Utilitarimsul – o abordare critică

Introducere
Utilitarismul este o teorie morală care permite o evaluare a acțiunilor indivizilor și are
două dimensiuni esențiale: un criteriu al binelui și al răului, un imperativ moral – maximizează
binele, o regulă de evaluare a acțiunii morale conform acestui criteriu.
Utilitarismul formulează răspunsuri la întrebări de forma: „ce trebuie făcut?”, „ce trebuie
să admirăm?”, „cum e bine să trăim?” cu ajutorul unor termeni împrumutați din economie, cum
ar fi: maximizare (a utilității, a fericirii), profit (obținerea plăcerii). „Plăcerea și absența
suferinței, iată singurele scopuri pe care ni le putem propune, iar toate lucrurile dezirabile, care
sunt la fel de multe atât pentru utilitarism, cât și pentru orice altă doctrină, sunt de dorit fie pentru
plăcerea însăși, fie ca mijloace de procurare a plăcerii, de inlăturare a suferinței”.(John Stuart
Mill)
„E mai bine să fii nemulțumit decât un porc satisfăcut, să fii un Socrate nefericit mai degrabă
decât un imbecil mulțumit; iar dacă imbecilul sau porcul sunt de altă părere, e fiindcă ei nu
cunosc decât o parte a problemei” - John Stuart Mill – Utilitarismul

Crezul care accepta ca fundament al moralei „utilitatea” sau „principiul celei mai mari
fericiri” sustine ca actiunile sunt corecte proportional cu tendinta lor de a promova fericirea si
sunt incorecte in masura in care tind sa produca inversul fericirii. Prin fericire se intelege
placerea si absenta durerii; prin nefericire, durerea si privarea de placere. Aceasta teorie a
moralitatii e bazata pe faptul ca placerea si absenta durerii sunt singurele lucruri dezirabile ca
scopuri si ca toate lucrurile dezirabile sunt astfel fie pentru placerea inerenta lor, fie ca mijloc de
promovare a placerii si de prevenire a durerii.
Cei care nu sunt de acord cu aceasta teorie o traduc prin presupunerea ca viata nu are nici
un alt scop mai inalt decat placerea, nici un alt obiect mai bun si mai nobil al dorintei si
stradaniei, considerand aceasta idee umilitoare si desconsiderandu-i pe adeptii ei moderni.
In general, totusi, scriitorii utilitaristi au pus superioritatea placerilor mintale asupra celor
corporale, ale senzatiilor, in primul rand pe seama caracterului lor mai stabil, mai putin costisitor.
Au fost luate in considerare mai degraba avantajele lor circumstantiale decat natura lor
intrinseca. Utilitaristii s-ar fi putut plasa insa, cu totala consecventa, si pe o alta pozitie, mai
inalta, caci recunoasterea faptului ca unele genuri de placere sunt mai dezirabile si mai valoroase
decat altele e pe deplin compatibila cu principiul utilitatii. In conditiile in care, atunci cand
evaluam orice lucru, o facem atat din punctul de vedere al cantitatii, cat si al calitatii, ar fi absurd

1 din 6
sa presupuneam ca evaluarea placerilor ar depinde numai de calitate. Dintre doua placeri, daca
exista una careia i-au dat o categorica preferinta toti sau aproape toti aceia care au avut
experienta amandurora, facand abstractie de orice sentiment de obligatie morala care le-ar cere sa
o prefere, atunci aceea este placerea mai dezirabila. Daca una dintre cele doua placeri este
plasata, de catre cunoscatorii competenti ai amandurora, deasupra celeilalte incat ei o prefera
chiar daca stiu ca obtinerea sa e facuta cu pretul unei cantitati mai mari de nemultumire si nu
renunta la obtinerea ei pentru nici o cantitate din cealalta placere, atunci aceasta delectare
preferata este superioara calitativ, covarsind cantitatea.
De asemenea, aceia care sunt la fel de obisnuiti cu amandoua si la fel de capabili sa le
aprecieze si sa se bucure de ele manifesta o preferinta clara pentru acel mod de existenta care le
pune la lucru facultatile superioare. Nici o fiinta umana nu va renunta la ceea ce poseda in plus
fata de o entitate inferioara nici macar in schimbul celei mai depline satisfaceri a tuturor
dorintelor. O fiinta cu facultati superioare are nevoie de mai multe lucruri pentru a fi fericita, e
capabila de suferinte mai profunde si e mai vulnerabila in fata acestora decat o fiinta de un tip
inferior. Cu toate acestea, ea nu poate dori niciodata cu adevarat sa se scufunde in ceea ce ea
simte a fi un nivel inferior de existenta. Explicatia acestei atitudini poate fi numita mandrie,
poate fi dragoste de libertate si de independenta personala, dragoste de putere ori de trairi
exaltante, dar denumirea cea mai potrivita este simtul demnitatii, pe care toate fiintele umane il
poseda intr-o forma sau alta si care se afla intr-o anume proportie cu facultatile lor superioare.
Acest simt este o parte atat de esentiala a fericirii celor in care el se manifesta cu putere, incat
nimic din ce intra in conflict cu el nu poate fi, decat trecator, obiect al dorintelor lor. Este
indiscutabil ca fiinta ale carei capacitati de delectare sunt inferioare are sansele cele mai mari sa
si le vada pe deplin satisfacute, iar o fiinta dotata superior va simti intotdeauna ca orice fericire ar
cauta in lume, aceasta este inevitabil imperfecta.
Punctul anterior nu este insa o conditie indispensabila pentru acceptarea standardului
utilitarist, caci acest standard nu vizeaza cea mai mare fericire a insusi agentului, ci cea mai mare
cantitate de fericire in total si, daca se poate pune sub semnul indoielii faptul ca un caracter nobil
e intotdeauna mai fericit decat altele gratie nobletii sale, nu poate exista nici o indoiala ca el face
mai fericiti alti oameni si ca lumea in general se afla intr-un imens castig datorita lui. Asadar,
utilitarismul ar putea sa-si atinga scopul numai prin cultivarea generala a nobletii de caracter,
chiar daca fiecare individ ar beneficia doar de nobletea altora, iar propria noblete, sub aspectul
fericirii, ar fi pur si simplu scazuta din beneficiul astfel obtinut.
Conform „principiului celei mai mari fericiri”, scopul ultim, in raport cu care si pentru
atingerea caruia toate celelalte lucruri sunt dezirabile este o existenta scutita cat se poate de mult

2 din 6
de durere si bogata cat se poate de mult in delectari, atat sub aspect cantitativ, cat si calitativ,
testul calitatii si regula de a masura cantitatea in raport cu calitatea fiind preferinta resimtita de
aceia care sunt cei mai inzestrati cu mijloacele necesare compararii. Acesta fiind, conform
opiniei utilitariste, scpoul actiunii umane, el e, totodata, standardul moralitatii.
Contra acestei doctrine se ridica un alt grup de critici care spun ca fericirea, in orice
forma a ei, nu poate fi telul rational al actiunii umane deoarece el nu poate fi atins. Ei spun ca
oamenii pot sa traiasca si fara fericire, ca toate fiintele umane nobile au simtit acest lucru si nu ar
fi putut deveni nobile decat invatand lectia renuntarii care, daca e invatata si urmata cu grija,
afirma ei, reprezinta inceputul si conditia necesara a oricarei virtuti. Chiar daca am accepta
aceasta obiectie, tot ar ramane a doua parte a teoriei utilitariste care se refera la micsorarea, pe
cat posibil, a durerii. Astfel, chiar si in conditiile in care fericirea nu ar putea fi atinsa, durerea ar
trebui prevenita sau micsorata, cel putin atata timp cat omenirea gaseste potrivit sa traiasca si nu
cauta refugiu in actul simultan de sinucidere. Oricum, nici macar in teoria utilitarista, fericirea nu
este vazuta ca un sir continuu de emotii extrem de placute, acest lucru fiind imposibil. O stare de
placere exaltata nu poate dura mai mult decat cel mult cateva zile, iar de acest lucru au fost pe
deplin constienti atat filosofii care au pretins ca fericirea este scopul vietii, cat si aceia care l-au
subestimat.
Cauza principala care poate face viata nesatisfacatoare este egoismul, iar dupa aceasta -
lipsa cultivarii mintii. O minte cultivata gaseste un inepuizabil interes in tot ceea ce o
inconjoara: in obiectele naturii, in realizarile artei, in inchipuirile poeziei, in intamplarile istoriei,
in caile trecute si prezente parcurse de catre umanitate, cat si in perspectivele ei viitoare. E
posibil, desigur, sa devii indiferent la toate acestea, dar un asemenea lucru nu se poate intampla
decat atunci cand nu ai avut de la bun inceput nici un fel de interes moral sau uman pentru
asemenea chestiuni si ai vazut in ele doar un prilej de satisfacere a curiozitatii.
Un alt punct important in moralitatea utilitarista esta ca aceasta recunoaste in fiintele
umane capacitatea de a sacrifica cel mai mare bine al lor pentru binele altora. Atata timp cat,
intr-o stare foarte imperfecta a ordinii lumii, modul cel mai bun de a servi fericirea altora e prin
sacrificiul absolut al propriei fericiri, a fi gata sa faci un asemenea sacrificiu reprezinta virtutea
cea mai inalta ce poate fi gasita la om. Totusi, sacrificiul in sine nu este privit ca un bine. Un
sacrificiu care nu sporeste sau nu tinde sa sporeasca suma totala a fericirii este considerat a fi
facut degeaba. Singura renuntare acceptata e devotiunea fata de fericirea altora sau fata de unele
dintre mijloacele care asigura aceasta fericire, fiind vorba aici fie de fericirea omenirii in sens
colectiv, fie de cea a indivizilor in limitele impuse de interesele colective ale omenirii. Fericirea
care constituie standardul utilitarist al conduitei corecte nu e fericirea proprie a individului, ci

3 din 6
aceea a tuturor celor afectati, iar in tratarea propriei fericiri in raport cu fericirea altora,
utilitarismul ii pretinde acestuia sa fie tot atat de riguros impartial precum un spectator
dezinteresat si binevoitor.
Cat priveste mijloacele de a ne apropia de acest tel, utilitarismul preconizeaza ca legile si
randuielile sociale sa puna fericirea sau interesul fiecarui individ cat mai in armonie cu intereseul
tuturor. De asemenea, educatia si opinia, care au o mare influenta asupra caracterului omenesc,
trebuie sa-si foloseasca aceasta influenta pentru a sadi in mintea fiecarui individ o asociere
indisolubila intre propria fericire si binele tututor, mai cu seama intre propria fericire si
practicarea acelor moduri de conduita, negative si pozitive, care sunt prescrise de preocuparea
pentru fericirea universala.
Nu se poate spune ca adversarii utilitarismului il prezinta intotdeauna intr-o lumina
defavorabila. Dimpotriva, aceia dintre ei care au sesizat ideea caracterului sau dezinteresat ii
reproseaza uneori ca standardul sau este prea inalt pentru umanitate. Ei spun ca e prea mult sa
ceri ca oamenii sa actioneze intotdeauna din imboldul de a promova interesele generale ale
societatii. Totusi, nici un sistem etic nu cere ca singurul motiv a tot ceea ce facem sa fie
sentimentul datoriei. Dimpotriva, majoritatea actiunilor noastre sunt facute din alte motive, dar
sunt corecte daca regula datoriei nu le condamna.
Se mai afirma adesea ca utilitarismul ii face pe oameni reci si incapabili de compasiune,
ca le slabeste trairile morale pe care le au fata de indivizii umani, ca ii face sa fie atenti doar la
inregistrarea seaca si stricta a consecintelor actiunilor lor, ignorand in evaluarile lor morale
calitatile din care au emanat respectivele actiuni. Daca aceasta asertiune inseamna ca ei nu
permit ca judecatile lor cu privire la corectitudinea sau incorectitudinea unei actiuni sa fie
influentate de opinia pe care o au cu privire la calitatile persoanei care a facut actiunea, atunci
aceasta e o plangere nu impotriva utilitarismului, ci impotriva posibilitatii existentei oricarui
standard moral, caci nici un standard etic nu decide ca o actiune e buna sau rea pentru ca e facuta
de un om bun sau rau si cu atat mai putin pentru ca e facuta de un om prietenos, curajos sau
binevoitor, ori invers.
Asemenea considerente sunt relevante nu in evaluare actiunilor, ci a personajelor si nu
exista nimic in teoria utilitarista incompatibil cu afirmatia ca exista si alte lucruri care ne
intereseaza la oameni, in afara corectitudinii sau incorectitudinii actiunilor lor. Daca nu se
reproseaza utilitaristilor altceva decat ca multi dintre ei privesc moralitatea actiunilor, in masura
in care e evaluata cu ajutorul standardului utilitarist, intr-o perspectiva mult prea ingusta si ca nu
subliniaza indeajuns celelalte frumuseti ale caracterului, care fac in asa fel ca o fiinta umana sa
fie atragatoare si demna de admiratie, atunci acest repros poate fi admis. Dar, pe ansamblu, o

4 din 6
doctrina care pune inainte de toate interesul pe care-l are omenirea in reprimarea si prevenirea
conduitelor ce violeaza legea morala e improbabil sa fie inferioara altor doctrine, in ceea ce
priveste capacitatea ei de a orienta sanctiunile opiniei publice contra unor asemenea violari.
Cu toate ca aplicarea standardului utilitarist se poate dovedi dificila, a-l poseda e mai bine
decat a nu avea nimic. In alte sisteme, insa, deoarece toate legile morale pretind o autoritate
independenta, nu exista arbitru comun care sa intervina intre ele. Pretentiile lor de prioritate se
bazeaza in cele mai multe cazuri pe sofisme si, in masura in care nu sunt determinate de influenta
nerecunoscuta a considerentelor de utilitate, dau cale libera actiunii dorintelor personale si
partinirilor de tot felul. Trebuie sa retinem ca numai in aceste cazuri de conflict intre principiile
secundare e necesar sa apelam la principiile prime. Nu exista nici un caz de obligatie morala in
care sa nu fie implicat vreun principiu secundar, iar daca e implicat unul singur, rareori va exista
vreo indoiala referitoare la care este el in mintea acelor persoane care recunosc principiul insusi.

Care sunt câteva dintre problemele utilitarismului?

Mai întâi de toate este concentrarea asupra rezultatelor. În realitate, o acțiune nu e bună
numai pentru că rezultatul este bun. Biblia spune că „omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar
Domnul Se uită la inimă" (1 Samuel 16.7). Dumnezeu nu e atât de preocupat de rezultate, cât e
preocupat de intențiile inimii noastre. Faptele bune făcute cu intenții rele nu-L mulțumesc pe
Dumnezeu. Evident că nu putem vedea intențiile celorlalți. Nu suntem capabili nici măcar să
discernem propriile noastre intenții. Însă aceasta nu este o scuză; cu toții trebuie să ne înfățișăm
în fața lui Dumnezeu și să dăm socoteală de faptele noastre.
O a doua problemă a utilitarismului este concentrarea asupra plăcerii, în opoziție cu ceea
ce este într-adevăr bine. Plăcerea este o definiție omenească a binelui și, prin urmare, poate fi
foarte subiectivă. Ceea ce e plăcut pentru cineva poate să nu fie plăcut pentru altcineva. Potrivit
Bibliei, Dumnezeu este definiția pentru bine (Psalmul 86.5, 119.68) și devreme ce Dumnezeu nu
Se schimbă (Iacov 1.17), nici definiția binelui nu se schimbă; e obiectivă, nu subiectivă.
Bunătatea nu fluctuează în funcție de tendințele dorințelor omenești sau de trecerea timpului.
Mai mult, echivalând binele cu plăcerea, riscăm să definim binele ca fiind nimic mai mult decât
satisfacerea dorințelor noastre de bază, trupești. Așa cu e dovedit de oamenii care cedează unui
stil de viață hedonist, cu cât te dedai mai mult la o plăcere, cu atât acea plăcere scade în
intensitate și cu atât mai mult e necesar să te dedai suplimentar, ca să obții același grad de
stimulare. Este legea descreșterii utilității marginale, aplicată plăcerii. Un exemplu pentru acest

5 din 6
fel de ciclu sunt persoanele dependente de droguri, care experimentează droguri din ce în ce mai
puternice, ca să
obțină aceeași senzație.
O a treia problemă a utilitarismului este evitarea durerii. Nu orice durere este rea. Nu e
vorba că durerea ar fi ceva bun în sine, însă poate duce la ceva bun. Istoria omenirii e plină de
învățături dobândite din greșeli. Cum spun unii, eșecul e cel mai bun învățător. Nimeni nu
susține că ar trebui să căutăm durerea în mod activ. Însă a spune că toată durerea este rea și
trebuie evitată e un lucru naiv. Dumnezeu e mai interesat de sfințenia noastră decât de fericirea
noastră. Îndemnul Său pentru poporul Său e să fie sfinți, așa cum El e sfânt (Leviticul 11.44, 1
Petru 1.15-16). Biblia spune, de asemenea, că trebuie să socotim ca o bucurie când trecem prin
felurite încercări (Iacov 1.2-4), nu pentru că încercările sunt un lucru îmbucurător, ci pentru că
ele duc la o mai mare perseverare și credincioșie.

Concluzii
În ansamblu, filosofia utilitarismului se concentrează pe a face această viață cât mai
lipsită de dureri posibil pentru cât de mulți oameni posibil. La suprafață, pare un scop admirabil.
Cine nu ar vrea să ușureze suferința oamenilor din întreaga lume? Totuși, Biblia ne spune că
existența noastră înseamnă mai mult decât viața pe pământ. Dacă trăim numai pentru a ne spori
la maximum plăcerea în această viață, vom pierde perspectiva de ansamblu. Isus a spus că cine
trăiește pentru această viață va fi teribil de dezamăgit (Matei 6.19). Apostolul Pavel a spus că
necazurile din această viață nu pot fi comparate cu gloria pe care o vom primi în veșnicie (2
Corinteni 4.17).
Lucrurile din această lume sunt efemere și temporare (v. 18). Ținta noastră trebuie să fie
maximizarea gloriei din cer, nu viața noastră de pe pământ.

6 din 6