Didactica postmodernă, dezvoltată sub influenţa constructivismului, impune o altă

paradigmă a predării, învăţării şi evaluării; este vorba despre paradigma existenţial-umanistă a

educaţiei; educaţia se realizează prin autodirijarea învăţării, într-o concepţie curriculară despre
procesul de predare-învăţare-evaluare.

Şcoala postmodernistă, prin educaţia şi instruirea de care este responsabilă, are ca

preocupări fundamentale nu numai investirea elevilor cu un sistem de cunoştinţele, ci mai ales
îndrumarea şi stimularea acestora în direcţia dezvoltării cognitive afective, sociale, a exersării
abilităţilor în contexte variate, în vederea pregătirii lor pentru integrarea optimă în activitatea şi
viaţa socială. Premisele dezvoltării mecanismelor interne ale cunoaşterii îşi găsesc o concretizare
adecvată în ocaziile în care individul este pus în situaţii reale de acţiune asupra problemelor de
rezolvat. Elevul trebuie solicitat să ia contact cu realitatea cât mai des posibil, pentru a adopta
decizii prompte şi potrivite.

Postmodernismul promovează metodele dialogate, favorizând procesele de îndrumare şi

negociere. Conlucrarea profesor - discipol nu înseamnă însă reducerea respectului faţă de cadrul
didactic, ci subliniază necesitatea redimensionării relaţiei, prin considerarea sensului dublu al
fluxului instructiv – educativ, al reciprocităţii învăţării deoarece şi profesorii au de învăţat de la
elevi. Învăţarea în şcoală trebuie să accentueze caracterul să aplicativ, îmbinând teoreticul cu
practicul, concretul cu abstractul. Aceasta deoarece predarea şi învăţarea faptelor izolate, a
priceperilor şi deprinderilor fără a le valida practic, devine plictisitoare şi lipsită de înţeles. Este
necesar ca elevului să i se creeze cât mai des oportunităţi de a face conexiuni între cunoştinţele
învăţate în şcoală şi cele pe care le dobândeşte pe căi nonformale şi informale, înţelegând
utilitatea lor.