1

Jurnal de călătorie

Sâmbătă, 3 iulie 2010 ora 6,30 dimineața. Crucea de pe dealul Patriarhiei. Îmbarcare,
impropriu spus, în microbuz...
Mircea ajunge agitat, cu toată familia, își ocupă locul și întreabă retoric: E cineva care
știe unde mergem? Interesantă abordare!!! dar oricum, și-a câștigat încrederea și hazul nostru
a fost răspunsul de bun augur, se pare.
Spun asta pentru că în plin potop și puhoaie revărsate în țară noi am pornit la drum și
nu ne-a fost rău deloc.
Începem cu Biserica Domnească și Mânăstirea Curtea de Argeș capodopera meșterului
Manole.
Ne impresionează Biserica Domnească (1352) dar mai ales doamna Elena Teodorescu,
custode de înaltă clasă, care ne spune cu greu (din cauza unei pareze faciale) prin câte a
trecut și trece ca să păstreze bijuterii istorice și religioase în lupta cu degradările, cu lispurile
și cu birocrația.
Am stat apoi alături de morminte de regi, domnitori, de doamne și domnițe, relicve ale
unor vremuri ciudate, tulburi sau binecuvântate.
Ne trec fiori când atingem cu pioșenie pietrele reci și ciobite, când ne plimbăm mâna
peste inscripții și însemne.
Pornim spre Râmnicu-Vâlcea. Drumul șerpuiește între două vechi capitale. Zonă
subcarpatică unicat în Europa. Aici coboară parcă din înalt culmi împădurite dinspre
Făgăraș iar pe dealuri vedeam sate risipite, căruțe și cai, viață arhaică dar și gospodării
cochete, căpițe de fân (cam plouate), un tractoraș rătăcit ce se odihnea părăsit pe pășune,
livezi, viță de vie, foișoare vrâncene și din ce în ce mai multe «acoperișuri Bramac».
Iubesc vara în România. Verdele ei ne mângâie sărăcia și ne acoperă uneori...mizeria.
La margine de drum, pe o șosea destul de bună față de cârcotelile noastre, troițe de
închinăciune pentru drumeți.
Frumoasă zi, soarele și norii se joacă de-a v-ați-ascunselea aruncând pete de umbră și
lumină pe covorul verde al pădurilor.
O țară binecuvântată de Dumnezeu!
În drum avem parte de o nuntă, o înmormântare și un botez – tot tacâmul!
«Că așa e viața, cu al ei tipic
Unul sus pe capră, altul jos, în dric.»
Mircea ne spune câte ceva de Parcul Zăvoi unde s-a cântat pentru prima oară «Deș
teaptă-te române», de casa memorială Anton Pann și, cu jumătate de gură, despre isprava
acestuia când a fugit cu o măicuță de la Biserica dintr-un lemn. Ne mai spune de Muzeul
satului oltenesc înjghebat întâi în jurul unei cule.
«Priviți în dreapta masivul Cozia»!
Întorc capul spre dreapta și văd...nu umbra lui Mircea la Cozia ci profilul lui Mircea
Datcu; și nici nu aud «Mirceaaaa Oltul repetează» dar aud că...Mircea Oltul reperează.

1
 2

Mânăstirea Ostrov – mică bijuterie în care măicuțele au aranjat cu gust flori și

ornamente din crenguțe de salcie lăcuită sugerâmd în linii armonioase un car, un podeț...în
mirificul lăcaș al florilor.
Mânăstirea Ostrov – Oltul o îmbrățișează cu drag deși acum e “tulburat” și „tulbure”.
Mânăstirea Cozia (1388) – Biserica și mormântul lui Mircea cel Bătrân (1418).
Citesc cu emoție cuvinte atât de frumoase pe o piatră «...muma lui Mihai Voevod,
fie-sa, doamna Florica și fiu-său Nicolae Vodă, au nevoit și au scris în zilele lui Io Radu
Vodă, leat 7114 (1606)»...
Pornim spre Turnu.
Oltul a devorat «Masa lui Traian» pe care cu greu supraviețuiesc câteva buruieni.
Vedem din nou Castrul roman care pare să tot alunece sub apele Oltului.
La Turnu am urcat în cele două grote unde m-a întâmpinat o atmosferă apăsătoare ca
greutatea stâncii sub care s-au ascuns.
Cobor spre bisericuță când Adrian ne face semn dinspre altă clădire să suim pe scări,
Urcând treptele, nu ne vine să credem cum aceeași panoramă ne încântă din ce în ce
mai mult: lacul cu nuferi, pădurea, împrejurimile.
Nu noi ne înălțăm ci atmosfera e înălțătoare și în sfârșit sus, sus de tot (deși nu prea
sus) alt lăcaș de cult. Și aici simt că m-am înălțat, nu neapărat pe trepte – mă simt cu
adevărat mai aproape de Dumnezeu. Pașii mei pluteau pe covorul moale și eu pluteam pe
puf de nouri tot spre cer, cu uimire și evlavie, ceea ce, recunosc, n-am prea simțit până
acum.
Plecăm spre Stânișoara, pe drum de munte, încărcați cu bagaje și prinoase, tineri,
copii și bătrâni, fără să știm bine ce ne așteaptă; și iată că evlavia mea incipientă, alături de
cele mai statornicite, ne trimit îngeri protectori care ne sfătuiesc să luăm alt drum dacă vrem
să ajungem sus în creierul muntelui, la mânăstire.
Șoferul se învoiește să ne scoată din necaz și ajungem cu bine pe un drum ocolit
direct în buza mânăstirii. Aici, totul a tăcut – vocile noastre mai răsună câteva momente până
când un călugăr le-a stins și pe acestea.
Viață aspră, climă aspră, muncă grea, oameni aspriți parcă și ei într-o resemnare «liber
consimțită», am spune noi.
Rugile lor se îngână anevoie într-o melodie monotonă; cuvintele se îngână nedeslușit
și totul se desfășoară tern, fără coloristica manifestă în alte biserici.
Obosită de drum, cu greu mă strădui să n-adorm. Într-un sfârșit mă hotărăsc să plec la
culcare într-o clădire zidită de curând, dincolo de gardul mânăstirii, special pentru femei.
Dormim toate 11 într-o cameră comună. «Nu știu alții cum sunt» dar mie îmi place
mai mult așa, la grămadă. Cu siguranță, noaptea aceea ne-a legat mai mult.
Neavând grup sanitar in ditamai blocul, ne adunam câte două sau trei să ieșim, după
nevoi, în pădure, noroindu-ne și alunecând pe povârnișul răscolit din șantierul neîncheiat.
Noaptea a plouat zdravăn dar dimineața ne-a așteptat veselă și binevoitoare cu un
soare și un aer curat și tare de munte.
După slujbă am luat o masă copioasă: ciorbă de varză și orez cu lapte deși, decuseară
ne serviră cu o minunată ciorbă de fasole, ouă din belșug, sănătoase și gustoase, brânză și
lapte la discreție. Nu cârcotesc!!! Plecam la drum și a fost perfect așa.

2
 3

Din nou ne-ntâmpină și ne conduce Oltul; l-am luat pe toate părțile – pe stânga, pe
dreapta, în susul sau în josul apei. Dar acum era cuminte; doar culoarea sa mâloasă și spuma
ce plutea nevinovată, trăda furia apelor adunate în matca sa.
În drum spre casă!
Mai avem Surpatele și Biserica dintr-un lemn, cu vagi urme de stejari seculari.
În cele două zile prin amintirile noastre s-au perindat personaje legendare, înviate
parcă in mângâierea mormintelor lor de privirea și șoapta noastră respectuoasă:
Radu de la Afumați, Despina, soția lui Neagoe (Platonida), mama lui Mihai Viteazu
(Teofana), Doamna Stana, fiica lui Neagoe Basarab, Doamna Marica Brâncoveanu cu trista-i
văduvie, Agata Jianu, logodnica lui Tudor, Mircea cel Bătrân... Apoi, Carol I și Elisabeta,
Ferdinand și Maria, cu morminte îngrijite de maica Alexandra, fiica lor și mulți alții.
Dormiți în pace făuritori de țară, căci
«neamul nostru nu va plânge
ci se cuminecă prin voi».

Scrisă cu drag
Elena Stellu