
anului 390) îl va învinge pe Attila. Ultimul moare doi ani mai târziu
(453), iar rivalitățile dintre fii săi şi bătălia câștigată de coaliția gepidă la
Nedao, din Pannonia (454) au dus la destrămarea confederaţiei hunice.

Cazan hunic descoperit la Desa, jud. Dolj –

Muzeul Național de Istorie a României.

Dominaţia hunică s-a manifestat asupra teritoriului fostei

provincii romane Dacia ca o suprastructură de dominaţie, populaţiile
supuse fiind încadrate în organizarea lor militară. Cum centrul puterii lor
se află la răsărit de teritoriul României de astăzi în ultimul sfert al sec.

80
IV, iar în timpul lui Attila se afla în Câmpia Pannonică, există destul de
puţine descoperiri arheologice pe teritoriul României, care pot fi
atribuite hunilor. Din trecerea lor peste teritoriul României cunoaștem
mai multe descoperiri cu caracter funerar și o serie de cazane hunice (cu
toarte cu protuberanțe în formă de ciuperci) folosite în ritualurile
religioase, descoperite la Gherăseni (Buzău), Boşneagu (judeţul
Călăraşi), Ionești (Dâmbovița), Sudiți (Prahova), Hotărani, lângă Vânju
Mare și Hinova (ambele Mehedinți), Desa, lângă Calafat (Dolj),
Sucidava-Celei (Dolj). Ultima descoperire poate fi pusă în legătură cu
prezenţa unor trupe de federaţi huni, aflaţi în serviciul Imperiului.
Cel mai expresiv ansamblu funerar este mormântul princiar de la
Concești pe Prut (Botoșani), datat în primele decenii ale sec. V și păstrat
astăzi la Muzeul Ermitaj. El conținea mai multe piese de port din metal
prețios, între care un colan și o placă decorată cu caboșoane, un coif de
gardă și o aplică în formă de vultur provenind de la teaca spadei, o situlă
(căldare) din argint, o amforă (ambele decorate cu scene mitologice), un
platou de mari dimensiuni din (lanx), piese de argint care acopereau un
scaun pliant etc.
Alte morminte hunice bogate ale unor războinici sau aristocrate
sunt cunoscute la Buhăieni (Iași), Bălteni și Gherăseni (Buzău),
Dulceanca (Teleorman), conținând diademe din aur decorate cu
caboșoane (granate); un mormânt de războinic posibil hun a fost găsit la
Moigrad (Sălaj), elementele constitutive fiind o placă de la teaca sabiei,
împodobită cu almandine, cataramă în stil policrom, tub canelat de la un
mâner de bici, o ramă de la o șea din lemn, aplici de harnașament, iar
datarea este din prima jumătate a sec. V. În sfârșit, o săgeată hunică cu
trei muchii a fost găsită în cimitirul nr. 1 de la Bratei, jud. Sibiu (sec. IV-
V).

81
 Diadema de la Buhăieni, jud. Iași -
Muzeul Național de Istorie a României.

După bătălia de la Nedao (454), când o coaliţie a populaţiilor

supuse, condusă de către gepizii regelui Ardarich, a zdrobit dominaţia
hunică, grupuri hunice mai pot fi regăsite doar izolat, o bună parte din
ele refungiindu-se înapoi în Asia. Facțiuni hunice, conduse de fii ai lui
Attila se stabilesc în Imperiu (Hernac, fiul cel mai mic alege drept loc de
sedentarizare Delta Dunării, alte grupuri conduse de frați ai acestuia
stabilindu-se în zona fortărețelor Utus, Oescus și Ultzindur din Dacia
Ripensis). În Dobrogea, cea mai importantă dovadă epigrafică datează
din sec. V-VI (un monument funerar, la Tomis) și atestă integrarea
hunilor creștinați în solda Imperiului (Atalla, fiul lui Tzeiuk).

3. 4. GEPIZII
Populaţie de neam germanic, gepizii fac parte dintre neamurile
gotice, aparținând mai precis ramurii de nord și de răsărit a triburilor
germanice, care numără, alături de goți, pe lugii (prezenţi în zona baltică
în sec. I d.Hr. şi formând o amphictionie a cărei principală ramură e cea
vandală); rugii din Pomerania (pentru sec. II d.Hr.); lombarzii de pe Elba
inferioară; burgunzii, în sec. I p.Chr. între Oder şi Vistula; bastarni şi
skiri, primii fiind cel mai vechi neam cunoscut în zona pontică (asediază
Olbia la 190 a.Chr., după ce pătrunseseră în spațiul de la NV Pontului
Euxin la sfârșitul sec. III a.Chr.), pentru a dispărea la sfârșitul sec. III
p.Chr., după colonizările împăraților Probus și Diocletian). Skirii vor
ajunge până în Italia, unde sunt asimilaţi în sec. V p.Chr. În aceeași

82
grupă mai pot fi amintiți herulii, fragmentaţi în bande, creştinaţi în sec.
VI şi asimilaţi în interiorul Imperiului roman.
Menționați cu ocazia conflictului care îi opune goților în 291
p.Chr. la Galtis, lângă râul Auha (Iordanes, Getica, 94-100), ei încep să
joace un rol activ în coalițiile germanice care atacă Imperiul în a doua
jumătate a aceluiași secol și în mod direct Dacia, fiind implicați inclusiv
în luptele cu goții ale împăratului Claudiu al II-lea (269). Încă de prin
290, este înregistrată alianţa lor cu vandalii împotriva goţilor, care însă a
fost înfrântă.
În 454, regele gepid Ardarich a organizat o coaliţie a populaţiilor
supuse de către huni, înfrângându-i pe aceştia în bătălia de la Nedao, în
Pannonia. În consecinţă, gepizii s-au aşezat în Transilvania, unde, spre
deosebire de huni, au exercitat o autoritate directă asupra teritoriului.
Aflăm despre aceste evenimente de la istoricul got Iordanes (Getica, 26):
„Iar gepizii, însuşindu-şi cu forţa regiunile hunilor şi punând stăpânire în
calitate de învingători pe tot teritoriul Daciei (totius Daciae finae) ca
nişte oameni destoinici, n-au cerut altceva de la Imperiul roman decât
pace şi daruri anuale (annua sollemnia). Împăratul a consimţit bucuros la
acesta şi până astăzi poporul acesta primeşte darul obişnuit de la
împăratul roman”.
După 471, gepizii au ocupat oraşul strategic Sirmium, care a
devenit capitala lor. Însă, câţiva ani mai târziu, o altă populaţie de neam
germanic s-a aşezat în Pannonia: longobarzii (527). Aceştia, rivali eterni
ai gepizilor, vor reuşi ca în 567, în alianţă cu avarii, să zdrobească
puterea gepizilor, după cum relatează Paul Diaconul. Nepotul regelui se
va refugia la Constantinopole, împreună cu tezaurul regal și episcopal
arian, iar o parte dintre gepizi îi vor urma pe longobarzi în Italia în anul
următor.
În contextul asediului Constantinopolului de către coaliţia avaro-
persană, în 626, apar şi ultimele menţiuni despre gepizi, ca făcând parte
din armata avarilor.

83
 În privinţa relaţiilor cu romanicii din fosta provincie Dacia, după
454, gepizii s-au aşezat pe întreg teritoriul fostei provincii. La fel ca în
cazul goţilor, avem înregistrată coexistenţa celor două populaţii, ceea ce
a dus treptat la asimilarea germanicilor de către autohtoni. Astfel se
poate explica absenţa menţiunilor despre gepizi după 626, acest interval
de timp fiind suficient pentru asimilarea lor de către romanici. De altfel,
gepizii nu reprezentau o populaţie numeroasă, ci mai degrabă
înregistrarea lor de către surse este datorată faptului că au avut un rol
dominant în istoria regiunii.

Teritoriile ocupate de Regatul gepizilor în sec. VI p.Chr.

(preluare wikipedia).

84
 Față de huni, a căror prezență este mai repede nominală,
mărturiile ale prezenței gepidice pe teritoriul României sunt mult mai
consistente. Ei vor deține un centru de putere bine documentat
arheologic în Transilvania, având ca zonă de concentrare maximă spațiul
de la nord de Mureș. Cele trei morminte princiare de la Apahida, la care
vom reveni mai jos, o recent descoperită necropolă cu peste 200
morminte în aceeași zonă limitrofă Clujului de astăzi la Vlaha (2004), cu
ocazia săpăturilor arheologice preventive pentru autostrada Transilvania,
un alt mormânt de prințesă gepidă amenajat în vechile terme ale
castrului roman de la Potaissa (1996 – mormântul datează din a doua
jumătate a sec. VI și conține cercei de aur cu almandine, fibule mari din
argint, mărgele de pasta de sticlă și coral, o cataramă mare din argint, aur
și almandine, mărgele de chihlimbar, alte două catarame de argint pentru
încălțări, o oglindă metalică și un pieptene de os), tezaurul de la
Someșeni (1963), cu piese depuse foarte probabil într-un mormânt
aristocratic, dintre care un pectoral din aur decorat cu cruce, mai multe
pandantive, inele și mărgele, o cataramă și câteva fragmente de brățări
din aur din a doua jumătate a sec. V , toate conturează un înfloritor
Machtzentrum (centru de putere) gepidic în apropierea fostului oraș
roman Napoca.
Alte tezaure şi morminte bogate ale unor migratori est-germanici
s-au descoperit la Cluj-Napoca (Someşeni, “Polus”) şi în valea
Someşului Mic, în valea Mureşului (Dumbrăvioara, Cipău, Noşlac), în
valea Târnavei Mari (Bratei, Sighişoara, Mediaş), dar şi în nord-vestul
Romaniei (Tăuteni, Dindeşti, Valea lui Mihai, Oradea).
Din punct de vedere arheologic, alte descoperiri de factură
gepidică sunt atestate la Fundătura (pe Valea Someşului Mic) sau Cipău
(pe Valea Mureşului), unde au fost identificate paftale cu cap de vultur.
Tot gepizilor le este atribuit şi tezaurul de monede bizantine de la Şeica
Mică (Valea Târnavei Mari), databil în epoca lui Iustin I (518-527).
Ritul şi ritualul funerar este cel al inhumaţiei în cimitire plane, cu
morminte în şiruri, ca la Bratei (jud. Sibiu), Band și Morești (jud.

85
Mureş) sau Noşlac (jud. Alba), situri care atestă o nouă concentrare de
locuire gepidică în secolul al VI-lea. Tezaurele şi mormintele bogate
dispăruseră însă la sfârşitul secolului al V-lea. Cele mai înfloritoare
așezări cunoscute sunt la Morești, în valea Mureșului (funcționând încă
din perioada anterioară, cu așezarea gepizilor în sec. VI), la Cipău, dar și
la Porumbenii Mici (Harghita), Sighișoara, Bratei sau în zona Bistriței.
La Bratei și Morești s-a putut documenta în plan arheologic conlocuirea
autohtonilor cu gepizii.

3. 4. 1. MORMINTELE PRINCIARE DE LA APAHIDA

Remarcabile sunt mormintele princiare de la Apahida, atribuite
gepizilor. Mormintele regale de la Apahida reflectă o evidentă opulenţă:
numai într-unul din morminte obiectele de aur cântăreau 2,5 kg. La fel,
obiectele din cele două tezaure descoperite la Şimleul Silvaniei
însumează la rândul lor 5,5 kg de aur şi 2,5 kg de argint. Ele reflectă
relaţiile de alianţă ale gepizilor cu Imperiul Roman târziu.
La Apahida, primul mormânt a fost descoperit în 1889. În el era
înmormântat principele Omharus. Inventarul funerar este unul deosebit
de bogat: un veşmânt de lux, cu o fibulă romană (Zwiebelknopffibel),
catarame încrustate cu almandine, brăţară de braţ. Pe haine şi pe cap se
găseau pandantive din metal preţios, cu lănţişoare. De asemenea, au mai
fost descoperite două căni de argint, având pe ele scene bahice. Se poate
observa influenţa culturală provenită din zone diferite: dacă piesele de
port îşi au provenienţa în spaţiul nord-pontic, cănile din argint cu scene
bahice şi fibula din aur reprezintă importuri romane. Mormântul a fost
datat în a doua jumătate a secolului al V-lea, pe baza analogiei cu cel al
regelui franc Childeric, mort în 481/482 și înmormântat la Tournai
(Belgia). Se poate remarca apartenența la religia creștină a defunctului,
cele trei inele din aur și fibula fiind decorate cu semnul crucii.

86
Fibula și unul dintre inelele lui Omharus, mormântul princiar Apahida 1
(Muzeul Național de Istorie a României, București)

Al doilea mormânt de la Apahida a fost descoperit în 1968, la

mică distanţă de primul. În inventar, alături de un pahar din sticlă reparat
cu bandă din aur, se găseau piese de aur lucrate în stil policrom, arme de
paradă, piese de port, o şa împodobită cu rozete şi aplice de aur, cu figuri
de vultur. Toate reprezintă produse ale atelierelor romane târzii, iar
datarea mormântului este, în baza inventarului, în a doua jumătate a
secolului al V-lea. Mormântul este mai recent decât primul.

87
 Detalii asupra pieselor de șa și harnașament – mormântul Apahida 2
(Muzeul Național de Istorie a României, București)

Din cea de-a treia înmormântare princiară (distrusă în 1978, când

s-au făcut săpături pentru amenajarea clădirii Poștei din Apahida), s-a
descoperit ulterior, accidental, doar o cataramă din metal prețios.

3. 5. AVARII
Avarii, originari din Mongolia, au fost identificaţi de către
sursele chineze cu populaţia Chuan-Chuan. Datorită expansiunii
imperiului Han, au fost obligaţi să se îndrepte spre vest, în 558 trimiţând
o ambasadă la Constantinopol, oferindu-şi serviciile, în schimbul unor
subvenţii anuale şi a unor teritorii pentru aşezare. Patru ani mai târziu,
Bizanţul le oferea Pannonia Secunda, teritoriu pe care însă avarii l-au
refuzat. În 567, în alianţă cu longobarzii, vor reuşi înfrângerea gepizilor,
dar în anul următor foştii aliaţi se vor îndrepta precipitat spre Italia,
trădați de avari. Aşezarea avarilor în Câmpia Pannonică a dus la
izbucnirea conflictului cu Imperiul bizantin, încheiat abia în 573, printr-
o pace care stabilea subsidii pentru avari, în valoare de 80.000 de solidi.
În 582, după un asediu care a durat trei ani şi pretinzând că, în
calitate de învingători ai gepizilor, au dreptul la posesiunile acestora,

88
avarii au ocupat oraşul Sirmium: câţiva ani mai târziu, în 587, sub
conducerea kaganului Baian, vor jefui Dobrogea, pentru ca în 626,
alături de perşi, să participe la asediul Constantinopolului. Eşecul
asediului a dus treptat la declinul puterii lor, în secolul următor francii
dându-le lovitura de graţie. Astfel, în 795-796, Carol cel Mare a
organizat o serie de campanii împotriva lor, cu această ocazie
distrugându-le şi "ringul". Ultima menţiune a avarilor datează din anul
873, după aceasta ei dispărând din istorie.
La fel ca şi hunii, avarii au exercitat asupra teritoriului românesc
o dominaţie de la distanţă. Tipul de dominaţie era unul militar, bazat pe
concentrarea puterii în mâna kaganului. Este atestată şi o elită militară,
formată din şefii clanurilor. Avarii preferau pentru aşezare zonele joase,
de pe malul râurilor. Populaţie nomadă, locuiau în iurte, deplasându-se
încet în căutarea păşunilor.
Războinicii avari erau dependenţi de cai. De altfel, în
istoriografia modernă există tendinţa tot mai accentuată a creditării
avarilor cu introducerea scării de şa din fier în Europa. Armamentul
avarilor consta dintr-o cămaşă de zale, formată din lamele metalice, coif,
spadă cu lama dreaptă, fără gardă la mâner, lance şi teribilul arc
compozit, cu o mare putere de penetrare. Totuşi, există şi câteva
descoperiri care atestă prezenţa unor grupuri avare pe teritoriul
României. Un centru al puterii avare ar putea fi identificat pe Mureşul
mijlociu, între confluenţa acestuia cu Arieşul şi Târnava, databil în prima
jumătate a secolului al VII-lea, prin descoperirile de factură avară de la
Teiuş, Cicău, Câmpia Turzii, Gâmbaş şi Aiud. În Banat, este înregistrat
mormântul unui argintar la Felnac (Banat), cu 27 de tipare folosite la
presarea unor garnituri de centură şi harnaşament. La Sânpetru, Socodor
(Crişana), Peregu Mare (Crişana), au fost descoperite morminte de
călăreţi tipic avare, pentru ca la Corund, lângă Odorheiul Secuiesc, să fie
descoperit un tezaur cu mii de monede de aur bizantine, databil în prima
jumătate a secolului al VII-lea.

89
3. 6. SLAVII
Prima menţiune a slavilor în zona Dunării se găseşte la Pseudo-
Caesarios din Nazianz, la începuturile secolului al VI-lea. În cercetarea
modernă, îşi face loc tot mai mult ideea unei deosebiri a anţilor de
sclavini. Dacă sclavinii sunt consideraţi a fi o populaţie de origine slavă,
anţii ar reprezenta în fapt un conglomerat de populaţii nomade şi
seminomade, conduse de o aristocraţie alană.

Slavii în sec. VI p.Chr. Preluare după euratlas.com.

Încă din 517, este înregistrată o invazie a slavilor în imperiu,

pentru ca în 530-533, Chilbudios, comandant bizantin, să apere
frontierele împotriva anţilor şi sclavinilor. Începând cu domnia lui Iustin
I (518-527), incursiunile slave în imperiu au devenit tot mai dese. În
perioada 454-550, sunt menţionate de surse incursiunile slave, pentru ca
în 550-551, slavii să atace imperiul în alianţă cu huni şi kutriguri. În 559,
a avut loc marea invazie a kutrigurilor conduşi de Zabergan, la care au
participat şi slavii. Câţiva ani mai târziu, în 580, a avut loc o mare

90
invazie slavă la sud de Dunăre. Acestor atacuri, imperiul le-a răspuns
prin angajarea avarilor în serviciul său. Astfel, în 587, kaganul avar
Baian i-a atacat pe slavii lui Dauritas, localizaţi în estul Munteniei.
Imperiul a iniţiat şi o serie de expediţii punitive: în 592, generalul
bizantin Priscus a condus un atac împotriva şefilor slavi Ardagast şi
Musokios. Dar cea mai gravă pare să fi fost invazia slavilor lui Piragast
din 597, soldată cu distrugeri masive în teritoriile balcanice ale
imperiului.
În 602, în contextul căderii limes-ului dunărean ca urmare a
revoltei centurionului Phokas, slavii vor profita şi vor trece în masă la
sud de Dunăre. Acest eveniment marchează practic sfârşitul istoriei
vechi a României, după acesta trecându-se la epoca medievală.
Pe teritoriul României, cele mai vechi urme slave se găsesc la
Suceava-Şipot, o serie de bordeie rectangulare, cu vetre înconjurate de
pietre şi databile la începutul secolului al VII-lea. Populaţiile slave
prezente pe teritoriul României sunt anţii şi sclavinii. Dintre aceştia,
anţilor le este atribuită marea necropolă de la Sărata-Monteoru, cu peste
1600 de morminte. Este de remarcat absenţa armelor din morminte, ceea
ce ne face să credem că armele nu erau proprietatea individului, ci a
familiei, ele fiind transmise moştenitorului; de asemenea, este de
menţionat prezenţa fibulelor "digitate", preluate de către slavi din lumea
germanică.
Alte descoperiri de factură slavă au fost făcute la Iaşi, Vutcani şi
Budeşti în Moldova; Lacul Tei, Dămăroaia şi Căscioarele în Muntenia;
Pleniţa, Lazu, Orlea, Vela şi Vârtop în Oltenia; Sarmizegetusa, Veţel,
Războieni-Feldioara în Transilvania. Şi în cazul slavilor, se poate
observa atât conlocuirea acestora cu autohtonii, cât şi prezenţa în
inventarele funerare de importuri provenite din lumea bizantină. Pe de
altă parte, există şi influenţe provenite din lumea germanică, ca, de
exemplu, portul fibulelor "digitate", menţionate mai sus. În plan funerar,
se observă practicarea incineraţiei.

91
 Datorită expansiunii khaganatului chazar şi deplasării spre vest a
bulgarilor, în secolul al VII-lea asistăm la deplasarea triburilor slave,
care intră în Moldova, estul Munteniei şi nord-estul Bulgariei. Trecerea
lor la sudul Dunării, post 602, a rupt romanitatea până la această dată pe
ambele maluri ale fluviului. Prezenţa masivă slavă la sudul Dunării a
determinat refugierea romanicilor spre nord şi sud, întărind astfel
romanitatea nord-dunăreană.

Fibule "digitate", atribuite populaţiilor slave (Ferigile, Plenița, Lăceni).

TEST DE AUTOEVALUARE:

1. Discutaţi tipurile de dominaţie ale barbarilor asupra teritoriului fostei

provincii romane Dacia.

2. Explicaţi următorii termeni: latrones; fibule "digitate"; barbaricum;

gentes.

3. Ce ştiţi despre: Ermanarich; Colin Renfrew; Târgşor; Crasna; Felnac;

Piragast.

4. Care este semnificaţia următoarelor date: c. 375 d. Hr.; 626 d. Hr.;

873 d. Hr.; 602 d. Hr.

92
LECTURI RECOMANDATE:
Bârzu, L., Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului
român pe teritoriul fostei Dacii, Bucureşti, 1979.
Bârzu, Ligia, "Migratori şi autohtoni în sec. III-VII e. n.", SAI, LXVII,
2002, pp. 57-64.
Olariu, Cristian, "Visigoths and Romans during the Fourth Century.
Assimilation, Resistance and Cultural Interferences", AUB, XLV, 1996,
31-36.
Petolescu, C.C., Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la
sfârşitul Antichităţii, Bucureşti: Teora, 2000.
Protase, Dumitru, Suceveanu, Alexandru, coord., Istoria românilor,
Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001, vol. II: Daco-romani, romanici,
alogeni.
Russu, I. I., Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981

93
 4. DOBROGEA ROMANĂ

OBIECTIVE:

 Prezentarea surselor referitoare la Dobrogea romană

 Evoluţia politică şi administrativă a provinciei
 Prezentarea relaţiilor dintre geţi, greci şi romani în secolele I-VII
p.Chr.
 Discutarea aspectelor privind spaţiul urban în Dobrogea romană

REZUMAT:

Istoria Dobrogei romane este relativ diferită de cea a Daciei. Pentru

Dobrogea, cadrul geografic a jucat un rol determinant în evoluţia sa
politico-administrativă. Încă în epoca pre-romană, relaţiile dintre
greci şi geţi au avut un rol important. În secolul I a.Chr., în
contextul războaielor mithridatice, romanii au apărut ca noua
putere dominantă din regiune. După cucerirea Dobrogei, aceasta a
fost integrată iniţial de către romani provinciei Moesia, ulterior
Moesiei Inferior, iar de la Diocleţian a devenit o provincie separată,
sub numele de Scythia Minor. Caracteristică Dobrogei este prezenţa
masivă romană pe malul drept al Dunării, în vreme ce pe malul
Mării Negre persistă elementele greceşti. Prezenţa militară romană
a marcat evoluţia politico-administrativă a Dobrogei, considerată
provincie de frontieră. Numeroase unităţi militare sunt atestate în
provincie. Pe de altă parte, prezenţa militară a dus la dezvoltarea şi
diversificarea meşteşugurilor, ca şi specializarea lor. Atacurile
barbare, începând cu sfârşitul secolului al II-lea p.Chr., se înscriu în
cadrul mai larg al crizei secolului al III-lea. Pe termen lung, ele au
dus la fortificarea oraşelor în vremea lui Diocleţian-Constantin,
Anastasius şi Iustinian.

94
4. 1. CARACTERISTICI GEOGRAFICE
Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră are câteva caracteristici
geografice, care o ataşează mai degrabă zonei sud-dunărene decât celei
dacice. Locuită de triburi getice, Dobrogea a intrat în istorie prin
expediţia lui Darius I împotriva sciţilor, din 514 a.Chr. şi relatată de
către istoricul grec Herodot.

Dobrogea. Subunități geografice.

Din punct de vedere geografic, Dobrogea este înconjurată din trei
părţi de ape: la nord şi vest, Dunărea, la est Marea Neagră (Pontul

95
Euxin). Tocmai datorită acestor caracteristici, ea a jucat un rol deosebit
de important în sistemul defensiv al Imperiului roman. În interior, se
remarcă discrepanţa din punct de vedere geografic dintre nord şi sud: în
vreme ce nordul reprezintă o zonă ce aparţine mai degrabă regiunilor
submontane, puternic împădurită, sudul este o regiune aridă, în care zona
colinară reprezintă regula. Tocmai de aceea, dar şi din considerente
strategice, Dobrogea romană se diferenţiază de alte regiuni prin câteva
caracteristici. În mod special este vorba despre locuirea mai ales a
regiunilor de margine, interiorul provinciei fiind relativ slab populat. Pe
lângă aceasta, remarcabil este faptul că în antichitate, exista un
bilingvism datorat colonizării greceşti a Pontului Euxin. În vreme ce
ţărmul Mării Negre a fost ocupat de greci, în cursul marii colonizări
greceşti (sec. VIII-VI a.Chr.), după ocupaţia romană, ultimii au construit
un sistem defensiv în cadrul căruia în special malul Dunării a fost
"colonizat". Avem aici în vedere constituirea limesului scythic, în vestul
şi nordul provinciei, prin construirea de castre, castella şi burgi chiar pe
malul Dunării. Interiorul provinciei se remarcă prin persistenţa
elementului getic, împins mai întâi de către greci, apoi de către romani.
Se poate observa şi faptul că prezenţa greacă a atras populaţia locală,
fiind înregistrat un transfer demografic al elementelor autohtone spre
litoral. Pe lângă aceasta, există şi în interiorul provinciei o prezenţă
greco-romană, din punct de vedere demografic mult mai slabă însă decât
în regiunile de margine.
La cele prezentate mai sus, se adaugă faptul că Dobrogea
reprezintă o provincie de frontieră, supusă aşadar, mai întâi unei
prezenţe militare masive, apoi, unor influenţe culturale provenind de pe
malul stâng al Dunării. Aşadar, regiunea ar putea fi caracterizată ca o
regiune de frontieră, ale cărei caracteristici sunt determinate în principal
de existenţa diverselor influenţe culturale, greceşti, romane, getice sau
chiar nord-pontice (scitice), ca şi de pregnanta prezenţă militară romană
în zonă.

96
4. 2. DOBROGEA ÎNAINTE DE CUCERIREA ROMANĂ
Dobrogea a intrat în istorie în contextul expediţiei lui Darius I
împotriva sciţilor, relatată de către Herodot. Atunci, istoricul din
Halicarnas relata despre înfrângerea geţilor de către marele rege persan,
"cu toate că se cred nemuritori". La data expediţiei însă, grecii deja se
aşezaseră în Dobrogea.
În contextul marii colonizări greceşti (sec. VIII-VI a.Chr.),
Miletul a jucat un rol deosebit de important în cadrul procesului de
colonizare al Mării Negre. Prima aşezare a grecilor în Dobrogea a fost
probabil la Orgame (azi Jurilovca, jud. Tulcea), cu toate că, în
conformitate cu cronologia tradiţională, milesienii au fondat
Istros/Histria, pe la 657/656 a.Chr. Celelalte două colonii greceşti din
Dobrogea, Tomis şî Callatis, au fost fondate, conform tradiţiei, la
sfârşitul secolului al VI-lea a.Chr., prima de către Milet, a doua de
Heracleea Pontica, la rândul său colonie a Megarei. Ele nu reprezintă
singurele colonii greceşti de pe malul vestic al Mării Negre. Alături de
acestea, mai pot fi menţionate Tyras (Cetatea Albă), Dionysopolis
(Balcic), Odessos (Varna), Mesambria (Nesebăr), Apollonia (Sozopol).
De asemenea, pe hărţi mai detaliate figurează şi aşezări secundare,
precum Nikonion (Grădiştea Roxolani), Bizone (Kavarna), Anchialos
(Pomorje) sau Agathopolis (Ahtopol).

97
 Histria. Fotografie aeriană (după www.aerofotoplan.ro)

Sosirea grecilor în Dobrogea a dus la elenizarea treptată a

autohtonilor. Din acest punct de vedere, aşezarea de la Tariverde, în
teritoriul istrian, reprezintă un caz elocvent. Aici, în stratul arhaic
(databil între 570-550 a.Chr.), este atestată prezenţa atât a ceramicii de
factură greacă, cât şi a celei tracice. De asemenea, forma de locuire este
asemănătoare cu cea de la Histria - bordeie ovale sau rectangulare,
uneori cu două încăperi sau locuinţe de suprafaţă, cu podine. Inventarul
descoperit în aşezarea de la Tariverde demonstrează şi el influenţa
greacă: fusaiole de lut, obiecte din fier, săgeţi de bronz folosite ca etalon
monetar, statuete de lut ars, ceramică greacă, pictată sau cenuşie, dar şi
ceramică poroasă de factură locală. Se poate observa, de asemenea,
imitarea de către localnici a ceramicii greceşti, cu o observaţie - în
vreme ce vasele greceşti sunt lucrate la roată, imitaţiile locale sunt
lucrate cu mâna. Dar cea mai mare influenţă se regăseşte la nivel
aristocratic, unde importurile greceşti reprezintă bunuri de prestigiu,
având aici în vedere mai ales obiecte ce ţin de sfera războiului şi de cea a
băutului vinului.
După modelul din lumea greacă, fiecare colonie întemeiată în
Dobrogea avea, la rândul său, un teritoriu rural. Se poate observa

98
prezenţa grecilor şi în spaţiul rural, unde conlocuiesc cu autohtonii.
Aceasta, cu toate că, de exemplu în cazul Histriei, statutul autohtonilor
din teritoriu este asemănător celui al laoi- lor din epoca elenistică; la fel,
la Callatis, indigenii au trecut într-un statut semiservil, asemănător celui
al hiloţilor de la Sparta.
Din nou, aşezarea de la Tariverde reprezintă un caz elocvent de
conlocuire. În epoca elenistică, aşezarea dispune deja de o sistematizare
stradală, în vreme ce geţii ajung să reprezinte o minoritate (circa 10-15%
din totalul populaţiei). Acelaşi lucru se poate observa şi în aşezarea de la
Nuntaşi.

4. 2. 1. MORMÂNTUL PRINCIAR DE LA AGIGHIOL

Cel mai elocvent exemplu de influenţare culturală a autohtonilor,
în special a elitei acestora, este dat de mormântul princiar de la Agighiol
(jud. Tulcea). Acesta a fost cercetat în 1931, de către Ion Andrieşescu. În
interiorul tumulului, au fost identificate construcţii de piatră, având pe
blocurile din componenţă litere greceşti. În tumul erau înmormântaţi un
bărbat şi o femeie. Într-o cameră alăturată au fost descoperite scheletele
a trei cai sacrificaţi, îngropaţi cu podoabele lor: zăbale din metal, aplice
din bronz şi argint. În inventarul funerar, au fost descoperite vârfuri de
săgeată din bronz, cu trei muchii; un vârf de lance; un coif de paradă din
argint, două jambiere (cnemide) din argint, decorate cu figuri zoomorfe
şi antropomorfe şi poleite cu aur. De asemenea, au mai fost descoperite
două pocale din aur, ornamentate cu scene fantastice, câteva patere, pe
una fiind gravat numele Kotys. În plus, s-au mai descoperit fragmente de
amfore şi alte vase de factură greacă, printre care fragmente de ceramică
attică cu figuri roşii (databile în a doua jumătate a secolului al V-lea
a.Chr.). În jurul scheletului feminin erau depuşi cercei şi alte podoabe
din aur. Mormântul a fost datat la circa 400 a.Chr.
Sistemul de construcţie al camerelor, inventarul funerar,
demonstrează prezenţa atât a influenţelor greceşti - manifeste în tipul de
ansamblu (cu două camera funerare și dromos/ drum de acces) şi

99
inventarul de factură ceramic - cât şi scitică, prin prezenţa scheletelor de
cai şi a decorului în stil "animalier", caracteristic artei stepelor.

Cnemide (jambiere) din mormântul tumular de la Agighiol.

Decorul coifului din mormântul tumular de la Agighiol.

4. 2. 2. INFLUENŢE CULTURALE
Influenţa culturală greacă se răspândeşte treptat în Dobrogea, de
la centrele reprezentate de oraşele de pe coastă, spre interior şi până
dincolo de Dunăre. În special Histria a jucat un rol important în cadrul
acestui fenomen. Tezaure de monede histriene au fost descoperite

100
dincolo de Dunăre, la Fedeşti (com. Şuletea, jud. Vaslui, un tezaur de
monede din bronz), Borăneşti (com. Coşereni, jud. Ialomiţa, tezaur de
monede din argint), Cremenari (com. Galicea, jud. Vâlcea, tezaur de
monede din argint), sau Râncăciov (com. Călineşti, jud. Argeş, monede
din argint), ca să menţionăm doar câteva.

Drahma histriană – primele monede de argint bătute la 480 a.Chr.

Toate sunt databile în perioada sf. sec. IV-sec. III a.Chr. Mai
târziu, monede greceşti sau imitaţii ale acestora au fost descoperite până
în Transilvania, la Costeşti, Piatra Roşie, Oarţa de Sus sau Sprâncenata.
Dacă în plan cultural autohtonii au fost influenţaţi de greci, în
plan politico-militar avem de-a face cu o situaţie diferită. Şefii geţi sau
traci domină militar cetăţile greceşti, pretinzându-le un adevărat tribute,
pentru a nu le prăda teritoriile. Este cazul "regelui" Zalmodegikos, care
în secolul al III-lea a.Chr. pretindea ostatici şi tribut de la histrieni.
Acelaşi "rege" dispunea după voia sa de veniturile cetăţii. În ISM, I, 15,
este atestat un alt şef, Rhemaxos, din stânga Dunării, solicitat să
intervină împotriva căpeteniei trace Zoltes.
Relaţiile cu autohtonii nu erau întotdeauna tensionate. Diodor din
Sicilia menţionează pentru anul 313 a.Chr. prima alianţă militară
(symmachia) a cetăţilor vest-pontice, care primiseră în alianţă sciţi şi
traci (Diodor, XIX, 73, 2) în contextul revoltei împotriva regelui
macedonean Lysimachos.

101
 Odată cu expansiunea romană în Balcani, după cel de-al treilea
război macedonean (171-168 a.Chr.), Roma se implică şi în problemele
pontice. După înfrângerea de către romani a regelui Perseus și împărțirea
Macedoniei în patru regiuni cu capitală și administrație proprie, aceasta
va fi transformată în provincie romană (148 a.Chr.) și pusă sub
conducerea unui proconsul. La scurtă vreme este cucerită și Grecia, care
va avea aceeași soartă (146 a.Chr.).
Ulterior, dardanii de pe cursul superior râurilor Strymon –
Struma şi Axios – Vardar (în vremea celui de-al doilea război
macedonean din 200-197 aliați ai romanilor) vor fi noua țintă a
atacurilor armatelor noii provincii. După o invazie a scordiscilor și
dacilor datată între 109-106, pe care guvernatorul Macedoniei (Minucius
Rufus) o respinge, aflăm și prima acţiune antiromană a dardanilor (97
a.Chr.). Urmarea a fost declanșarea unor campanii sistematice de
cucerire a Dardaniei în vremea proconsulilor Appius Claudius Pulcher,
şi C. Scribonius Curio (75-73 a.Chr.). Curio va ajunge chiar până la
Dunăre (în dreptul Banatului actual), fără a îndrăzni să traverseze fluviul
din pricina codrilor întunecoși (după cum aflăm de la Florus, Bellum
Thracicum, I, 39, 6). Va primi triumful, pentru acţiunea sa, deşi dardanii
nu sunt definitiv învinşi.
Interesul strategic al Romei se îndreaptă nu doar înspre nord, dar
și spre răsărit, spre coastele vest-pontice. În c. 106-101 a.Chr. este atestat
tratatul încheiat între Roma şi Callatis (ISM, III, 1= CIL, I2, 2, 3, 2676),
primul text în limba latină al unui tratat încheiat de Roma cu o cetate
elenistică. A urmat însă izbucnirea războaielor mithridatice, în contextul
cărora, la 89 a.Chr., întreg litoralul pontic se afla sub autoritatea regelui
Pontului. Dominaţia acestuia se baza pe o reţea de alianţe încheiate cu
fiecare cetate în parte, în virtutea cărora coloniile pontice primeau
"protecţia" lui Mithridates, sub forma unor garnizoane.

102
4. 3. GEŢI, GRECI ŞI ROMANI ÎN SECOLELE I a.Chr. - I p.Chr.
În contextul celui de-al doilea război mithridatic, 74-63 a.Chr.,
guvernatorul Macedoniei M. Terentius Varro Lucullus (fost consul la
Roma în 73) a ajuns, în anul 72/71 î. Hr., în Dobrogea. Cu această
ocazie, cetăţile greceşti din Pontul Stâng au recunoscut autoritatea
Romei. Câţiva ani mai târziu, în 61 a.Chr., a izbucnit revolta cetăţilor
greceşti împotriva stăpânirii romane; cu această ocazie, sursele
înregistrează înfrângerea lângă Histria a proconsulului Macedoniei, C.
Antonius Hybrida de către o coaliție formată din greci, geți și bastarni. A
urmat o perioadă în care Dobrogea a ieşit din preocupările Romei, în
contextul apariţiei primului triumvirat şi a reorientării politicii romane în
special spre Gallia.
Însă aceeaşi perioadă a fost martora apariţiei unui nou pericol
pentru cetăţile greceşti din Pont: anume, în c. 55 a.Chr., ele au fost
obligate să recunoască autoritatea regelui get Burebista, fiind înglobate
în sfera de influenţă a acestuia. În acel an dinastul pustiește Olbia,
aducând sub ascultarea sa toate cetățile din Pontul Stâng între Histria și
Apollonia (Sozopol), devenind „cel dintâi şi cel mai mare rege din
Thracia, stăpânitor al ţinuturilor de dincoace şi de dincolo de Dunăre”
(inscripţia greacă de la Dyonisopolis – Balcic, decretul în cinstea lui
Acornion). După cum se poate observa, au funcționat însă și colaborări
cu regele get, cum ar fi cea a lui Acornion din Dionysopolis, folosit de
către Burebista mai ales în cadrul unor misiuni cu caracter diplomatic.
După dispariţia marelui rege, probabil cetăţile greceşti au revenit
la situaţia existentă anterior lui Burebista: anume, stabilirea unui modus
vivendi cu dinaştii geţi din regiune. În perioada celui de-al doilea
triumvirat, teritoriul dintre Balcani şi Dunăre, inclusiv Dobrogea, a
devenit o zonă tampon între Marcus Antonius şi Octavian, care însă nu
aveau nici o intenţie să-şi extindă stăpânirea până la Dunăre. Însă, după
dispariţia lui Marcus Antonius (30 a.Chr.), în urma bătăliei de la Actium
din anul precedent, invazia bastarnilor de neam germanic conduşi de
către Deldon i-a obligat pe romani să intervină. În acest context, Dio

103
Cassius (LI, 23-27) relatează campania lui M. Licinius Crassus la nord
de Balcani, din 29 a.Chr., îndreptată împotriva invadatorilor germanici.
Pe lângă aceasta, la cererea lui Rholes, dinast get aliat al lui Octavian,
Crassus a intreprins şi o expediţie în Dobrogea; în anul următor, 28
a.Chr., inamicii lui Rholes, Dapyx şi Zyraxes, au fost înfrânţi. Primul
alege calea suicidului în fața asediului roman, iar cel de-al doilea atacat
la Genucla, în nordul Dobrogei, își află salvarea fugind din fața trupelor
lui M. Licinius Crassus. Începând de acum, se poate vorbi de o definitivă
integrare a Dobrogei în sfera de dominaţie romană.
Între urmările directe ale aceste campanii se numără și supunerea
dardanilor, aflați în conflict permanent cu proconsulii Macedoniei, iar
Dardania este pusă sub autoritate militară romană, în forma unei
praefectura (organism preprovincial).

Statuia lui Ovidius din Constanţa

(1887 - copie după statuia de la Sulmona, Italia)

104
 Primii ani ai erei creştine au fost martorii relegării poetului P.
Ovidius Naso la Tomis (9-18 p.Chr.), perioadă în care acesta a compus
Tristele şi Scrisorile din Pont. În acceaşi perioadă, mai precis în anul 12,
cetatea Aegyssus (Tulcea) a fost cucerită de geţi.
Însă, creşterea volumului informaţiilor despre Dobrogea va avea
loc după înfiinţarea provinciei romane Moesia, în vremea lui Augustus,
cândva între 4-6 p.Chr.
Prima manifestare de autoritate romană la sudul Dunării se
realizează odată cu apariţia oficiului preprovincial exercitat de
praefectus civitatium Moesiae et Treballiae în ţinutul dinspre Dunăre al
Serbiei actuale și mai departe, în teritoriul dintre Timoc şi Isker (acest
comandament militar va supraviețui după definitivarea granițelor
provinciei Moesia, în 46 p.Chr.).
Strabon ne povestește că Sextus Aelius Catus, fost consul în 4.
p.Chr., devenit ulterior guvernator al Macedoniei, „încă din zilele
noastre, Aelius Catus a adus în Thracia de pe malul celălalt al Dunării
50000 geţi, neam de oameni vorbind aceeaşi limbă cu tracii; iar acum
trăiesc pe aceste meleaguri sub numele de moesi”. Acest fapt poate fi
explicat în mai multe feluri: desele raiduri ale transdanubienilor goliseră
de populație zona din apropierea Dunării; acțiunea poate fi o retaliere,
datorată unei invazii barbare prealabile (fapt sugerat și de testamentul lui
Augustus – Res Gestae Divi Augusti). Aflăm cu armata romană învinge
o oaste dacă, trecând la nord de Dunăre și silindu-i la recunoașterea
autorității romane pe daci, dar și că bastarnii, sciţii şi regii sarmaţilor
caută prin soli prietenia poporului roman.
Primul guvernator (legatus Augusti pro praetore) al Moesiei este
A. Caecina Severus (potrivit lui Cassius Dio), care îl pomenește pentru
anul 6 p.Chr. ca „guvernator al unei părţi a Moesiei”. Ulterior mai aflăm
despre alte personaje îndeplinind acest oficiu de la Tacitus: C. Poppaeus
Sabinus, fost consul în 9 p.Chr., devine guvernator în anul 12, iar în 18-

105
19 este menționat Latinius Pandusa, mort în funcţie şi înlocuit de
Tiberius cu L. Pomponius Flaccus.
Restul teritoriului balcanic, rămas sub sceptrul dinaștilor traci
(spre sfârşitul domniei lui Augustus, Thracia este unită sub sceptrul lui
Rhoemetalces I, care domneşte până în anul 13 p.Chr.), va fi anexat
oficial abia în anul 46. Atunci împăratul Claudius hotărăşte suprimarea
regatului thracic, iar Thracia devine provincie romană sub administrarea
unui procurator imperial. Noua întindere a provinciei Moesia includea
spațiul moesic de la nord de Balcani și Dobrogea, pânâ pe țărmul de vest
al Mării Negre. În noile teritorii Claudius (41-54 d.Hr.) aduce la Novae
legiunea VIII Augusta, iar detașamente din legiunile V Macedonica şi
VIII Augusta sunt trimise în Thracia pentru a stăpâni tulburările legate
de desfiinţarea regatului odrys. În anii 57-67 leg. IIII Scythica şi Leg V
Macedonica sunt trimise în campania din Orient.
În acest ultim interval (57-67 p.Chr.) se plasează cronologic
guvernarea lui Ti. Plautius Silvanus Aelianus, un guvernator de excepție,
care asigură exemplar apărarea provinciei și inițiază mutarea la sudul
Dunării a 100.000 transdanubieni (potrivit inscripției sale funerare,
găsite la Tibur/ Tivoli). La nordul fluviului, golul demografic lăsat de
această mare mișcare de populație antrenează consecințe de amploare și
care vor solicita initiative pe măsură din partea romanilor.
Primele trupe care primesc drept garnizoană fermă cetăți din
Dobrogea sunt unități auxiliare (cohortes, alae) atestate abia în vremea
împăratului Vespasian (69-79 p.Chr.), sub Rubrius Gallus, legatus
Augusti pro praetore Moesiae. Acest guvernator va pune capăt în acest
fel atacurilor sarmaților din 67-68 p.Chr. (Tacitus, Hist. I 79). În
contextul războiului civil izbucnit la moartea lui Nero, al atacurilor
dacilor nord-dunăreni, sarmații măcelăresc atunci două cohorte auxiliare
(iarna lui 67-68) și revin în iarna următoare (68-69), jefuind nordul
Dobrogei. În anul imediat următor se înregistrează un nou atac, soldat cu
uciderea a însuși guvernatorul provinciei, Fonteius Agrippa, Rubrius

106
Gallus fiind desemnat de data aceasta să restabilească ordinea pe
frontiera Dunării de Jos.
Rubrius Gallus organizează flota dunăreană (potrivit unei
informații a istoricului evreu Flavius Josephus, Antiq.Iudaicae VII, 4, 3).
Classis Flavia Moesica va avea sediul la Noviodunum și escadre
patrulând diferitele secțiuni dunărene de pe frontier moesică. Aceeași
sursă menționează unitățile de auxiliari amintite mai sus în garnizoanele
de la Appiaria, Durostorum, Abrittus, Carsium, Arrubium şi Troesmis,
toate aceste mișcări de trupe având ca scop împiedicarea traversării
Dunării. Astfel, cohors II Flavia Brittonum a fost cantonată la
Durostorum, cohors II Gallorum la Altinum sau Sucidava, o altă ala sau
cohors la Carsium; ala I Vespasiana Dardanorum a fost cantonată la
Arrubium, ala I Pannoniorum la Troesmis, în vreme ce o cohortă de
galli este atestată la Salsovia.
Vespasian va aduce în Moesia după ce tranșează soarta
războiului civil leg. VII Claudia (Viminacium), la Oescus revine din
Orient leg. V Macedonica, iar din Germania sunt aduse legiunile V
Alaudae (sediu necunoscut) și I Italica (la Novae-Švištov).
Situația ia din nou o turnură dramatică în iarna dintre 85-86
p.Ch.r, când dacii atacă la sudul Dunării, victimă căzând însuși
guvernatorul Oppius Sabinus. Consecința directă este intervenția
personală a ultimului dintre Flavii, Domitianus, care vine în teatrul de
operațiuni și reorganizează Moesia, provincie cu o frontieră prea extinsă.
Atunci va fi adusă din Dalmația și leg. IIII Flavia Felix.
Astfel, Moesia Superior, guvernată de legaţi imperiali de rang
consular, cuprindea Dardania şi ţinuturile dinspre Dunăre locuite de
moesi şi triballi. Provincia avea două legiuni (IV Flavia la Singidunum
și VII Claudia la Viminacium, unde funcționa și capital provincială)
Limita începea la vest de confluenţa Savei cu Dunărea, iar la est era
marcată de râul Ciabrus (Ţibriţa), rectificată apoi până la gurile râului
Almus. Moesia Inferior e guvernată de legaţi imperiali foşti pretori. E
mărginită la nord de Dunăre, la est de Ciabrus, cuprinzând o parte din

107
teritoriul locuit altă dată de triballi (cu Oescus), ripa Thraciae şi Scythia
Minor, cu oraşele greceşti până la Odessos (mai târziu se adaugă şi
Messambria). Limita cu Thracia trece la jumătatea distanţei între Dunăre
şi munţii Haemus. Oraşele Nicopolis ad Istrum şi Marcianopolis,
întemeiate de Traian, după ce vor fi lăsate iniţial Traciei, revin la Moesia
Inferior spre sfârşitul sec. II p.Chr. (monedele lor menţionează acum
guvernatorii acestei provincii).
Această organizare administrativă se va păstra până în epoca lui
Diocletian şi reforma sa administrative, când Dobrogea va fi constituită
în provincie separată, sub denumirea de Scythia. Sub această nouă
denumire, Dobrogea va rămâne în Imperiu până la începutul secolului al
VII-lea, când în condiţiile revoltei lui Phokas, vor mai fi păstrate doar
câteva puncte fortificate de pe Dunăre, restul provinciei fiind pierdut
pentru romani.
Provincia Moesia Inferior este o provincie imperial de mare
însemnătate și beneficiază de existența multor trupe (3 legiuni – ca în
Syria, Britannia, Pannonia Superior şi Dacia). Acestuia îi sunt
subordonate cele trei legiuni, cantonate la Novae (leg. I Italica),
Durostorum (leg. XI Claudia) şi la Troesmis, până în 168 p.Chr. (leg. V
Macedonica, cantonată la Oescus până în 106).
Guvernatorul este însărcinat cu punerea în operă a justiţiei,
gestiunea întregii provincii (prin intermediul unui procurator Augusti, un
centenar cu cens de 100.000 sesterţi). O dată pe an prezida delegaţii
oraşelor, cu ocazia „consiliului provinciei” (concilium provinciae),
pentru rezolvarea problemelor ivite. Acest consiliu evoluează spre un
organism mai degrabă religios, preocupat de punerea în practică a
cultului imperial. Acelaşi rol va reveni şi „Comunităţii grecilor” (Koinon
ton Hellenon), iniţial Pentapolis, iar apoi Hexapolis. Această structură,
formată din Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Odessos (apoi și
Mesambria) își avea reședința la Tomis.
Remarcabil din punct de vedere militar este numărul relativ mare
de unităţi staţionate în regiune, ceea ce atestă rolul important al

108
provinciei în defensiva imperiului. Adevărat avanpost în faţa populaţiilor
nomade de la nord de Marea Neagră, Dobrogea s-a dovedit de o
importanţă majoră în epoca imperială.
În timpul războaielor dacice, invazia dacilor aliaţi cu sarmaţii a
fost oprit la Tropaeum Traiani abia după o bătălie sângeroasă (iarna
101/102). Ca monument comemorativ, a fost ridicat trofeul şi fondat
oraşul Tropaeum Traiani, poate având la început statutul de civitas
stipendiaria.
Oraşul va deveni cu timpul un centru important al Dobrogei
romane, calitate clar atestată prin dobândirea statutului de municipium,
pe care îl avea în anul 170.

Tropaeum Traiani. Monumentul triumfal – inaugurat 109 p.Chr.

(restaurare finalizată 1977)

4. 4. EVOLUŢIA DOBROGEI ROMANE ÎN VREMEA

PRINCIPATULUI
După perioada de pace din timpul lui Hadrian şi apoi Antoninus
Pius, în vremea împăratului Marcus Aurelius (161-180) asistăm la o

109
serie de tulburări legate de (probabil) începutul migraţiilor. Nici
Dobrogea nu a fost lăsată de-o parte. Astfel, în 167, este înregistrat un
atac bastarn, pentru ca trei ani mai târziu (170 p.Chr.), marea invazie a
costobocilor în Imperiu să afecteze şi teritoriul dintre Dunăre şi Mare. O
serie de distrugeri au fost înregistrate din punct de vedere arheologic la
Independenţa, Noviodunum, Dinogetia, Capidava şi Tropaeum Traiani.
Raidurile maritime ale altor populații în aceiași ani (bastarnii germanici)
afectează grav Histria (incinta, terme), Tomis, Callatis (unde incintele
urbane sunt serios distruse). Refacerea este rapidă, fiind inițiată deja în
vremea lui M. Valerius Bradua (guvernator între 171-172), iar perioada
de bunăstare, reflectată în mari lucrări constructive, se perpetuează în
deceniile următoare acoperind toată epoca Severilor (193-235). Histria,
Tomis și Callatis apar în inscripţiile din prima parte a sec. III cu epitetele
de „prea strălucitoare” (lamprotatai), dovadă a bunăstării lor. Pe artera
danubiană se reconstruiesc lagărul de la Halmyris, sediul flotei de la
Noviodunum (oraș care devine poate chiar din vremea lui Marcus
Aurelius sau Commodus municipium), Dinogetia, Capidava. Alte
documente epigrafice ne dau amploarea fenomenului constructiv,
adăugând Arrubium, Carsium, Axiopolis. Troesmis va fi, la rându-i,
ridicat la rangul de municipium, Dobrogea numărând în această vreme
cel puţin trei municipia (pe lângă Tropaeum Traiani, reconstruit şi el).
Această epocă fericită se încheie în deceniul al patrulea al sec. III
p.Chr., când Historia Augusta (Maximinus et Balbinus) menționează
pentru anul 238 începerea cumplitului bellum Scythicum.
Astfel, în 238, marea invazie a carpilor în Imperiu a afectat şi
Dobrogea, barbarii fiind cu dificultate înfrânţi de către guvernatorul
Moesiei Inferior, Tullius Menophilus. Patru ani mai târziu (242), în
alianţă cu goţii, carpii au atacat din nou provincia, pentru ca în 245 să fie
cu greu înfrânţi de către împăratul Filip Arabul. Apoi, în 248, aceiaşi
carpi vor fi regăsiţi în marea coaliţie "scitică", care cuprindea şi goţi,
taifali, etc. Este de notat scăderea treptată a puterii carpilor şi trecerea lor
sub tutela goţilor. În 251, în lupta de la Abrittus din sudul Dobrogei

110
armata romană suferă un dezastru culminând cu uciderea a însuși
împăratului, Decius, căzut pe câmpul de bătălie în faţa goţilor lui Kniva.
Perioada de insecuritate se prelungeşte şi în timpul împăraţilor Valerian
şi Gallienus, din cauza incursiunilor terestre şi maritime ale goţilor şi
altor populaţii.
Astfel, în perioada anilor 238-269 avem atestate mari distrugeri
pentru centrele urbane dobrogene, cum este cazul Histriei (Historia
Augusta vorbeşte despre excidium Histriae, ceea ce înseamnă o mare
emoţie în ochii contemporanilor). Distrugeri similare par să se fi produs
la Halmyris, Noviodunum, Dinogetia, Capidava, Sacidava şi Tropaeum
Traiani. Celelalte oraşe par să lipsească din listă mai repede datorită
lipsei cercetărilor arheologice sistematice.
Înfrângerea dramatică a marii coaliții a goților are loc la Naissus
(Niš, Serbia), de către Claudius II Goticul (268-269), bătălie urmată de
alte înfruntări cu barbarii ale noului împărat, Aurelianus (270-275).
Pentru Dobrogea, victoria devine evidentă grație descoperirilor
arheologice din vremea lui Aurelian şi Probus, când se refac incintele la
Callatis și Tomis; Histria îşi reface şi ea incinta, într-o formulă retrasă
față de cea romană precedentă (7 ha, de la 30 ha, anterior). Reconstrucţii
mai sunt semnalate și pentru cetățile dunărene, la Noviodunum,
Dinogetia, Capidava, Sacidava.

4. 5. EPOCA LUI DIOCLEŢIAN ŞI CONSTANTIN (284-337)

Abia domnia lui Diocletian va marca sfârşitul acestei perioade de

tulburări. Bun organizator, Diocletian a efectuat o vizită în provinciile
dunărene (294-303), ocazie cu care a reconstruit fortificaţiile de pe
limes-ul dunărean.

111
 Diocleţian (284-305),
împăratul care a reorganizat Imperiul și a creat provincia Scythia

Din punct de vedere administrativ, Diocletian a reorganizat

Imperiul, constituind diocezele şi mărind numărul provinciilor, cărora
le-a scăzut suprafaţa. Imperiul este împărţit acum în 12 dioeceses :
Oriens, Pontus, Asiana, Thracia, Moesiae, Pannoniae, Italia, Africa,
Hispania, Vienensis, Galliae, Britanniae. Aceste dioeceses cuprind cca
100 de provincii. Ideea acestei reorganizări era de a slăbi autoritatea
guvernatorilor provinciali și de a împiedica posibile uzurpări. Aceeași
reformă va separa autoritatea guvernatorului civil (praeses) de a
comandantului militar (dux), care comanda trupele uneia sau mai multor
provincii. Reforma militară va însemna dublarea numărului legiunilor,
ale căror efective se înjumătățesc (cca 3000 oameni, împărţiţi în 10
cohorte). Armata imperiului cuprinde cca 500000 de soldaţi, împărţiţi în
două categorii de trupe: milites ripenses (limitanei) în garnizoanele de
pe limes şi milites palatini sau comitatenses (unităţi mobile, de
manevră) la dispoziţia împăratului.
Conform noului sistem, noua provincie Scythia (Dobrogea) făcea
parte, alături de Europa, Thracia, Haemimontus, Rhodope şi Moesia
Secunda, din dioceza Thracia.
Capitala provinciei rămâne la Tomis, unde se regăsea şi reşedinţa
comandantului militar (dux). Primul dux cunoscut în Scythia Minor este
C. Aurelius Firminianus, încă din timpul lui Diocletian (IGLR, 3).
Provincia dispunea pentru apărare, pe lângă flota reorganizată, de două

112
noi legiuni: I Iovia, cu sediul la Noviodunum şi II Herculia, cantonată la
Troesmis.
Pe lângă acestea, Notitia Dignitatum, izvor databil la sfârşitul
secolului al IV-lea p.Chr., menţionează cantonarea în Dobrogea a
următoarelor trupe: cuneus equitum scutariorum, la Sacidava; cuneus
equitum solensium, la Capidava; cuneus equitum stablensianorum, la
Cius; cuneus equitum cataphractariorum (Beroe); cuneus equitum
armigerorum (Aegyssus); cuneus equitum Arcadum (Talamonium);
milites nauclarii (Flaviana); milites superventores (Axiopolis); milites
Scythici (Carsium); milites secundi Constantiniani (Troesmis); milites
Scythici (Dinogetia); milites primi Constantiniani (Salsovia); milites
primi Gratianenses (Gratiana). Tot în timpul lui Diocleţian şi Constantin
au avut loc cele mai importante operațiuni de reconstrucție ale castrelor
şi oraşelor de pe limes. În interiorul provinciei, Tropaeum Traiani a fost
"refăcută din temelii" (a fundamentis), conform inscripţiei din 316,
dedicate lui Constantin și Licinius.

Em. Popescu, IGLR, nr. 75 – inscripția de refundare a cetății Tropaeum

Traiani (316 – Constantin și Licinius)

Remarcabilă în cadrul acestei opere de refacere este restrângerea

spaţiului urban, noile fortificaţii acoperind un teritoriu inferior ca
dimensiuni celui din perioada Principatului. De asemenea, se poate
observa refolosirea unor monumente în construcţia zidurilor.

113
 Revenind la evoluţia evenimentelor, după 318-319, când
Constantin şi-a luat titlurile de Gothicus Maximus şi Carpicus Maximus,
dar mai ales după încheierea tratatului cu goţii din 332, asistăm la
revenirea păcii în teritoriul atât de greu încercat al Dobrogei. Aceasta, în
condiţiile în care Imperiul își fixează noi avanposturi pe malul stâng al
Dunării, la Drobeta, Sucidava, Constantiniana Daphne, poate și la
Barboși.

Troapeum Traiani. Poarta de vest.

4. 6. SCYTHIA (MINOR) ÎN SECOLELE IV-V P.CHR.

În 367 asistăm la redeschiderea conflictului cu goţii, în contextul
ajutorului oferit de către aceştia uzurpatorului Procopius. Împăratul
Valens a iniţiat o campanie dincolo de Dunăre (367), pentru a-i pedepsi
pe barbari pentru ajutorul dat uzurpatorului, încheiată în 369 printr-o
pace avantajoasă Imperiului, încheiată pe Dunăre, la Noviodunum. Însă,
sosirea hunilor în Europa avea să tulbure liniştea atât de greu instaurată.
Revolta goţilor trecuţi în Imperiu (376) avea să ducă la distrugeri
masive inclusiv pe teritoriul Dobrogei. După bătălia de la Adrianopole
(9 august 378), în care moare însuși împăratul Valens, noul împărat
Theodosius I (379-395) avea să încheie în 382 un foedus cu goţii. În
conformitate cu acesta, goţii urmau să devină federaţi ai imperiului,
contribuind la apărarea sa. Din punct de vedere arheologic, prezenţa
gotică se regăseşte în necropolele de la Histria, Tomis, Callatis, Beroe,

114
Capidava şi Dinogetia, în acelaşi timp trebuind a fi menţionat episodul
de la Tomis, când comandantul roman al garnizoanei, Gerontius, a intrat
în conflict cu "federații" (386). Remarcabilă este susţinerea imperială
acordată barbarilor la finele şi în timpul conflictului, acest episod, printre
altele, aducându-i împăratului acuza de "filobarbar". Primirea de barbari
în Imperiu şi colonizarea lor avea să devină o regulă în secolul al V-lea.
Astfel, după înfrângerea hunilor de la Nedao (454), triburi ale skirilor,
alanilor şi sadagarilor, conduse de alanul Candax, au fost primite de
către Marcian (450-457) ca federaţi în Scythia Minor şi Moesia. De
asemenea, unul dintre fiii lui Attila, Hernac, a primit şi el permisiunea de
a se aşeza, împreună cu oamenii săi, în nord-estul Dobrogei. Următorul
eveniment este înregistrat în 469, când hunii lui Dengizik, unul dintre fiii
lui Attila, au atacat imperiul. Invadatorii au fost înfrânţi şi Dengizik ucis.
Mai târziu, în timpul lui Anastasius (491-518), a fost iniţiată o
politică de reconstrucţie a fortificaţiilor în majoritatea cetăţilor
provinciei, atestată la Dinogetia, Histria, Altina, Ulmetum, Tropaeum
Traiani, Callatis, Tomis, etc. Cărămizi ştampilate care poartă numele
împăratului au fost găsite la la Histria şi Dinogetia (în ultimul caz ele
poartă numele împăratului şi toponimul Altina/ Oltina, ceea ce atestă că
au fost produse în amonte şi transportate pe Dunăre). La Tomis trei
inscripţii redactate în limba greacă și însoțite de semnul crucii atestă
refaceri ale zidului cetății. Asemenea lucrări sunt cunoscute și în
amontele fluviului, în Dacia Ripensis, la Ratiaria, unde a fost descoperită
o inscripție cu textul Anastasia/ Ratiaria/ semper floreat! Aici este
evident cum oraşul oraşul ia numele împăratului.
Această politică defensivă, extinsă și asupra cetăților din stânga
Dunării, pustiite în sec. V de către huni, continuă în vremea împăratului
Iustinian (527-565), așa cum aflăm de la Procopius din Caesarea, în De
aedificiis (Despre zidiri), dar şi Novella XI a lui Iustinian. Deși nu apare
în lista lui Procopius, în mod inexplicabil, în amontele fluviului
cunoaștem cazul Drobetei, pentru care avem informaţii arheologice

115
certe. Viminacium, Recidiva, Dierna și Sucidava, Turris vor fi tot acum
refortificate.
Din lista de cetăţi refăcute de către Iustinian ”cel iubitor de
construcții„ (așa cum este el numit într-o inscripție encomiastică la
Callatis), într-un program care cuprinde Moesia Prima (în special zona
Porţilor de Fier şi valea Timocului), Dacia Ripensis (Ratiaria), Moesia
Secunda și cele mai multe fortărețe din Scythia, lipsesc Tropaeum
Traiani, Capidava, Cius, Arrubium, Salsovia, Dinogetia, Histria
(ultimele două, după cum am văzut, refăcute sub Anastasius).
Această politică a fost determinată de apariţia anţilor şi
sclavinilor în regiune. Înregistraţi la sfârșitul domniei lui Anastasius și
începutul domniei lui Iustin I (518-527) de Marcellinus Comes, slavii
vor cauza numeroase probleme Imperiului în perioada următoare. Pentru
Dobrogea, avem înregistrate trecerea slavilor în Imperiu și atacurile
acestora în Thracia, după 533 şi inclusiv stabilirea lor în provincie după
540, în calitate de federați. Acest fapt a fost posibil datorită implicării lui
Iustinian în recucerirea părţilor occidentale ale Imperiului, aflate la acea
dată sub autoritatea ostrogoţilor (Italia) şi vandalilor (Africa de nord). Pe
de altă parte însă, lipsa de trupe de pe limes-ul dunărean s-a căutat a fi
suplinită printr-o politică de reconstrucţie a oraşelor (cu exemple la
Durostorum, Ulmetum sau Tomis), dar şi restabilirea unor capete de pod
la nord de Dunăre, ca la Turris, Daphne şi Barboşi.
Această politică a fost coroborată cu o reorganizare
administrativă, Iustinian punând Scythia Minor și Moesia Secunda,
provincial învecinată, sub autoritatea unui quaestor Iustinianus
exercitus, cu competenţe atât militare, cât şi civile, având sediul la
Odessos. Sub jurisdicția acestuia se mai găseau insulele Ciclade din
Marea Egee, provincial Caria din Asia Mică și Cipru.
În ultimii ani de domnie ai lui Iustinian se produc atacurile
devastatoare ale cutrigurilor, neam înrudit hunilor (558-559), când este
distrusă Dinogetia. Invazia a fost oprită abia lângă Constantinopol, unde
kutrigurii au fost înfrânţi de Belisarius. În 562 apar pe scena istorică

116
avarii, cerând împăratului subsidii și dreptul de a se așeza în Imperiu.
Deceniile ce urmează vor aduce noi conflicte în întreaga zonă, avarii
mutându-se în Pannonia, după ce în 567 îi înving pe gepizi, pentru ca în
582 khaganul își stabilește reședința la Sirmium. Raiduri majore ale
sclavinilor în teritoriul bizantin (Thracia) sunt înregistrate între 578-584,
ultim an când avarii distrug o mare parte a fortificaţiilor de la Dunăre.
Așezarea compactă a slavilor până în zona Salonicului și marea invazie
avaro-slavă în Imperiu (586/587), care atinge și Dobrogea, înseamnă și
distrugerea cetăților de la Durostorum, Tropaeum Traiani, Zaldapa, iar
spre sud Marcianopolis. După această fază, la Tropaeum Traiani mai
poate fi înregistrată doar o locuire sporadică, fără caracter urban. Ultimul
deceniu roman al Dobrogei a fost marcat de aproape permanentele
conflicte cu slavii, ca şi de decăderea vieţii urbane.
După 602, în contextul revoltei lui Phokas, când trupele îl
urmează pe acesta spre Constantinopol, Dobrogea va ieşi treptat de sub
autoritatea romană. Spre o asemenea lectură ne îndreaptă și dovezile
numismatice, respective ultimele monede descoperite în punctele
fortificate de pe linia Dunării, dar și în restul provinciei: la Capidava
ultima monedă romană este un follis din 612/3, la începutul domniei lui
Heraclius, iar datările pentru Ibida indică 612/3, la Istrus 613/4, la
Halmyris 613/4, la Aegyssus 613/4, la Argamum 613/4, la Tomis 613/4,
la Acres 613/4, la Dionyssopolis 613/4, la Bizone 613/4, la Axiopolis
614/5, la Ulmetum 614/5, iar la Sacidava 615/6. Se poate vorbi despre o
părăsire treptată, despre o ”părăginire„ a limesului dunărean, pentru a
cărui susținere nu mai există resurse.
Sub control imperial au mai rămas doar câteva fortăreţe de pe
malul fluviului, având drept scop asigurarea circulaţiei pe Dunăre pentru
flota romană, în timp ce masele de slavi se revarsă peste Dunăre.
Limesul este definitiv pierdut abia după trecerea bulgarilor la sud de
Dunăre (după 680).

117
4. 7. ORAŞUL
La nivelul oraşelor, se remarcă treptata tendinţă din partea
episcopilor de a prelua atribuţiile consiliilor urbane, înalții prelați
constituindu-se în patroni ai oraşelor. Această tendinţă a devenit vizibilă
începând cu epoca lui Honorius (395-423) în Occident, iar pentru
provincia Scythia în sec. VI p.Chr.
Pe de altă parte, militarizarea intensă a provinciei ca provincie de
frontieră a dus în plan economic atât la o dezvoltare a meşteşugurilor,
cât şi la specializarea lor pe zone. Diversificarea mai largă din cadrul
Imperiului a dus şi la o specializare locală, în funcţie de necesităţile
trupelor din regiune. Însă, aceeaşi perioadă a antichităţii târzii a marcat
şi schimbarea destinaţiei unor clădiri publice, refolosite ca ateliere,
depozite sau pieţe. Un caz frapant este reprezentat de basilica forensis de
la Tropaeum Traiani, transformată în piaţă în cursul secolelor V-VI.

Teofilact Simocata, Istorie bizantină, VIII, 6, 1-10- 7, 7, relatează despre

revolta trupelor de la Dunăre, având drept consecinţă proclamarea lui
Phokas împărat:
"1. După aceste întâmplări unele oşti ale avarilor s-au desprins de
ei şi s-au grăbit să treacă de partea împăratului. Hanul s-a înspăimântat
de această ştire, a ajuns foarte fricos şi încerca în diferite chipuri, cu
şiretenie, să întoarcă îndărăt oastea răsculată.
2. La începutul toamnei împăratul Mauricius stăruia mereu pe
lângă Petru ca armatele romane să-şi petreacă iarna în ţinuturile
sclavinilor, iar romanii se arătau foarte nemulţumiţi de această cerere a
împăratului, deoarece prăzile erau slabe şi caii neîndestulători, apoi şi
pentru faptul că sumedenii de barbari cutreierau ţara de dincolo de Istru.
Deci comandantul a ascultat de porunca împăratului, dar s-a iscat o
puternică răscoală în rândurile oştilor. 3. Mauricius îl îndemna pe Petru
prin scrisori dese să facă întocmai, iar romanii se împotriveau şi dădeau
răspunsuri foarte hotărîte. De aceea au trecut dincolo de fluviu şi, după
ce-au purces în felul acesta, au sosit în Palastolon cu inimile stăpânite de

118
mare tulburare. 4. Petru stătea cam la zece mile depărtare de tabără:
comandantul era furios pe oşteni, privea nebunia lor ca pe o faptă lipsită
de înţelepciune şi nu voia să rămână împreună cu oastea. 5. A treia zi i-a
împărtăşit şi lui Guduis şi i-a povestit următoarele: Cică a visat că i-a
fost trimisă o scrisoare împărătească, iar epistula începea cuvânt cu
cuvânt în felul acesta: 6. "Domnul nostru Isus Hristos, Dumnezeul
adevărat şi harul dumnezeiesc care stă în fruntea bisericilor împlineşte
toate lipsurile spre folosul fiecăruia şi rânduieşte în timpul de faţă
stăpânul Romei celei noi". Petru stătea în cumpănă şi era mâhnit, se
chinuia şi se zbătea ca înfruntat din toate părţile de valurile mării şi nu
bănuia ce sfârşit pot avea asemenea visuri. 7. Guduis fusese zguduit de
zarva mulţimii şi n-a mai scos nici un cuvânt când a auzit de vedenia din
vis. A doua zi oştile au schimbat tabăra, au mers pe lângă Asemum (o
cetate întărită) şi au ajuns în Curisca, de unde voiau să treacă dincolo
spre aşezările barbarilor, căci îşi mai molcomiseră puţin furia. 8. În zilele
acestea au fost construite corăbii şi după aceea au căzut ploi puternice şi
neîntrerupte, urmate de îngheţuri. De aceea mulţimea s-a răsculat şi n-a
mai vrut să treacă fluviul. 9. Romanii au trimis la Petru, aflat la ouăzeci
de mile depărtare de tabără, opt soli, între care se întâmpla să fie şi
Focas, tiranul cel plin de răutate. Ei cereau ca oastea să rămână acasă şi
să petreacă iarna acolo. 10. Împăratul stăruia în scrisori pe lângă Petru să
treacă fluviul şi să intre cu oştile în pământul barbarilor, adică romanii
să-şi adune hrană pentru trupe de acolo şi în felul acesta să înceteze de a
mai cere provizii din averea statului.
7. 1. Comandantul a chemat la el solii şi le-a spus că va veni a
doua zi la dânşii şi va pune capăt suferinţelor. Apoi a trimis după Guduis
şi i-a împărtăşit următoarele cuvinte pline de deznădejde: 2. "Mă
încolţesc primejdiile din toate părţile, iar porunca împăratului este cu
neputinţă de îndeplinit. Nu pot ţine piept şi mi-i foarte greu să nu ascult.
Patima banilor nu aduce nimic bun, căci zgârcenia este cetăţuia
nenorocirilor. 3. Înlănţuit ca de o boală de această patimă, împăratul
Mauricius <<îşi va pierde sufletul>>, ca să-mi înfrumuseţez povestirea

119
cu un stih din tragedia homerică. Ziua de azi va fi pentru romani
începutul multor nenorociri. Ştiu şi sunt încredinţat de acest lucru". 4.
Petru a început a plânge şi şi-a întrerupt vorba din cauza lacrimilor, apoi
s-a apropiat de tabără. A doua zi a adunat căpitanii întregii oştiri şi le-a
împărtăşit conţinutul scrisorii împăratului. 5. Conducătorii întocmirilor
ostăşeşti i-au spus comandantului că oastea refuză să treacă pe malul de
dincolo şi au arătat de ce. 6. Deoarece Petru sprijinea cuvintele
potrivnice mulţimii, a izbucnit o furtună puternică în inimile oştenilor.
De aceea trupele au ieşit din tabără şi au făcut o adunare separată.
Văzând lucrul acesta, căpitanii oştirii au început a fugi şi s-au dus la
comandantul Petru. 7. A doua zi mulţimile s-au adunat din nou, l-au pus
comandant pe centurionul Focas, l-au ridicat pe scut şi au început a
ovaţiona cu strigăte puternice proclamarea sa. Petru a aflat totul, s-a
hotărît să fugă şi l-a vestit pe suveranul Mauricius de toate cele
întâmplate."

120
Planul fortăreţei de la Dinogetia (Garvăn, jud. Tulcea).

121
 Histria (după Al. Suceveanu et alii,
Histria XIII, La basilique episcopale, 2007, pl. I)

122
Tropaeum Traiani. Planul oraşului roman şi romano-bizantin
(Tratat Istoria Românilor II, 2001, p. 490, fig. 59).

123
 Tropaeum Traiani (restituire Georg Niemann, Grigore Tocilescu, 1895).

Tropaeum Traiani – inscripția dedicatorie pusă lui Mars Ultor

124
Dobrogea în epoca Principatului (sec. I-III p.Chr.). ©Ioan C. Opriș

125
Provinciile din spațiul balcanic, de la Dunărea Mijlocie și de Jos în sec. II
p.Chr. (118-168 p.Chr.). Distribuția legiunilor.

126
Provinciile balcanice în epoca Principatului (sec. II-III p.Chr.).
©Ioan C. Opriș

127
 Provincia Scythia (sec. IV-VI p.Chr.)
(după Al. Suceveanu, Al. Barnea, La Dobroudja romaine, 1991).

128
 Provinciile balcanice în sec. IV-VI p.Chr.
(Tratat Istoria Românilor II, 2001, p. 469, fig. 54).

129
Capidava aerofotogramă (1980); plan general (sec. IV-VII p.Chr.).
©Ioan C. Opriș

130
Capidava – sec. IV p.Chr. Propunere de reconstituire ©Ioan C. Opriș

131
 TEST DE AUTOEVALUARE:

1. Evoluţia provinciei romane Scythia Minor.

2. Explicaţi următorii termeni: ala; Classis Flavia Moesica; dux; limes.

3. Care este semnificaţia următoarelor date: 74-63 î. Hr.; 12 d. Hr.; 454

d. Hr.; 281 d. Hr.; 559 d. Hr.

4. Ce ştiţi despre: C. Antonius Hybrida; Altinum; Tullius Menophilus;

Phokas.

LECTURI RECOMANDATE:
Avram, Alexandru, "Probleme ale colonizării greceşti pe coasta
occidentală a Mării Negre", SAI, LXVII, 2002, pp. 29-44.
Barnea, Alexandru, "Etnic în mediul rural provincial roman (Moesia
Inferior)", SAI, LXVII, 2002, pp. 45-56.
Pippidi, D. M., "Gètes, Grecs et Romains en Scythie Mineure:
coexistence politique et interférences culturelles", în D. M. Pippidi, ed.,
Assimilation et résistance à la culture gréco-romaine dans le monde
ancien. Travaux du VIe Congrès International d'Etudes Classiques,
Madrid, sept. 1974, Bucureşti: Editura Academiei, Paris: Les Belles
Lettres, 1976, pp. 445-453.
Pippidi, D. M., Berciu, D., Geţi şi greci la Dunărea de Jos, din cele
mai vechi timpuri până la cucerirea romană (Din istoria Dobrogei, I),
Bucureşti: Editura Academiei RPR, 1965.
Rădulescu, A., Bitoleanu, I., Istoria Dobrogei, Constanţa, 1998.
Ruscu, Ligia, Relaţiile externe ale oraşelor greceşti de pe litoralul
românesc al Mării Negre, Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2002.
Vulpe, R., Barnea, I., Din istoria Dobrogei, Romanii la Dunărea de
Jos, Bucureşti, 1968, vol. II.

132
 BIBLIOGRAFIE:

Lucrări cu caracter general, sinteze:

Istoria românilor, vol. I. Moştenirea timpurilor îndepărtate,

coord. Acad. Mircea Petrescu-Dâmboviţa, membru coresp. al Academiei
Române Alexandru Vulpe, Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice
şi Arheologice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001. VEZI cap. VIII.
Burebista şi cap. IX. Istoria Daciei de la Burebista până la cucerirea
romană.
Istoria românilor, vol. II. Daco-romani, romanici, alogeni, coord
prof.dr. Dumitru Protase, cerc.pr. I dr. Alexandru Suceveanu, Academia
Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
Istoria românilor, vol. III. Genezele româneşti, coord. Acad.
Ştefan Pascu, Acad. Răzvan Theodorescu, Academia Română, Secţia de
Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
VEZI capitolul Izvoarele istoriei românilor în sec. VII-XIV, semnat de
acad. Ştefan Pascu, este cap. I. Zorii unei noi epoci (secolele VII-VIII).

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor. I.

Din cele mai vechi timpuri până la întemeierea statelor româneşti,
Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1974.
Constantin C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
Constantin C. Petolescu, Dacia şi Imperiul roman. De la Burebista
până la sfârşitul Antichităţii, Editura Teora, Bucureşti, 2000.
C.C. Petolescu, Dacia. Un mileniu de istorie, Editura Academiei
Romane, 2010.
D.M. Pippidi, D. Berciu, Geţi şi greci la Dunărea de Jos, din cele
mai vechi timpuri până la cucerirea romană (Din istoria Dobrogei, I),
Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1965.

133
 R. Vulpe, I. Barnea, Din istoria Dobrogei. Romanii la Dunărea de
Jos, vol. II, Bucureşti, 1968.
Al. Suceveanu, Al. Barnea, La Dobroudja romaine, Bucarest,
1991.
Mihail Zahariade, Scythia Minor. A History of a Later Roman
Province (284-681), with contributions by Virgil Lungu and Zaharia
Covacef, in Pontic Provinces of the Later Roman Empire, I, Amsterdam,
A.M. Hakkert, 2006.

Studii și monografii:

Alexianu, M., Ellis, L., "Date noi asupra necropolei de tip Sântana de
Mureş de la Izvoare-Piatra Neamţ", in Memoria Antiquitatis, XV-XVII,
1987, pp. 127-149.
Aparaschivei, Dan, Orașele romane de la Dunărea inferioară (secolele
I-III p.Chr.), Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, 2010.
Aricescu, Andrei, Armata în Dobrogea romană, Editura Militară,
Bucureşti, 1977.
Baumann, V.H., Ferma romană în Dobrogea, Muzeul “Delta Dunării“,
Tulcea, 1983.
Avram, Alexandru, "Probleme ale colonizării greceşti pe coasta
occidentală a Mării Negre", SAI, LXVII, 2002, pp. 29-44.
Barnea, I., Les monuments paléochrétiens de Roumanie, Città del
Vaticano, 1977.
Barnea, Al., "La forteresse de Dinogetia à la lumière des dernières
fouilles archéologiques", în Sonderdruck aus Studien zu den
Militärgrenzen Roms III, 13. Internationaler Limeskongreβ Aalen 1983,
Stuttgart, 1986, pp. 447-450.
Barnea, Alexandru, "Etnic în mediul rural provincial roman (Moesia
Inferior)", SAI, LXVII, 2002, pp. 45-56.

134
Barnea, Alexandru, "Le Bas-Danube entre paganisme et
christianisme", în Gerda von Bülow, Alexandra Milčeva, eds., Der
Limes an der Unteren Donau von Diokletian bis Heraklios, Sofia, 1999,
pp. 295-300.
Barnea, Alexandru, "Quelques problèmes de géographie historique
concernant le limes du Bas-Danube", în Nicolae Gudea (ed.), Roman
Frontier Studies. Proceedings of the XVIIth International Congress of
Roman Frontier Studies, Zalău, 1999, pp. 485-486.
Bărbulescu, Maria, Viaţa rurală în Dobrogea romană (sec. I-III
p.Chr.), Bibliotheca Tomitana, III, Muzeul de Istorie Naţională şi
Arheologie Constanţa, 2001.
Baumann, Victor Henrich, Sângele Martirilor, Editura Arhiepiscopiei
Tomisului, Constanţa, 2004.
Bâltâc, Adela, Lumea rurală în provinciile Moesia Inferior și Thracia
(sec. I-III p.Chr.), Muzeul Național de Istorie a României, Monografii 6,
București, 2011.
Bârzu, L., Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului
român pe teritoriul fostei Dacii, Bucureşti, 1979.
Bârzu, Ligia, "Migratori şi autohtoni în sec. III-VII e. n.", SAI, LXVII,
2002, pp. 57-64.
Bobi, V., "Consideraţii preliminare asupra celor două necropole din
secolul al IV-lea e. n. descoperite în Moldova de Jos", Memoria
Antiquitatis, IX-XI, 1985, pp. 205-226.
Cârjan, R., Statute citadine privilegiate în provinciile dunărene ale
Imperiului Roman (sec. I-III p.Chr.), Bibliotheca Ephemeris Napocensis
7, Cluj-Napoca, 2010.
Comşa, M., "Elemente “barbare” în zona limes-ului Dunării Inferioare
în secolele al III-lea şi al IV-lea", Pontica, 5, 1972, pp. 223-234.
Constantinescu, E. M., "Rezultate ale cercetărilor arheologice de la
Gherăseni- grindul Cremenea, jud. Buzău, privind obiectivele din
secolul IV e. n.", Carpica, XXIII/2, 1992, pp. 193-208.

135
Covacef, Zaharia, Arta sculpturală în Dobrogea romană, Nereamia
Napocae, Cluj Napoca, 2002.
Diaconu, Gh., Târgşor. Necropola din secolele III-IV e.n., Bucureşti,
1965.
Gostar, N., Lica, V., Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal,
Iaşi, 1984.
Gramatopol, Mihai, Arta imperială a epocii lui Traian, Bucureşti,
1984.
Gudea, N., Ghiurco, I., Din istoria creştinismului la români. Mărturii
arheologice, Oradea, 1988.
Harhoiu, R., "Semnificaţia tezaurelor din secolul al V-lea de pe
teritoriul României", SCIVA, 43. 4, 1992, pp. 425-431.
Kazanski, Michel, "Contribution à l'histoire de la défense de la frontière
pontique au Bas-Empire", Travaux et Mémoires, 11, 1991, pp. 487-526.
Lica, Vasile, The Coming of Rome in the Dacian World, Konstanz:
Universitätverlag, 2000.
Macrea, M., De la Burebista la Dacia post-romană, Cluj, 1978.
Mitrea, B., Preda, C., Necropole din secolul al IV-lea e. n. în Muntenia,
Bucureşti, 1966.
Mitrea, I., "Aşezările de la Cârligi-Filipeşti (sec. IV-V e. n.) şi Izvoare-
Bahna (sec. VIII-IX e. n.), jud. Bacău", in Materiale şi cercetări
arheologice, 17, 2, Ploieşti, 1983, Bucureşti, 1993, pp. 335-345.
Olariu, Cristian, "Visigoths and Romans during the Fourth Century.
Assimilation, Resistance and Cultural Interferences", AUB, XLV, 1996,
31-36.
Palade, V., "Elemente alogene în unele aşezări şi necropole Sântana de
Mureş din zona Bârladului", Carpica, XX, 1989, pp. 203-214.
Palade, V., "Săpăturile arheologice din necropola de la Bârlad- Valea
Seacă. Campania din anul 1978. Raport preliminar", in Materiale şi
cercetări arheologice, 13, Oradea, 1979, pp. 265-270.
Palade, V., "Unele observaţii cu privire la aspectul etnic al populaţiei
din aria culturii Sântana de Mureş în lumina cercetărilor din aşezările şi

136
necropolele de la Bârlad- Valea Seacă, Zorleni- Fântânele, Banca- Gară
şi Fălciu- Bogdăneşti", in Carpica, XXIII/1, 1992, pp. 197-221.
Pippidi, D. M., "Gètes, Grecs et Romains en Scythie Mineure:
coexistence politique et interférences culturelles", în D. M. Pippidi, ed.,
Assimilation et résistance à la culture gréco-romaine dans le monde
ancien. Travaux du VIe Congrès International d'Etudes Classiques,
Madrid, sept. 1974, Bucureşti: Editura Academiei, Paris: Les Belles
Lettres, 1976, pp. 445-453.
Popescu Matei Florian, The Roman Army in Moesia Inferior, Center
for Roman Military Studies, 7, București, 2010.
Rădulescu, A., Bitoleanu, I., Istoria Dobrogei, Constanţa, 1998.
Ruscu, Ligia, Relaţiile externe ale oraşelor greceşti de pe litoralul
românesc al Mării Negre, Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2002.
Russu, I. I., Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981.
Suceveanu, Al., "Contribuţii la istoria oraşelor romane din Dobrogea.
Note de geografie istorică", Historia urbana, 1993/2, tom I, pp. 137-148.
Ştefan, Gh. I, Barnea, Ion, Comşa, Maria, Comşa, Eugen, Dinogetia.
I. Aşezarea feudală timpurie de la Bisericuţa-Garvăn, Biblioteca de
Arheologie XIII, Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1967.
Teodorescu, V., Lichiardopol, D., Peneş, M., "Necropola daco-romană
din sec. IV-V e. n. de la Boldeşti-Grădiştea, jud. Prahova", in Materiale
şi cercetări arheologice, Ploieşti, 1983, Bucureşti, 1993, pp. 419-434.
Tzony, M., Drob, V., "Raport asupra cercetărilor de la Corneşti-Crivăţ
[judeţul Dâmboviţa]", in Materiale şi cercetări arheologice, 13, Oradea,
1979, pp. 271-272.
Vulpe, Al., Zahariade, Mihail, Geto-dacii în istoria militară a lumii
antice, Bucureşti: Editura Militară, 1987.
Wolfram, H., History of the Goths, Berkeley, Los Angeles, London,
1990.

Dicționare/enciclopedii:

137
 - Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic – sec. X),
coord. D.M. Pippidi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976.
- Enciclopedia civilizaţiei romane (coordonator ştiinţific Dumitru
Tudor), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
- Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, vol. I (A-
C), vol. II (D-L), vol. III (M-Q), Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1994/1996/2000 (coordonator ştiinţific Constantin
Preda).

Surse literare/ Epigrafie

 FHDR – Fontes Historiae Daco-Romaniae – Izvoarele istoriei
României, Bucureşti, I De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus (1964);
II De la anul 300 pînă la anul 1000 (1970)

Ammianus Marcellinus, Istoria romană, tr. David Popescu, Bucureşti,

1982.
Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, tr. Radu
Alexandrescu, Bucureşti, 1967.
Caesar, C. Iulius, Războiul gallic. tr. J. Vilan-Unguru, Bucureşti, 1964.
Cassius Dio, Istoria romană, tr. A. Piatkowski, Bucureşti, vol. I-III,
1973-1985.
Eutropius, Flavius, Breviarium ab Urbe condita, tr. Gh. I. Şerban,
Brăila, 1997.
Herodian, Istoria imperiului roman după moartea lui Marcus Aurelius,
tr. Radu Alexandrescu, Bucureşti, 1960.
Iordanes, Getica, în G. Popa Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor,
Bucureşti, 1939, vol. XIV.
Notitia Dignitatum, ed. Otto Seeck, Frankfurt am Main, 1962.
Ovidius, Publius Naso, Oeuvres completes, tr. M. Nisard, Paris, 1892.
Plinius, C. Caecilius Secundus, Panegiricul împăratului Traian, tr.
Aurelian Moşoiu, Bucureşti, 1925.

138
Priscus, Ambasadele, în G. Popa Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor,
Bucureşti, 1936, vol. VIII.
Suetonius, Doisprezece cezari, tr. David Popescu, C. V. Georoc,
Bucureşti, 1958.

 IDR – Inscripţiile Daciei Romane (Inscriptiones Daciae Romanae),

publicate sub îndrumarea lui D.M. Pippidi şi I.I. Russu:
I. I.I. Russu, Diplomele militare. Tăbliţele cerate, Bucureşti,
1975;
II. Gr. Florescu, C.C. Petolescu, Oltenia şi Muntenia, Bucureşti,
1977;
III/1. I.I.Russu, M. Dušanic, N. Gudea, V. Wollmann, Dacia
Superior 1, Zona de sud-vest, Bucureşti, 1977;
III/2. I.I. Russu, I. Piso, V. Wollmann, Dacia Superior 2, Ulpia
Traiana (Sarmizegetusa), 1980;
III/3. I.I. Russu, Oct. Floca, V. Wollmann, Dacia Superior 3,
Zona centrală, Bucureşti, 1984;
Ioan Piso, Inscriptions d’Apulum (Inscriptions de la Dacie
romaine III, 5), Mémoires de l’Academie des Inscriptions et
Belles-Lettres, vol. I-II, Diffusion de Boccard, Paris, 2001.
III/6. Cloşca L. Băluţă, Dacia Superior 6, Apulum –
Instrumentum domesticum, Bucureşti, 1999;
 IDRE, I – Inscriptions de la Dacie romaine. Inscriptions externes
concernant l’histoire de la Dacie (Ier – IIIe siècles). I. L’Italie et les
provinces occidentales (Inscriptiones Daciae Romanae. Inscriptiones
extra fines Daciae repertae graecae et latinae (saec. I.II.III). Volumen I:
Italia et Pars Occidentis) (Recueil, commentaires et index par
Constantin C. Petolescu), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996; IDRE,
II – Inscriptions de la Dacie romaine. Inscriptions externes concernant
l’histoire de la Dacie (Ier – IIIe siècles). II. Zones du CIL III et du CIL
VIII (Inscriptiones Daciae Romanae. Inscriptiones extra fines Daciae

139
repertae graecae et latinae (saec. I.II.III). Volumen II: Illyricum –
Oriens – Africa septentrionalis (Recueil, commentaires et index par
Constantin C. Petolescu), Editura Enciclopedică, Bucarest, 2000.
 IGLR – Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite
în România (culese, traduse în româneşte, însoţite de indici şi comentate
de Emilian Popescu, prefaţă de D.M.Pippidi), Editura Academiei,
Bucureşti, 1976;
 ISM – Inscripţiile din Scythia Minor (Inscriptiones Scythiae
Minoris), în colecţia Inscripţiile antice din Dacia şi Scythia Minor, seria
a II-a: vol. I (Histria şi împrejurimile, D.M.Pippidi, 1983); vol II (Tomis,
Iorgu Stoian şi index de Alexandru Suceveanu, 1989); vol. III (Callatis,
Alexandru Avram, 1999); vol. IV, Tropaeum-Durostorum-Axiopolis,
Emilian Popescu, 2015); vol. V (Capidava-Troesmis-Noviodunum,
Emilia Doruţiu-Boilă, 1980).

140
 RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE:

1. INTRODUCERE. PERIODIZAREA ŞI SURSELE ISTORIEI

VECHI A ROMÂNIEI
1. Discutaţi teoria protocronistă.
 a apărut c. 1980
 promotor, Iosif Constantin Drăgan
idei principale:
 Dacia, centrul lumii
 rolul civilizator al tracilor
 ideea constituirii "statului dac centralizat şi independent" în timpul
lui Burebista
2. Enumeraţi sursele latine care relatează despre istoria pre-romană a
Daciei.
 Caius Iulius Caesar, De bello Gallico
 Trogus Pompeius, Historiae Philippicae
 Publius Ovidius Naso, Tristia; Epistulae ex Ponto
 Iordanes, Getica.
3. Explicaţi următorii termeni: paleolitic; "revoluţie neolitică"; societăţi
de şefii"; galaţi.
 paleolitic: epoca veche a pietrei; încadrare cronologică, c. 1 milion
ani î. Hr. - 10. 000 î. Hr.
 "revoluţie neolitică": "inventarea agriculturii" ca mijloc de
subzistenţă
termen introdus de V. Gordon Ghilde, în 1929
practicarea agriculturii a avut rezultate în plan social - apariţia
populaţiilor de agricultori
apariţia noţiunii de "teritorialitate"/"proprietate privată
 "societăţi de şefii": termen introdus de Colin Renfrew

141
 presupune rolul crescut al şefilor în cadrul procesului de redistribuire
a bunurilor din societate
presupune un rol crescut al prestigiului personal
 galaţi: triburi celtice, stabilite în centrul Asiei Mici, în contextul
marii migraţii celtice, c. 300 a.Chr.
4. Cine au fost următoarele personaje: Hekataios din Milet, Ammianus
Marcellinus, Publius Ovidius Naso, Akornion.
 Hekataios din Milet: autor grec, redactează în secolul al V-lea î. Hr.
o lucrare, păstrată fragmentar, intitulată "Descrierea"/"Înconjurul
lumii", în care sunt menţionaţi crobyzii şi trizii, populaţii din sudul
Dobrogei.
 Ammianus Marcellinus: autor grec din secolul al IV-lea d. Hr.,
redactează o lucrare în limba latină, Rerum gestarum libri qui
supersunt ("Istoria romană"), în care sunt prezentate campania lui
Valens la nord de Dunăre (367-369, împotriva goţilor lui Athanaric)
şi marea invazie hunică, c. 375 d. Hr.
 Publius Ovidius Naso: poet latin, exilat de Augustus la Tomis; în
Tristia şi Epistulae ex Ponto se regăsesc informaţii referitoare la geţi.
 Akornion: originar din Dionysopolis, emisar al lui Burebista la Cn.
Pompeius.

2. DACIA ROMANĂ (106-271 D. HR.)

1. Prezentaţi (pe scurt) războaiele dacice (bellum Dacicum)
 101-102, primul război dacic (expeditio I)
 101: bătălia de la Tapae, soldată cu victoria romană
 iarna 101-102: "diversiunea moesică": invazia dacilor şi aliaţilor lor
în Dobrogea; înfrânţi de romani la Tropaeum Traiani
 102: încheierea păcii cu Decebal
 prevederi: anularea stipulaţiilor tratatului din 89, cedarea de teritorii,
demantelarea cetăţilor din Munţii Orăştiei, extrădarea dezertorilor

142
 romani, renunţarea la o politică externă proprie, acceptul unei
garnizoane romane în Ţara Haţegului.
 103-105: construirea podului de la Drobeta, de către arhitectul
Apolodor din Damasc
 105-106: al doilea război dacic (expeditio II), soldat cu înfrângerea
dacilor şi sinuciderea lui Decebal
 11 august 106: diploma militară de la Porolissum, atestă sfârşitul
războaielor dacice şi crearea provinciei romane Dacia.

2. Discutaţi evoluţia administrativă a Daciei romane.

 106: provincia romană Dacia, condusă de un legatus Augusti pro
praetore
 c. 120: înfiinţată provincia Dacia Superior, condusă de un legatus
Augusti pro praetore
 123: menţionată Dacia Porolissensis, condusă de un procurator
Augusti
 129: menţionată Dacia Inferior, condusă de un procurator Augusti
 c. 168/169, reorganizare administrativă; menţionate Dacia Apulensis,
Dacia Malvensis şi Dacia Porolissensis, conduse de un legatus
Augusti pro praetore Daciarum trium
3. Ce ştiţi despre: legio V Macedonica; numeri; villa rustica; Attis.
 legio V Macedonica: legiune romană, cantonată iniţial la Trosemis,
în Dobrogea; din 168 d. Hr., a fost transferată la Potaissa, în Dacia.
 numeri: trupe auxiliare în armata romană, recrutate pe criterii etnice.
 villa rustica: fermă romană; în Dacia, sunt atestate la Hobiţa, Cinciş
(jud. Hunedoara), Apahida, Palatca, Ciumăfaia (jud. Cluj), Aiud,
Rahău (jud. Alba).
 Attis: divinitate de origine microasiatică, atestată şi în Dacia.
4. Prezentaţi structura ierarhică din punct de vedere urbanistic în
Imperiul roman.
 colonii, municipii, civitates, vici, pagi.

143
5. Discutaţi semnificaţia următoarelor date: 245 d. Hr.; 168 d. Hr.; 123
d. Hr.; 238 d. Hr.
 245 d. Hr.: atac carpic în Dacia, respins de Filip Arabul.
 168 d. Hr.: transferul legio V Macedonica de la Troesmis la Potaissa.
 123 d. Hr.: prima atestare a provinciei Dacia Porolissensis.
 238 d. Hr.: menţionat un atac al carpilor în Dacia.

3. DACIA POST-ROMANĂ
1. Discutaţi tipurile de dominaţie ale barbarilor asupra teritoriului fostei
provincii Dacia și a teritoriului extracarpatic.
 dominaţie directă: goţii, gepizii, slavii
 dominaţie indirectă: hunii, avarii.
2. Explicaţi următorii termeni: latrones; fibule "digitate"; barbaricum;
gentes.
 latrones: "tâlhari"; în secolul al IV-lea p.Chr., termenul desemnează
şi mici grupuri de barbari ce efectuează raiduri de pradă în Imperiu.
 fibule "digitate": fibule (agrafe pentru veşminte) provenind din
lumea germanică, preluate de către slavi.
 barbaricum: teritoriul locuit de barbari, aflat dincolo de frontiera
statului roman.
 gentes: "ginţi"; în lumea barbarilor germanici, "neamuri" sau clanuri.
3. Ce ştiţi despre: Ermanarich; Colin Renfrew; Târgşor; Crasna; Felnac;
Piragast.
 Ermanarich: întemenietorul regatului ostrogot din nordul Mării
Negre, distrus în contextul marii invazii hunice, c. 375 p.Chr.
 Colin Renfrew: cercetător britanic, în 1984 a elaborat o definiţie a
frontierei.
 Târgşor: aşezare şi necropolă Sântana de Mureş; analiza necropolei a
demonstrat mixajul etnic şi cultural caracteristic culturii Sântana de
Mureş.

144
 Crasna: localitate unde a fost descoperit un tezaur din bare de aur,
databil în perioada lui Gratian (367/375-383), ascuns probabil în
contextul invaziei hunice.
 Felnac: localitate în Banat, unde a fost descoperit mormântul unui
argintar aparţinând populaţiei avarilor; în mormânt, au fost
descoperite 27 de tipare pentru garnituri de centură şi piese de
harnaşament.
 Piragast: conducătorul invaziei slave la sudul Dunării, în 597.
4. Care este semnificaţia următoarelor date: c. 375 d. Hr.; 626 d. Hr.;
873 d. Hr.; 602 d. Hr.
 375 d. Hr.: marea invazie hunică în Europa.
 626 d. Hr.: asediul Constantinopolelui de către avari, salvi şi perşi,
respins de bizantini.
 873 d. Hr.: ultima atestare a avarilor.
 602 d. Hr.: uzurparea lui Phokas; în acest context, are loc trecerea
masivă a slavilor la sud de Dunăre.

4. DOBROGEA ROMANĂ
1. Evoluţia provinciei romane Scythia (cunoscută și sub numele de
Scythia Minor.
 constituită de către Diocletian (284-305)
 fortificarea limes-ului în timpul lui Diocletian şi Constantin cel Mare
 noua provincie face parte din dioceza Thracia, având capitala la
Tomis
 primul dux cunoscut în provincie, C. Aurelius Firminianus
 principalele trupe cantonate în noua provincie sunt: Classis Flavia
Moesica, cu sediul la Noviodunum; legio I Iovia, cu sediul la
Noviodunum; legio II Herculia, cu sediul la Troesmis.
CRONOLOGIE:
 367-369: campania lui Valens împotriva goţilor lui Athanaric
 376-378: revolta goţilor

145
 382: încheierea unui foedus (tratat) cu goţii
 prezenţa militară gotică este înregistrată la Histria, Tomis, Callatis,
Beroe, Capidava, Dinogetia
 după 454: alanul Candax este menţionat în calitate de foederat în
Scythia Minor
 unul dintre fiii lui Attila, Hernac, primeşte permisiunea de a se aşeza
cu oamenii săi în nord-estul Dobrogei
 domnia lui Anastasius (491-518): politică de reconstrucţie a oraşelor
din provincie
 după 533: atacuri ale slavilor la sud de Dunăre
 559: marea invazie a kutrigurilor, conduşi de Zabergan
 586/587: marea invazie avaro-slavă
 602: revolta centurionului Phokas
2. Explicaţi următorii termeni: ala; Classis Flavia Moesica; dux; limes.
 ala: unitate militară romană de cavalerie.
 Classis Flavia Moesica: flota romană de pe Dunăre, cu sediul la
Noviodunum.
 dux: comandant militar roman în antichitatea târzie.
 limes: frontiera statului roman, reprezentată printr-o linie de castre
legate între ele de un drum militar.
3. Care este semnificaţia următoarelor date: 74-63 a.Chr.; 12 p.Chr.; 454
p.Chr.; 382 p.Chr.; 559 p.Chr.
 74-63 î. Hr.: al doilea război mithridatic.
 12 p.Chr.: cetatea Aegyssus este cucerită de geţi.
 454 p.Chr.: bătălia de la Nedao; înfrângerea hunilor de către o
coaliţie condusă de gepizi.
 382 p.Chr: încheierea unui tratat (foedus) între goţi şi împăratul
Theodosius I.
 559 p.Chr.: marea invazie a kutrigurilor conduşi de Zabergan.
4. Ce ştiţi despre: C. Antonius Hybrida; Altinum; Tullius Menophilus;
Phokas.

146
 C. Antonius Hybrida: guvernator roman al Macedoniei, a fost înfrânt
de coaliţia "istrienilor" în 61 a.Chr.
 Altinum: oraş din Dobrogea, este sediul cohors II Gallorum.
 Tullius Menophilus: în 238, guvernator al provinciei Moesia
Inferior, a respins invazia carpilor.
 Phokas: centurion, în 602 s-a revoltat împotriva autorităţii imperiale.

147