Sunteți pe pagina 1din 70

1

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă îşi propune să abordeze fenomenul concentraţionar din


România, în perioada 1948-1964, din perspectiva mecanismelor represiunii folosite
aici.
a) Motivaţia
Motivaţia pentru care am ales acest subiect are mai multe aspecte: noutatea
subiectului, care permite cercetarea unor documente inedite din Arhiva Serviciului
Român de Informaţii, precum şi intervievarea celor implicaţi în acele evenimente,
în scopul aducerii unui plus de informaţii; numărul redus al lucrărilor de analiză
publicate; interesul acordat acestui subiect în cadrul diferitelor emisiuni
radiofonice sau televizate , conferinţe,
articole, etc.
b) Contextul lucrării
În perioada 1948-1964, sistemul concentraţionar din România a cunoscut maxima
lui dezvoltare, pentru că în încercarea lui de a elimina orice opoziţie reală sau
numai tăinuită, regimul comunist a urmărit înlăturarea unor categorii întregi.
Pentru a realiza un asemenea obiectiv era nevoie de o justiţie obedientă, de un
serviciu special bine organizat ( Direcţia Generală a Securităţii Statului ) şi de un
sistem concentraţionar capabil să înghită cât mai multe victime.
Până în 1964, represiunea din România, a cunoscut mai multe etape, dintre care
distingem: etapa 1945-1946 când au avut loc procesele criminalilor de război;1948
1948 -1952, maxima teroare şi 1958-1962, al treilea mare val de arestări,
survenit după retragerea trupelor sovietice.
În 1964, după "Declaraţia din Aprilie" de independenţă faţă de Moscova ,
Gheorghe Gheorghiu - Dej, s-a decis finalmente să pună capăt calvarului
deţinuţilor politici şi prin decretele nr. 176 din Aprilie şi nr. 411 din Iulie ,cea mai
mare parte sunt graţiaţi. Dar, înainte de a fi eliberaţi, sunt supuşi unui proces de
"reeducare" prin care deţinutul politic trebuie să-şi recunoască greşelile trecutului
şi să-şi exprime acordul pentru noua societate comunistă. Toate acestea se făceau
printr-o declaraţie dată sub semnătură proprie.
În limita posibilităţilor de cercetare, am găsit în Arhiva Serviciului Român de
Informaţii, dosarul nr. 7589, volumul 2, care conţine "declaraţiile "din 1964 ale
foştilor deţinuţi politici ai penitenciarului Aiud, declaraţii prin care, aceşti
oameni, renunţă la toate idealurile şi credinţele lor politice, acceptând să se pună
în slujba unui regim pe care l-au detestat şi împotriva căruia au luptat.
c) Scopurile lucrării
În acest context, întreaga lucrare de faţă caută să răspundă la întrebarea: Care au
fost cauzele ce au determinat o schimbare atât de profundă a mentalului deţinutului
politic?
Pentru a răspunde acestei întrebări, scopurile lucrării sunt:
- prezentarea universului concentraţionar ca un imens mecanism de modelare a
personalităţi, acesta fiind scopul principal al lucrării.
- centralizarea informaţiei pentru realizarea unei lucrări de analiză şi sinteză .
- reconstituirea cotidianului din universul concentraţionar.
2

1. Universul concentraţionar ,ca un imens mecanism de remodelare a


personalităţii celor închişi
Consultarea mai multor lucrări de memorialistică şi intervievarea unor foşti
deţinuţi politici m-a făcut să înţeleg drama pe care aceşti oameni au încercat-o
atunci când au semnat acele declaraţi ,la ieşirea din închisoare .
Un întreg aparat represiv a urmărit uniformizarea deţinuţilor politici şi ceea ce
este mai important, distrugerea voinţei acestora .
Am căutat ,prin lucrarea de faţă ,să prezint o parte din metodele folosite de sistem
pentru modelarea personalităţii deţinuţilor politici, urmărind transformarea lor , pe
parcursul detenţiei ,până în momentul redactării acelor declaraţii.
"Reeducarea" deţinuţilor politici a ocupat un loc deosebit de important în sistemul
concentraţionar din România .Ea a atins punctul maxim la penitenciarul din
Piteşti ,în perioada 1948-1962,la penitenciarul din Gherla 1952-1953 şi la Canalul
Dunăre -Marea Neagră . Aici prin torturi şi chiar atrocităţi s-a reuşit în mare
măsură schimbarea opţiunilor politice şi morale ale deţinuţilor.
Reeducarea prin tortură permanentă este desfiinţată în 1953, dar ea continuă sub
alte forme până în 1964.
Noutatea lucrării de faţă constă în faptul că pornind de la evidenţele oferite de
reeducarea de la Piteşti ,am căutat să surprind şi alte mecanisme ale represiunii,
care, poate nu sunt la fel de spectaculoase, dar care ,prin repetiţia lor transformă
universul concentraţionar într-un imens mecanism de "reeducare" . Arestările,
anchetele, bolile ,foamea, frigul,anii lungi de detenţie etc. , au contribuit la
înfrângerea morală şi psihică a deţinuţilor politici, iar prezentarea la finalul
lucrării a câtorva din declaraţiile date de aceştia la ieşirea din închisoare nu mai
are nimic surprinzător .
2. Centralizarea informaţiei, pentru realizarea unui lucrări de analiză şi
sinteză
Unul din motivele pentru care am ales acest subiect ţine şi de ecoul istoriografic .
După 1989 au apărut multe lucrări cu caracter memorialistic ,în care foştii deţinuţi
politici povestesc despre închisorile prin care au trecut.
Se poate spune că bibliografia sistemului concentraţionar din România ,existentă
acum, oferă în proporţie covârşitoare izvoare pentru acest subiect. Lipseşte din
păcate, din istoriografia românească actuală o lucrare de sinteză, fie ea şi într-o
formă literară, cum este "Arhipelagul Gulag" al lui Alexandru Soljeniţân.
Urmărind, în primul rând, prezentarea mecanismelor represiunii, am centralizat
întregul material pentru o prezentare cât mai detailată a celor mai importante
momente ale vieţii de deţinut politic: arestarea, ancheta, detenţia.
Am folosit în acest scop 39 de lucrări de memorialistică şi 55 de articole publicate
în diferite ziare şi reviste. În acest context, noutatea lucrării apare şi din faptul că
este una din primele încercări de sinteză asupra sistemului concentraţionar din
România. Dintre lucrările utilizate se detaşează lucrarea lui Ioan Ioanid,
"Închisoarea noastră cea de toate zilele" , în care autorul, pe parcursul a cinci
volume, povesteşte despre închisorile pe care le-a cunoscut. Cartea este deosebită
atât prin structurarea subiectului, cât şi prin stil, iar faptul că aproape fiecare
volum se ocupă de o singură închisoare m-a ajutat să descopăr aspectele mărunte
ale vieţii de deţinut politic, aspecte care scapă altor lucrări de memorialistică.
Pentru analiza psihicului deţinuţilor politici am folosit, printre altele, lucrările lui
Alexandru Mihalcea,
Jurnal de ocnă şi Nicolae Steinhardt Jurnalul fericirii .
Pe lângă titlurile menţionate, am consultat şi alte lucrări generale, care tratează
sistemul concentraţionar dintr-o perspectivă sociologică, filosofică: André
3

Glucksmann - Bucătăreasa şi mâncătorul de oameni , Ruxandra Cesereanu -


Călătorie spre marginea infernului , George Orwell -1984 etc.
Foarte bogată este lista articolelor publicate în diferite ziare şi reviste. În cea mai
mare parte a lor aceste articole prezintă diferite izvoare: memorii ale persoanelor
ce au cunoscut au cunoscut sistemul concentraţionar din România, portrete ale
unor personaje din închisori, fie ele ale foştilor deţinuţi politici, gardieni sau
anchetatori etc.
3. Reconstituirea cotidianului în universul concentraţionar
Prezentarea mecanismelor represiunii nu se poate face fără surprinderea aspectelor
mărunte ale universului concentraţionar.
Noutatea lucrării apare şi din faptul că proiectează în imaginea cititorului o parte
din viaţa de zi cu zi din gulagul românesc, aşa cum transpare din lucrările de
memorialistică, documentele şi interviurile folosite.
Bolile, foamea, frigul, viaţa în comun, nu pot fi înţelese ca mecanisme ale
represiunii fără o prezentare detaliată a modului în care ele acţionează asupra
psihicului uman.
d) Documentarea
Pentru realizarea, scopurilor, prezentate mai sus, am folosit o serie de surse
inedite.
În primul rând, este vorba despre interviurile pe care le-am înregistrat în zonele
Nucşoara şi Şuici, din judeţul Argeş, cu persoane implicate în rezistenţa
anticomunistă, care au cunoscut şi închisorile comuniste. Interviurile însumează
peste 30 de ore şi au fost realizate cu 26 de persoane. Tot pe această cale am
obţinut diverse fotografii ale foştilor deţinuţi politici, precum şi manuscrise
nepublicate, foarte importante prin acurateţa detaliilor.
Se adaugă apoi, consultarea unor dosare din Arhiva Serviciului Român de
Informaţi, cuprinzând : date despre procesele comuniste , metode de tortură
folosite în diferite penitenciare şi colonii de muncă, precum şi hotărâri ale
Consiliilor de Miniştri privind înfiinţarea tribunalelor militare, a unităţilor
administrative etc. Pe lângă aceste surse, am folosit câteva zeci de lucrări de
memorialistică şi articole.
e)Structura lucrării
Cuprinde patru capitole şi opt anexe.
Primul capitol prezintă principalele instrumente ale represiuni, utilizând în acest
sens surse din Arhiva Serviciului Român de Informaţii.
În subcapitole sunt prezentate pe scurt :
- decretele care au marcat trecerea de la Siguranţă la Securitate.
- dinamica arestărilor ,aşa cum reiese ea din documentele oficiale şi lucrările de
specialitate .
- "modificările" aduse Codului Penal, modificări ce au permis un număr mare de
arestări , apariţia coloniilor de muncă şi a lagărelor concentraţionare.
Următoarele trei capitole se concentrează asupra celor mai importante etape ale
vieţii de deţinut politic: arestarea, ancheta, detenţia, prezentate ca mecanisme de
înfrângere a voinţei, în scopul "reeducării".
Capitolul doi se referă la arestare, care prin surpriză şi brutalitate paralizează
orice reacţie de apărare din partea celor vizaţi.
Sunt prezentate:
- metodele de arestare: de la domiciliu, de pe stradă, arestare survenită în urma
unei confruntări cu Securitatea etc.
- motivele arestării
- temerile care îi încercau pe cei arestaţi în prima noapte la Securitate.
4

Capitolul trei prezintă ancheta, momentul cel mai important din viaţa deţinutului
politic.
În subcapitole sunt cuprinse:
- scopurile şi arbitrariul pe care le impunea o anchetă a Securităţii.
- metodele de anchetă
- procesul, pe care l-am considerat ca fiind partea finală a anchetei.
Pentru a înţelege mai bine mecanismele unui proces comunist am optat pentru
procesul "Sabotorilor" de la Canalul Dunăre - Mare Neagră din 1952.
Capitolul patru se ocupă de detenţie, din care am surprins numai câteva mecanisme
ce serveau "reeducarea". Acestea sunt : foamea, bolile ,tortura fizică etc.
Ca rezultat al întregii analize a lucrării, am prezentat la sfârşitul capitolul patru
câteva "declaraţii" date de foşti deţinuţi politici în 1964 cu prilejul eliberării,
declaraţii care nu sunt altceva decât finalitatea procesului de "reeducare" la care
au fost supuşi.
Cele opt anexe ale lucrării cuprind : organizarea Serviciul Român de Securitate
(1948-1964) ; un referat întocmai de Securitate privind cercetările făcute asupra
numitului Tofan Jean pentru încadrarea în Miliţie ; o situaţie pe ani a fixării
domiciliului obligatoriu până în 1968 , provenită din Arhiva Serviciului Român de
Informaţii; o situaţia a persoanelor internate administrativ între anii 1950-1954 şi
1958-1963, provenite din aceeaşi sursă; Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.
1554/22 VIII 1952 privind internarea în colonii de muncă; un raport al Securităţii
privind metodele de urmărire folosite asupra numitului Caton Laurenţiu; un tabel
cu numărul de anchete la care au fost supuşi membrii grupului "Haiducii
Muscelului" , reconstituit din studiul dosarelor; un tabel nominal cu deţinuţi
decedaţi în cursul lunii Ianuarie 1952 la coloniile Poarta Albă şi Peninsula.
5

CAPITOLUL I

O statistică a represiunii comuniste din


România

O STATISTICĂ A REPRESIUNII
COMUNISTE DIN ROMÂNIA

În orice societate, totalitară , unul din principalele obiective este acela de a nega societatea
anterioară. În acest context tot ce reprezintă Vechiul Regim constituie o perioadă neagră a istoriei.
Societatea comunistă, mai mult decât celelalte şi-a propus să şteargă în totalitate trecutul,
urmărind înlăturarea, prin orice mijloace a unor categorii întregi de persoane.
Pentru a-şi duce la îndeplinire un astfel de obiectiv societatea comunistă avea nevoie de o justiţie
obedientă de un serviciu special bine organizat şi acesta a fost Direcţia Generală a Securităţii
Statului şi de un sistem concentraţionar capabil să înghită cât mai multe victime.
Dar toate acestea nu puteau apărea peste noapte, iar pentru a salva revoluţia multe din
vechile instituţii au fost desfiinţate, în timp ce altele au cunoscut numeroase îmbunătăţiri.

A. DE LA SIGURANŢĂ LA SECURITATE

Securitatea , “braţul înarmat al poporului” a apărut datorită concepţiei bolşevice, că revoluţia


proletară era ameninţată permanent de duşmanul de clasă din interior, sprijinit de cel din exterior,
După 23 August 1944, unul din primele obiective ale conducerii Partidului Comunist Român a vizat
constituirea unei structuri proprii prin care să-şi asigure informaţiile necesare pentru cucerirea
puterii politice.
În acest scop, în cadrul Comandamentului General al Formaţiunilor de Luptă Patriotică
( F.L.P. ) de sub conducerea lui Emil Bodnăraş 1, s-a conturat încă de la începutul lunii septembrie
1944, Secţia a -II- a Informaţii si Contrainformaţii, cu agentura de teren,” Serviciul auxiliar “condus
de Ivan Didenko2.
Între 23 August 1944 şi 1948 aparatul de siguranţă şi serviciile speciale n-au suferit
schimbări organizatorice, cu excepţia plasării unor oameni de încredere în fruntea lor. Abia prin
decretul nr. 221, din 30 August 1948 este creată Direcţia Generală a Securităţii Poporului
( D.G.S.P.) în structura Ministerului.
Menţinându-se în paralel şi S.S.I. cu sarcini de informaţii interne şi contraspionaj (vezi Anexa nr.1).
Rolul său definit in baza decretului de înfiinţare era acela de a apăra cuceririle democratice şi
de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva duşmanilor interni şi externi.
6

În noua instituţie sunt recrutaţi oameni cât mai devotaţi, pe care revoluţia proletară i-
a îndoctrinat metodic asmuţindu-i împotriva duşmanului de clasă.
La 15 August, generalul locotenent Gheorghe Pintilie fusese numit prin decret director al D.G.S.P. 3,
iar la 1 Septembrie au fost numiţi doi directori adjuncţi cu gradul de general maior. Aceştia erau
Alexandru Nicolski (pe numele lui real Boris Grϋnberg, un evreu basarabean de limbă rusă) şi
Vladimir Mazuru (ucrainean din
1
Fost ofiţer de artilerie, condamnat pentru dezertare în U.R.S.S.
2
Claudiu Secaşiu – Drumul spre poliţia politică, în “Dosarele istoriei”, an I, nr.5/1996, p.31
3
Denis Deletant – Securitatea şi statul poliţienesc în România (1948-1964) în “Dosarele
istoriei” ,an I, nr. 5/1996, p.28
nordul Bucovinei, ulterior ambasadorul României in Polonia).
Brutalitatea era trăsătura caracteristică a oamenilor aleşi de Moscova pentru a
conduce Securitatea din România, iar comportamentul lui Pintilie cât şi cel al lui Nicolski va
vorbi de la sine. Cel dintâi ca şef al Secţiei Politice şi Administrative a Comitetului Central, în ale
cărei atribuţii se includea şi securitatea Partidului, a dus la îndeplinirea sentinţei de condamnare la
moarte dată în cazul fostului secretar general al P.C.R. , Ştefan Foriş4.
În ceea ce-l priveşte pe Nicoliski, în ciuda secretului care înconjura personalul D.G.S.P. ,reputaţia
lui de om brutal a depăşit graniţele României.
“Într-o declaraţie făcută la Paris în iunie 1949, o tânără asistentă a fostului prim-ministru Rădescu,
Adriana Georgescu Cosmovici, care a fost arestată la Bucureşti în Iulie 1945 pentru apartenenţa la
grupul Tinerilor Liberali, pe care autorităţile comuniste îi etichetau drept «mişcarea de rezistenţă» ,
a povestit cum «anchetatorii poliţiei secrete comuniste, au bătut-o în mod repetat cu un săculeţ de
piele umplut cu nisip, au izbit-o cu capul de perete şi au lovit-o peste faţă şi bărbie până când i-au
rămas doar şase dinţi pe maxilarul inferior». Ea a identificat trei anchetatori care au ameninţat-o cu
armele: Stroescu, Bulz şi Nicolski5.
La 23 Ianuarie 1949 a fost înfiinţată Direcţia Generală a Miliţiei, pentru a înlocui poliţia şi
Jandarmeria, iar la 7 Februarie, prin decretul nr. 110 s-au înfiinţat trupele de securitate subordonate
Ministerului de Interne.
4
Gheorghe Onişoru – O clasificare a represiunii în S. Curtois et al, “Cartea neagră a
comunismului”, Edit. Humanitas, Fund. Ac. Civică, Buc., 1997, p.738
5
Denis Deletant – Art.Cit., p.29

Printre sarcinile Miliţiei se numără: emiterea vizelor de domiciliul, ceea facilita sarcina de
urmărire a deplasărilor populaţiei, de supraveghere a suspecţilor şi de pregătire a
deportărilor. Potrivit datelor estimative Miliţia avea în anul 1953 un efectiv de 40.000 de oameni 7.
Aceştia ca şi în cazul trupelor de securitate erau aleşi cu grijă, în urma cercetării trecutului lor şi al
rudelor lor (vezi ANEXA nr. 2).
În ceea ce priveşte trupele de securitate, acestea numărau la mijlocul anilor '50 un efectiv de
aproximativ 65.000 de cadre organizate în brigăzi şi echipate cu artilerie şi tancuri8.
Principalele lor îndatoriri erau: menţinerea ordinii publice în majoritatea centrelor industriale
şi înăbuşirea oricărei rezistenţe împotriva unor măsuri ale guvernului cum ar fi colectivizarea
sau naţionalizarea proprietăţilor.
La 30 Martie 1951, prin decretul nr. 50 s-a reorganizat Direcţia Generală a Securităţii
Poporului ca Direcţia Generală a Securităţii Statului (D.G.S.S.). Trei zile mai târziu, printr-o
hotărâre a Consiliului de Miniştri, serviciul de informaţii al armatei a fost trecut în cadrul
Ministerului Afacerilor Interne. În aceeaşi zi prin decretul nr. 264, Serviciul Special de Informaţii a
intrat în compunerea Direcţiei Generale a Securităţii Statului9.
La 10 Septembrie 1952, Ministerul Afacerilor Interne s-a reorganizat potrivit decretului nr.
324, înfiinţându-se Ministerul Securităţii Statului, ca organ distinct de Ministerul Afacerilor
6
C-tin Aioanei, Cristian Troncotă – Arhipelagul ororii în “Magazin ist.”, nr.3, Martie 1993, p. 22
7
Denis Deletant – Art. Cit., p.29
8
Ibidem
7
9
C-tin Aioanei, Cristian Troncotă – Art. Cit., p.23

Interne10.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri (H.C.M.) nr. 1361 s-a stabilit structura organizatorică a
Ministerului Afacerilor Interne pe două departamente “Departamentul Securităţii” şi
“Departamentul Internelor”. În acest fel, pe lângă Serviciul de Contrainformaţii Miliţiei şi
Penitenciare, apare şi un Serviciu D – internări deţinuţi11.
Cu ajutorul Securităţii s-a organizat arestarea, anchetarea, instrumentarea pentru proces şi
deţinerea “duşmanilor poporului”. Activitatea Ministerului Afacerilor Interne şi a Securităţii este
descrisă la 15 Septembrie 1952 de Teohari Georgescu în răspunsul adresat acuzaţiilor aduse:
“Lipsuri şi greşeli în muncă am avut. Lipsuri de ură de clasă, capitulare în faţa duşmanului de clasă,
acesta nu.
Nu şapte ani, dar nici un an nu m-ar fi lăsat Partidul în fruntea Ministerului de Interne, dacă nu aş fi
avut ură de clasă şi nu aş fi capitulat în faţa duşmanului.
În şapte ani Ministerul de Interne a avut de îndeplinit sarcini grele, a fost deci verificat de Partid.
Partidul a cunoscut şi succesele şi insuccesele în muncă. [….]
De la 6 Martie 1945 până la 26 Mai 1952 duşmanul dinăuntru şi dinafară a primit numeroase
lovituri. În cei şapte ani, peste 100.000 de bandiţi au fost arestaţi şi condamnaţi pentru că au
uneltit împotriva regimului nostru. Aceasta a însemnat sute de organizaţii teroriste, de diversiune,
de spionaj, descoperite şi nimicite. Întreg aparatul de opresiune al burgheziei (Siguranţa,
10
Ibidem
11
Ibidem
Serviciul Special de Informaţii, Serviciul de Contraspionaj al Armatei) a fost arestat. De asemenea
au fost arestate toate elementele legionare identificate care au avut funcţii de răspundere, cei din
poliţia legionară, forţele conducerii centrale şi judeţene ale partidelor burgheze, fostele state majore
ale secţiilor militare, foştii miniştri, prefecţi, senatori, deputaţi din 1920 – 1944 [….] precum şi alte
categorii şi elemente cu trecut duşmănos. Toate acestea nu puteau fi realizate fără ură de clasă”12.
Referindu-se la Securitate, Teohari Georgescu vorbeşte despre “un aparat la început tânăr, care a
crescut, devenind astăzi un instrument puternic în mâna Partidului şi plin de ură împotriva
duşmanului [….]. Securitatea în prima ei organizare, spune Teohari Georgescu, avea 3.000 de
oameni. Nu am reuşit să acoperim acest efectiv, că a intervenit sarcini noi, care a dus la o nouă
organizare care a mărit efectivul al 8.000 de oameni.
Astăzi [n.n. în 1952], după ultima organizare, a ajuns la 15.000 de oameni.[….]
S-au organizat sectoare noi, altele au fost reorganizate, s-au crescut cadre, toate acestea, în timpul
luptei împotriva duşmanului”13.
Dar disculpările din Septembrie 1952 nu l-au ajutat prea mult pe Teohari Georgescu. A fost arestat
şi anchetat vreme de trei ani, de către Securitatea a cărei naştere o veghease.

12
Marius Oprea – Pagini din copilăria securităţii române, în “Dosarele istoriei”, An 1,
nr.5/1996, p.38
13
Ibidem
B. DINAMICA ARESTĂRILOR

La cât se ridică cifra celor arestaţi? Este greu de stabilit cu exactitate.


Cristian Troncotă folosind date ale fostului Minister de Interne spune că între 1945 – 1964 au fost
cercetate 107.294 persoane.
O trecere în revistă a opiniilor exprimate până acum duce la cifre care atestă dimensiunile
impresionante pe care le-a avut Gulagul românesc. Astfel, Gheorghe Boldur – Lăţescu vorbeşte
despre 600.000 de deţinuţi politici între 1948 – 1964, la care trebuie adăugaţi, în opinia lui, alţi
8

500.000 proveniţi din prizonierii români căzuţi în captivitatea sovietică după 23 August 1944, din
germanii deportaţi în Ianuarie 1945, din titoiştii şi deportaţii în Bărăgan14.
Cornel Nicoară, Marius Lupu şi Gheorghe Onişoru înaintează cifra de 549.000 de condamnaţi
pentru intervalul 1949 – 1960, la care trebuie adăugaţi cei condamnaţi în perioada anterioară şi
ulterioară acestui interval, precum şi câteva sute de mii reţinuţi fără ordin de arestare şi fără
proces15. Cicerone Ioniţoiu vorbeşte şi el despre 200.000 de morţi în lagăre şi temniţe16.
În ceea ce priveşte documentele întâlnite în Arhiva Serviciului Român de Informaţii,
conform de statistici făcute de
14
Ghe. Boldur-Lăţescu – Genocidul comunist în România, vol. II, Edit. Albatros, Buc., 1994,
p.p 15-20
15
Marius Lupu, Cornel Nicoară, Gheorghe Onişoru – Cu unanimitate de voturi, Fund. Acad.
Civică, Buc., 1997, p.7
16
Cicerone Ioniţoiu – Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, vol. I,
Buc. 1995.
Consiliul Securităţii Statului şi datată 17 Aprilie 196817, în perioada
1950 – 31 Martie 1968 ar fi fost arestate 91.333 persoane, în timp ce pentru perioada 1944 – 1949,
un raport al Serviciului “C” din Ministerul Afacerilor Interne, “privind indivizii contrarevoluţionari
condamnaţi şi reţinuţi administrativ”, menţionează cifra totală de 12.915 persoane18.
Aceştia ar fi, în mare datele de care dispunem până în prezent privind dimensiunile
sistemului concentraţionar. Diferenţele între documentele oficiale şi rezultatele la care au ajuns
diferiţi cercetători sunt destul de mari. Personal, înclin să cred, că cea mai apropiată cifră de
realitate este cea propusă de Cornel Nicoară, Marius Lupu şi Gheorghe Onişoru, în lucrarea
“Cu unanimitate de voturi”. Aceştia pe baza datelor emise de Tribunalele Militare, au stabilit
numărul de persoane judecate în perioada 1949 – 1960, cât şi pedeapsa medie aplicată.
Conform cercetărilor întreprinse s-a constatat că numărul de persoane, membrii ai familiilor
celor arestaţi, rude, prieteni, care au suferit consecinţe ale condamnărilor politice se ridică la
peste 1.600.000.
În dinamica arestărilor efectuate de Securitate, conform documentelor oficiale, se impun anii
1951 (19.236 persoane), respectiv 1952 (24.826 persoane)19.
O nouă creştere are loc în anii 1958 – 1959 (15.272 persoane) 20, probabil urmare a revoluţiei din
Ungaria (1956), dar şi a retragerii
17
Arhiva Serviciului Român de Informaţii (în continuare A.S.R.I.), fond “D”, dos. nr. 9572,
vol.62, f.1
18
Idem, dos. nr.7778, vol.3, f. f. 71-74
19
Idem, dos. nr.9572, vol. 62, f. 1
20
Ibidem
probabil urmare a revoluţiei din Ungaria (1956), dar şi a retragerii Armatei Roşii din România
(1958).
La 1 Decembrie 1961, Ministerului Afacerilor Interne, prezintă un raport privind la
arestărilor în rândul ţăranilor efectuate între anii 1951 – 1952. Cifra este de 34.738 ţărani arestaţi,
dintre care 22.008 erau “chiaburi”21.
Aceste date sunt preluate dintr-un raport întocmit în 1968, privind dinamica represiunii din perioada
1948 – 1964. În ceea ce priveşte numărul de ţărani arestaţi, care reiese din aceste documente, el este
contrazis de însuşi Gheorghiu Dej, care vorbeşte de peste 80.000 ţărani arestaţi.
Începând din anul 1949 şi până în 1964, Ministerul Afacerilor Interne a aplicat măsura
dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu pentru un număr de circa 60.000 de persoane 22.
Acţiunea a început în 1949 cu circa 3.000 de persoane care erau catalogate drept moşieri, iar în
1951 aproximativ 44.000 de persoane sunt dislocate din zona frontierei de Vest, pentru ca în 1952
alte 9.000 de persoane să fie dislocate din centrele aglomerate23 (vezi ANEXA nr. 3).
Cu toate acestea se precizează că nu s-a putut stabili cu exactitate numărul persoanelor dislocate şi
cu domiciliul obligatoriu deoarece în perioada respectivă nu a existat un compartiment care să ţină
9

evidenţa acestor persoane24. Mai mult decât atât, începând din 1949 şi până la apariţia
Hotărârii
21
Idem, dos. nr. 7778, vol. 27, f. f. 1-11
22
Idem, dos. nr.9572, vol. 61, f. 3
23
Ibidem, f. 4
24
Ibidem, f. 75
Consiliului de Miniştri nr. 1154/1950 toată această operaţiune s-a derulat fără a exista o
reglementate legislativă în acest sens.
Între anii 1950 – 1954 şi 1958 – 1963 au internate administrativ 25. 740 de persoane, numai în
25
1952 fiind internate 11.913 persoane (vezi ANEXA nr. 4). Ilustrativ este următorul fapt: la 1 Iulie
1954 din circa 22.000 de persoane internate administrativ numai pentru 1.600 cazuri procuratura a
emis mandate de arestare şi a început ancheta penală împotriva lor26.
Majoritatea celor arestaţi sau cercetaţi nu făceau parte din partide politice sau alte organizaţii
politice de dinainte de 23 August 1944. Acest lucru surprinde la prima vedere, dar braţul înarmat al
revoluţiei bolşevice importate din Uniunea Sovietică lovea orbeşte nu numai în “duşmanii de clasă”
declaraţi. Dintre persoanele care avuseseră un trecut politic, grupul cel mai numeros îl constituiau
legionarii (16.078 persoane), apoi membrii partidelor istorice (8.988 persoane)27.
La 9 Iunie 1948 prin publicarea decretului nr. 1091 este înfiinţată Academia Republicii
Populare Române, act prin care vechea academie este desfiinţată şi înlocuită cu o academie
obedientă, de multe ori îndepărtată de la criteriile ştiinţifice.
O parte însemnată a foştilor academicieni vor cunoaşte rigorile sistemului carceral comunist.
În acest context şi Biserica a avut de suferit. Cea ortodoxă a fost subjugată intereselor
propagandei oficiale. Jandarmeria şi Siguranţa erau informate să urmărească
manifestările
25
Ibidem, f. f. 2-3
26
Ibidem, f. 72
27
C-tin Aioanei, Cristian Troncotă – Art. Cit., p. 24
religioase, şi mai ales politice, ale clerului despre care conducerea Partidului Comunist Român ştia
că este, în masă, potrivnic regimului ce se instaurase după 1944.
Prin ordinul nr. 7424/1947 al Inspectoratului Regional de Siguranţă din Bucureşti s-a solicitat nu
numai urmărirea preoţilor, dar şi întocmirea de fişe personale după un model indicat, care
trebuiau înaintate organelor de represiune până la 1 Decembrie 1947 28. După decesul suspect la 24
Februarie 1948 al patriarhului Nicodim, noul patriarh Justinian, investit la 8 Iunie, era considerat un
om al partidului29.
La 19 Iulie 1948 a fost denunţat concordatul cu Vaticanul, cu grave implicaţii asupra credincioşilor
catolici. Cu toate că noua lege a cultelor adoptată în August 1948, prevedea libertatea religiei, în
toamna şi iarna lui 1948 biserica greco – catolică a fost interzisă, iar ierarhii săi arestaţi30.
Conform unui studiu recent al lui Cicerone Ioniţoiu au fost închişi aproximativ 4.000 preoţi
catolici şi ortodocşi, dintre care peste 250 au exterminaţi.
Institutul Naţional Pentru Studiul Totalitarismului a elaborat un dicţionar cu preoţii întemniţaţii care
cuprinde circa 2500 de nume.
Arestările vor deveni un mecanism cotidian, un malaxor în care intrau de-a valma toţi cei
ce împiedicau “politica partidului” sau ale căror bunuri le râvneau activiştii acestuia.
Penitenciarele şi coloniile de muncă sunt pregătite ca adevărate centre de exterminare, la regimul
de detenţie deosebit de aspru
28
Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu – Biserica întemniţată, România
1944-1989, I.N.S.T., Buc. 1998
29
Ghe. Onişor – Art. Cit., p. 738
30
Ibidem
adăugându-se abuzurile şi cruzimea administraţiei şi supraveghetorilor, totul sub controlul direct al
Ministerului Afacerilor Interne, având ajutorul unui Cod Penal deosebit de “generos”.
10

C. MODIFICĂRILE CODULUI PENAL

În ceea ce priveşte cadrul legislativ, la 27 Februarie 1948, după numai patru zile de la
căderea în dizgraţie a lui Lucreţiu Pătrăşcanu era schimbat Codul Penal.
Modificările aduse au constituit baza legislativă, cu care puterea judecătorească substituită
intereselor de clasă ale noului regim al “democraţiei populare”, a operat împotriva opoziţiei politice.
Noile prevederi au încălcat principiul potrivit căruia o lege nu poate acţiona retroactiv, şi au
dat Securităţii posibilitatea să efectueze valuri masive de arestări.
Prin decretul nr. 62 din Februarie 1955 a fost completat Codul Penal cu art. 193, indice 1
prin care era incriminată activitatea intensă contra clasei muncitoare, activitate desfăşurată într-un
post de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret pe timpul regimului burghezo –
moşieresc31.
În baza acestei prevederi, nepublicată într-o nici o ediţie a Codului Penal “au fost judecaţi şi
condamnaţi între 1955 – 1956 mii de foşti angajaţi ai Poliţiei, Siguranţei şi Serviciului Secret,
arestaţi între anii 1948 – 1950 şi ţinuţi nejustificat în detenţie”32.
31
Marius Oprea – Legislaţia represiunii, în S. Courtois et al, Op. Cit., p. 751
32
C. Nicoară, Ghe. Onişoru - Op. Cit, p. 25
Decretul nr. 62 vine în completarea decretului nr. 187 din Aprilie 1949, care la aliniatul 3 prevedea
că “faptele considerate periculoase pentru societate pot fi pedepsite şi atunci când nu sunt anume
prevăzute de lege ca infracţiuni, urmând ca pentru incriminarea lor să fie utilizate dispoziţii legale
pentru «infracţiuni asemănătoare»”33.
Acest text oferea practic puteri discreţionale organelor de urmărire penală.
În Codul Penal, valabil de la 1 Iunie 1958, esenţa sistemului penal din România acelor ani
era, cum a fost definită, o “justiţie de clasă”, îndreptată făţiş şi declarat împotriva oponenţilor
regimului.
Principalele prevederi penale au fost cuprinse la titlul “crime şi delicte în contra statului”.
Prin decretul 318 din 1958 se constată lărgirea posibilităţilor de incriminare folosite de organele de
cercetare penală ale Securităţii.
În articolele 184 – 188 este prevăzută pedeapsa cu moartea pentru crima de trădare de patrie şi
colaborarea cu duşmanul pe timp de pace sau de război, iar prin articolul 189 este prevăzută
pedeapsa cu moartea pentru acţiuni împotriva unui aliat cu care luptă în comun34.
Prin modificarea 194 au fost prevăzute, prin acelaşi decret din 1958, pedeapsa cu moartea pentru
străini prinşi pe teritoriul României, iar în paragrafele următoare este prevăzută pedeapsa cu
moartea sau cu munca silnică pe viaţă, pentru transmiterea de
33
Marius Oprea - Art. Cit., p. 751
34
Ibidem, p.751
secrete de stat.
La fel de drastic era şi refuzul, de a se întoarce în ţară al unui funcţionar cu “însărcinări de stat sau
de interes obştesc”. În aceste cazuri, pedepsele puteau ajunge până la 25 ani de închisoare, fiind în
general însoţite de confiscarea averii şi interzicerea unor drepturi civile35.
Foarte des folosite în condamnarea opozanţilor politici ai regimului au fost articolele privind
“crime şi delicte contra siguranţei interioare a statului”.
Articolul 207 pedepsea cu moartea actele de teroare, cu sau fără constituirea în bande, iar
ameninţarea cu săvârşirea de asemenea acte împotriva unor activităţi ce partid sau acelor ce
desfăşoară activităţi obşteşti erau sancţionate cu închisoarea până la 25 de ani36.
Cel mai des utilizat a fost articolul 29 despre care voi mai vorbi pe parcursul lucrării, ce
prevedea pedepse mari pentru “crime de uneltire contra ordinii sociale”.
Într-un studiu publicat în “Arhivele Totalitarismului”, intitulat “Articolul 209 Cod Penal”, Octavian
Roske surprinde evoluţia acestui articol în perioada 1948 – 1950. Într-o primă fază, în 1948, cea
mai grea pedeapsă prevăzută de articolul 209 este de “muncă silnică de la 15 la 25 de ani, degradare
civică de la 2 la 10 ani, pentru cei care iniţiază, activează, organizează sau participă la organizaţiuni
de tip fascist, politice, militare sau paramilitare”37.
11
35
Ibidem
36
Ibidem p.584
37
Octavian Roske – Articolul 209 Cod Penal, în “Arhivele Totalitarismului”, An II, nr.1-2/1994
p. 281
În 1953, la articolul 209 se introduce secţiunea I bis, având intitularea “Subminarea economiei
naţionale şi sabotajul contrarevoluţionar”, sub care vor figura noile articole 209 1 şi 2094. La
articolul 2091 are prevăzut că: “Subminarea economiei naţionale săvârşită în scop
contrarevoluţionar, prin folosirea instituţiilor sau întreprinderilor de stat, ori sabotarea acestora în
folosul foştilor proprietari sau organizaţiilor capitaliste interesate, se pedepseşte cu muncă silnică de
la 5 la 25 ani şi confiscarea totală a averilor”38.
La articolul 2094 se specifică că: “Tentativa la săvârşirea infracţiunii prevăzute în articolele 209 1 -
2093 inclusiv, se pedepseşte ca şi infracţiunea consumată”. În 1958, la articolul 209, punctul 2, după
litera “b” este menţionată pedeapsa de la 5 la 25 de muncă silnică şi degradarea civică pe timp de 10
ani pentru “forme de agitaţie cu urmări deosebit de grave”.
În 1960, este modificat iarăşi articolul 209. Elementul de noutate constă în faptul că simpla
aderare la organizaţii sau asociaţii ce au drept scop schimbarea ordinii sociale existente, se
pedepseşte cu închisoarea de la 15 la 25 ani, şi degradarea civică de la 5 la 10 ani.
Actele de răzvrătire sau instigare la răzvrătire erau sancţionate la fel de drastic prin articolele 210 –
212, ca şi actele de rebeliune prevăzute de articolele 258 – 26239.
Această legislaţie cuprinsă în Codul Penal şi în legile speciale sau decretele care l-au
modificat şi completat în primele
38
Ibidem p. 282
39
Marius Oprea - Art. Cit., p. 751
două decenii, va fi completată cu o serie de măsuri legislative menite să mărească eficienţa
organelor de represiune.
Astfel, s-au instituit cu începere din 1949 măsuri de dislocare şi fixare de domiciliu obligatoriu,
internări în colonii şi unităţi de muncă şi fixarea de locuri de muncă obligatorii unor categorii de
persoane, fără ca acestea să poată fi incriminate penal.

D. COLONIA DE MUNCĂ

Începând din anul 1950, harta Gulagului românesc s-a “îmbogăţit” prin înfiinţarea unităţilor
şi coloniilor de muncă în baza unor decrete şi ordine anticonstituţionale.
Între anii 1948 – 1964 au fost internate în colonii de muncă 21. 859 persoane, momentul
culminant fiind în anul 1952 (11.835 persoane) şi o nouă creştere în perioada 1958 – 1959 (2.266
persoane).
Peste 3.000 dintre persoanele internate în colonii sau locuri de muncă obligatorii au suferit şi
condamnări cu închisoarea40.
Prin decretul nr. 6 din 14 Ianuarie 1950 s-au înfiinţat Unităţile de Muncă care au funcţionat
până în luna August 1952.
Potrivit acestui decret în unităţile de muncă puteau fi internaţi:
“ - cei care prin faptele sau manifestările lor direct sau indirect primejduiesc sau încearcă să
primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construcţia
socialismului în Republica Populară Română, precum
40
C-tin Aioanei, Cristian Troncotă – Art. Cit., p. 25
şi acei care, în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu pot
constitui prin analogie infracţiuni.
- condamnaţii pentru infracţiuni împotriva securităţii Republicii Populare Române, care la
expirarea executării pedepsei nu se dovedesc a fi reeducaţi”41.
În baza acestui decret, la 3 Aprilie 1950, Gheorghe Pintilie a semnat ordinul cu nr. 100 care
dezvoltă articolul 2, aducând noi precizări privind categoriile socio – politice pretabile a fi
internate42. (vezi ANEXA nr. 5).
12

Prin hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554 din 22 August 1952, Unităţile de Muncă au primit o
nouă reglementare juridică fiind transformate în Colonii de Muncă, iar pe 25 August 1952,
ministrul Alexandru Drăghici semnează decizia cu nr. 714 prin care se înfiinţează comisia
Ministerului Afacerilor Interne cu sarcina de a lua hotărâri pentru internarea în colonii de muncă43.
Articolul 4 din această decizie menţiona că “Biroul Unităţilor de Muncă din Cadrul Direcţiei a VIII-
a (cercetări penale) din Direcţia Generală a Securităţii Statului, va fi scos din această direcţie şi
ataşat cu întregul personal existent pe lângă această comisie [n.n. Comisia Ministerului Afacerilor
Interne], pentru pregătirea şi prezentare materialului şi a ţinerii evidenţei acestuia”44.
“La data de 11 Martie 1954 prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 337 s-a dispus desfiinţarea
Coloniilor de Muncă, punerea în
41
A.S.R.I., fond “D”, dos. nr. 9572, V 61, f. 80
42
Cristian Troncotă – Colonia de muncă , în “Arhivele Totalitarismului”, An I, nr.1/1993, p.170
43
Ibidem, p.171
44
A.S.R.I., fond “D”, dos. nr. 7778, V 36, f. 41
libertate a persoanelor care s-au reeducat şi nu mai prezentau pericol pentru securitatea statului şi
fixarea de domiciliu obligatoriu pentru cele nereeducate”45.
Deci, în virtutea acestui act normativ, persoanelor care scăpaseră cu viaţă din Coloniile de
Muncă urmează să li se fixeze domiciliul obligatoriu pe o perioadă de la 6 luni la 5 ani, pe motiv că
nu s-au reeducat.
În ceea ce priveşte Domiciliul Obligatoriu ( D.O.) putem spune că, încă din 26 Octombrie
1950, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.1554 se prevăzuse că: “Ministerul Afacerilor
Interne, va putea, prin decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane ce
nu-şi justifică prezenţa în aceste centre, precum şi din orice localitate a acelor care, prin
manifestăţiile lor faţă de poporul muncitor dăunează construirii socialismului, şi să li se stabilească
domiciliul obligatoriu în orice localitate.”46
La data 17 februarie 1958 Prezidiul Marii Adunări Naţionale a emis sub semnătura lui I.C. Maurer
şi Chivu Stoica, decretul nr. 89 care prevedea că “pot fi stabilite în locuri de muncă anume
destinate, persoanele care prin faptele sau manifestările lor primejduiesc sau încearcă să
primejduiască ordinea de stat, dacă acestea nu constituie infracţiuni.”47
În ceea ce priveşte numărul celor care au cunoscut domiciliul obligatoriu, acesta a fost foarte mare .
Între anii 1949-1962 s-au fixat astfel de domicilii la aproximativ 60.000 persoane.48
45
Idem, dos. nr.9572, f. 82
46
Ibidem, f. 82
47
Cristian Troncotă – Art. Cit., p.171
48
C-tin Aioanei, Cristian Troncotă – Art. Cit., p.25
Măsurile au debutat în 1949 cu stabilirea domiciliului obligatoriu pentru 2000 de familii
(aproximativ 3000 persoane) catalogate drept moşieri, iar punctul culminant a fost atins în anul
1951 când au fost dislocate din zona frontierei de Vest aproximativ 10.000 familii(în jur de 44.000
de persoane). În 1952 s-au mai fixat domicilii obligatorii la 9000 persoane dislocate din centrele
urbane, iar între1953-1962 la încă 4000 persoane.49
Coloniile de muncă au avut contribuţia lor la “modelarea” deţinutului politic prin arbitrariul,
violenţa, teroarea întâlnite aici. Voi prezenta în capitolele următoare câteva din “metodele” folosite
de gardienii coloniilor de muncă de la Salcia, Cernavodă, Capul Midia.

E. TRIBUNALELE MILITARE

Valul mare de “duşmani ai poporului” a impus mărirea capacităţii de “lucru” a instanţelor


juridice şi astfel, prin legea nr.5/19 Iunie 1952 s-au înfiinţat tribunalele militare teritoriale care
puteau funcţiona pentru una sau mai multe regiuni administrative.50
“Prin articolul 2 din legea nr. 7/19 Iunie 1952 s-a stabilit că tribunalele sunt :
- Colegiul militar al Tribunalului Suprem.
- Tribunalele militare ale regiunilor militare şi ale marinei militare.
13
49
Ibidem
50
A.S.R.I., fond “D”, dos. nr.10844, V 2, f. 32
- Tribunalele militare de mari unităţi şi tribunalele militare teritoriale.”51
Tot prin această lege a fost înfiinţat Tribunalul Militar pentru Ministerul Securităţii Statului,
denumit ulterior Tribunalul Militar pentru Unităţile Ministerului Afacerilor Interne. Acesta judeca
toate recursurile declarate contra sentinţelor pronunţate de tribunalele militare teritoriale.
Tribunalele militare teritoriale au funcţionat în garnizoanele: Bucureşti, Timişoara, Oradea, Braşov
şi Iaşi. Tribunalul Militar pentru unităţile Ministerului Securităţii Statului a avut sediul la Bucureşti.
În ceea ce priveşte competenţa tribunalelor militare teritoriale, potrivit articolului 99,
aliniatul 2, punctul 2 din legea nr. 7/1952, tribunalele militare, au avut iniţial competenţa de a
judeca următoarele fapte:
- infracţiunile săvârşite de persoane civile, date prin lege în competenţa instanţelor
militare.
- infracţiunile contra securităţii statului la săvârşirea cărora au participat pe lângă civili
şi orice alte persoane, indiferent de calitatea acestora.52
Asemenea tribunale au funcţionat până în anul 1956, când prin legea nr. 2, din 6 Aprilie
1956 au fost desfiinţate.
Graţie acestor tribunale şi a cadrului legislativ “braţul înarmat al poporului” s-a deschis şi a cuprins
sute de mii de oameni. Foştii deţinuţi politici spun că “pentru a concepe şi pricepe acest sălbatec
adevăr trebuie să-ţi fi târât zilele prin lagăre şi închisori,
51
Ibidem, f. 33
52
Ibidem, f. 31
sălbatec adevăr trebuie să-ţi fi târât zilele prin lagăre şi închisori, prin aceste locuri unde fără o
înlesnire cât de cât nu apuci să supravieţuieşti, căci ele au fost făcute pentru exterminare.”53

53
Al. Soljeniţân – Arhipelagul Gulag, (vol. I), Edit. Univers, Buc., 1997
14

CAPITOLUL II

Arestarea

ARESTAREA

“Întorcându-mă din Bucureşti, scurt timp, după ce-am ajuns acasă, pe când mă aflam în baie
am auzit larmă afară şi bubuituri la uşa din faţă. Nu-mi dădeam seama ce poate fi. Bănuiam că la
vecinii noştri s-a întâmplat ceva deosebit. Am început să mă îmbrac în grabă, când în fereastra de la
baie apare un cap zburlit, care, ameninţător şi răstit, mă întreabă: «De ce nu deschizi uşa, măi
banditule, vrei să fugi pe geam?» «Nu vezi că sunt în baie?» i-am răspuns revoltat. Mi s-a părut că
este unul dintre cei care m-au anchetat la Securitate, mi-am dat seama de gravitatea situaţiei, am
luat halatul şi am ieşit în holul năpădit de câţiva indivizi, care mai de care mai suspect. Unul din ei
m-a somat: «Te îmbraci imediat şi mergi cu noi!» Am cerut să-mi arate un document pe baza căruia
aveau dreptul să mă aresteze, că, dacă nu au acest document, eu refuz să mă las arestat şi am să
încep să strig de o să scol toată strada. Atunci, tot acela care mi-a ordonat să mă îmbrac, a devenit
mai milos şi pe un ton domol, mi-a ordonat: «Domnule Antohe, eu vă cunosc de mult şi ştiu că
sunteţi un om serios; noi n-am venit să vă arestăm , ci numai să ne ajutaţi într-o problemă pe care
dumneavoastră o cunoaşteţi destul de bine. De aceea, vă rog să mergeţi cu noi….Nu lipsiţi mai mult
de o oră: daţi o declaraţie şi pe cuvântul meu de onoare că eu vă aduc înapoi cu
maşina». Ştiam că minte, dar, ca să nu provoc panică celor de acasă şi vecinilor, am început să mă
îmbrac. Era sfârşitul lunii mai şi căldurile în anul acela începuseră mai devreme ca în alţi ani. M-am
îmbrăcat sumar, ca vara: cu pantalonii şi bluza subţire pe care o aveam la îndemână. Eram mereu
zorit şi nu-mi găseam ciorapii, aşa că am încălţat pantofii fără ciorapi. Ştiam că o să găsesc ciorapi
în pachetul pe care îl aveam pregătit pentru orice eventualitate (aşa aveau toţi oamenii care erau
adulmecaţi de securitate. Apoi, am dat să intru în cameră ca să iau pachetul cu schimburile
necesare. Doi din ei mi-au barat trecerea, spunând de mai multe ori că nu este nevoie, fiindcă peste
o oră voi fi înapoi. În acelaşi timp m-au apucat strâns, unul de un braţ, altul de celălalt şi au început
să mă împingă către uşa de la ieşire. Când am trecut în dreptul cuierului din hol, am vrut să iau
obişnuitul trench de vreme iar, dar nu mi-au dat voie şi, mai mult pe sus, strâns puternic de un braţ
şi de un altul, m-au scos în stradă unde erau trei dubiţe. M-au împins cu forţa în cea din mijloc şi,
15

după ce şeful a strigat «gata!», maşinile au pornit cu viteză. După câteva minute de mers s-au oprit.
Am auzit nişte zăvoare trase şi o poartă deschizându-se. Odată intraţi în curte am fost smuls din
dubă şi pe întuneric obligat să cobor nişte trepte de care m-am împiedecat de mai multe ori şi de
fiecare dată eram împins mai tare, înjurat şi înghiontit. Jos, m-au lăsat într-un colţ şi au apărut doi
indivizi cu lanterne puternice îndreptate spre mine, de nu puteam să văd faţa nici unuia: «Ce, mă, nu
voiai să vii? Făceai pe nebunul? De acum eşti în mâna noastră şi de aici nu scapi! Încarceraţi-l!» De
acasă, în aceeaşi noapte mi-au încărcat o parte din bibliotecă (după cum aveam să aflu mai târziu)”1.
1
Ion Antohe – Răstigniri în România după Ialta, Edit. Albatros, Buc.,1995, p.52-53
Aceasta este una din numeroasele arestări făcute de Securitate între 1948 – 1964. În ea sunt
cuprinse principalele momente ale actului arestării, pe care voi încerca să le surprind în capitolul ce
urmează, completându-le cu noi elemente şi noi metode întrebuinţate de Securitate.

A) METODE DE ARESTARE

Arestările făcute de Securitate erau pregătite după o tehnică bine gândită, uneori chiar
sofisticată.
Se adunau informaţii despre viitoarea “victimă”, caracterizări, denunţuri, informaţii cât mai
diverse2. Era adunat orice amănunt chiar dacă unele păreau neinteresante şi fără nici o legătură cu
viitoarea învinuire.
Echipa de filaj compusă din 5 – 10 agenţi urmărea discret victima o perioadă de timp pentru a afla
activităţile, relaţiile, legăturile, întâlnirile ei, etc (vezi ANEXA nr. 6). Când serviciul anchetă
considera că sunt strânse suficiente dovezi, echipa de filaj îşi înceta activitatea şi în câteva zile se
trecea la actul final, arestarea.
Aceasta nu se efectua până nu erau îndeplinite unele ritualuri obligatorii.
2
Notă informativă, Nr.1 din 22 Dec. 1946
Cu ocazia serviciului de patrulare din satul Vladamira, com. Hermezia, raza acestui post, am
fost informaţi că flăcăul Haralambie Anicăi din comuna Tripleşti, jud. Iaşi care a făcut politică
“Manistă” a fost prin comuna Hermezia şi a vorbit populaţiei pe sub ascuns că la radio şi ziare s-a
difuzat svonul că în Ianuarie sau Februarie 1947 precis va cădea Guvernul şi că vor intra Ţărăniştii
“Maniei”.
Informaţie sigură verificată de noi.
Sediul Postului Jand. Hermezia.
În A.S.R.I. , fond “D”, nr.8360, vol. I ,f. 78

Astfel cu o zi două înainte unul din grupul de anchetă căuta să obţină de la vecini, sub diverse
pretexte, informaţii despre viitorul arestat şi familia lui. Se căuta sub diverse identităţi să se intre şi
în
apartamentul victimei pentru a depista eventualele posibilităţi de a scăpa, dacă casa avea mai multe
ieşiri, dacă zona în care era plasată nu permitea o arestare discretă, etc.
“Am fost arestat pe 19 Iulie 1959 [….]. Nu am fost ridicat de acasă. A fost ceva foarte bizar.
Au venit doi tipi care s-au dat drept reprezentaţi ai oficiului de închiriere. Voiau să vadă casa. Cred
că nu le-a plăcut. Probabil că nu era suficient pentru o arestare”3.
“[….] a sunat altcineva la uşă, zicând că, a venit să măsoare spaţiul în cameră şi în hol. De
fapt, venise să vadă topografia, să vadă dacă nu cumva am o altă ieşire şi cam care sunt celelalte
încăperi”4.
Era alcătuită o schiţă a clădirii cu toate intrările şi ieşirile.
Aceste condiţii fiind îndeplinite urma arestarea.
Arestarea se făcea de obicei noaptea pentru a se evita indiscreţia vecinilor pentru a surprinde pe cel
vizat. Ciocănituri puternice în uşă, urmate de ţârâitul prelung, nervos al soneriei trezeau pe locatari
din somn.
16

La întrebarea “cine sună? cine îi acolo? se răspundea: Deschideţi!….Organele Securităţii Statului.


În numele legii.”5
Viitoarea victimă, trezită brusc din somn, lipsită de siguranţă în
îmbrăcămintea ei sumară era incapabilă să opună rezistenţă.
3
Stelian Tănase – Anatomia mistificării (1944-1989), Edit. Humanitas, Buc. 1997, p.236
4
Ibidem p.p. 237-238
5
V. Blănaru – Flamură – 804 zile şi nopţi în lanţurile morţii, Edit. Speco, Buc. 1996, p. 56
“Au venit noaptea, au trântit uşile, soţia era cu copilul mic în braţe. Mi-au zis: te îmbraci şi mergi
cu noi!”6.
“M-au arestat în Ianuarie 1963 [….]. Au venit într-o noapte, la miezul nopţii, m-am pomenit cu şase
inşi. Trei au intrat în casă, trei au rămas afară?”7
“Au venit seara la ora 9, pe 11 Decembrie 1958 […] Stăteam la masă şi aud soneria […]. Am
deschis şi m-am pomenit faţa în faţa cu patru indivizi.”8
“[…] A patra oară au venit la 12 noaptea, să-mi facă o vizită şi să mă ia.
Când se linişteau oamenii atunci veneau.”9
Urma identificarea şi percheziţia care dura uneori câteva ore, timp în care erau ciocăniţi pereţii,
desfăcut parchetul sau podeaua, controlată biblioteca volum cu volum, obiectele de îmbrăcăminte
etc.
“Au trecut în altă cameră şi au răscolit tot. Mi le-au făcut grămadă în mijlocul casei. Atât nu mi-au
deranjat fetiţa care avea un an şi jumătate.”10
Intrat în maşina securităţii arestatul era încadrat de doi ofiţeri de securitate pe banca din spate, i se
puneau “ochelarii negrii”, ochelari speciali care arătau ca ai unui sudor şi care nu permiteau aflarea
destinaţiei spre care se îndrepta maşina.
Ajuns la locul necunoscut, arestatul era condus într-o clădire unde i se scoteau “ochelarii” şi era
predat şefului arestului.
6
Interviu cu Gheorghe I. Chircă, 23 Iulie 1997 sat Slatina, comuna Nucşoara, jud. Argeş
7
Interviu cu Ion Dinicilă, 25 Iulie 1998, comuna Şuici, jud. Argeş
8
Stelian Tănase – Op. Cit., p. 224
9
Ibidem p.241
10
Interviu cu Victor Berevoianu, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 1 August 1997
Partea finală a arestării se consuma după câteva zile, când sub învinuirea de a fi comis un delict
politic urma confiscarea bunurilor.
O echipă se prezenta la fostul domiciliu al celui arestat şi întocmea un proces-verbal al bunurilor
existente. Membrii celui arestat aflaţi încă sub presiunea şi durerea momentului arestării nu acordau
prea mare atenţie acelui proces verbal. După pronunţarea sentinţei, asupra familiei se producea o
lovitură materială şi spirituală la fel de mare ca acelui arestat, atunci când se trecea la ridicarea
bunurilor.
“Într-una din ultimele zile ale lunii iunie, am auzit soneria sunând repetat şi insistent .Era dimineaţă
înainte de orele 7. Cobor din camera mea de la etaj şi zăresc prin geamul jivrat al uşii de la intrare
nişte siluete. Deschid un geamlâc şi văd doi miliţieni şi doi civili :”Aici locuieşte familia
Giurescu?” “Da!” “Avem ordin de evacuare. Vă mutaţi în strada Alexandru Moruzi … . Mutarea se
face de îndată!” “Cum de îndată, trebuie să împachetăm”. “Da, aveţi voie să luaţi numai efectele
strict personale şi câte o saltea! . Au intrat toţi patru şi s-au răspândit de îndată separat prin casă, şi
la parter, şi la etaj.
[…] Pe la orele 11 dimineaţa eram suiţi într-un camion-platformă, cu câte două geamantane fiecare
şi o saltea şi debarcaţi în strada Alexandru Moruzi, la adresa fixată : două camere, una cu duşumea,
alta cu pământ : una din ele avea un bec la tavan. Baie nu. Bucătărie nu. Closetul era în curte.”11
Acest ultim demers al securităţii urmărea îndepărtarea
11
Constantin C. Giurescu – Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Edit. Fundaţiei
Culturale Române, Buc., 1998, p.18
familiei de cel arestat, izolarea lui, creşterea sentimentului de vinovăţie al acestuia, înfrângere
ultimului strop de voinţă pe care-l mai avea.
17

În plus, soţia era silită să divorţeze asupra ei făcându-se mai multe presiuni : copilul ei nu era
primit la şcoală, nu putea găsi serviciu etc.
Divorţul va fi adus la cunoştinţa celui arestat, mărind starea de nesiguranţă a acestuia. Se
căuta prin manevre abile să îl facă pe cel arestat să-şi recunoască vina. Adus în acest punct va
fi uşor de manevrat, de aici încolo “reeducarea” lui va decurge fără incidente.
Am prezentat pe scurt mai sus, una din modalităţile de arestare care mi s-a părut mai des
utilizată, şi pe care eu o consider o arestare clasică.
Evident aceasta nu este singura metodă întrebuinţată de Securitate.
Au fost arestări de la locul de muncă, de pe stradă, au fost arestaţi oameni de la muncile câmpului,
de la pescuit au fost ridicaţi şi din domiciliul obligatoriu etc.
În general Securitatea recurgea la aceste metode de arestare atunci când nu erau îndeplinite
condiţiile cerute de o arestare clasică : casa avea mai multe ieşiri, vecinii erau prea indiscreţi,
numărul membrilor familiei celui care urma să fie arestat era prea mare etc.
Arestările făcute de pe stradă erau de o repeziciune şi o precizie uimitoare. Aici surpriza era totală,
iar în cele mai multe cazuri rezistenţa victimei era inexistentă.
“În Calea Victoriei, m-am auzit strigat : «Tovarăşul Lăzărescu !» Mă uit şi văd un tip lat în umeri
care vine zâmbind spre mine. Eu mă uit foarte nedumerit, fiindcă nu îl cunoşteam. Când a ajuns în
dreptul meu - în urma lui venea o maşină - m-a apucat zdravăn […] Maşina fusese la colţ. A început
o serie de înjurături şi m-a băgat în maşină…” 12
Rolul echipei de filaj era nu numai acela dea urmări cu cine se întâlneşte cel vizat, legăturile lui, ci
şi de a găsi un moment potrivit pentru o arestare, când acesta era singur, izolat de familie şi prieteni.
“ Eram într-o delegaţie la Constanţa (n.a.) Gheorghe Paul), la nişte lucrări de îmbunătăţiri funciare.
Într-o bună zi vin doi tipi la mine şi mă întreabă: «Dumneavoastră sunteţi Gheorghe Paul?» Gata m-
au arestat, mi-au pus cătuşele”13.
Uneori arestarea urma ca rezultat a unui joc al întâmplării devenind de un comic sinistru.
În unele cazuri, după arestarea unui individ, în casa acestuia rămâne un agent al Securităţii urmărind
timp de mai multe săptămâni vizitatorii, corespondenţa.
“Au fost cazuri când prieteni ai celui arestat necunoscând situaţia au venit să-l vadă şi au fost şi ei
arestaţi”14.
Se urmărea implicarea a cât mai multor persoane care ar fi avut o legătură cât de mică cu
cel arestat, în scopul formării unui grup, şi dacă acel grup mai avea şi o armă, chiar
inutilizabilă, caracterul contrarevoluţionar era stabilit.
12
Stelian Tănase – Op. Cit., p. 237
13
Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997
14
A.S. Marinescu – Prizonier în propria ţară, (vol.I), Edit. Du Style, Buc. 1996, p. 224
Anchetatorii au înţeles repede că posibilităţile de avansare nu apar decât atunci când prin zelul
depus securitatea statului era apărată.
Individul singur, luat ca persoană nu reprezenta pentru ei un pericol prea mare şi nici nu
întrezăreau vreo posibilitate de avansare. De aceea, se căuta prin toate mijloacele implicarea
şi altor persoane, a căror vină era de multe ori imaginară, pentru a forma un grup, care
trebuia neapărat să fie înarmat.
În acest caz pedepsele erau foarte mari, ajungându-se până la pedeapsa capitală, iar
anchetatorul pentru “meritul” de a fi descoperit acest “complot” era avansat15.
Multe sunt cazurile în care eventualitatea arestării este prevăzută. Frica, teama, groaza pe
care le încearcă viitorul arestat sunt foarte mari. La aceasta se adaugă procesele de conştiinţă pe
care şi le face, caută să vadă unde a greşit, pune întrebări la care nu găseşte răspunsuri. Îşi vede
viitorul distrus, cariera ratată, familia ameninţată, iar regretele care-l încearcă îl aduc în pragul
nebuniei.
“Din cauza panicii nu reuşeam să fiu obiectiv, să analizez faptele şi să văd adevărul.
În această nelinişte sufletească în care trăiam, găseam tot felul de explicaţii. Încercam să-mi dau
curaj.
18

Câteodată mă luau frigurile, îmi clănţăneau dinţii şi mă cuprindea o frică de moarte. Mă temeam de
închisoare, de întuneric, de frig, de foame, îmi era frică de necunoscut şi nu-mi găseam odihna.
Noaptea nu puteam să dorm şi aşteptam din clipă în clipă să fiu
15
V. Blănaru – Flamură – Op. Cit., p. 11
arestat.
Ziua umblam năuc la universitate, şi apoi, acasă. Din când în când mai treceam şi pe la liceul
“Aurel Vlaicu” unde eram pedagog, dar cu câtă frică….! Mă temeam şi de umbra mea. Umblam cu
rost şi fără rost. Nu mai mâncam şi mă uscam văzând cu ochii, mă gândeam că situaţia aceasta mă
duce la nebunie şi că voi sfârşi la balamuc, dar reveneam admiţând că poate tot mai bine este la
închisoare decât la casa de nebuni [….]”16.
Securitatea ştie că această stare de nesiguranţă în care se găseşte viitorul arestat nu făcea
decât să-i scadă puterea de rezistenţă. Vor trece săptămâni sau chiar luni până când arestarea
va avea loc. În tot acest timp celui vizat nu-I rămâne decât să aştepte numărând minutele,
orele, zilele, săptămânile până în momentul final.
“După o zi grea cu fel de fel de veşti, peripeţii şi sfaturi, iată-mă aşteptând duba neagră a Securităţii
în toiul nopţii cu urechea atentă la zgomotele de pe stradă, măsurând, timpul, minutele, cu respiraţia
oprită, în jocul halucinant al unor idei, impresii, temeri, toate risipite în întuneric.
La un moment dat, aproape instinctiv am aprins veioza să consult ceasul; era ora 12 şi 30 de minute.
Gata, mă gândi, ceasurile rele au trecut, la ora asta duba este în garaj….I-am mai păcălit o noapte,
nici măcar nu am intrat în 13….ci am intrat în 14….”17.
Trecerea timpului aduce cu sine o stare de optimism, apar concluzii de genul: “Se vede că cei
însărcinaţi cu arestarea
16
Gheorghe Bâgu – Mărturisiri din întuneric, Edit. Tehnică, Buc. 1993, p. 8-9
17
V. Blănaru – Flamură – Op. Cit., p. 62
concluzii de genul: “Se vede că cei însărcinaţi cu arestarea noastră au constatat că eu nu mai am nici
o vină.”18
Cel vizat renunţă în mare parte să-şi mai analizeze situaţia, renunţă la măsurile de protecţie pe care
le luase, şi deja prevăzută, arestarea va deveni până la urmă, şi în cazul lui, o surpriză.
Mult mai grea a fost pentru Securitate arestarea membrilor grupurilor înarmate apărute în
munţii României după 1944.
Dacă în situaţiile prezentate până acum arestarea era doar presimţită, persoanele erau luate în mare
parte individual, neînarmate, în cazul grupurilor de rezistenţă arestarea era prevăzută, era o
consecinţă a acţiunilor şi de aceea se căuta prin toate mijloacele întârzierea ei.
Avem aici grupuri, gata alcătuite, şi nu inventate de anchetatori, înarmate şi în consecinţă mult mai
periculoase.
Acţiunile Securităţii se orientează într-o primă fază asupra oamenilor de legătură, este vorba de cei
care nu au manifestat o atitudine anticomunistă făţişă, dar au căutat prin toate mijloacele să-I
sprijine pe cei din munţi.
Erau vizaţi în primul rând membrii familiilor celor plecaţi, rudele, prietenii lor. Asupra lor
Securitatea desfăşoară o întreagă activitate informativă. Prin ei se căuta “şantajarea” celor din munţi
pentru ai determina să se preia.
Aceştia sunt anchetaţi, ameninţaţi, iar în cele din urmă vor fi arestaţi.
“După planul stabilit în 1949 au plecat în munţi şi l-au luat şi pe
18
Interviu cu Elena Arnăţoiu – Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, 15 Februarie 1997
fratele meu cel mic, Petre. În acest timp tata a fost arestat şi forţat să spună ce ştie. Au arestat-o şi
pe mama, împreună cu mai multe femei şi bărbaţi pe care-i socotea securitatea că au avut legături cu
cei din munţi [….] Eram urmăriţi atât eu cât şi soţul meu, care a fost afară din învăţământ. Era
director la Liceul Comercial. Ne-au naţionalizat casa, fără vreun temei legal, ne-au luat pământul pe
care îl aveam eu dotă de la părinţi, iar în anul 1950 au venit de la Securitate şi m-au arestat"19.
Asupra celor bănuiţi cu legături cu cei din munţi Securitatea va merge de la promisiuni ameţitoare
până la tortură.
19

“M-au dus la Domneşti şi mi-au pus teancul de bani pe masă. Că-mi dau câte oi vrea numai să-I dau
pe mână”20.
“M-au dus odată la Miliţie în Nucşoara, şi era acolo căpitanul Cârnu, stătea întins pe o canapea,
curgeau apele după el de oboseală[….] A stat pe canapea, cât a stat şi apoi a început cu mine. Te
bătea până leşinai. Te bătea cu baston de cauciuc, simţeai câteva şi apoi te gândeai să mori.”21
“Doi ani domiciliu obligatoriu. Mă arestau, mă băteau, mă urmăreau zi şi noapte, mă aruncau peste
tot, fiind folosită ca momeală. M-au ameninţat cu moartea dacă să-i prindă.”22
Securitatea miza prin menţinerea acestei stări de presiune asupra celor vizaţi, pe căderea
fizică şi psihică a acestora. Fiind mereu interogaţi ei ajung să fie izolaţi de ceilalţi oameni
care-i privesc ca pe nişte posibili informatori. Bătuţi,
18
Interviu cu Elena Arnăţoiu – Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, 15 Februarie 1997
19
Gheorghe Bâgu - Op. Cit., p. 11
20
Interviu cu Verona Jubleanu, sat Sboghiţeşti, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 24 Iulie 1997
21
Ibidem
22
Interviu cu Ecaterina Săndescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, 12-13 Iulie 1997

ameninţaţi, menţinuţi în această stare de semiarest ,


îndepărtaţi de prieteni, de familie, ei sunt împinşi să accepte compromisul oferit de securitate.
Aceasta urmărea obţinerea informaţilor despre cei din munţi, sau indicarea unor persoane care ar fi
putut să dea aceste informaţii.
Arestarea celor din munţi este foarte dificilă şi de cele mai multe ori are loc în urma unei
confruntări armate. Securitatea se bazează pe existenţa unor posibili informatori, unii dintre ei
infiltraţi în cadrul grupului.
“Vreau să vorbesc puţin despre un membru al grupului, un membru de tristă amintire, a fost infiltrat
de securitate. Numele lui era Ciobanea, fotbalist la Dinamo Piteşti. A venit, a depus jurământ de
loialitate. Unchiul meu l-a privit cu circumspecţie, dar fiind recomandat de nişte studenţi din
Bucureşti l-a primit în grup. A avut acces la toate secretele grupului şi informa Securitatea. A fost
trădătorul grupului.”23
Confruntările cu cei din munţi aduc pierdere şi în rândul securităţii 24 , a cărei mânie se va abate
asupra celor care au contribuit la existenţa grupului prin sprijinul acordat.
După lichidarea grupului urmează arestări masive în rândul acestora. Ei sunt consideraţi de acum
inutili, nemaifiind luaţi în
23
Interviu cu Dumitru Apostol, comuna Şuici, jud. Argeş, 25 Iulie 1997
24
Sentinţa nr. 107
[…] Teroristul Jubleanu Constantin surprins la bordeiul în care banda se adăpostea de mai
mult timp (situat la punctul “Râpele cu brazi”), nesupunându-se somaţiei de predare a deschis
foc de armă asupra organelor securităţii rănind grav pe locotenentul major Enache Aurică. În
urma schimbului de focuri ce a avut loc teroristul Jubleanu Constantin a fost împuşcat mortal.
în A.S.R.I. , fond “D”, nr. , f. 320
calcul pentru acţiuni informative.
În câteva nopţi sau într-o noapte sunt ridicate zeci de persoane şi duse la securitate pentru anchete.
“Au venit într-o noapte şi ne-au arestat pe toţi, cam 40 persoane [….]. Mi-au spus să mă îmbrac, că
o să lipsesc cam 2400 ore.”25
Pedepsele acordate sunt mult mai mari faţă de vina avută, putându-se ajunge şi-n acest caz la
pedeapsa capitală.
“Pe Jenică l-au condamnat şapte ani că ne-am întâlnit cu cei din grup şi nu a spus. Nu le-a dat
nimic. L-au băgat la omisiune de denunţ.”26
“Am dat într-o desagă circa 15 kg mălai [….]. Mi-au dat 15 ani închisoare”27.
“M-a anchitat căpitanul Cârnu. Acuzaţia a fost că am avut legături cu cei din pădure şi eu nici nu-i
văzusem. M-au ţinut un an degeaba şi copiii singuri acasă.”28
“ Şi-a început să strige: Preda Ion, 20 ani muncă silnică. Am scăpat că n-am fost în pădure cu ei, că
altminteri mă împuşca. Mi-au confiscat toată averea, 10 ani interdicţie civică. Când am auzit că mi-
20

au dat 20 de ani îmi venea să chiui de bucurie că nu mă împuşcă, pentru că procurorul îmi ceruse
condamnarea la moarte.”29
“Mi-a dat judecătorul cinci ani şi procurorul mi-a mai dat cinci ani muncă silnică.”30
25
Interviu cu Victor Berevoianu, sat Sboghiţeşti, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 1 August 1998
26
Interviu cu Verona Jubleanu, sat Sboghiţeşti, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 24 Iulie 1997
27
Interviu cu Şufan Elena, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 24 Iulie 1997
28
Interviu cu Luca Dumitrescu, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 19 Iulie 1997
29
Interviu cu Ion Preda, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 24 Iulie 1997
30
Interviu cu Gheorghe I. Chircă, sat Slatina, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 23 Iulie 1997
“[….] am fost condamnat la 10 ani – crimă de nedenunţare, că ştiam şi n-am spus.”31
Acestea sunt , pe scurt, o parte din metodele de arestare întrebuinţate de Securitate.
Aşa cum spunea George Orwel: “Oamenii dispar pur şi simplu, şi de fiecare dată noaptea. Numele
individului în cauză dispare din toate actele, toate referirile la ce a făcut sau i s-a întâmplat în viaţă
sunt şterse, anulate ca şi cum omul nu ar fi existat niciodată”, 32 dar tot el continua: “Crima mentală
nu implică moartea, crima mentală este moartea însăşi. Acum, când era conştient că murise, era
important să supravieţuiască cât mai mult cu putinţă.”33
La această încercare a lui de a supravieţui cu orice preţ în nonexistenţa în care a fost aruncat cu sau
fără voia lui voi face referire în capitolele următoare.

B) MOTIVELE ARESTĂRII

Sunt prezentate pe larg în capitolul “Legislaţia represiunii”. În acest subcapitol voi încerca,
să surprind, prin câteva exemple concrete, ambiguitatea şi echivocul legilor date în perioada anilor
1945 – 1964.
Principalele referiri sunt la “celebrul” articol 209 din Codul Penal al Republicii Populare Române,
pe baza căruia au intrat în închisoare zeci de mii de oameni condamnaţi la sute de ani de detenţie
politică.
31
Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997
32
George Orwel – 1984, Edit. Hyperion, Chişinău, 1991, p.20
33
Ibidem p.27
La punctul doi al articolului este prevăzută “închisoarea corecţională de 3 – 10 ani şi interdicţie
corecţională de la 3 – 5 ani pentru:
a) faptul de a face propagandă, agitaţie sau de a întreprinde orice acţiuni politice pentru
schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ democratică sau din
care ar rezulta un pericol pentru Securitatea statului;
b) faptul de ajuta în orice mod vreo organizaţie sau asociaţie din cele arătate la punctul 1 (n.a la
punctul unu este vorba de “organizaţii sau asociaţii care au drept scop schimbarea ordinii sociale
existente în stat sau a formei de guvernământ democratice”), ori de a face propagandă sau a
întreprinde acţiuni în favoarea acestora ori a membrilor lor;
c) faptele de ponegrire, calomniere sau defăimare în public cu privire la orânduirea socială şi de
stat, la instituţiile de stat şi organizaţiile obşteşti [….]”34
Pornind de la aceste prevederi ale punctului doi din articolul 209 voi prezenta câteva cazuri de
persoane încadrate la început în Unităţi de Muncă, pentru un an sau doi, insistând asupra motivelor
pentru care au fost reţinute.
“1. Orăşanu I. Alexandrescu, născut în Craiova, pe 27 Martie 1905, cu domiciliul în Craiova,
strada Mântuleasca, Nr. 5; originea socială: mic burghez; profesia: în prezent – fără profesie, în
trecut – ofiţer, apartenenţa politică: P.N.Ţ – Maniu; propus pentru încadrarea în Unităţi de Muncă
pe timp de doi ani; motivaţia: în 1940 să lupte contra Uniunii Sovietice Reacţionar notoriu şi
34
A.S. Marinescu – Op. Cit., p.311
antisovietic, aducea injurii regimului, comentează intens eventuala cădere a regimului şi că războiul
este aproape, că vor veni americanii şi îi va spânzura pe comunişti. A fost închis un an pentru
manifestări ostile regimului. Este un element periculos”.35
21

“2. Stan M. Dumitru, născut în Teslui, jud. Olt, pe 1 Septembrie 1916, cu domiciliul în Craiova,
strada Craioviţei, Nr. 77, originea socială: mic burghez, profesia: în prezent – şofer la Întreprinderea
6 Construcţii, în trecut - ofiţer, apartenenţa politică – neîncadrat, propus pentru încadrarea în Unităţi
de Muncă pe timp de doi ani; motivaţia veşnic nemulţumit, bârfind regimul cu toate ocaziile,
întreţine relaţii cu elementele ostile, aşteaptă declanşarea unui nou război. Ascultă posturile de radio
capitaliste şi propagă aceste ştiri. Sfidează membrii de Partid şi regimul”.36
“3. Filipescu M. Vintilă, născut în Drăgăşani; jud. Vâlcea; la 26 Mai 1916; cu domiciliul în
Craiova, strada Nicolcescu, Nr. 12; originea socială: chiabur; profesia: în prezent – fără profesie, în
trecut fost căpitan; apartenenţa politică: neîncadrat; propus pentru încadrarea în Unităţi de Muncă
pe timp de doi ani; motivaţia: deşi tânăr este leneş şi nu-I place să muncească. Îngâmfat şi veşnic
nemulţumit. Critică, aduce injurii şi se manifestă ostil regimului. Afemeiat şi reacţionar înarmat şi
aşteaptă o eventuală schimbare, ca să se răfuiască cu comuniştii. Periculos”.37
“4. Popescu B. Florea, născut în Enoşeşti; jud. Romanaţi; la 11 Octombrie 1908; cu domiciliul în
Craiova, strada Ştefan cel Mare, Nr. 67, originea socială: mic burghez; profesia: în prezent – zilier,
35
A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.4114, f. 1
36
Ibidem, f. 2
37
Ibidem, f. 11
în trecut – fost maior; apartenenţa politică – neîncadrat, propus pentru internarea în Unităţi de
Muncă pe timp de doi ani; motivaţia: bârfeşte şi comentează nefavorabil înfăptuirile regimului. Este
însă prudent şi perfid. Întreţine relaţii dubioase şi aşteaptă schimbarea situaţiei politice”.38
“5. Nicolescu I. Vasile, născut în Săpata; jud. Argeş; la 28 Mai 1905; cu domiciliul în Fâlfani, jud.
Argeş; originea socială: chiabur; profesia: învăţător; apartenenţa politică: fost P.N.L. Brătianu,
exclus din P.M.R.; propus pentru încadrarea în Unităţi de Muncă; motivaţia: aduce acţiuni
duşmănoase contra hotărârilor luate de guvern, lansează zvonuri alarmiste, intrigă populaţia contra
G.A.C. , aduce injurii la adresa U.R.S.S.”39
“La Reşiţa, un ţăran simplu a fost arestat instantaneu, deoarece fiind beat la ieşirea din restaurant a
cântat «Trăiască Regele», ceea ce însemna instigaţie, drept care a fost condamnat opt ani.”40
“La Lugoj, în 1950, un grup de proaspeţi absolvenţi de liceu, ce-şi dăduseră de puţină vreme
bacalaureatul, sărbătoreau succesul într-un restaurant din localitate. Veselie, puţin cu chef, la un
moment dat, unul din ei s-a ridicat de la masă şi a scos pieptenul din buzunar după care
îndreptându-se spre portretul atârnat pe perete al Anei Pauker, cu voce tare i-a oferit pieptenul său
să-şi aranjeze şi ea podoaba capilară răvăşită în stil revoluţionar.
[…] Toţi au fost arestaţi din restaurant şi condamnaţi între 5 şi 10 ani.”41
Tot în articolul 209 este prevăzut la secţiunea de “Subminare a
38
Ibidem, f. 23
39
Ibidem, f. 42
40
A.S. Marinescu – Op. Cit., p.311
41
Ibidem
economiei naţionale şi sabotajul contrarevoluţionar” că : “Distrugerea sau degradarea de natură să
submineze economia naţională, prin explozii, incendii sau orice alte mijloace […] se pedepseşte cu
muncă silnică de la 5-25 ani şi confiscarea averii.”42
Subminare a economiei naţionale a fost considerat incendiul izbucnit în podul liceului Mihai
Viteazul unde câţiva elevi “au fumat, unul a uitat chiştocul, s-a aprins lemnăria. Sabotaj.”43
“Lotul” elevilor de la Mihai Viteazul va efectua mulţi ani de închisoare.
Acestea sunt doar câteva din miile de “motive de arestare” pe care le oferă articolul 209.
Echivocul legilor şi “imaginaţia” anchetatorilor au extins posibilitatea de arestare asupra tuturor.
Se căuta prin aceste măsuri menţinerea unei stări de nesiguranţă, de teamă. Se dorea
depersonalizarea individului, docilitatea lui, întărirea convingeri că nimeni nu putea scăpa
“vigilenţei poporului”, care prin “braţul înarmat”, Securitatea, putea condamna pe cineva
pentru o simplă declaraţie de intenţie.
În general cei vizaţi de Securitate erau ulterior arestaţi:
22

a) pentru ceea ce făcuseră - deliberat sau asumându-şi toate riscurile şi implicit detenţia
(cazul grupurilor de rezistenţă, al “frontieriştilor”).
b) pentru ceea ce se bănuia că ar fi făcut (cazul “favorizaţilor”, “agitatorilor”).
42
Ibidem p.311
43
A. Mihalcea – Jurnal de ocnă, Edit. Albatros, Buc., 1994, p. 92
c) pentru ceea ce fuseseră cândva, cu ani în urmă, atunci
când nu încălcaseră legea şi virtutea unor legi viitoare.
d) pentru ceea ce reprezentaseră cândva (cazul politicienilor).

C) PRIMA NOAPTE ÎN ARESTUL SECURITĂŢII

În acest subcapitol voi căuta să prezint, prin câteva exemple, gândurile ce-l încercau pe cel
arestat în noaptea sau nopţile care preced viitoarea anchetă.
Acolo în arestul Securităţii el încearcă să-şi pună în ordine ideile, caută să răspundă la întrebările
care-l asaltează. Panica, teama de necunoscutul care-l înconjoară, impresiile lăsate de recenta
arestare, sunt foarte puternice.
Întrebări chinuitoare se nasc şi-l frământă: de ce sunt arestat? ce va urma ?, sau pentru cei arestaţi în
acţiuni anticomuniste: ce cunosc anchetatorii? cum au descoperit? cine mai este arestat? ce au
declarat ceilalţi? etc.
Răspunsul la aceste întrebări îl va afla într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, în funcţie
de durata anchetei, dar vor exista întotdeauna întrebări la care nu se va putea răspunde decât foarte
târziu: ce se va întâmpla cu familia mea? Voi mai fi liber vreodată? Soţia mă va aştepta acasă când
mă voi întoarce? etc.
Cea dintâi noapte în arestul Securităţii îl împinge pe cel arestat la stări contradictorii,
tulburi, care oscilează de la oboseală excesivă până la o dureroasă luciditate.
“În celulă am adormit imediat, dar somnul a fost scurt, probabil subconştientul mi-a ordonat
trezirea, fiindcă era absolut necesar să-mi pun în ordine gândurile pentru zilele grele ce vor urma
[…] . Prin urmare toată noaptea a fost o neagră şi istovitoare reflexie, noaptea bântuită mai ales de
întrebarea cine a trădat? , fiindcă toate datele îmi arătau clar acest fapt.”44
“M-a bătut plutonierul Popescu şi m-a aruncat în beci, peste nişte buşteni în întuneric şi a încuiat
uşa. Eram îngrozită, îmi era frig, eram dezbrăcată , bătută, am început să plâng.”45
“Eram mereu ameţit şi într-o permanentă stare de somnolenţă. Dormeam iepureşte, şi tresăream din
somn chinuit de coşmaruri, făceam eforturi mari să nu mă las stăpânit de ele.[…] eram epuizat
şi nu puteam să-mi adun gândurile. Când şi când, repetam rugăciunile pe care le făcusem şi atunci
când eram pe front. Presimţeam că mari primejdii mă pândesc.”46
“M-am aşezat pe un scaun … Nu-mi mai rămâne altceva, îmi zic, decât să mă ţin tare. Nimic
altceva decât să arăt că sunt bărbat. Mă vor lovi, mă vor schingiui, mă vor umili, mă vor lăsa
flămând, în frig, în promiscuitate, mă vor arunca-n ocne, poate mă vor împuşca […]”47
“Intrarea în celulă nu mi s-a părut sinistră, scârţâitul uşii la deschidere, ca şi zgomotul la închiderea
celulei, aproape că au rămas neînregistrate. Nu aveam decât o singură dorinţă, să fiu lăsat să-mi
odihnesc trupul complet epuizat şi mintea pusă la grele încercări.”48
Starea de confuzie care-l încearcă pe cel arestat este mare,
44
Ioan Giulvezian – Morminte ascunse, Edit. Timpul, Buc. 1996, p. 29
45
Interviu cu Ecaterina Săndescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, 12-13 Iulie 1997
46
I. Antohe – Op. Cit., p. 55
47
Teohar Mihadaş – Pe muntele Ebal, Edit. Clusium, Timişoara 1990, p.39
48
V. Blănaru – Flamură – Op. Cit., p. 81
amintirile îl năpădesc dureros, iar conştiinţa devine o povară.
Instinctul de conservare îl îndeamnă să-şi construiască o apărare, care îşi va dovedi fragilitatea la
ancheta ce va urma.
În faţa lungilor ani de detenţie care-l aşteaptă rămâne regretul că a avut posibilitatea de a
evada şi nu a făcut-o.
23

“În spate era un mic crâng, ce ieşea din Plevnei până la Construcţii, aş fi putut să fug pe acolo. Sau
să-I dau un pumn în cap, eram destul de solid […]”.49
“Dacă săream, mergeam în josul apei. Eu înotam foarte bine. Mă rog, am renunţat. Şi aşa a început
un calvar de şase ani.”50
“Îmi dădeam seama că pot uşor să dispar prin grădina unchiului meu, aceasta cu atât mai mult cu
cât securiştii nu aveau cu ei în formaţie, nici câini şi apoi să trec graniţa la sârbi. […]
Dacă mi-ar fi trăit părinţii, nu aş fi ezitat nici un moment […].”51

49
A. Mihalcea – Op. Cit., p. 45
50
Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997
51
Lucian Plapşa – Soarele de la Nord, Edit. Helicon, Timişoara 1998, p.25

CAPITOLUL III
Ancheta

ANCHETA

“Sfaturi pentru anchetat (valabile, oricând, oriunde): să vorbească puţin sau, mai bine zis, să
scoată cât mai puţine sunete pe gură. Economie de foneme. Nu numai să nu trăncănească, dar şi să
24

fie zgârcit la formulări. Întrebării «Îl cunoşti?» să i se răspundă cu «Da», iar nu «Da, îl cunosc.».
Între două cuvinte sinonime să fie preferat cel compus din mai puţine litere (Nu «rareori» ci «rar»)
[….] Să vorbească numai şi numai când e întrebat şi să se mărginească a răspunde – cât mai strict –
întrebării, fără a mai adăuga ceva. În tăcerile care se lasă în cursul
interogatorului – tăceri abile create de anchetatori – să se ferească a umple aceste penibile momente
luând el iniţiativa. E greu, dar e foarte important. Să nu cedeze ispitei conversative, ispitei de a
îndulci lucrurile prin declaraţii necerute. (Alt pericol: când anchetatorul spune «să discutăm liber»,
atunci se impune o atenţie mărită). Să mintă cât mai mult, întotdeauna, din principiu. Intercalarea
adevărului (chiar incoerent) rupe cursivitatea minciunii [….] Idealul ar fi ca adevărul să fie rostit
acolo unde e de neînlăturat: anul naşterii, numele părinţilor, domiciliul [….]
Din proprie iniţiativă să nu dea pentru nimic în lume vreun nume propriu. Nici un nume propriu
altul decât cel menţionat de anchetator [….]. Mai presus de toate să evite sinceritatea! Ca de foc, ca
de ciumă, ca de sirene, să se ferească anchetatul de sinceritate [….] Cel care a ales calea sincerităţii
nu va mai cunoaşte pacea cât va fi închis (şi mai târziu la fel): e mereu chemat, mereu solicitat,
mereu silit să vorbească, să-şi aducă aminte, să trădeze.”1
Parafrazându-l pe Steinhardt putem spune că principalele “legi” de care depinde
supravieţuirea celui anchetat sunt: să vorbească puţin, să răspundă strict la întrebări, să se
ferească de “discuţiile libere”, pline de capcane, să mintă cât mai mult, să se ferească de
adevăr, etc.
Respectând aceste reguli cel anchetat va fi întotdeauna cu un pas înaintea anchetatorilor săi.
Bătăile şi promisiunile îl vor încerca fizic şi psihic. De rezistenţa lui va depinde durata detenţiei
pentru că vinovat tot va fi găsit.

A) DEBUTUL ANCHETEI

Intrată în arestul Securităţii, victima a dispărut pentru societate, nimeni din familie nu va
afla unde se află cel arestat, este ca şi mort.
Soţia, părinţii, bat la uşile Securităţii, merg la Procuratură, la Miliţie, dar peste tot primesc răspunsul
“nu este aici”, “nu ştim unde este”.
La rândul lor ei sunt traumatizaţi, derutaţi căci nu cunosc motivele arestării, au trecut deja prin una
sau două percheziţii şi două sau trei anchete la Securitate.
“Aflat în arestul securităţii trăieşti cea mai cumplită perioadă a vieţii, iar condiţia celui hăituit,
batjocorit şi schingiuit în anchete suportă comparaţie cu aceea a ostaşului aflat pe linia întâi de
1
N. Steinhardt – Jurnalul fericirii, Edit. Dacia, Cluj – Napoca, 1997, p. p. 271-273
luptă în război.”2
Anchetatorul ştie că lipsa de comunicare, izolarea de lungă durată, monotonia, duce la depresiune,
deprimare, descurajare, disperare. În acest scop ancheta poate dura un an sau chiar câţiva ani, timp
în care, victima se gândeşte la toate micile aspecte ale vieţii sale, caută să-şi golească memoria, iar
această stare de permanentă încordare îi slăbeşte rezistenţa.
Monotonia primelor zile provoacă celui arestat o stare de anxietate, de izolare. Necunoscutul care-l
înconjoară îl sperie, nu-şi cunoaşte vina, nu ştie ce cunosc anchetatorii. Aşteaptă plin de
curiozitate şi teamă prima anchetă.
Programul de celulă la care este supus amplifică la maximum sentimentele care-l încearcă.
“Nu aveai voie să stai întins pe pat de la 5 până la 10 seara, ora stingerii [….]. O parte din timp ţi-l
petreci făcând paşi mici în cameră, paşi număraţi pe domeniul minuscul ce este al tău – celula, pa
care o măsori repede, trei paşi într-o direcţie, şi alţi trei înapoi, în cealaltă direcţie [….] La
Securitate timpul nu poate fi măsurat, celulele nu au ferestre şi nu vezi lumina zilei, iluminarea se
face continuu de un bec electric.”3
“ Vreau să spun că un an aproape, cât a durat ancheta, noi n-am văzut cerul. Eram într-o celulă
mare, cu un pic de geam acolo sus, atâta tot. Când ne scoteau la W.C., sau la anchetă, cu ochelari
negri, nu ştiai pe ce lume eşti.”4
Datorită stării de tensiune, presiunii psihice, întrebărilor
25
2
A.S. Marinescu – Prizonier în propria ţară, (vol.I), Edit. Du Style, Buc. 1996, p. 211
3
A.S. Marinescu – Op. Cit., p.213
4
Interviu cu Elena Arnăţoiu – Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, 15 Februarie 1997
dureroase, cât şi a luminii becului, aprins tot timpul, victima nu poate dormi multe nopţi.
Refacerea traseului memoriei cât mai în amănunţime se face în fiecare zi, în acest fel cel anchetat
încercând să găsească răspuns la situaţia în care se află.
Amintirile îl asaltează nemilos, se gândeşte tot mai mult la trecut , la familie, la prieteni, etc.
“Noaptea până adormeam, mă gândeam la mama. Mă gândeam şi la logodnica mea, care se găsea şi
ea în închisoare la Suceava şi care suporta ca şi mine aceleaşi nedreptăţi şi umilinţe. O ştiam
delicată, sfioasă, pudică şi mă înfiora că s-ar putea să nu reziste şi că va muri în puşcărie. Nici de
mine nu eram sigur că voi putea suporta acest calvar până la sfârşit.”5
Ancheta debutează, de obicei, printr-o întâlnire de rutină între anchetat şi anchetator.
Întrebările de început sunt politicoase, tonul este înţelegător, chiar manierat, declaraţiile fără
importanţă.
“La plecare, Vasilescu, cu ochii cârpiţi de somn, m-a supus unei salve de atenţii paterne.
«Ascultă, bă! Cum stai tu acolo? Ai căldură? Pătură ţi-au dat? Pat ai?»
Am dat din cap.[….]
«I-am spus Primului să aibă grijă de voi, să vă dea pături bune şi căldură la calorifer.»”6
“Prima dimineaţă de închisoare s-a ascuns în faţa ochelarilor negri care ni s-au pus şi s-a făcut
simţită prin îmbrâncelile şi înjurăturile
5
Gheorghe Bâgu – Mărturisiri din întuneric, Edit. Tehnică, Buc. 1993, p.21
6
R. Ciuceanu – Potcoava fără noroc (vol.II), Edit. Meridiane, Buc.1996, p.21
care m-au condus până la etajul întâi, în biroul locotenentului Ştefan. Acesta, după ce m-a servit cu
o ţigară, s-a purtat civilizat, punându-mi diverse întrebări [….].”7
Anchetatorul caută să şi-l apropie pe cel anchetat, să-l fac complice la un adevăr
dinainte stabilit: “noi ştim tot, voim să vedem doar cât eşti de sincer.”8
Câteodată cel anchetat primeşte hârtie şi stilou, şi i se cere să-şi facă autobiografia, sau să
relateze în amănunţime un fapt.
Această măsură a Securităţii avea un dublu scop: pe de o parte de a demonstra celui arestat că ei ştiu
totul şi că au făcut acest lucru doar ca să-l verifice, iar pe de altă parte de a afla unele amănunte de
care să se folosească apoi la anchetă.
“Scriam din nou şi expuneam totul cât mai pe larg. Totuşi unele părţi îl nemulţumeau şi-mi rupea
foaia care nu-I convenea.”9
“ « Este o declaraţie preliminară, mi-am zis, de verificare a sincerităţii mele », şi-am scris absolut
tot ce–am discutat.”10
În prima întâlnire, şi-n următoarele, anchetatorul repetă obsedant cuvintele, “fi sincer, spune
tot! ” Îl îndeamnă pe cel anchetat, să spună adevărul, îl sfătuieşte, ăl presează obsedant cu această
formulă confuză, îngrijorătoare şi plină de neînţeles, “spune totul, să spui totul, vrem să ştim tot, să
nu ascunzi nimic.”11
Cu acest îndemn, cei anchetaţi sunt trimişi în celulă “să se mai gândească”.
7
Ioan Giulvezian – Morminte ascunse, Edit. Timpul, Buc. 1996, p. 29
8
A.S. Marinescu – Op. Cit., p.209
9
Ion Antohe – Răstigniri în România după Ialta, Edit. Albatros, Buc.,1995, p.55
10
Teohar Mihadaş – Pe muntele Ebal, Edit. Clusium, Timişoara 1990, p.10
11
A.S. Marinescu – Op. Cit., p.12
“Mai reţin ca un fior rece, cuvintele lui: «Mâine să-mi spui adevărul! E păcat că eşti tânăr şi ai doi
copii! Dacă continui aşa, te vei nenoroci singur şi eu nu voi fi responsabil de ce ţi se va
întâmpla.»”12
“Să-l lăsăm să se gândească până mâine. Îi dăm o şansă, nu? […]
«- Ascultă aici, măi omule şi gândeşte-te bine la ce ţi-am spus, pentru că altfel îţi agravezi
situaţia.»”13
26

“[…] Acum dumnealui merge jos la celulă, acolo e răcoare, e singur, poate să mediteze în tihnă, să
se gândească ani lungi, pe îndelete şi când s-o hotărî să grăiască bate în uşa celulei.”14
Întâlnirea cu anchetatorul, ameninţarile subtile ale acestuia, gândul că trebuie să spună
“totul” fără să ştie despre ce anume este vorba, înlătură din mintea celui anchetat ideea că va
mai scăpa vreodată.
Calmul rămas se risipeşte în frică şi regrete. Frânturi de amintiri, ce-i par acum venite dintr-o altă
lume, îl tulbură. Încearcă să evadeze mental din acest univers necunoscut care îl împresoară, dar
frica îi paralizează toate gândurile impunându-I prezenţa mohorâtă a celulei.
“Descopăr cu groază că mi-e frică şi că sunt laş. Am intrat într-o lume despre care nu am nici cea
mai vagă idee.
[…] Îmi e frică, frică, frică, mă prăvălesc în ea ca într-o prăpastie, încercând în cădere să mă agăţ de
colţul de stâncă, apucându-I o clipă, urmărindu-mi apoi căderea în abisul de groază. Nu am stofă de
erou. Într-o noapte, un bărbat în lanţuri e târât pe cimentul
12
Ioan Ghiulvezian – Op. Cit., p.29
13
Lucian Plapşa – Soarele de la Nord, Edit. Helicon, Timişoara 1998, p.21
14
V. Blănaru – Flamură – 804 zile şi nopţi în lanţurile morţii, Edit. Speco, Buc. 1996, p. 104
coridorului, se aud lovituri sălbatice, omul urlă: nu-mi e frică de voi ticăloşilor! Mie mi-e.”15

B. SCOPUL ANCHETEI, ANCHETATORI

“Odată intrat în arestul securităţii, nu numai că nu trebuia să fii vinovat de ceva grav, dar erai deja
condamnat, căci Securitatea îi pedepseşte pe oponenţii Partidului Comunist Român nu pentru
crime, ci pentru că sunt oponenţi.”16
Anchetatorul, de cele mai multe ori nu are probe, el le creează folosind un întreg arsenal de torturi
fizice şi psihice.
El stăpâneşte şi foloseşte forma perversă a înfrângerii fiinţei umane. Apelează la toate subtilităţile,
speculează orice gest sau cuvânt, este un fin psiholog şi mai presus de orice, nu are scrupule. Tot ce
ştie, sau află prin teroare se întoarce împotriva celui anchetat care cade în capcana întinsă cu
abilitate.
Mecanismul relaţiei dintre anchetatori şi anchetat la demontat pentru prima oară cu Soljeniţân.
Anchetatul este pus să-şi inventeze singur vina, să se încredinţeze cu linguriţa, dar tocmai de aceea
mai înspăimântător, de realitatea culpei, pentru ca în final să-l încredinţeze el pe anchetator că este
vinovat.
Aliatul cel mai de nădejde al Securităţii, întreţinut cu grijă de aceasta a fost tocmai frica.
“În rarele mele clipe de luciditate absolută, rece, îmi era limpede că nu făcusem nimic care să mă
ducă în temniţă, şi-mi dădeam
15
A. Mihalcea – Jurnal de ocnă, Edit. Albatros, Buc., 1994, p.p. 83-84
16
A.S. Marinescu – Op. Cit., p.209
totodată seama că n-am scăpare. Era o asociaţie, monstruoasă, dar o înţelegeam. Starea aceea de
echilibru, de înţelegere calmă a situaţiei se spulberă iute, convulsiile instinctului de conservare
intrau în joc, treceam la cealaltă extremă şi tot cugetul meu nu era decât o imensă întrebare: de ce?,
care se repercuta ca ecoul unei bubuituri într-o peşteră, înebunindu-mă. Bestiile ştiau asta şi-şi
băteau joc de noi, ne priveau cum te uitai la reacţiile unui animal băgat într-o cuşcă, urmărindu-I
succesiunea stărilor sufleteşti, făcându-I chiar diagrame.”17
Anchetatorul poate să prelungească ancheta atâta timp cât doreşte.
“Ancheta durase trei luni. Ar fi durat trei ceasuri. Dacă s-ar fi urmărit să iasă la lumină adevărul. În
trei ceasuri nu pot încăpea însă condiţionarea victimei, distrugerea sistemului imunitar al gândirii
acesteia, educarea spaimei ţâşnite din instinctul de conservare în pragul peroxismului, lărgirea
membrelor fricii printre cei rămaşi afară – de fapt rostul ascuns, niciodată mărturisit al Marii
Vânători.”18
Prin bătaie, tortură, ameninţare, intimidare, dreptul de viaţă şi de moarte al
anchetatorului este exercitat din plin. Cel anchetat ajunge să fie convins că va fi condamnat la
27

moarte. O condamnare de chiar 20 de ani închisoare îl face să mărturisească: “îmi venea să chiui de
bucurie că nu mă împuşcă.”19
“Iată analiza acestui principiu de bază al «pedagogiei infernale»:
17
A. Mihalcea – Op. Cit., p. 119
18
Ibidem p.119
19
Interviu cu Ion Preda, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 24 Iulie 1997
se răspândeşte zvonul iminenţei unei calamităţi, înfăţişată ca «naturală»: o invazie, o epidemie, un
război, o creştere neobişnuită a preţurilor. Nici o sursă oficială nu confirmă şi nu infirmă, nu discută
zvonul, iar populaţia, îngrijorată, sceptică, revoltată şi totuşi receptivă îl comentează şi-I
examinează şi-l examinează pe toate feţele. Este perioada când societate îşi secretă fără să ştie,
organic aproape, anticorpii, mijloacele de rezistenţă la calamitatea care întârzie. Zvonul ajunge să se
dovedească fals, primejdia să fie uitată, astfel atunci când, pe neaşteptate, ea se înfăţişează, iar asta
se întâmplă întotdeauna, organismul pregătit pentru ea, o acceptă, o suportă şi chiar în ciuda
propriei voinţe, constată că proporţiile ei sunt sub aşteptare, sub capacitatea de luptă oferită de
anticorpi.”20
Anchetatorul fixează condamnarea, iar victima trebuie să se supună hotărârii sale.
Faptele sale trebuiesc neapărat încadrate în condamnarea dată de anchetatori.
Este cazul doamnei Elena Arnăuţoiu – Florea, sora locotenentului Toma Arnăuţoiu, liderul grupului
de rezistenţă anticomunistă “Haiducii Muscelului”.
Plecată din satul natal ea nu s-a mai întâlnit cu fratele ei, nu l-a ajutat cu nimic. Cu toate acestea a
fost arestată, supusă la anchete succesive, pentru că anchetatorii nu puteau concepe că ea este
nevinovată.
“M-au luat şi m-au tot chemat. «E imposibil, ziceau, atâţia sunt aicea şi tu nu te-ai băgat.»”21
Deşi vinovăţia ei nu a fost dovedită este condamnată la cinci ani
20
Doina Jelea – Cazul Nichita Dumitru, Edit. Humanitas, Buc. 1995, p. 170
21
Interviu cu Elena Arnăţoiu – Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, 15 Februarie 1997
închisoare pentru …. omisiune de denunţ.
Cel anchetat se luptă cu propria frică, cu ameninţările anchetatorului: că-i va fi confiscată
averea, că-i va rămâne familia pe drumuri, că-i vor aresta soţia.
Teama lui este abil speculată de anchetatori, tonul se schimbă, devine unul complice, iar celui
anchetat: se cere să fie sincer, să nu sufere el pentru alţii.
“Dom’ Cengureanu, mata eşti un om deştept, cu şcoală, cu experienţă, eşti o personalitate…. e păcat
să suferi pentru alţii…. Cu dumneata nu avem nimic…. ne dai un nume şi eşti liber…. Ce câştigi
dacă taci?….Un nume, atât…. şi ai cuvântul meu de ofiţer, c-ai să fii mulţumit.”22
Între anchetat şi anchetator se duce o permanentă luptă. Întrebările anchetatorului solicită o
atenţie mărită din partea celui anchetat. Răspunsurile acestuia trebuie să fie cât mai scurte, orice
greşeală îl poate costa ani grei de închisoare.
“Trebuie să dea dovadă de o mare capacitate de improvizare şi de agerime. Iar problemele de
aritmetică, ce derivau, de exemplu, din afirmaţia că doi or doi fac cinci îi solicitau o pregătire
intelectuală peste puterile. Se cerea aici o minte cu adevărat atletică, o iscusinţă deosebită de a
aplica într-un anumit moment logica, iar în clipa următoare a trece cu vederea cele mai grosolane
greşeli de logică. Prostia era la fel de necesară ca inteligenţa, şi nu era deloc o treabă uşoară să le
îmbine pe amândouă.”23
Scopul ultim al unei anchete a Securităţii este ca cel
22
V. Blănaru – Flamură – Op. Cit., p. 128
23
George Orwel – 1984, Edit. Hyperion, Chişinău, 1991, p.170
anchetat să recunoască o vină deja stabilită, să se recunoască în postura de “duşman al clase
muncitoare”, să recunoască forţa Partidului etc.

C. METODE DE ANCHETĂ
28

Anchetatorul a folosit două metode în a-şi atinge scopul, acela de a fi ajutat de anchetat, care
să-i servească probele şi de a implica cât mai mulţi oameni, unii încă liberi.
Una din metode era cea psihologică, iar cealaltă se baza pe folosirea forţei. Anchetatorii au aplicat
de la caz la caz, de la individ la individ una sau ambele metode în funcţie de rezultatele scontate.
De la început anchetatorul îşi exercită presiunea asupra acelui anchetat, afirmând de zeci de ori la
orice răspuns al acestuia că “nu este sincer”, că “ancheta ştie totul”.
Se urmărea prin orice mijloace intimidarea celui anchetat.
Acesta este şi cazul inginerului Vasile Maximovici, implicat în procesul de la Canal din 1952.
“Am introdus într-o cămăruţă la etajul II sau III care se încuia pe dinafară cu un lacăt special.
Întrebat asupra chemării mele, însoţitorul meu n-a dat nici un răspuns.
Atunci am simţit o primă zdruncinare a nervilor.
Peste câtăva vreme (peste o jumătate de oră, poate mai mult) a apărut un tânăr în civil. Comportarea
lui lăsa de dorit.
Scoală-te în picioare banditule – au fost primele lui vorbe. M-am executat. Întoarce-te cu faţa la
perete. M-am întors şi am ridicat mâinile în sus.
Mi s-a luat tot ce aveam prin buzunare, bani, ţigări, portofelul cu acte şi alte diferite mărunţişuri.
[….] Pe la orele 18.00 a venit un alt tovarăş cu un dosar pe care l-a pus pe masă, rămânând mut la
întrebările mele.
Abea spre seară şi-a făcut apariţia locotenentul major Manolache care întorcându-mă cu faţa la
perete a început să citească în dosarul de pe masă şi să-mi pună diferite întrebări legate de viaţa mea
particulară care m-au scandalizat.
La un moment dat am refuzat să mai răspund. Am fost bruscat, înjurat şi dacă n-am fost bătut e că
mă revoltasem într-atâta că eram în stare de orice.
Iată câteva din întrebările puse:
(Mi s-a atras atenţia să să-i vorbesc cu «D-le anchetator» pe când eu eram cotat «bandit». Cum şi
pentru ce nu mi s-a răspuns).
- Dacă cunosc o doamnă X? Dacă (şi aici urmează expresii triviale) am avut ceva cu ea? Cine e fata
din fotografie? Că doamna X, i-a mărturisit că trăiesc cu ea? Că va aduce acest lucru la cunoştinţa şi
copiilor mei, a soţului ei etc.
Care sunt prietenii mei din şcoală? Ce am scris în diferite ziare şi reviste, ce părere am despre
comunism? Dialectica?….
Trei ore (de la 9 până la 12 noaptea) de întrebări care nu aveau nici o legătură cu Canalul.

[….] Dimineaţa am fost epuizat şi am adormit pe masă.”24


Durata sau frecvenţa anchetei nu erau reglementate, unii dintre cei anchetaţi erau
scoşi la anchetă de mai multe ori pe zi, alteori treceau săptămâni sau chiar luni până când
mergeau la anchetă.
În ceea ce priveşte durata anchetei, putea fi scurtă de câteva minute, când anchetatorul îl trimitea pe
cel anchetat să meargă jos, să se mai gândească, timp de câteva ore, sau de câteva zile, ancheta de
tip "maraton".
Prin numărul mare de anchete şi prin durata lor se urmărea prăbuşirea psihică a celor
anchetaţi. ( vezi ANEXA nr. 7). Astfel, Toma Arnăuţoiu, conducătorul grupului de rezistenţă
anticomunistă “Haiducii Muscelului” a fost supus la 42 de anchete, dintre care patru anchete au
durat între 0 – 3 ore, 21 de anchete între 3 – 6 ore, 11 anchete între 3 – 6 ore, o anchetă între 10 – 15
ore, iar cinci procese verbale de anchetă nu au consemnate numărul de ore.25
Fratele său Petre Arnăuţoiu, membru al grupului, a fost supus la 37 de anchete, dintre care 11
anchete au durat între 10 – 15 ore, iar 11 procese nu au consemnate numărul de ore.26
Singura femeie care a rămas în grup până la sfârşit, Plop Maria, a fost supusă la 7 anchete, dintre
care 3 anchete au durat între 10 – 15 ore.27
24
A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.10843, vol1, f. f. 58-59
25
Informaţia aparţine Ioanei Raluca Voicu – Arnăuţoiu, fiica liderului grupului de rezistenţă
29

“Haiducii Muscelului”. Recent ea a publicat o lucrare despre acest grup numită Luptătorii
din munţi, Toma Arnăţoiu. Grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului,
detenţiei, Edit. Vremea, Buc. 1997.
26
Ibidem
27
Ibidem
O anchetă de tip “maraton” dura mai mute zile, timp în care anchetatorii lucrau în
trei schimburi, iar cel anchetat trebuia să răspundă la întrebări şi era păzit să nu doarmă.
Oboseala excesivă, mâncarea puţină aveau rolul de a înfrânge voinţa celui anchetat. Ca să scape
acesta declara tot ce au dorit anchetatorii, căci, depăşind limitele epuizării nu-şi dorea decât să
doarmă.
Este cazul inginerului Cernătescu Petru, condamnat la muncă la silnică pe viaţă în procesul din
1952 de la Canal.
“În timp de 8 zile şi 8 nopţi nu am fost lăsat să dorm un minut, ci am fost ţinut într-un lanţ de
anchete încât mi s-a umflat ceafa de nu mai puteam ţine capul în sus. În acest timp am fost
drogat cu o doctorie lichidă de nuanţă brună. Cred că datorită acestor ultime procedee, nesomn şi
drogare, voinţa s-a estompat tot mai mult încât la sfârşit nimic nu mă interesa decât să scap cât mai
repede de anchetă. Declaraţiile mele erau formulate şi scrise de organul anchetator, iar eu le-
am semnat numai.”28
Tot pe aceeaşi linie se încadrează şi mărturia inginerului Georgescu G. Topizlău, condamnat în
acelaşi proces.
“Din acea zi a urmat o serie de cercetări care au culminat cu anchetă «non stop», timp de cinci zile,
în care timp anchetatorii se schimbau iar mie, masa de dimineaţă, prânz sau seară mi se aducea în
biroul de anchetă, timp în care nu mi s-a lăsat măcar o oră de odihnă.”29
Chinul autobiografiilor devenea şi el obsedant, autobiografia cerută trebuia făcută de
zeci de ori şi textele
28
A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.10843, vol1, f. 4
29
Ibidem, f. 14
urmau să fie comparate cu date din informaţiile obţinute de la prieteni, colegi de serviciu, cât
şi cu alte biografii scrise înainte.
“Au început cu întrebările şi cu autobiografiile. Mi-au spus să-mi scriu biografia de când m-am
născut şi până când am fost arestat.
M-am apucat să scriu, gardianul care se uita prin vizetă mă tot îndemna să scriu. [….]
M-au chemat iarăşi la anchetă şi mi-au cerut să mai scriu încă o dată biografia. Căutam să
înregistrez ce am scris prima dată ca să nu schimb. Am scris şi a doua oară.
Dar, la anchetă mi s-a cerut încă o biografie. Îmi cereau să spun tot, că ei ştiu tot.”30
În cazul în care se afla în anchetă un lot adevărat, nu făcut de Securitate, anchetatorul
căuta să-I învrăjbească unul contra altuia pe cei implicaţi făcând tot soiul de acuzaţii pentru a-i
determina să dea vina unii pe alţii.
“La una din anchete m-a luat şi mi-a spus: «Soţul dumneavoastră a spus». Zic: «dacă a spus, vă rog
să-l chemaţi aici să spună în faţa mea.»
«A, aţi vrea dumneavoastră să-l vedeţi!»
«Nu, în situaţia asta n-aş prea vrea să-l văd, pentru că un om care minte mie nu-mi place.»”31
O altă metodă preferată de Securitate a fost confruntarea cu unul din membrii grupului
care a “mărturisit”. Pentru cel supus unei astfel de metode surpriza era totală, la fel şi şocul
30
Interviu cu Constantin Teja, Buc. 14 Noiembrie 1998
31
Interviu cu Mica Elena, Buc. 17 Martie 1997
provocat de mărturisirile prietenului său.
“Benone Milea fiind atras în cursă de Securitate a fost dus la Piteşti, unde ne-a denunţat pe toţi care
am fost în legătură cu Toma Arnăuţoiu.
[….] Eu fiind tânăr, am rezistat la bătaie. Au pus mâna pe telefon şi au zis: «Aduceţi pe Benone
Milea încoace». Gardienii l-au adus şi ăla s-a rezemat de sobă, că era frig şi a început să spuie:
30

«Domnule căpitan, am fost la Preda, în faţa lacului, ne-a dat mâncare şi avea şi o puşcă Z.B. după
uşă».
Atunci Cârnu zice: «Ei Preda, cei mai zici?»
«Da, domnule căpitan, aşa este.»
Am recunoscut şi am semnat în faţa lui Benone Milea care m-a trădat.”32
“Eu mă mai feream, nu voiam să spun, dar îl aveam pe Benone Milea în faţă. Stătea, parcă îl
văd, la o masă şi fuma şi îmi zicea: «păi nu ştii mă.»”33
Când anchetatorul era mulţumit de desfăşurarea anchetei, făcea celui anchetat mici favoruri”.
“Locotenentul Micutelu s-a adresat lui Toma: «Domnule Arnăţoiu, mai aveţi ţigări». Acesta a spus
că mai are câteva. Văd că scoate din sertarul mesei un pachet de ţigări «Carpaţi», a rupt de pe ele şi
I-a dat numai ţigările fără ambalaj.”34
Anchetaţii au fost şantajaţi cu ţigări, cu mâncare, au fost ameninţaţi de zeci de ori că le va fi
confiscată averea, că familia va rămâne pe drumuri, iar copiii vor fi eliminaţi din şcoli.
32
Interviu cu Ion Preda, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 24 Iulie 1997
33
Interviu cu Eugen Chircă, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 26 Iulie 1997
34
Interviu cu Victor Berevoianu, sat Sboghiţeşti, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 1 August 1998
Într-o fază “superioară”, anchetatorii foloseau instrumente special confecţionate care
făceau parte din arsenalul fiecărui serviciu de anchetă al Securităţii: bâte de lemn de diferite
grosimi, lanţuri de fier, vână de bou, cablu electric simplu şi împletit, răngi, bice cu plumbi,
bastoane de cauciuc, nuiele de diferite grosimi, patul de lemn de armă, cravaşă de cauciuc,
etc.
Folosirea bătăii avea o oarecare logică în absurdul unei anchete comuniste. În general bătaia era
folosită în urma “nerecunoaşterii” celui anchetat. O explicaţie în acest sens, o dă doamna Simina
Mezincescu, când spune că: “ Înţeleg motivaţia unei bătăi în timpul unei anchete, oricât de
necivilizat ar fi faptul. Vrea să afle ceva şi nu reuşeşte.”35
Constantin Noica vede în bătaie un prilej al anchetatorului de a verifica rezistenţa celui anchetat.
“ Probabil vrea să se asigure că poate obţine de la mineorice crea, şi în orice caz că nu sunt în
măsură să-i ascund nimic. Pretextul ţigării îi e la fel de bun ca ori care altul; sau fiindcă n-are alt
prilej să verifice de pe acum, de la început, cum stau lucrurile în ceea ce priveşte capacitatea mea de
a ascunde ceva, îl foloseşte pe acesta [….] Dacă aş ceda, brusc? Ar fi cea mai bună asigurare
pentru el că mă domină total, în timp ce ar fi o şansă pentru mine, tocmai, să-i pot ascunde ceva.”36
Existau diverse metode de bătaie: la rangă, cu cearceaful ud, bătaia pe piept etc.
“La Securitate îţi puneau cătuşele în mâini, îţi băgau mâinile după
35
Stelian Tănase – Anatomia mistificării , Edit. Humanitas, Buc. 1997, p.275
36
Constantin Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Edit. Humanitas, Buc. 1993, p.13
genunchi şi îţi puneau o rangă pe sub vinele picioarelor şi te puneau între două birouri şi stăteai
întors. Când îţi dădea cu ranga pe talpa piciorului, se zdruncina măduva oaselor, îţi venea în vârful
capului şi apoi înapoi în picior. Era exact ca un trăznet şi atunci îţi venea să spui tot.”37
“Ne-au dezbrăcat şi au pus cearceaful ud pe noi şi au început să dea. Eu am simţit prima lovitură,
mi s-a părut că s-au desprins picioarele de corp. Scopul cearceafului ud era să nu plesnească
pielea.”38
“Metoda bătăii pe piept consta din punerea pe piept a unei scânduri late şi pe spate alte scânduri
legate ambele la capetele lor. Cu un ciocan greu se aplicau lovituri pe scândura din dreptul
pieptului, care nu lăsa urme dar crea zdrobiri interne.”39
Aceste metode de bătaie alternau cu bătaia dezorganizată, spontană, rezultată în urma
“nesincerităţii” celui anchetat.
În acest sens avem declaraţia inginerului Garofeanu Gheorghe, implicat în procesul de la Canal din
1952.
“La refuzul meu de a semna, anchetatorul s-a repezit la mine şi a început să mă lovească cu
picioarele în gleznele picioarelor mele şi cu pumnii în stomac, cu toate că din spusele mele ştia că
sufăr de ulcer.”40
31

“Au adus vreo cinci sergenţi, între care şi Oprea. Bătaie, cădeam pe jos, iară mă ridicam… în jurul
unei mese. Îmi puneau mâinile pe birou şi cu o vergea de fier dădeau peste ele. Mă băteau ba
37
Interviu cu Victor Berevoianu, sat Sboghiţeşti, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 1 August 1998
38
Ibidem
39
A.S. Marinescu – Op. Cit., p.230
40
A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.1083, vol1, f. 20
unul ba altul. Şi parcă am vrut să mă bag aşa după sobă ca măcar capul să-l salvez, dar nu am putut,
că era îngustă firida aia.”41
“Cuprins de furie, m-a luat şi m-a dat cu capul de pereţi până a căzut tencuiala şi s-au văzut
cărămizile. Asta s-a întâmplat într-unul din birourile de la Malmaison. Mult timp, după aceea, am
avut vărsături.”42
“M-au chinuit, mi-au pus cătuşele de mâini la spate, m-au suit pe un scaun, după un scaun pe
o masă şi m-au atârnat de un belciug. Era un plutonier, unul Marinică. A întins lanţul, ţineau trei
inşi de lanţ, şi mi-a luat masa de sub picioare. M-au lăsat atârnat cu mâinile la spate. S-au rupt
mâinile, de atunci eu nu mai am muşchi la mâini.”43
Anchetatorii Securităţii au prelungit pe timp nelimitat durata anchetei, orice amânare
sau întârziere era în avantajul lor. Confuzia şi slăbirea rezistenţei pun stăpânire pe gândurile şi
trupurile celor anchetaţi şi rând pe rând cedează. Pentru unii convingerile politice de o viaţă scad,
valorile în care au trăit se prăbuşesc treptat, iar pentru alţii dispare chiar sensul vieţii drept pentru
care încearcă disperaţi să se sinucidă. Înfrânţi fizic şi psihic vor semna declaraţii date sub tortură,
declaraţii care le-au adus mulţi ani de închisoare.
Mai rămânea speranţa într-o judecată nepărtinitoare. Total neinformaţi, cei arestaţi au crezut încă
într-o justiţie adevărată, şi de aceea, marea majoritate a celor aflaţi în anchete au reacţionat astfel:
“lasă să scrie anchetatorul ce vrea, semnezi să termin mai
41
Interviu cu Ecaterina Săndescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, 12-13 Iulie 1997
42
Stelian Tănase – Op. Cit., p. 225
43
Interviu cu Constantin Tefeleu, sat Slatina, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 29 Iulie 1997
repede, să plec din acest infern şi, la Tribunal, voi spune tot adevărul judecătorului care îmi va face
dreptate.”44

D. SFÂRŞITUL ANCHETEI. PROCESUL

Viitorul condamnat nu ştie că în comunism autoritatea legislativă nu este separată de cea


executivă. Puterea executivă, legislativă, ancheta penală a Securităţii, Tribunalul şi autoritatea
ce urmăreşte executarea pedepsei sunt un tot inseparabil.
De asemenea cel învinuit de Securitate nu ştie că judecarea în Tribunalul Militar se bazează
necondiţionat şi total pe recunoaşterea acuzatului, despre care am aflat din subcapitolele
anterioare cum se obţinea. Recunoaşterea acuzatului este de cea mai mare importanţă şi lucrul
acesta a fost demonstrat în fiecare proces. Dovezile incriminante, dacă există, sunt înlocuite prin
recunoaşterea vinovăţiei celui ce declară sub propria semnătură că se face vinovat de activităţi ostile
contra statului, recunoscându-se un contrarevoluţionar.
De importanţă vitală este doar ce a stabilit ancheta, iar soarta celui anchetat este hotărâtă de
anchetatorul Securităţii.
Inginerul Gueritee Victor, participant ca martor la procesul “sabotorilor” de la Canal, din 1952,
spune că: “la instructaj, mi s-a spus să nu ne sfiim să spunem ce ni se cere, pentru că soarta tuturor
este pecetluită: pedeapsa cu moartea, aceasta fiind cerută
44
A.S. Marinescu – Op. Cit., p.241
de mitinguri muncitoreşti şi ca atare, indiferent de ce spunem noi, totul e terminat. Dar, ni s-a atras
atenţia că nerespectarea instrucţiunilor s-ar putea să ne coste….!
Deci, eu cu 4 – 5 zile înainte de proces ştiam că Vasilescu Nicolae, indiferent de mersul dezbaterilor
la Tribunal, va muri!”45
Cei judecaţi erau împărţiţi în loturi, în funcţie de gravitatea acuzaţiilor aduse.
32

“Lotul lor a fost primul, cu cei condamnaţi la moarte, după aceea au urmat cei cu 25 de ani, cu 20,
cu 15, cu 10, cu 8, cu 5 şi cu 3 ani.”46
În general procesele se desfăşurau într-un cadru restrâns şi doar la cei cu învinuiri mici putea asista
familia.
Au fost şi procese îndelung mediatizate, cu rol moralizator. În acest caz se înregistrează şi procesul
“sabotorilor” de la Canal, din 1952, unde asistăm la desfăşurarea unei adevărate campanii de forţă a
partidului.
Asupra acestui proces mă voi opri în acest subcapitol, pentru că aici se regăsesc toate elementele
unui proces comunist.
În 1952 au avut loc, la Canalul Dunăre – Marea Neagră, două procese publice, în care au
fost condamnate pentru acte de sabotaj 25 de persoane ce deţinuseră diferite funcţii administrative
pe şantier. Într-o şedinţă care a avut loc înainte de începerea anchetei şi la care au participat Iosif
Chişinevski, Al. Drăghici, Ghe. Pintilie, Al. Nicolski, Vladimir Mazuru, Mişu Dulgheru, George
Popescu şi consilierii sovietici Al. Mihailovici, Tiganov şi Maximov, din partea conducerii
comuniste a fost transmisă “sarcina” de a se
45
A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.10843, vol1, f. f. 42-43
46
Interviu cu Elena Arnăţoiu – Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, 15 Februarie 1997
organiza un “proces exemplar” într-un timp foarte scurt.47
După anchete de zi şi noapte, bătăi, ameninţări, după o virulentă campanie de presă (“Scânteia” 31
Aug. – 30 Oct. 1952) au fost pronunţate cinci condamnări la moarte “ – trei executate, iar pentru
celelalte două comutându-se pedeapsa în muncă silnică pe viaţă.
Atmosfera în care se desfăşoară procesul este una incendiară. “Sunt mulţi miliţeni, mulţi
soldaţi, multă securitate şi mulţi câini lupi, iar microfoanele, firele şi pâlniile uriaşe ale
megafoanelor instalate la intrare dau impresia unei organizări speciale, ieşite din comun.”48
În ceea ce priveşte completul de judecată, acesta a fost alcătuit din: general maior Alexandru
Petrescu – preşedinte, căpitan rangul II Baciu Teodor – judecător asesor, locotenent colonel Cocis
Gheorghe – judecător asesor maior magistrat – Teodorescu Ovidiu, procuror militar. 49 Cât
cunoşteau ei din procesul pe care urmau să-l desfăşoare aflăm din declaraţiile lui Cocis Gheorghe şi
Baciu Teodor, judecători asesori în proces.
Baciu Teodor, judecător asesor, declară că: “Cu 24 ore înainte de începerea procesului celor acuzaţi
de sabotaj am fost anunţat telefonic să mă prezint la Poarta Albă, în calitate de judecător asesor
[….].
Înaintea de începerea dezbaterilor nu am luat cunoştinţă de cuprinsul şi conţinutul dosarelor
celor ce erau judecaţi.”50
47
A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.10844, vol1, f. f. 11-14
48
Doina Jelea – Op. Cit., p. 168
49
A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.10843, vol1, f. 36
50
Ibidem, f. 131
Cocis Gheorghe, judecător asesor, declară că: “În luna august a anului 1952 (nu-mi amintesc data),
în ajunul zilei când trebuia să plec în concediu, am fost anunţat de contraamiralul Mihai,
comandantul marinei militare, să nu plec în concediu, deoarece voi primi pentru câteva zile o
misiune deosebită.
[….] Generalul Petrescu m-a informat că am fost numit, prin ordin foarte superior asesor popular
în procesul ce va avea loc la Poarta Albă, în care vor fi judecaţi sabotorii lucrării Canalului
Dunăre – Marea Neagră.
[….] Am intrat în completul de judecată fără să fi studiat dosarele sau declaraţiile celor
arestaţi”51
Maiorul în rezervă Teodorescu Ovidiu, procuror militar în proces, declară că: “Zilnic, colonelul
Dulgheru telefona la Bucureşti pentru a informa organele centrale asupra mersului anchetei.
[….] Personal n-am luat legătura cu nici unul din acuzaţi şi n-am verificat temeinicia sau
netemeinicia actelor…. rechizitoriul a fost făcut într-o primă formă la Constanţa, colonelul
Dulgheru a plecat cu el la Bucureşti, de unde s-a întors cu rechizitoriul întocmit.”52
33

Din prezentare acestor declaraţii, reiese clar implicarea directă a Securităţii în desfăşurarea
procesului, mai ales că, colonelul Cocis Gheorghe spune că: “Au asistat de asemenea la
desfăşurarea procesului (în culise) mai multe persoane civile şi militare, care veniseră din Bucureşti.
Dintre aceste persoane am reţinut pe gen. lt. Pintilie, gen. maior Mazuru şi colonel Dulgheru.” 5
Colonelul
51
Ibidem, f. 135
52
Ibidem, f. f. 180-181
53
Ibidem, f. f. 135-136
Baciu Teodor declară că: “După terminarea procesului a urmat sentinţa care a fost hotărâtă în
afara completului de judecată şi ni s-a prezentat să o semnăm.”54
În ceea ce priveşte martorii, nu erau admişi decât cei ai acuzării şi aceştia supuşi unui atent
“instructaj”.
“Ion St. Nicolae (martor): înainte de proces am fost chemat la securitate. Mi-au citit declaraţiile şi
mi-au spus să memorez ce scrie acolo şi să declar la fel când voi merge la proces.”55
“Gueritée Victor (martor): Înainte de proces cu o zi şi apoi cu trei ore (chiar în ziua
procesului) mi s-a făcut un instructaj cu ce trebuie să declar la tribunal.”56
“Garofeanu Gheorghe (martor în primul proces şi inculpat în al doilea): Când m-am prezentat în
faţa juriului pentru a depune mărturie, de după o perdea, din spatele mesei juriului, a apărut capul
ofiţerului de securitate, ce m-a condus cu maşina, şi care îmi făcea semn ameninţător ca nu cumva
să schimb declaraţia.”57
Probe în apărare, anchetatorul nu reţine, afirmând că este treaba apărării, martorii prezumtivi ai
apărării nu sunt citaţi ori sunt timoraţi şi ameninţaţi de anchetatori încât devin în majoritatea
cazurilor martori ai acuzării.
Orice spune cel acuzat spre a se apăra în instanţă nu este luat în seamă, primind o condamnare
indicată de anchetator şi niciodată proporţională cu fapta. Inginerul Cernătescu Petre declară că: la
începutul interogatorului meu, în instanţă, am încercat să retractez o declaraţie de la
anchetă, iar generalul
54
Ibidem, f. 131
55
Ibidem, f. 181
56
Ibidem
57
Ibidem
Petrescu Alexandru s-a răstit la mine, că nu mie permis să fac retractări.”58
În ceea ce-i priveşte pe avocaţii apărării, aceştia nu au voie să consulte înainte dosarele, iar apărarea
se face în condiţii grele de “recunoaştere” integrală a vinovăţiei de către inculpaţi.
În general, avocaţii apărării se mărginesc doar la a cere circumstanţe atenuante pentru clientul lor
care “regretă” faptele întâmplate.
Odată formele juridice încheiate, prin ştampilarea de către Tribunal a sentinţelor Securităţii,
orice victimă, fie ea apolitică, înţelege că nu există nici o speranţă din partea regimului de a fi
salvată.
34

58
Ibidem, f. 7

CAPITOLUL IV

Detenţia

DETENŢIA

“Prima lună şi ,în general, începutul vieţii mele în penitenciar mi se înfăţişează acum foarte
viu în imaginaţie. Dimpotrivă, din anii următori ai carierei mele de ocnaş n-am păstrat decât o
amintire mult mai confuză. Unii ani nu mi-au lăsat în creier decât o impresie unică : grea, monotonă
şi înăbuşitoare.
[…] Îmi aduc limpede aminte că, încă de la primii mei paşi în viaţa aceasta, am fost mirat că nu
găsesc în ea nimic care să mă izbească în chip cu totul deosebit, nimic extraordinar şi, mai cu
seamă, nici un lucru care să fi fost cu totul neaşteptat pentru mine. Tot ce vedeam mi se părea de
acum întrevăzut în imaginaţie, când , pe drumul exilului, încercam să-mi fac dinainte o idee despre
ceea ce mă aştepta. Dar apoi, aproape fiecare pas îmi era marcat de o mulţime de surprize bizare,
de fapte monstruoase.
De-abia mai târziu, după o destul de lungă şedere în ocnă, am putut să văd tot ce avea
exclusiv şi neaşteptat această existenţă. Mărturisesc că această mirare m-a urmărit de-a lungul
întregii mele vieţi de puşcăriaş şi că niciodată nu m-am putut resemna s-o o simt.”1
Surprizele la care se referă Dostoievski nu sunt altceva decât o lungă perioadă de privaţiuni
fizice, de încercări psihice la care este supus deţinutul politic pe perioada detenţiei.
În acest capitol voi prezenta câteva aspecte ale vieţii de puşcăriaş,
1
F. M. Dostoievski – Amintiri din casa morţilor, Edit. Humanitas, Buc., 1993, p.85
care sunt tot atâtea mijloace de tortură de înfrângere a voinţei.
35

Detenţia, prin duritatea gardienilor, prin condiţiile primitive de viaţă, şi mai ales prin durata ei era
ultima etapă în modificarea personalităţii celor supuşi acestor metode de represiune.
Tot ce se începuse prin anchetă, prin proces este acum desăvârşit prin foame, boli, frig, bătăi etc.

A. FOAMEA

“Foamea este instinctul primordial al vieţii. N-am suferit de sete fiindcă apă ni se dădea. Dar
tortura foamei am suferit-o cincisprezece ani. Ea poate anula în om toate celelalte instincte vitale.
Ea nu dispare decât odată cu moartea.
[…] Hrana noastră alcătuită dintr-o zeamă zilnică, de două ori pe săptămână câte un sfert de pâine şi
de cinci ori câte un turtoi, se reduce la, între o mie şi şase sute de calorii pe zi. Din asta rezulta o
foame halucinantă.”2
Foamea induce o stare de permanentă tensiune, măreşte inconfortul şi îşi urmăreşte
victima pe toată durata detenţiei. Spectrul foamei şi al morţii sunt permanente în mintea
deţinutului politic, îi pătrunde în gândurile cele mai intime distrugându-le, lăsându-l să resimtă în
toată greutatea şi eternitatea ei viaţa de închisoare. La Aiud şi-n celelalte penitenciare din ţară s-a
aplicat în perioada 1949 – 1950 un regim sever de înfometare. Scopul? De a distruge orice
urmă de
2
Nichifor Crainic – Memorii (vol. II), Edit. Humanitas, Buc., 1994, p.150
împotrivire din partea deţinutului politic, de a-l coborî pe acesta până la nivelul de animal ale
cărui simţuri sunt încordate numai pentru supravieţuire.
Obsesia foamei îi va urmări pe deţinuţii politici şi dincolo de zidurile închisorii, teama de moarte
prin înfometare le va ocupa în permanenţă gândurile. Fiecare deţinut visa să mănânce când va fi
liber până ce se va sătura din cele două feluri, socotite deliciile închisorii, fasolea şi arpacaşul
îndulcit cu marmeladă.
Dar, ce să mănânce deţinuţii politici?
“Mâncarea la Aiud era îngrozitor de puţină. Dimineaţa 250 grame ceai sec; la 12 00 , o ciorbă de
sfeclă şi un sfert de pâine, iar seara o ciorbă din coji de cartofi.”3
“Suntem 1200 de deţinuţi în barăcile suprapopulate, iar materiile prime de bază din care se face
ceea ce îngurgităm sunt apa şi murăturile.”4
“Dimineaţa ni se dădea o băutură maronie făcută, cred, din orz. La prânz şi seara, o zeamă în care
pluteau câteva boabe de arpacaj.”5
“Ciorba de ardei iuţi continua să ni se servească zilnic cu regularitate absolută, şi la prânz şi seara.
(Dimineaţa nu ni s-a dat niciodată nimic, decât nişte ghionţi cu înjurături). Era iute. Seara, era şi
mai iute.”6
“Mâncarea caldă era servită pe secţii, în trei reprize: dimineaţa o porţie de terci din mălai fiert de
300 grame, la prânz o porţie de
3
Ioan Gh. Mitucă – Schelete ambulante, în Arhivele “Totalitarismului”, An I, nr.1/1993,p.115
4
Alexandru Mihalcea – Jurnal de ocnă, Edit. Albatros, Buc., 1994 p. 214
5
Constantin Cesianu – Trei gamele în plus, în Arhivele “Totalitarismului”, An I, nr.1/1993,p.116
6
Teodor Mihadeş – Pe muntele Ebal, Edit. Clusium, Cluj Napoca, 1996, p. 118
arpacaş fiert în apă de circa 500 grame, seara se repeta felul de la prânz.”7
“De dimineaţă de la cinci ne trezeau, stăteai pe marginea patului şi-ţi aduceau o leacă de zeamă
maronie, nu ştiu ce era, cu o bucăţică de pâine şi o bucăţică de zahăr. Asta era mâncarea de
dimineaţă. La prânz ni se dădea un singur polonic de zeamă de varză acră, în care fierbeau arpacaş,
şi cu o bucată de mămăligă mucegăită.”8
“Dimineaţa ne dădeau 100 grame pâine şi cu cafeaua aia. La prânz ne dădeau o zeamă chioară şi cu
o bucată mare de turtoi din care mâncam numai cojile.
Seara ne dădeau fasole sau arpacaş cu burtă de vacă. Scoteam burta şi o puneam în nişte cârpe la
uscat şi mâncam doar arpacaşul. Burta aia o mâncam mai târziu.”9
“Mâncarea întreagă era 250 grame de pâine pe toată ziua şi ciorbă de varză de gulii tăiate cu
toporul.”10
36

Lipsa îndelungată a mâncării ducea la o foame halucinantă, care îmbrăca formele cele mai
variate de manifestare.
Cea mai obişnuită era aceea de a povesti ore întregi cum se pregătesc diferite mâncăruri în lumea de
afară. Oameni care poate n-au intrat o dată în bucătărie, deveneau subit specialişti imaginari,
povestind cum se pregăteşte cutare sau cutare fel de mâncare, neuitând să adauge ultimul condiment
sau ultima doză de sare. Atunci toată lumea tăcea cu urechea aţintită la “bucătarul”
7
Constantin Lăţea - Exterminarea prin moarte naturală, în Arhivele “Totalitarismului”, An I,
nr.1/1993,p.119
8
Interviu cu Elena Arnăuţoiu - Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, 15 Februarie 1997
9
Interviu cu Mica Elena, Buc. 17 Martie 1997
10
Interviu cu Ion Preda, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 24 Iulie 1997
care vorbea.
Himera unor pantagruelice festinuri îi ajuta pe deţinuţi să evadeze din realitatea dureroasă în care se
aflau. Era o refulare a foamei şi atunci deţinuţii se refugiau în povestirea şi enumerarea acestor
reţete. Povestiri gastronomice, povestiri despre restaurante faimoase româneşti şi europene,
întâmplări cu mese opunente, cu mâncăruri rafinate descrise amănunţit, umpleau timpul
înfometaţilor care salivau de plăcere în amintirea unor evenimente culinare din trecutul îndepărtat
cu care mulţi dintre nu se vor mai întâlni niciodată.
În celulele cu indisponibili sau inapţi de muncă, ocupate în general de bătrâni, de bolnavi sau de cei
inactivi din lipsa locurilor de muncă, discuţiile despre meniu erau mai lungi, cu comentarii şi
pronosticuri pentru a doua zi.
“Povesteam cum se face brânza de burduf şi caşcavalul, că brânza de burduf se dospeşte, se
frământă, se dă prin maşină şi apoi se îndeasă în burduf. Că, caşcavalul se lasă la dospit, apoi se
opăreşte, se pune în tipare. Salivau toţi, aveau poftă.
Când mi-a venit a doua oară să povestesc, au zis: «Domnule Berevoianu a fost frumoasă povestea
dumitale, dar acum fără brânză şi caşcaval.»”11
Chinurile foamei se prelungeau în noapte.
“În somn cu toţii visam că mâncăm. Se făcea că stăm la mese îmbelşugate, cu pâine multă şi
castroane pline de mâncăruri grase şi groase, cu bucăţi mari de carne macră înlăuntru, şi atunci
maxilarele noastre se porneau să macine-n vid, iar dintre ele, aşa
11
Interviu cu Victor Berevoianu, sat Sboghiţeşti, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 1 August 1998
adormiţi cum eram, se putea vedea cum se pornesc la vale prelungirile de salivă ale imaginarului
ospăţ abundent stârnit în vis. Când ne trezeam, ne uitam holbându-ne în jur, schiţând un fel de gest
de apărare, ca nu cumva să se mai atingă şi altcineva de bunătăţile noastre […]”.12
“Cum să nu te cutremuri când preotul din celula vecină moare de inaniţie povestind «la perete» un
vis minunat pe care îl avusese: «O mămăligă mare din care mânca şi nu se împuţina deloc!»”13
Altă formă de halucinaţie era adorarea pâinii nemâncate.
“Mi-aduc aminte de un învăţător foarte dotat ca inteligenţă. N-a vrut să mai mănânce pâinea. O
punea bucată lângă bucată pe drevele ferestrei şi o contempla cu o religiozitate mistică, aşa cum
anumiţi călugări catolici contemplă sfânta împărtăşanie. Când a simţit că moare, avea şapte bucăţi.
Le-a cerut, le-a mâncat, dându-şi sfârşitul cu pâinea adorată de el.”14
Forma cea mai primejdioasă a halucinaţiei o trăia înfometatul când ajungea să confunde bucata de
săpun cu cea de caşcaval. Cei care îşi mâncau săpunul mureau.
Punctul culminant al foamei înainte de moarte este casexia, un fenomen des întâlnit la deţinuţii
politici. Este o formă fiziologică provocată de o foame maximă. În câteva zile toţi se umflau arătând
ca nişte obezi. Umflătura începea de la picioare şi se ridica necontenit până cuprindea corpul şi
membrele. Umflaţi peste măsură, respiraţia le devenea greoaie, gesturile se
12
Teodor Mihadaş – Op. Cit., p. 122
13
Constantin Cesianu – Art. Cit., p. 116
14
Nichifor Crainic – Op. Cit., p. 189
moleşeau. Caxesia prevestea moarte sigură. Prin ea ultimul strop de voinţă era înfrânt.
37

Pentru a-şi amăgi foamea permanentă, deţinuţii politici ajung să mănânce orice:
frunze, iarbă, şerpi, lăcuste , câini etc, orice ar fi completat cât de cât lipsa de vitamine.
“Am băgat frunza în gură, am mestecat-o, nu era prea scârboasă, era cleioasă, dar, însă ,gustul de
clei îmi era plăcut, îmi aducea aminte de kilogramele de clei de prun, de cireş, de vişin, înghiţite în
copilărie[…].”15
“De vreo două nopţi auzeam cum venea la capul meu un şoarece şi se ospăta din rogojina pe care
dormeam.
M-am gândit ce-ar fi să-l prind şi să-l mănânc.”16
“Nişte brigăzi care erau la Valea Neagră, au găsit un somn de vreo doi metri, fusese împuşcat de
nişte avioane care făceau tragere.
Somnul era dat la mal şi deţinuţii au tăiat fiecare cât au putut din el. Noaptea au mâncat somn din
ăsta care era mort de câteva zile. Şi s-au intoxicat şi le-a fost rău.”17
“Făcusem rost de o sârmă şi printr-o gaură de şoarece trăgeam boabe de porumb dintr-o încăpere
alăturată. Unii care erau mai lacomi băgau şi-n gamele, învăţătorul Virgil Marinescu nu prea avea
dinţi şi punea apă în gamele să le mai înmoaie.”18
Ioan Giulvezian, fost deţinut politic spune că în colonia de muncă de la Capul Midia, deţinuţii au
mâncat câinele comandantului.
15
Paul Goma – Gherla, Edit. Humanitas, Buc. ,1990,p. 9
16
Nistor Chioreanu – Morminte vii, Institutul European, Iaşi, 1992, p. 223.
17
Interviu cu Ion Preda, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 24 Iulie 1997
18
Interviu cu Eugen Chircă, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 26 Iulie 1997
O alta formă traumatizantă a fost teama obsesivă a deţinutului de a nu i se lua din
porţie.
La Gherla, pâinea şi marmelada odată ajunse în celulă erau aranjate în ordine şi în fiecare zi, unul
alegea primul, şi apoi în rând, a doua zi urma al doilea etc.
Specific Jilavei este felul de a recântări feliile (raţiile zilnice) de pâine, în aşa fel încât să existe
egalitate, fiecare felie să aibă 100 de grame. În acest scop existau în celule câteva cântare simple
confecţionate19 şi cu mare grijă ascunse şi care se foloseau de către deţinuţi pe grupe de zece.
La Miercurea-Ciuc, suplimentul de mâncare era dat femeilor în ordinea paturilor în care stăteau.
Acolo unde se oprea suplimentul, se lega o fâşie de cârpă de o anumită culoare. De exemplu o cârpă
roşie – pentru supa chioară, galbenă – pentru supa cu filamente de carne, verde – pentru fiertura de
arpacaş, neagră – pentru zgârciuri etc.
Pentru mulţi deţinuţi politici mâncarea era un barometru. Dacă se îmbunătăţea era un semn
bun, era limpede că situaţia internaţională devenea favorabilă, iar dacă se înrăutăţea era de la sine
înţeles că vor urma represalii împotriva deţinuţilor din pricina unor atitudini dure luate de americani
care nu mai tolerau abuzurile sovietice în spatele Cortinei de Fier.
La Soljeniţân nu există o “pagină a foamei” , dar preferinţele se văd chiar de la începutul
primului volum unde sunt surprinse, în
19
Cântarul consta dintr-un beţişor echilibrat las mijloc de o sfoară care era ţinută în mână de
un deţinut; de fiecare capăt al beţigaşului orizontal, atârnau câte o aţă, de care era prins un
beţişor de lemn ascuţit, fiecare dintre aceste două beţişoare se înfigeau în câte o felie de
pâine. Se cântăreau până când balanţa devenea orizontală, adică se echilibra.

mod magistral, consecinţele unei înfometări îndelungate într-un univers concentraţionar.


“În anul 1949, dădurăm câţiva prieteni şi cu mine peste o nota remarcabilă publicată în revista
Academiei de Ştiinţe «Natura». Se relata cu litere mici, că în bazinul Kolâmei 20, cu prilejul unei
campanii de săpături, se descoperise o lentilă de gheaţă subterană, mărturie a unui străvechi curent
de apă prins de îngheţ, şi în acest curent, prinşi şi ei de îngheţ, reprezentanţii unei faune fosile vechi
de vreo zece mii de ani.
Peşti sau tritoni, se conservaseră într-o astfel de stare de prospeţime, după declaraţiile savantului
corespondent al revistei, încât participanţii, odată topită gheaţa îi mâncaseră pe loc cu plăcere.
Micul număr de cititori ai acestei reviste au fost, fără îndoială foarte miraţi să afle că peştele este în
38

stare să se conserve atâta vreme în gheaţa. Dar şi mai puţini au fost cei care au putut să pătrundă
sensul veritabil şi eroic al acestei note imprudente. Cât despre noi înţeleseserăm imediat. Ne-am
reprezentat cu vivacitate scena în cele mai mici amănunte: participanţii spărgând gheaţa cu o grăbire
exacerbată, călcând în
Picioare sublime interese ale ichtiologiei, dând din coate iată-I disputându-şi bucăţile de carne
milenară târându-le până la foc, dezgheţându-le şi săturându-se.
Dacă am înţeles, e fiindcă noi înşine eram dintre participanţi, fiindcă eram membrii ai celui puternic
Arhipelag, singurul de pe faţa pământului în stare să mănânce triton.”21
20
Capitala insului Magadan, regiune, complet izolată, unde nu se putea ajunge decât pe mare,
Kolâma a devenit simbolul Gulagului. Condiţiile inumane au fost descrise în nuvelele lui V.
Şalamov
21
Al. Soljeniţân – Arhipelagul Gulag, (vol. I), Edit. Univers, Buc., 1997, p. 5
Închei acest subcapitol, continuând ideea lui Soljeniţân despre consecinţele înfometării în
universul concentraţionar.
Efectele unei înfometării prelungirii au fost:
a) crearea unei întregi galerii de morţi – vii (subnutriţi, distrofici, cu gingii însângerate, cu
evitaminoză, cu tulburări de vedere);
b) nebunia – au fost oameni care au înnebunit de foame;
c) anularea demnităţii, voinţei – deţinuţi, foşti înalţi demnitari, diplomaţi, politicieni, s-au
bătut pentru un supliment de mâncare, au adunat mâncare de pe jos sau şi mai grav au
devenit “turnători” pentru un polonic de mâncare în plus.22
d) oportunismul – 14 ani de închisoare au reuşit să–l determine pe un fost ministru şi
profesor universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti să declare că nu există
Dumnezeu în schimbul suplimentului de mâncare.23

B. BOLILE

Şocul provocat de arestare, duritatea anchetei, privaţiunile detenţiei amplifică la deţinuţii


politici bolile mai vechi sau nasc noi boli.
Expuşi bolilor erau oamenii mai în vârstă, cei de la oraş etc, dar în general toţi cei care au trecut
prin închisoare au purtat mulţi ani cu ei o boală moştenită acolo.
Supus frigului, muncii excesive, hranei insuficiente sistemul imunitar al organismului se erodează
lăsând loc bolilor care în cele
22
A.S. Marinescu – Prizonier în propria ţară, (vol.I), Edit. Du Style, Buc. 1996, p. 34
23
Este vorba de Nichifor Crainic, vezi A.S. Marinescu – Op. Cit., p.209 şi
Teodor Mihadaş – Op. Cit., p. 131
mai multe cazuri provoacă moartea (vezi ANEXA nr. 8).
Bolile specifice închisorii erau: pneumonia, bolile de stomac, tuberculoza, frunculoza, febra
tifoidă, bolile de inimă, bolile de rinichi, etc.
Suferinţa fizică, îi aducea pe deţinuţii politici până în pragul capitulării când sunt şantajaţi cu
tratamentul medical pentru a colabora.
În acest subcapitol, mă voi mărgini a face o scurtă prezentare, prin exemplificări, a bolilor de care
sufereau deţinuţii politici, a “tratamentelor” pe care administraţia penitenciarelor înţelegea să le
acorde, insistând în final pe efectele bolii în procesul de modificare a personalităţii.
“Pe mine [n.n. Simion Mezincescu] m-au trimis la Jilava, imediat. Aveam ulcer şi m-am chinuit
îngrozitor din cauza durerilor. Îmi amintesc că la un moment dat, ni s-a dat, timp de 45 de zile
cartofi deshidrataţi. Erau foarte buni, dar eu nu puteam să-i mănânc, fiindcă după aceea mă
zvârcoleam de durere.[…]
M-au trimis la Miercurea-Ciuc, din cauza ulcerului. Acolo era o apă feroasă. Ca rezultat ulcerul
meu s-a combinat «fericit» cu o gastrită. Ajunsesem, o dată la două zile, fără să beau multe lichide,
de umpleam un lighean de lichid.
39

[…] am făcut gripă cu 40 de grade. Nu puteam dormi nici dedesubt, nici deasupra, fiindcă aveam
asemenea frison, că mişcam trei rânduri de paturi.”24
“Pe un ger de crăpau pietrele, ne scoteam scoteau săptămânal la baie sau la curăţit zăpada. Am făcut
o pneumonie dublă.
24
Stelian Tănase – Anatomia mistificării , Edit. Humanitas, Buc. 1997, p. p. 428-429
Temperatură, transpiraţie, frisoane ca la friguri, tuse, expectoraţie. Pneumonia dublă îmi dădea o
zacere penibilă, simţită în tot organismul şi prelungită peste termenul ei din lipsa totală de
medicamente.”25
“M-am îmbolnăvit de febră tifoidă. Am fost primul caz. Febra tifoidă era o treabă care nu le făcea
onoare şi atunci nu o declarau. Eu aveam dimineaţa 37 o cu 5, 37o cu 8 şi pentru că nu aveam 38o
dimineaţa plecam la lucru. Când ajungeam la lucru aveam vreo 39 o – 40o. Şi aşa am dus-o eu vreo
săptămână până au început să se îmbolnăvească şi alţii. Şi atuncea s-a anunţat epidemia de febră
tifoidă şi ne-au dus la Galaţi.”26
“Eram la închisoarea Piteşti şi la un moment dat a izbucnit o molimă de frunculoză. Am văzut
fruncule cum nu credeam că se pot vedea. Eu am avut doar vreo 60 sau cam aşa ceva. Era unul care
avea vreo 150 de frunculi. Şi era unul din Brădet, Săndulescu care avea un singur fruncul care-i
acoperise tot spatele, era ca un vulcan, mă mir că a mai scăpat.”27
Febra puternică îi provoacă în unele cazuri, deţinutului politic, stări de delir, de confuzie. Este cazul
doamnei Ecaterina Săndescu care spune că: “vedeam că vine dintr-un colţ un păianjen mare cât gura
mea. Atunci urlam de frică, nu mai ştiam de mine. De multe ori cu cearceaful mă strângeam de gât
fără să-mi dau seama. Sau vedeam moartea, un schelet lung, lung, care zicea către mine: «te omor,
te omor»”.28
25
Nichifor Crainic – Op. Cit., p. 155
26
Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997
27
Ibidem
28
Interviu cu Ecaterina Săndescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, 12-13 Iulie 1997
“Deşi tânăr şi încă destul de robust, am fost şi eu doborât de febră. Două zile n-am mai ştiut de
mine. Realizam doar ca prin vis că, din când în când, mi se dădea de băut, mi se ştergea faţa de
sudoare şi mi se răcorea fruntea cu o cârpă udă. Era singurul ajutor pe care mi-l puteau da colegii de
celulă rămaşi teferi.
[…] În cele cinci – şase săptămâni cât a durat epidemia, au pierit nouă deţinuţi. Majoritatea
victimelor au fost oameni mai în vârstă, foarte slăbiţi cărora le-a cedat inima din cauza temperaturii
prea ridicate.
Doctorii deţinuţi, care se aflau printre noi, pretindeau că, dacă li s-ar fi administrat cea mai banală
medicaţie pentru a le scădea febra, ar fi putut fi salvaţi.” 29 Tratamentul medical, după cum s-a văzut
şi din aceste exemple, era în cele mai multe cazuri inexistent, sau când se făcea era de cele mai
multe ori aplicat greşit.
“Am văzut oameni murind. A muri doctorul Roşu, s-a îmbolnăvit de apendicită. Ăştia l-au luat să-i
facă operaţie. Le-a spus să nu-i facă rahianestezie că reacţionează rău. Nu l-au ascultat şi i-au
produs o paralizie a intestinelor şi pe chestia asta a murit.”30
“La analize a ieşit febră tifoidă şi mă supralimentau, deşi eu nu aveam voie să mănânc orice. Şi mi-
am distrus intestinele!”31
“Aparatul de la spitalul penitenciarului era vechi şi uzat. Zadarnic eram radiografiat căci nu se
vedea nimic. Cum efectele blocării rinichiului erau asemănătoare cu cele de colibaciloză – de care
nu
29
Ioan Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele (vol III), Edit. Albatros, Buc., 1992, p. 122.
30
Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997
31
Interviu cu Ecaterina Săndescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, 12-13 Iulie 1997
suferisem niciodată – mi s-a pus diagnosticul greşit şi mi s-a dat un tratament absurd.”32
Efectele bolii asupra moralului deţinutului sunt deosebit de importante. Şantajul bolii
alături de cel al foamei provoacă deţinutului politic o cădere fizică şi psihică , introduce o
stare de pesimism , de conştientizare a limitelor proprii , dintre care una este moartea.
40

Receptivitatea scade, nu mai este conştientă decât pentru un număr restrâns de lucruri, celula cu
mizeriile ei, gardienii cu brutalitatea lor, bolile, ea nu mai poate depăşi zidurile închisorii.
Deţinuţii politici realizează că viaţa lor intră într-o repetiţie, aceleaşi boli. Devin incapabili de
noutate, trăiesc propria boală cu intensitate înregistrând egoist fiecare moment al ei.
“Fiecare bolnav este convins că ceilalţi sunt simpli simulanţi. Medicii deţinuţi semnalează caraliilor
numeroase cazuri de simulare suspecte. Pe puţinele medicamente distribuite câte unui bolnav sunt
cântărite din ochi şi cu mintea mai exact decât ar face o balanţă farmaceutică de precizie […]
Colonelul Marinescu, bolnav de nervi, izbucneşte de câteva ori pe zi în plâns isteric, e considerat
teatralist. Ţăranul Benea, din satul lui Blaga, e paralizat şi trebuie dus pe braţe la tinetă. Cu greu
găsesc pe cineva care să-mi ajute a-l purta pe «hoţul ăsta».”33

32
Nichifor Crainic – Op. Cit., p. 157
33
N. Steinhardt – Jurnalul fericirii, Edit. Dacia, Cluj – Napoca, 1997, p. 99.
C. TORTURA FIZICĂ

“Nu mai ştiu nici ce caraliu a dat, nici ce deţinut a primit prima palmă la Salcia. A fost
năpraznică, năucitoare, pe plesnit la podidit sângele. Îmi aduc, însă, perfect aminte, după mai bine
de 31 de ani, unde s-a întâmplat – pe malul Dunării, în zăvoiul de sălcii de unde scoteam pământ
pentru dig.”34
Un loc important în cadrul procesului de modificare a personalităţii în sistemul concentraţionar din
România îl ocupă tortura fizică.
Motivele erau numeroase, şi în acest sens Paul Goma spune că regulamentul închisorii era împărţit
în: “Deţinutul este obligat să …” şi “Deţinutul i se interzice cu desăvârşire să …” Nu aveai voie: să
stai în pat în timpul zilei, să vorbeşti tare, să faci semne la ceilalţi deţinuţi, să scrii, să citeşti,
să fii intelectual,… să fii om etc.
“Mai adaug că le era extrem de uşor să ne prindă în culpă din moment ce aproape totul ne era
interzis. Am mai spus că râsul, plânsul, cântatul, vorbitul tare erau interzise. Sinuciderea – interzisă.
Cel care era prins încercând să se sinucidă primea o bătaie soră cu moartea. Greva foamei –
pedepsită. A te întinde pe pat – crimă. A dormi în timpul zilei, chiar stând pe bancă – pedepsit.
Interzise creionul şi hârtia. Interzis fumatul. Interzis a te uita pe fereastră. A intra în contact cu
celulele vecine şi câte şi mai câte…”35
34
Alexandru Mihalcea – Op. Cit., p. 194
35
Lena Constante – Evadare imposibilă, Edit. Fundaţia Cultura Române, Buc., 1993, p. 22.
La ieşirea la “plimbare”36 “Nu era permis să vorbeşti, nu era îngăduit să te uiţi la cer. Trebuia să ţii
nasul şi ochii în pământ, nu ca o formă a penitenţei, anumite ordine monahale o practică liber –
consimţit; ci ca modalitate de umilire, ca o expresie a înlosirii.”37
Evident că un asemenea regulament era încălcat deseori urmând invariabilele pedepse.
“Mama când m-a văzut, m-a îmbrăţişat şi nu mai puteam scăpa din încleştarea ei. Nu am apucat să
urc în pat că au venit miliţiencele şi m-au dus la birou. Ofiţerii de serviciu, m-au întrebat cum mă
cheamă şi cine era femeia căreia i-am sărutat mâna. I-am spus că era mama. Au ţipat la mine şi m-
au mustrat că am călcat regulamentul. I-am spus că n-am ştiut că n-am voie să sărut mâna celei care
m-a născut şi crescut. M-a ameninţat că mă va duce la carceră, dar nu m-au dus. În schimb au dus-o
pe mama în altă celulă.”38
“Eu făceam de pază, noaptea păzeam un depozit, după o zi de lucru. Eu nu mai făcusem planton, că
nu făcusem armata şi m-a luat somnul pe o bancă. M-a strigat cineva: planton dormi. Eu am zis că
nu dorm, ci că mă odihnesc. A venit la mine, m-a zgâlţâit, mi-a dat câteva palme. M-a întrebat
gardianul că de ce dorm. Până la urmă mi-au dat trei nopţi de carceră. Ziua mergem la lucru, iar
noaptea la carceră.”39
41

“Le simţeam răsuflarea, puţeau a rachiu. Tu ce-ai fost mă? Doctor, avocat, contabil…Bă, da
prost mai eşti? Invariabil. La
36
Plimbarea se făcea 10 minute în curtea interioară a penitenciarului. Frecvenţa ei era în funcţie
de starea sufletească a gardienilor.
37
Alexandru Mihalcea – Op. Cit., p. 50
38
Interviu cu Elena Arnăuţoiu - Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, 15 Februarie 1997
39
Interviu cu Eugen Chircă, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 26 Iulie 1997
fiecare. Şi ploaia de pumni, iureşul de cizme date în fluierul piciorului, lovituri în carne.
Ploaie înteţită de pumni la «student»”.40
Folosirea torturi ca metodă de modificare a personalităţii a fost făcută cu succes în
“reeducarea”41 de la Piteşti. Aici s-a urmărit prin metode dure transformarea victimelor în călăi,
urmărind distrugerea nu doar a corpului ci şi a sufletului, nu doar a individului ci şi a grupului.
Ne putem imagina oricând lovind un duşman, dar nu ne putem imagina lovind sau ucigând o
persoană pe care o admirăm, o respectăm, o iubim.
Dumitru Bordeianu, fost deţinut politic spune că: “Am lovit omul pe care îl respectam cel mai mult,
pe acela l-am lovit.”42
Fiind vorba de traumatisme în cascadă, nimeni nu ştia când se va sfârşi tortura ajungându-se la o
bulversare permanent urmată de o paralizie afectivă prelungită. Nimeni nu a rezistat în camera 4
Spital, din Piteşti, afară doar de cei care au murit acolo.
Sub tortura permanentă ei au fost nevoiţi să spună lucruri pe care nu le-au făcut niciodată, iar în
final ca dovadă a completei lor “reeducări” să-I bată pe ceilalţi colegi de suferinţă ai lor.
Acest moment este explicat de Dumitru Bacu care spune că “absurdul era atins în momentul în care
călăul îşi privea victima şi
40
Alexandru Mihalcea – Op. Cit., p. 142
41
Între 1949-1951 în penitenciarul de la Piteşti s-a desfăşurat asupra studenţilor încarceraţi
acolo un proces de reeducare. Procesul de “reeducare” începuse în penitenciarul de la Suceava
unde câţiva studenţi au acceptat să citească cărţi, ziare, să se documenteze asupra activităţii
Partidului Comunist Român. Această reeducare va îmbrăca forme deosebit de violente la Piteşti,
unde Eugen Ţurcanu, fost student la Facultatea de Drept din Iaşi, împreună cu alţi studenţi
înfiinţează “Organizaţia studenţilor cu convingeri comuniste”. Ceilalţi studenţi sunt obligaţi prin
tortura permanentă să “adere” la această organizaţie. Procesul de “reeducare” a fost condus din
umbră de comandantul penitenciarul Piteşti, col. Dumitrescu, de Alexandru Nikolski, şi de alţi
fruntaşi ai Partidului Comunist.

se vedea în ochii ei aşa cum fusese el înainte de a se transforma acest lucru era insuportabil, trebuia
ca privirea victimei să devină
identică cu a mea, a călăului, pentru ca eu să pot justifica incapacitatea mea de a rezista.”43
Întrebarea asurzitoare şi mereu fără răspuns a deţinuţilor de la Piteşti era: “Cine ce vrea de la noi, ce
vor să obţină, în ce anume trebuie să ne transformăm.”44
Mergând pe firul acestei întrebări, ei au parcurs toate metodele de tortură ale Piteştiului.
“Noaptea trebuia să dormim numai pe spate, acoperiţi cu pătura pe care o aveam, cu mâinile peste
pătură şi-n cazul în care somnul te lua te mişcai te trezeai cu o bâtă în cap a plantonului care te
avertiza să-ţi reiei poziţia de dormit.”45
“Te întindeau pe priciul de lemn cu faţa în sus, te ţineau câte unul de un picior, de mâini şi de cap,
îţi băgau un prosop în gură şi lovitura preferată a lui Diaca46 era la ficat. Te lovea până când îţi
pierdeai cunoştinţa, cădeai pe jos, de multe ori făceai şi pe tine.”47
“O altă preferinţă era să te strângă de beregată. Respiraţia scădea în intensitate, îţi pierdeai puterea
şi cădeai.”48
“Te aşezau cu faţa în jos, tot pe pat, îţi ridicau tălpile picioarelor, erai desculţ. Te băteau cu răngile
sau cu bâte de coadă de mătură. Te băteau la tălpi până când se făceau picioarele ca
42
Irena Talaban – Piteştiul sunt eu însămi, în “Memoria”, nr. 18/1997, p. 108.
43
Ibidem p.109
42
44
Interviu cu Alexandru Marinescu, Buc., 20 Oct. 1997.
45
Ibidem
46
Dan Diaca, student în anul IV la Facultatea de Medicină din Iaşi. A făcut parte din
“Organizaţia studenţilor cu convingeri comuniste”, fiind unul dintre conducătorii procesului
de “reeducare” de la Piteşti.
47
Interviu cu Alexandru Marinescu, Buc., 20 Oct. 1997.
48
Ibidem
pâinile, partea de deasupra a piciorului era neagră, vânătă.”49
“Cu un băţ cu cap metalic te înţepa în pulpă până la os şi începea să zgârâie pe os.”50
“Te puneau să stai pe un băţ aşezat între priciuri, ca găina pe creangă cu mâinile în sus. Stăteai, dar
la un moment dat aveai impresia sunt sus, dar te trezeai cu bâta peste mâini şi când te uitai erau
aproape lângă tine.”51
“Era deosebit de instructiv în a scorni şi aplica cele mai cumplite suplicii, de la simpla bătaie cu
pumnul până la silirea de a-şi mânca excrementele pe care osânditul nu şi le putuse reţine din
pricina durerilor.
[…] îi dădeau la urmă cutia cu urină de la tinetă «ca să-şi dreagă gusturile».”52
“A fost ţinut zile şi nopţi de-a rândul în picioare, mi-aduc aminte că i s-a dat să bea două gamele de
trei litri apă, ori poate şi mai mult şi apoi nu i s-a dat voie să urineze.”53
Trecând prin toate metodele de tortură, deţinuţii politici de la Piteşti până acolo unde “nu mai erau
gânduri de citit”.
O persoană nu-şi poate niciodată exprima toate gândurile în acelaşi fel, ea păstrează mereu un colţ
intim personal, care nu-I priveşte pe ceilalţi. acest colţ intim nu mai exista la Piteşti. Octavian
Tomuţă, fost deţinut politic spune că la un ordin a lui Ţurcanu, de a spune tot, de a fi sincer, i s-a dat
un crucifix făcut de
49
Ibidem
50
Ibidem
51
Ibidem
52
Justin Ştefan – Paven – Dumnezeul meu de ce m-ai, Edit. Ramida, Buc., p. 40.
53
Ioan Muntean – La pas prin reeducările de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Edit. Majadahonda,
Buc.,1997, p. 52.
un fost coleg de liceu deşi acesta nu avea cum să ştie de el.
Adevărul este adevăr în funcţie de un sistem de criterii. Când Ţurcanu acuza de nesinceritate pe un
deţinut acesta trecea printr-un moment de destructurare deoarece ceva mai înainte Ţurcanu ceruse
asemenea mărturisire.
Dumitru Bordeianu, fost deţinut spune că la Piteşti: “fiecare a trăit această dramă singur, fiecare s-a
descompus în felul lui, fiecare s-a reconstruit după credinţa sa, fiecare şi-a măturat şi şi-a golit
memoria de tot ceea ce ştia.
[…] Când Ţurcanu ne-a ordonat să nu uităm nimic, conştiinţa noastră, degajată de orice reţineri, s-a
pus în mişcare şi ne-au venit în minte o serie de fapte, de mici detalii, de situaţii trăite. Fără nici un
efort ne-am amintit tot ce uitaserăm, din ziua în care învăţaserăm să vorbim. Totul era prezent ca pe
un ecran, toate refulările noastre apăreau, clar, fără cea mai mică deformare.
[…] De data aceasta, ei reuşiseră să ne distrugă sacralitatea confesiunii.”54
Bătaia, combinată cu munca forţată a fost des folosită şi-n coloniile de muncă de la: Canal,
Baia Sprie, Cavnic, Suciu-Giurgeni, Salcia, etc.
În colonia de muncă “Salcia, au fost cazuri când deţinuţii erau asasinaţi prin împuşcare,
îngropaţi de vii în pământ, obligaţi iarna să intre în apă până la brâu şi să taie stuf, introduşi
iarna în carceră descoperite, uneori complet dezbrăcaţi, câte patru în celulă, în poziţii
chinuitoare – doi în picioare, doi cu capul în jos; în timpul verii erau dezbrăcaţi, legaţi de
mâini şi
54
Irena Talahan - Art. Cit., p. 110
expuşi muşcăturilor de ţânţari.”55
43

În acest sens sergentul Ghetău Nicolae, în declaraţia dată în faţa organelor Procuraturii la 17 Iunie
1953 spune că: “Eu am găsit în carceră patru deţinuţi băgaţi de sublocotenentul Cârliga, doi în
picioare şi doi cu capul în jos. Toţi deţinuţii aveau fiare la picioare.
Bârlădeanu a fost introdus în carceră cu capul în jos. L-am scos afară şi peste două ore a murit.”56
Fostul deţinut politic, Leoveanu Vasile declară că: “Începând din decembrie 1952, a început
mortalitatea în proporţii mari în cadrul coloniei.
Cauzele morţii sunt:
- alimentaţia insuficientă caloric în raport de condiţiile de muncă;
- trimiterea în colonie, unde se preta o muncă prea grea de deţinuţi inapţi;
- bătaia, care îi atinsese proporţii mari.”57
Aceste metode dure au fost întrebuinţate şi al colonia de muncă “Cernavodă”, unde Dima Nicolae
declară că: “Eu am fost ţinut o noapte întreagă legat de mâini în zăpadă încât mi-au îngheţat
mâinile.”58
În declaraţia lui Munteanu Gheorghe se arată că: “În decembrie 1952 fiind bolnav am obţinut un
bilet de scutire de la medic. Acuzatul Moroşanu care era de serviciu n-a vrut să recunoască biletul şi
m-a luat la bătaie până m-a umplut de sânge. Apoi m-a dus la locotenentul Cormoş care m-a
bătut în poartă până am
55
A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.10844, vol1, f. 1
56
Ibidem, f. 40
57
Ibidem, f. 45
58
Ibidem, f. 49
leşinat şi m-a obligat să ies la muncă timp de 36 de ore fără mâncare şi fără odihnă.”59
Fostul medic de la colonia de muncă “Capul Midia” declară că: Prin octombrie 1952, locotenentul
major Borcea Liviu aflând că deţinutul general Ignat se află bolnav în baracă mi-a dat ordin să-l
aduc în faţa sa, deşi acest deţinut nu putea merge, având o fractură a coloanei vertebrale,
neconsolidată.
Deţinutul a fost adus de alţi doi deţinuţi călare pe o bâtă în faţa locotenentului major Borcea Liviu,
care după ce l-a văzut m-a întrebat pe mine, ce boală are şi pentru ce nu vrea să meargă. După ce I-
am spus că are coloana vertebrală fracturată şi o anestezie a membrelor inferioare, locotenentul
major Borcea Livia m-a insultat şi mi-a spus să tac din gură, după care I-a ordonat deţinutului să
meargă. Bolnavul mergând un pas s-a prăbuşit la pământ. Văzând aceasta locotenentul major
Borcea Liviu s-a năpustit asupra deţinutului şi l-a călcat cu cizmele lovindu-l puternic pe tot corpul,
după care ba ordonat să fie vârât în închisoare.”60
Alături de bătaie şi de munca forţată o altă metodă de tortură era absoluta izolare,
combinată cu lipsa alimentaţiei normale de închisoare.
Aceste celule erau numite izolator sau neagra. Ele erau de circa 5×5 metri, aveau ciment pe jos, un
pat rabatabil. Înainte de a fi introdus într-o astfel de celulă deţinutului se interzicea îmbrăcămintea
groasă şi indiferent de anotimp gardianul avea grijă ca, din timp în timp să arunce apă pe jos ca să-l
împiedice pe
59
Ibidem, f. 50
60
Ibidem, f. f. 51-52
cel pedepsit să se aşeze pe jos. Două zile primea doar gamela 61 plină cu apă caldă, puţin sărată şi
doar a treia zi raţia normală de hrană deţinutului care nu muncea.
În penitenciarul politic de femei de la Miercurea-Ciuc exista pedeapsa celor şapte zile.
“Ce prevedea oare, această pedeapsă extrem de temută de majoritatea femeilor, încât să le menţină
într-o stare de apatie şi respect al regulamentului?
Şapte zile de singurătate, într-o celulă conţinând doar o tinetă.
Şapte zile de extremă oboseală, din cauza ordinului de a sta permanent în picioare sau a te învârti pe
lână pereţi ca un animal în cuşcă.
Şapte nopţi petrecute pe o saltea subţire de paie, fără o pătură.
44

Şapte zile de înfometare. În primele doua zile, pedepsita primea doar o gamelă cu apă călduţă,
sărată, la prânz. A treia zi, regim normal. A patra zi, a cincea zi, gamela cu apă. A şasea zi, regim
normal. A şaptea – apa. Deci, din şapte zile, cinci nu mânca nimic.”62
“Neagra” este un alt fel de celulă de pedeapsă, stabilind în închisoare, o altă închisoare mai
rea. Era complet întunecată şi fiind la subsol nu avea ferestre. Aerisirea se face doar odată cu
deschiderea uşii. Ecaterina Săndescu a cunoscut o astfel de celulă la Ocnele Mari. “M-au dus într-o
clădire unde coborai nu ştiu câte trepte – se punea un capac, coborai iar nu mai ştiu câte trepte, fără
aer, fără nimic. M-au trântit acolo într-o celulă foarte
61
Vasul din care mâncau deţinuţii politici.
62
Lena Constante – Evadare imposibilă, Edit. Fundaţia Cultura Române, Buc., 1993, p. 20.
mică unde era doar o tinetă. Bâjbâiau şobolani, atâta mi-era frică că mă mănâncă.”63
Izolarea, bătaia, foamea au fost metode de tortură prin care sau urmărit modificarea
personalităţii individului. Ele făceau din logica sistemului totalitar comunist conform căruia
vinovaţii se pot fabrica în voie ,în serie şi în mod absurd; vinovaţii pot fii adepţi ai regimului,
militanţi sau opozanţi, ei sunt vinovaţi din naştere, indiferent de evoluţia vieţii lor, de faptele pe
care ar putea să le comită, sau le-au comis.
Schimbarea impusă acestor oameni este percepută ca un clivaj imposibil, pentru că dacă se
realizează ea nu va putea fi împărtăşită cu nimeni, grupul de referinţă va dispărea sau va fi restrâns
doar la cei care au cunoscut această experienţă.
Supravieţuirea în aceste condiţii este un imperativ fizic dar nu şi psihic.

D.ÎNCERCĂRI DE REZISTENŢĂ ÎN ÎNCHISORI

Între metodele de tortură des folosită în penitenciarele din România se evidenţiază printr-o
presiune continuă tortura prin timp şi tortura convieţuirii în comun.
Steinhardt vorbeşte de tortura fără unelte, prin aşezarea faţă în faţă, în vid, a două entităţi
omul şi timpul pur.
“Timpul, darul cel mai de preţ şi duşmanul cel mai necruţător când e izolat şi abstract, când nu mai
e decât clopot vid în care persista
a vieţui numai neliniştea, nesiguranţa, închipuirea dezlănţuită.”64
63
Interviu cu Ecaterina Săndescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, 12-13 Iulie 1997
64
N. Steinhardt – Op. Cit., p. 264
Trei intelectuali, ţărani, muncitori, deţinuţi politici trăiau sub impresia timpului a cărui curgere îi
obseda stimulându-le nevoia de exactitate în nonexistenţa lor.
“Primul gând? Calendarul. De opt ani dimineaţa, rup fila calendarului meu mental. Repet de mai
multe ori data zilei. Mi-o întipăresc în memorie. În închisorile comuniste calendarele sunt
interzise.”65
Despre tortura convieţuirii în comun Steinhardt spune că: “adevăratul nume al
acesteia e tortura prin balamuc, deoarece omul în condiţii excepţionale de presiune se
sminteşte.”66
Viaţa în comun în celulele mari ale închisorilor era extrem de dură. Acolo trăiau în promiscuitate,
zeci şi sute de oameni, lipsiţi de cele mai elementare condiţii de igienă, oameni de diferite vârste,
condiţii speciale, care primiseră o educaţie sau aveau un stil de viaţă cu pretenţii, manii şi
comportări diferite, fiecare cu formaţia sa şi cu caracterul său, şi mai ales, fiecare cu sistemul său
nervos.
Din cauza presiunii nervoase, sub diferite pretexte minore nervii cedau. Izbucneau certuri la
împărţirea mâncării, la stabilirea locurilor de dormit, la împărţirea apei, etc.
“În camera 44 e o lume sincopată, o lume amoniacală. Neîncrederea şi bănuiala au pustiit totul, ca
vipiile vântului de stepă, dogoritor.
Nu numai că oamenii nu-şi mai vorbesc după cuviinţă, nu numai că nu-şi mai vorbesc deloc, dar
nu-şi mai adresează înjurii. Norii
65
Lena Constante – Op. Cit., p. 9
45
66
N. Steinhardt – Op. Cit., p. 264
apărători ai electricităţii mâniei se izbesc de norii puhavi ai electricităţii otărârii. O pâclă grea,
uneori tulburată de zvâcnirile harţei spontane.
[…] Şeful camerei e un conştiincios şi suferă de insomnii. Când mi se întâmplă să cobor noaptea
spre tinetă, numai bocancii mei îl trezesc din aţipirea în care tocmai ajunsese după multă caznă a
cădea. Mă porcăieşte şi-mi aruncă priviri încărcate de ură încât mă fâstâcesc: desigur că de două ori
îmi scapă bocancul din mână – cu zgomot de cutremur şi furtună – ceea ce-I dă perfectă dreptate în
ochii tuturor.”67
“X e o femeie bătrână, groaznică, măruntă şi slabă.
[…] Atunci când se împărţea masa, era absolut imposibil să nu o auzim. Se posta lângă hârdău şi
supraveghea polonicul mânuit de Dede, zgârâindu-ne urechile cu schelălăiala ei drăcească. «De ce
aşi pus în gamela aceasta un polonic plin?». Şi de ce în cealaltă numai două bucăţi de cartofi şi în a
treia mai mulţi, şi în a patra o slănină şi aşa mai departe? Toate încercările noastre de a o îndepărta
de hârdău sau de a-i impune tăcerea erau zadarnice. Lătratul ei atingea paroxismul când îi venea
rândul să întindă gamela.”68
“În momentul în care mâncam ne aşezam toţi pe jos. Dacă făceai o mişcare prea amplă cu cotul
picăturile de sudoare care se scurgeau din cot se duceau în farfuria aluilalt şi începea să urle
cineva.”69
Închisoarea politică se înfăţişează astfel ca o proiecţie la scară redusă a lumii macrosociale cu
îngerii şi cu demonii ei.
67
Ibidem p.99
68
Lena Constante – Op. Cit., p. 130
69
Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997
Cei care au practicat viciul afară, l-au practicat şi înăuntru. Mulţi şi-au dobândit sau
redobândit sufletul în închisoare, după cum alţii au decăzut şi mai tare.
La toţi le-a fost frig, frică , foame, toţi au dorit, au adorat, au urât.
Gheorghe Bâgu fost deţinut politic, spune că: “Societatea în care trăim, incluzând pe cei ce ne
pedepsiseră să putrezim de vii şi pe cei ce ne păzeau, precum şi pe cei care zăceau îngropaţi la 14
metri sub pământ, visători sau răzbunători, realişti sau subiectivi, cinstiţi sau necinstiţi, ne schimba
făcând din noi nişte mizantropi.”70
Acesta era şi scopul urmărit de conducerea penitenciarelor, deţinuţi politici odată aduşi în această
stare erau mai uşor de manevrat, din rândurile lor putându-se recruta informatori.
În opinia lor deţinutul politic nu avea voie să iubească fiindu-i permisă doar ura, ura dirijată
cu grijă împotriva propriilor colegi de suferinţă.
Această ură provoacă deţinutului politic o răsturnare a sistemului de valori, naşte neîncredere şi
nesiguranţă.
Supuşi acestor presiuni pe care le-am prezentat pe scurt mai sus, deţinuţii politici găsesc în
diferitele activităţi culturale o formă de rezistenţă la procesul de transformare care li se impune.
În celulele mari de la Jilava, Sighet, Gherla, Aiud erau la un loc: academicieni, profesori
universitari, generali, ingineri, avocaţi, ţărani. Era o proiecţie în miniatură a unei lumi unde fiecare
avea datoria şi dreptul de a vorbi şi era îndemnat să o facă. Fiecare trebuia să împărtăşească in
cunoştinţele, experienţa şi amintirile
70
Gheorghe Bâgu – Mărturisiri din întuneric, Edit. Tehnică, Buc. 1993, p.24
sale.
Intelectualii ţineau prelegeri din domeniul şi specialitatea lor, oamenii politici despre
evenimentele politice la care au participat sau despre care ştiau că au avut loc, ofiţerii despre
tactica şi strategia războaielor trecute.
Se făceau recenzii de cărţi, se povesteau filme, se descriau călătorii în lume şi impresii.
Ţăranii povesteau şi ei despre viaţa satelor lor, despre tradiţii şi folclor, despre muncile
agricole şi participarea lor la războaiele neamului.
Muncitorii de asemenea, vorbeau despre viaţa şi munca lor. Se conferenţiau despre cele mai
diverse subiecte, despre astronomie şi fizică, religiile lumii, geografie, etc.
46

Astfel de activităţi erau o alternativă la acelaşi program intern, la aceeaşi “plimbare”, la aceleaşi
zile, săptămâni, luni, etc.
Aurel Sergiu Marinescu spune că atâta cât a sta la Jilava “dimineaţa şi după-amiaza în fiecare zi, în
programul celulei au existat două conferinţe despre cele mai variate subiecte din cele mai diferite
domenii, ascultate cu religiozitate de marea majoritate a celor din celulă.”71
La Jilava, studentul Râmboiu din Cluj cu câţiva studenţi adunaţi în jurul său rezolvau probleme de
algebră superioară şi trigonometrie.
La Gherla între anii 1960 – 1963 se predau cursuri de limba engleză. Aici deţinutul Cucu Gheorghe
di Bucureşti susţinea slujbe
71
A.S. Marinescu – Op. Cit., p.94-95
religioase în întregime, în lipsa unui preot şi preda şi engleza.72
Învăţarea limbilor străine ocupa un loc special în activităţile culturale din penitenciare. Se
învăţau: franceza, italiana, engleza, spaniola dar şi germana, maghiara, rusa.
Alexandru Mihalcea îl aminteşte pe Ion Omescu care în colonia de muncă de la “Salcia” l-a învăţat
pe el şi pe alţi deţinuţi limba franceză.
“Lucra cu doi – trei flăcăiandri. L-am rugat să mă primească printre învăţăcei. Da, mi-a răspuns, cu
două condiţii: să mă rezum la limba franceză, abandonând italiana de care mă apucasem, şi să-mi
caut de drum dacă nu-mi văd de treabă.”73
În penitenciarul de la Miercurea-Ciuc, în celula nr. 6, Lena Constante a predat lecţii de limba
franceză.
În penitenciarul de la Botoşani, Ion Preda, ţăran din comuna Nucşoara, Judeţul Argeş învaţă limba
franceză şi povesteşte despre satul românesc.
“Am stat acolo cu un profesor universitar, învăţam limba franceză, făceam călătorii cu dânsul până
la Paris, la Nôtre Dame, veneam înapoi, cumpăram cămăşi, covoare, vizitam muzee, etc.
Acolo ca şi prin alte puşcării, seara până să se dea stingerea la ora 10 oo vorbeam, de fel de fel de
lucruri – unul agronomie, altul astronomie, silvicultură, etc. Trebuie să vorbesc şi eu ca ţăran, cum
e la Nucşoara. Ziceam că ne ocupăm cu creşterea vitelor, suntem muncitori la pădure, facem ulucă,
vindem brânză, mergem la Vlaşca să luăm porumb, să avem iarna.
72
Ibidem p.98
73
A. Mihalcea – Op. Cit., p. 311
Asta era aportul meu de ţăran şi ne înţelegeam foarte bine.”74
Un loc important în activităţile culturale din închisori îl ocupau învăţarea sau compunerea de
poezii.
Se învăţau poezii din literatura clasică românească, precum şi poeziile de închisoare ale
poeţilor Radu Gyr, Nichifor Crainic, Sergiu Mandinescu.
În marea lor majoritate poeziile erau transmise prin viu grai.
Gheorghe Paul, fost deţinut politic spune că: “Toate poeziile, mai ales ale lui Radu Gyr, le-am
învăţat, le-am declamat şi pentru noi erau înălţătoare. Radu Gyr şi Nichifor Crainic au susţinut
foarte mult sufleteşte oamenii din puşcării. Se răspândeau poeziile lor indiferent de locul în care se
găseau ei.”75
Majoritatea deţinuţilor politici au făcut versuri în închisoare pentru că aşa cum spune Lena
Constante: “Timpul meu de viaţă nu era cu totul irosit. Concentrarea maximă impusă de născocirea
poveştilor mele în versuri îmi aducea alinare şi uitare.”76
Gheorghe Paul spune: “Învăţam continuu. M-au ajutat foarte mult că nu mă mai interesa nimic.
Ieşeam la plimbare când ne scoteau în cerc şi aveam un sistem de compus şi de învăţat. Făceam o
strofă şi imediat la repetam pe toate, că altfel nu puteam.”77
La Aiud, “agentul «Luculus»78 semnalează că Măgirescu Eugen, student în drept, condamnat la 12
ani M.S.79 recită şi chiar compune poezii în care redă starea de lucruri privind
74
Interviu cu Ion Preda, comuna Nucşoara, jud. Argeş, 24 Iulie 1997
75
Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997
76
Lena Constante – Op. Cit., p. 23
77
Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997
47
78
Nume de cod dat informatorilor administraţiei penitenciarelor. Erau recrutaţi informatori şi din
deţinuţi politici.
79
Muncă silnică (M.S)
«reeducarea» de la Piteşti.”80
Că “Mitran Nicolae, şef de grup F.D.C. I-a comunicat lui Măgirescu eugen un ciclu de poezii scrise
de Muscalu Ştefan, printre care şi una intitulată «O academie, academie, Aiudul este o academie, nu
o puşcărie»”81
“Agentul « Oltet» semnalează că Gheorghe Alexandru, şef de grup F.D.C., condamnat la 15 ani
M.S. recită în cameră poezii compuse de Radu Gyr, Nichifor Crainic.”82
Într-un raport înaintat la 15 Octombrie 1959 către Ministerul Afacerilor Interne, de
comandantul penitenciarului Aiud, colonelul Gheorghe Crăciun se vorbeşte despre materialul
didactic folosit în închisori.
“Raportăm că cele necesare scrisului ca mine de creion, cerneală etc. deţinuţii le-au confecţionat
singuri prin amestecarea funinginei din sobă sau a carbocifului cu săpun care după uscare poate fi
folosit ca mină de creion.
Pentru prepararea cernelilor se folosesc de combinarea diferitelor medicamente, ca albastru de metil
etc.
Pentru a obţine aţă pentru firograme desfac saltelele şi scot fire pe care apoi le cos la loc. De
asemeni unii folosesc pentru scris tuburile de pastă de dinţi. Cu tubul de pastă se poate scrie numai
pe hârtie. Hârtia şi-o procură din ambalajul medicamentelor de la spital când sunt duşi la
consultaţie.
Aceste materiale ei le ascund cu grijă în saltele şi în alte locuri şi la percheziţiile efectuate ele
scapă şi nu sunt găsite. Metoda cea
80
A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.10950, vol.2, f. 21
81
Ibidem, f. f. 22-23
82
Ibidem, f. 21
mai frecvent folosită este însă aceea a scrisului pe cârpe care apoi sunt lipite cu săpun în anumite
locuri de înainte fixate, de unde apoi, cei interesaţi le ridică.”83
Pentru a ieşi din izolarea în care au fost menţinuţi deţinuţii politici căutau să ia legătura cu
familiile prin cei care se eliberau. Aceştia transmiteau familiei diverse informaţii despre cel
din închisoare, despre condiţiile de închisoare, rugăminţile şi sfaturile acestuia.
În raportul din 15 Octombrie 1959 înaintat de colonelul Gheorghe Crăciun, Ministerului Afacerilor
Interne este prezentată activitatea agenţilor “Dumitrescu Ion” şi “Constantin” care, în penitenciarul
Aiud, au câştigat încrederea deţinuţilor, aceştia solicitându-le unele servicii. Astfel agentul
“Dumitrescu Ion” este rugat de călugărul ortodox Papacioc Anghel, zis Arsene, condamnat la 25 ani
M.S. “ca după eliberare să meargă la mânăstirea Râşca, la maicile Epistimia şi Tecla, şi să le spună
ca semn de recunoaştere să-şi amintească de o pereche de mănuşi pe care ele i le-au dat la Iaşi la Sf.
Paraschiva şi să la spună că părintele Arsene vă roagă să aveţi grijă de nepoţica lui.
De asemeni l-a rugat să meargă la mănăstirea Slatina unde să-l caute pe părintele Mina, care sete
unul din ucenicii lui şi săi comunice că este bine sănătos şi în curând se vor revedea în libertate.”84
“Grosolină I. Ioan, condamnat la 25 M.S. a povestit agentului că a fost partizan în munţi şi l-a rugat
ca după eliberare să se ducă în comuna Beliu, lângă Ineu-Arad, la familia lui şi să le comunice că
83
Ibidem, f. f. 25-26
84
Idem, fond “D”, dosar nr.7589, vol.1, f. 114
el este închis la Aiud.”85
“Radu Vasile, şeful plasei Câmpina, condamnat la 25 ani M.S., l-a rugat pe agent să meargă la
Sinaia , la uzina I.C. Frimu şi să-l caute pe Dima Ioan, rudă de-a lui căruia să-i comunice din partea
lui că este sănătos şi că îl roagă să aibă grijă de familia lui.”86
Încercările deţinuţilor politici de a se salva măcar spiritual din universul în care au fost
izolaţi, au zădărnicit într-o oarecare măsură planurile conducerii penitenciarelor.
Dar peste toată această rezistenţă a lor se suprapun anii grei şi lungi de închisoare, dorul de familie,
de casă etc.
48

E. PRĂBUŞIREA

În 1964 după celebra “Declaraţie din Aprilie” de independenţă faţă de Moscova, Gheorghe
Gheorghiu-Dej s-a decis, finalmente, să pună capăt calvarului deţinuţilor politici, prin Decretele
nr.176 din aprilie şi nr. 411 din iulie fiind eliberate ultimele 10.014 persoane arestate (graţieri
parţiale avuseseră loc şi în 1962-1963).
Dar, înainte de a fi eliberaţi, ei sunt supuşi unui proces de “reeducare” prin care deţinutul politic
trebuia să-şi recunoască greşelile trecutului şi să-şi exprime acordul pentru noua societate
comunistă.
Spre deosebire de “reeducarea” făcută la Piteşti între 1949-1951, când asupra
studenţilor s-au folosit metode dure
85
Ibidem, f. 115
86
Ibidem, f. 116
de înfrângere a rezistenţei (vezi subcapitolul “Metode fizice de tortură”), “reeducarea” din
1964 venea după mulţi ani de temniţă şi privaţiuni.
Această “reeducare” era înfăţişată ca un bilet de ieşire înainte de termen.
Ioan Muntean, fost deţinut politic referindu-se la “reeducarea” de la Aiud spune că: “pe bătrâni nu
I-a bătut nimeni, I-a înfrânt numai mizeria îndurată în anii lungi de închisoare şi soarta camarazilor
lor care au murit între timp.”87
George Orwell, face referire în romanul său “1984” la o metodă folosită şi de deţinuţii politici, este
vorba de metoda dublei – gândiri, care le oferea posibilitatea să susţină un adevăr şi o
minciună, în acelaşi timp apelându-se la una din variante în funcţie de context.
Dar, sistemul comunist nu era interesat atât de mult de adevărul sau falsul declaraţiilor din şedinţele
de “reeducare”. Scopul acestor şedinţe era acela de a-l compromite pe deţinutul politic
arătându-I până unde a căzut.
Dar cum se făcea reeducarea?
Ioan Muntean spune că în acea perioadă la Aiud se organizau cluburi în care: “Şefii de-ai noştri,
cum fusese Victor Biriş, ne-au vorbit despre realizările văzute de el afară (îl îmbrăcaseră civil şi-l
plimbaseră pe afară, aşa se spunea), trecând apoi la criticarea altor şefi pe care I-am avut.”88, că: “La
unele din adunările acestea ni s-a citit o listă cu deţinuţi eliberaţi prin decret nominal, pentru
atragerea tuturor deţinuţilor politici care mai rămăseseră în
87
Ioan Muntean – Op. Cit., p. 384
88
Ibidem, p. 294
închisori, la acţiunea întreprinsă de echipa de securişti care conducea Aiudul de câţiva ani.”89
Dorinţa de a se elibera, îi îndeamnă pe deţinuţii politici să participe în număr cât mai mare la aceste
şedinţe.
La Gherla, Steinhardt sfătuieşte pe cine îi cere părerea să-şi caute de drum pentru că eliberarea se
pregăteşte cu, sau fără declaraţii.
“Dar, dacă totuşi nu va fi aşa? Dacă nu vine decretul? Şi dau oamenii la declaraţii, se leapădă de
cele mai dragi idei, de ei înşişi, scriu febril. Ai crede că vor scrie scurt şi cuprinzător (sau se vor
referi la generalităţi, daţi-i cu patriotismul, mi-este sfatul, şi cu poporul). Să vezi şi să nu crezi:
oamenii care scriau cu greu dobândesc şi ei cursivitatea şi darul povestirii.”90
În acest stadiu deţinuţilor politici li se dau cărţi, ziare, vizionează filme cu teză, care trebuiau citite
şi comentate la o viitoare şedinţă.
“«Lalele ..lalele» este titlul filmului după titlul melodiei din film. Ceva banal, o intrigă pe un
şantier, se scoate în evidenţă conştiinciozitatea comuniştilor atât în muncă cât şi pentru
descoperirea sabotorilor. Tema la ordinea zilei în întreaga epocă comunistă.«Duşmanii» sunt
descoperiţi prin «vigilenţa» oamenilor cinstiţi şi în «entuziasmul general» se munceşte, se
construieşte «viitorul de aur al comunismului»”.91
49

George Orwell vorbeşte despre o celulă specială 101, în care deţinutul pus faţă în faţă cu propriile
fobii capitulează, îşi recunoaşte greşelile şi ca să scape cere să plătească prietenii, rudele, familia,
oricine dar nu el. Sau: de ce numai el?
Adus în acest punct deţinutul politic este gata pentru a fi eliberat
89
Ibidem
90
N. Steinhardt – Op. Cit., p. 284
91
I. Pantazi – Am trecut prin iad, Edit. Timpul, Buc., 1993, p. p. 384-385
fiind complet schimbat.
La Aiud, Gherla, Jilava şi-n alte penitenciare din România fobia deţinuţilor politici erau anii
lungi de închisoare pe care-i mai aveau de executat .
Într-un raport înaintat la 5 August 1964 de comandantul penitenciarului Aiud către Ministerul
Afacerilor Interne sunt cuprinse o parte din aceste declaraţii pe care le voi reda în continuare:
a) Filon Lauric, fost ajutor comandant legionar: “Cunosc o parte din realizările regimului
democraţiei populare încă dinaintea arestării mele, din anul 1953. Atunci erau aşa de mari aceste
realizări, încât mă determinase să reflectez asupra poziţiei mele de duşman. Dar, de atunci multe
s-au mai realizat.
Regimul democrat – popular este aşa de tare şi de consolidat încât îşi poate permite să ne pună chiar
pe toţi în libertate.”92
b) Constantinescu Constantin, fost şef de grup F.D.C., teolog: ”Multe s-au mai realizat în ţara
românească: regimul democrat – popular a făcut ca România să fie atât de puternică şi de
bogată, încât să discute de la egal la egal cu cele mai puternice state capitaliste. Cu asemenea
rezultate, problema punerii noastre în libertate, este mai justificată ca oricând. Noi, din punct de
vedere politic nu mai existăm.”93
c) Bărbulescu Marin, fost şef de grup F.D.C. : ”Este posibil ca ziua de 23 August 1964 să aducă
şi pentru noi, foştii duşmani de până ieri ai acestei ţări, bucuria eliberării.
Republica Populară Română şi-a câştigat stima şi prestigiul în
92
A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.7589, vol.2, f. 49
93
Ibidem
arena politică mondială, cuvântul ei fiind luat în seamă de cele mai mari ţări capitaliste. Cu
realizările pe care le-a obţinut statul nostru, sunt convins că nu se poate lăuda nici una din ţările care
până mai acum câţiva ani erau cu mult înaintea ţării noastre din punct de vedere economic.”94
d) Nistor Chioreanu, comandant legionar: “Procesul cultural – educativ s-a desfăşurat
având la dispoziţie un bogat material informaţional, şi posibilitatea ca noi, actorii dramei
legionare, să fim noi înşine procurori, martori şi judecători în propria noastră cauză.
[…] Mi-este greu când mi se spune că am fost criminal al propriului meu popor, dar asta este
realitatea. Mă pun la dispoziţia statului şi a poporului meu pentru a-mi aduce modesta contribuţie la
realizarea marilor idealuri pe care ţara şi le-a pus sub conducerea Partidului Muncitoresc Român.”95
e) Petre Pandrea: “Şi eu am purtat pistolul la brâu, în trecut, însă pistolul meu a fost pana, cu care
am lovit în interesele neamului şi poporului meu.
O perioadă de timp m-am proclamat medic de leproşi penali, apărând pe P.N.Ţ-işti, pe militari, pe
monarhii stilişti etc.
Făceam exces în apărare. Mi s-a dat un prim avertisment cu lagăr. Totuşi n-am înţeles sensul acestui
avertisment. Până la urmă am fost narcotizat cu fumul tămâii de la Vladimireşti. Acolo era un
adevărat bâlci, şi eu eram vedeta nr.3, alături de maica Veronica şi preotul Ion Silviu Iovan.
Vladimireştiul se transformase într-un nou Maglavit. Acum îmi dau
94
Ibidem
95
Ibidem, f. f. 53-54
seama de proasta mea orientare.”96
f) Bozdoc Ioan: “Mi-am distrus familia, mi-am distrus tinereţea pentru scopurile duşmănoase ale
unor elemente străine de interesele poporului. La despărţire, eu sfătuiesc pe foştii mei colegi de
detenţie, că dacă în munca cultural-educativă vor întâlni elemente cu manifestări duşmănoase să
50

nu le cruţe, să le demaşte, să le aducă la cunoştinţa administraţiei pentru a fi izolate de


colectiv.”97
Au fost destui deţinuţi politici care au înţeles jocul administraţiei penitenciarelor şi au
refuzat să facă aceste declaraţii:
a) Robu Nichifor, fost deputat cuzist: “Veniţi voi acasă, ne vom întâlni noi! Îmi veţi da socoteală
pentru cel mai neînsemnat lucru pe care l-aţi spus la club despre mine.
Credeaţi că nu o să ne mai întâlnim niciodată?
Din lupta mea cu voi, eu am ieşit învingător. Mergem acasă împreună, voi compromişi, iar eu om
de onoare.”98
b) Eremia Ion, fost militar: “În baza căror legi îmi cereţi să nu vorbesc despre ce am văzut şi am
auzit în închisoare? Vă este frică să nu spun mârşăviile pe care le-aţi făcut voi? Voi spune tot.”99

96
Ibidem, f. 9
97
Ibidem, f. 32
98
Ibidem, f. 50
99
Ibidem, f. 51
c) Taina Licinius, fost membru P.N.Ţ: “Conducerea României trebuie remaniată. Vizita unei
delegaţii guvernamentale la New-York înseamnă pentru noi, naţional – ţărăniştii o victorie.
Sunt sigur că la 23 August vom fi puşi în libertate, iar la viitoarele alegeri ne vom desemna
reprezentanţii noştri în guvernul ţării. Americanii vor impune asta.”100
Alexandr Soljeniţân afirmă că pentru a supune un popor sau o comunitate umană trebuie să-i
distrugi divinitatea (sau divinităţile).
Evident, intenţia comuniştilor nu a fost aceea de a crea martiri şi de aici întreg procesul de
reeducare la care au fost supuşi.
În mod paradoxal supravieţuitorii închisorilor comuniste au reuşit să depăşească momentul
acestor declaraţii prin recursul la credinţă. La un moment sau altul ei s-au identificat cu Iisus
Christos, adică ei “s-au trăit” ca fiind cei ce reeditează drumul Crucii şi încercările lui Iisus.
În interviurile pe care le-am luat, şi-n cărţile pe care le-am citit, teroarea prin care au trecut capătă o
semnificaţie mistică, singura posibilă pentru a recâştiga atributele umane.
Versurile lui Radu Gyr sunt semnificative în acest sens:
“Unde eşti Doamne? – am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor lui…”

100
Ibidem, f. 52
ANEXA Nr.1

Organizarea Serviciului Român de Securitate


(1948 – 1964)

1. Organizarea D.G.S.P. (Direcţia Generală a Securităţii Poporului) aşa cum a fost stabilită prin
decretul din 30 August 1948:
Direcţia I - a - Informaţii interne
Direcţia a II - a - Contrasabotaj
Direcţia a III - a - Contraspionaj în Penitenciare şi Poliţii
Direcţia a IV - a - Contraspionaj în Forţele Armate
Direcţia a V - a - Cercetări Penale
51

Direcţia a VI - a - Protecţia ministerelor


Direcţia a VII - a - Tehnică
Direcţia a VIII - a - Cadre
Direcţia a IX - a - Politică (răspunde de puritatea partidului)
Direcţia a X - a - Administraţie.
Departamentele auxiliare se ocupă cu interceptarea corespondenţei, supravegherea şi interceptarea
convorbirilor şi o secţie de cifru plus un secretariat.
2. La 30 Martie 1951, prin decretul nominal numărul 50, D.G.S.P. îşi schimbă numele în D.G.S.S.
(Direcţia Generală a Securităţii Statului), structurată după cum urmează:
Direcţia A - Informaţii externe
Direcţia B - Contraspionaj
Direcţia C - Contrasabotaj
Direcţia D - Transport
Direcţia E - Contraspionaj în Miliţie
Direcţia F - Filajul
Direcţia G - Cercetări Penale
Direcţia H - Contraspionaj în Forţele Armate
Direcţia I - Protecţia conducerii Partidului
Direcţia J - Cadre şi şcoli
Direcţia K - Administraţia
Direcţia L – Politica.
Mai existau şi departamente pentru contabilitate, arhivă, interceptarea corespondenţei, transportul
documentelor secrete şi secretariat. Pentru a reflecta reorganizarea administraţiei din Septembrie
1950, când judeţele au fost împărţite astfel încât să formeze 28 regiuni, numărul direcţiilor regionale
a sporit pentru a corespunde acestor cifre.
3. Ministerul Securităţii Statului a fost înfiinţat ca un organism distinct de Ministerul de Interne, la
data de 20 Septembrie 1952. În el era încorporat şi D.G.S.S.
4. La 7 Septembrie 1953, Ministerul Securităţii Statului a fuzionat cu Ministerul de Interne.
5. Ministerul de Interne a fost reorganizat, la 11 Iulie 1956, şi a fost împărţit în două departamente:
Departamentul Securităţii şi Departamentul Internelor. Cel de al doilea răspundea de miliţie şi
închisori, în timp ce primul a moştenit structura D.G.S.S. cu următoarele modificări:
Direcţia I - a - Informaţii externe
Direcţia a II - a - Contraspionaj
Direcţia a III - a - Informaţii interne
Direcţia a IV - a - Contrasabotaj
Direcţia a V - a - Contraspionaj în Forţele Armate
Direcţia a VI - a - Transport
Direcţia a VII - a - Filajul
Direcţia a VIII - a - Cercetări Penale
Direcţia a IX - a - Protecţia conducerii partidului.
Direcţia cadre şi învăţământ.
Direcţia administrativă.
Secretariat.
Departamentul B - Contrainformaţii radio
Departamentul C - Arhive
Departamentul D - Transport deţinuţi
Departamentul F - Interceptarea corespondenţei
Departamentul H - Cifru
Departamentul K - Contraspionaj în închisori şi miliţie
Departamentul T - Tehnic.
O şcoală pentru pregătirea ofiţerilor alta pentru învăţarea limbilor străine au fost şi ale plasate sub
controlul Departamentului Securităţii, la fel ca trupele de securitate şi grăniceri.
52

6. La 30 Mai 1963, controlul trupelor de securitate a fost luat Departamentului Securităţii şi atribuit
unui departament separat din cadrul Ministerului de Interne. Prin acelaşi decret din 30 Mai, Direcţia
I (Informaţii externe) a fost rebotezată UM 0123/1, adică Direcţia Generală de Informaţii Externe
(DGIE).

Dosarele istoriei, An I, nr. 5/1996.


ANEXA Nr.2

5 Septembrie 1952

Referat*
Din investigaţiile efectuate pe teren în comuna Hârtop, raionul Fălticeni, asupra numitului
Tofan Jean, refer următoarele:
Cel în cauză este născut la data de 10 februarie 1952 în comuna Hârtop, satul Ţarina Mare,
raionul Fălticeni, fiul lui Vasile şi Catrina (decedaţi din anul 1938), de naţionalitate şi cetăţenie
română, de religie ortodoxă, de origine socială ţărani săraci, de profesie agricultori. Ca studii are la
bază 7 clase primare. Este căsătorit cu Maria Reih, fără copii, ca stare materială posedă 0,50 ha
pământ. Serviciul militar satisfăcut la Centrul de Instrucţie Dej, actualmente este sergent reangajat
la Miliţia din Odujd.
Din anul 1933 şi până în anul 1940 a urmat cursul primar de 7 clase primare în comuna
Hârtop, raionul Fălticeni. În timpul şcoalei primare cel în cauză a avut comportări bune. Era un
element cinstit şi retras nu era obraznic cu colegii săi de şcoală şi care a învăţat fără învăţătură de
şcoală frecventă regulat, însă la învăţătură era mediocru, se acomoda greu cu materialul predat de
învăţător, însă cu toate acestea a fost promovat clasă în fiecare an. Cât a urmat cursul primar a avut
prieteni pe numiţii: Roaru Ioan şi Tănase Petre, ambii ţărani mijlocaşi, umblă în anturajul copiilor
de ţărani săraci şi mijlocaşi.
* textul este preluat integral, inclusiv cu greşelile de ortografie făcute de persoana care a
întocmit acest raport.
După terminarea cursului primar fiind băiat sărac, a lucrat ca argat la numitul Moraru
Vasile, din satul Hârtop, unde a lucrat timp de 1 an. În acest timp a avut comportări bune, era un
element muncitor şi ascultător. Din anul 1939 şi până în anul 1944 a lucrat ca zilier pe la diferiţi
moşieri din acel timp. În anul 1944 a fost evacuat cu premilitara în raionul R. Sărat unde a stat până
la 23 August 1944 s-a rentors acasă unde a stat până în anul 1947.
Cel în cauză în timpul cât a stat acasă în această perioadă s-a ocupat cu agricultura împreună
cu fraţii să-i, prin faptul că rămăsese orfan de părinţi. În perioada aceasta a fost element cinstit fără
nici un fel de vicii. În anul 1947 a fost încorpurat la Centrul de Instrucţie Dej, dela care Centru a
plecat la şcoala de Miliţie.
Actualmente este angajat la Miliţie în Odjud.
Activitatea politică
Înainte şi după 23 August 1944 până în anul 1947 când aplecat militar nu a făcut nici un fel
de politic.
Rude şi Relaţii
Tofan Elena sora celui în cauză în etate de 40 ani, de profesie casnică. În trecut şi prezent
neîncadrată politic. Este căsătorită cu Caciuc Gheorghe, în etate de 40 ani, are 2 copii. Ca avere
posedă 1,50 ha de pământ, 1 vacă, şi una casă de locuit. În trecut a fost simpatizant al partidelor
istorice, în prezent este membru în F.P. Nu s-a semnalat până acum să aibă manifestări ostile faţă de
regim.
Domiciliază în comuna Preoteşti, satul Huşi, raionul Fălticeni.
Tofan Gheorghe, fratele celui în cauză este în etate de 38 ani, de profesie agricultor. Ca
avere posedă 2 ha pământ, 1 vacă şi una casă de locuit. În trecut nu a făcut nici un fel de politică în
prezent este membru în F.P. Este căsătorit cu Natalia Boambă în etate de 35 ani, fată de ţărani
mijlocaş, are 5 copii. În trecut şi prezent neîncadrată politic.
53

Domiciliază în comuna Hârtop, raionul Fălticeni.


Tofan Anica, soră cu cel în cauză, este în etate de 33 ani de profesie casnică. În trecut şi
prezent neîncadrată politic.
Domiciliază în comuna Şoldăneşti, raionul Fălticeni.
Tofan Natalia, sora celui în cauză, este în etate de 31 ani, de profesie casnică. În trecut şi în
prezent neîncadrată politic. Este căsătorită cu Pădurarul Petru, are 1 copil, ca avere posedă 0,50 ha
pământ.
Domiciliază în comuna Oprişeni, raionul Fălticeni.
Tofan Profira, soră cu cel în cauză, este în etate de 28 ani de profesie casnică. Este
necăsătorită ca avere posedă 0,50 ha pământ. În trecut şi prezent neîncadrată politic.
Domiciliază în comuna Hârtop, satul Ţarina Mare, raionul Fălticeni.
Tofan Gheorghe, unchi în etate de 45 ani, de profesie agricultor, ca avere posedă 1,50 ha de
pământ, 1 vacă, 3 oi şi una casă de locuit.
În trecut a fost legionar, în prezent este membru în F.P. Este căsătorit cu Catrina, are 7 copii. În
trecut şi în prezent neîncadrat politic.
Domiciliază în comuna Preoteşti, raionul Fălticeni.
Tofan Constantin, unchi, în etate de 50 ani, de profesie agricultor, ca avere posedă 5 ha
pământ, 1 vacă, 15 stupi albine, 10 oi şi una casă de locuit. În trecut nu a făcut politică, în prezent
este membru F.P. Este căsătorit cu Notaliţa, are 7 copii. În trecut şi în prezent neîncadrată.
Domiciliază în comuna Preoteşti – raionul Fălticeni.
Vrabie Elena, mătuşe, în etate de 50 ani de profesie casnică. În trecut şi în prezent
neîncadrată politic. Este căsătorită cu Gheorghe Bădrăgan, are 2 copii, ca avere posedă 1 ha pământ,
1 vacă şi una casă de locuit. În trecut şi în prezent neîncadrată politic.
Domiciliază în comuna Hârtop, raionul Fălticeni.
Slt. de Securitate
Indescifrabil

A.S.R.I., fond “D”, Nr.7581, ff 3-4


ANEXA Nr.3

Situaţia pe ani a fixării restricţiilor domiciliare până în 1968 – data întocmirii raportului*

- 1949 …………cca 3.000 persoane (moşieri)


- 1950 …………cca 3.000 persoane
- 1951..………..cca 44.000 persoane (dislocate din zona de frontieră)
- 1952…………cca 9.000 persoane (dislocate din centre aglomerate
- 1953 …………cca 890 persoane (diverse motive)
- 1954 …………cca 685 persoane (diverse motive)
- 1955 …………cca 498 persoane (diverse motive)
- 1956 …………cca 218 persoane (diverse motive)
- 1957 …………cca 523 persoane (diverse motive)
54

- 1958 …………cca 249 persoane (diverse motive)


- 1959 …………cca 349 persoane (diverse motive)
- 1960 …………cca 155 persoane (diverse motive)
- 1961 …………cca 192 persoane (diverse motive)
- 1962 …………cca 147 persoane (diverse motive)
- 1963 …………cca 94 persoane (diverse motive)
- 1964 …………cca 14 persoane (diverse motive)
- 1965 …………cca 5 persoane (diverse motive)
- 1966 …………cca 2 persoane (diverse motive)
- 1967 …………cca -

* cifrele care apar în acest raport sunt versiunea oficială a autorităţilor.


- 1968 …………cca -

A.S.R.I. , fond “D”, dos. Nr. 9572, V.61, filele3 – 4


ANEXA Nr.4

Situaţia persoanelor internate administrativ între anii 1950-1954 şi 1958-1963*


- 1950 ………… 5.154 persoane
- 1951 ………… 2.519 persoane
- 1952 …………11.913 persoane
- 1953 ………… 2.422 persoane
- 1954 ………… 69 persoane
- 1955-1957 nu s-au făcut internări administrative
- 1958 ………… 946 persoane
- 1959 ………… 1.954 persoane
- 1960 ………… 113 persoane
- 1961 ………… 516 persoane
55

- 1962 ………… 116 persoane


- 1963 ………… 18 persoane

A.S.R.I., fond “D”, dos. Nr. 9572, vol.61, fila 3

* cifrele care apar în acest raport reprezintă versiunea oficială a autorităţilor.


ANEXA Nr.5

Consiliul de miniştrii al Republicii Populare Române


Hotărârea nr. 1554/ 22 VIII 1952
pentru înfiinţarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu şi a batalioanelor de muncă.
Consiliul de Miniştrii al Republicii Populare Române, hotărăşte:

CAPITOLUL I

ART.1 – Având în vedere rezistenţa tot mai activă a elementelor duşmănoase şi faptul că acestea
încearcă încontinuu să saboteze în mod organizat măsurile Guvernului şi Partidului îndreptate spre
întărirea dictaturii proletariatului şi construirea cu succes a socialismului pentru a uşura
supravegherea activităţii elementelor duşmănoase şi străine de clasa muncitoare, pentru a le atrage
la munca de utilitate socială şi pentru a curăţi cele mai importante centre vitale ale ţării de elemente
duşmănoase, se va admite ca măsură, excepţională, provizorie, internarea administrativă pentru
efectuarea muncii obligatorii.
În acest scop se organizează:
- colonii de muncă;
- domiciliul obligatoriu;
- batalioane de muncă.

CAPITOLUL II
COLONII DE MUNCĂ

Art.2 – în colonii de muncă vor fi reţinuţi şi internaţi toţi acei care prin faptele sau manifestările lor,
direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară,
îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în Republica Populară Română,
precum şi acei care în acelaşi mod defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu
constituie sau nu pot constitui prin analogie, infracţiuni şi anume:
a) Acei ce lansează sau răspândesc zvonuri alarmante, tendenţioase, duşmănoase, ascultă şi
difuzează propaganda deşănţată a posturilor de radio imperialiste.
b) Acei ce aduc injurii Partidului Muncitoresc Român, conducătorilor săi, Guvernului, Uniunii
Sovietice, şi conducătorilor săi şi ţărilor de democraţie populară.
c) Acei cetăţeni români care întreţin legături de prietenie cu legaţiile imperialiste, care au
frecventat sau frecventează manifestările propagandistice ale legaţiilor imperialiste precum şi
toţi acei ce sunt în relaţii cu familiile funcţionarilor ambasadelor imperialiste, dacă faptele lor nu
constituiesc şi nu pot constitui – prin analogie – infracţiuni.
56

d) Acei ce aţâţă la manifestări rasiale şi şovine.


e) Instigatorii la nesupunere sau neexecutare, cei ce duc acţiuni duşmănoase, atât la sat cât şi la
oraş – în contra măsurilor Guvernului, în special cu privire la:
- Gospodării agricole colective, întovărăşiri, colectări, planuri de culturi, comasării etc.
- Elementele cu un trecut reacţionar cunoscut sau foştii exploatatori care ocupă încă în
producţie posturi de răspundere şi care dovedesc continuu, prin atitudinea lor delăsare gravă,
nejustificată prin incapacitatea lor profesională – atitudine care atrage după sine defecţiuni
vizibile sau frânarea producţiei.
f) Toţi acei care sub masca religioasă fac prozelitism (diferite religii sau secte) speculând
sentimentele religioase ale cetăţenilor, pentru a-I determina la atitudini ostile, duşmănoase
regimului (minuni), prelegeri cu substrat duşmănos, şovin etc.
g) Acei care prin corespondenţa internă sau internaţională iau atitudine duşmănoasă, transmit ştiri
tendenţioase, alarmiste, duşmănoase, reacţionare, instigă.
h) Cadre active ale fostelor grupări şi partide fasciste şi burghezo – moşiereşti, cum sunt: fostele
cadre legionare, cuziste, imrediste, neplasiste, sioniste, partide hitleriste, naţional – ţărăniste
(maniste), liberale (brătieniste), titeliste, tătăresciene, bejeniste.
i) Vechea agentură a fostului Serviciu Special de Informaţii (S.S.I.), vechea agentură a Marelui
Stat Major, a Siguranţei, a Poliţiei, agentura germană de spionaj şi contraspionaj şi maghiară.
j) Foştii condamnaţi pentru trecerea frauduloasă a frontierei începând din 1945.
k)Chiaburii care sabotează măsurile luate de Guvern.
l) Foştii condamnaţi pentru sabotaj – începând din 1945.
m)Foştii condamnaţi pentru speculă – începând din 1945, care au avut o condamnare de la trei ani
în sus.
n)Rudele trădătorilor de patrie şi spioni, care au fugit peste graniţă din 1945 (tată şi copii majori,
bărbaţi).
o)Rudele elementelor duşmănoase regimului nostru, care au fugit peste graniţă înainte de 1944 (ale
fostelor cadre legionare, membrii de vază ai fostelor partide burghezo - moşieresc care duc
activităţi de defăimare a regimului nostru); tată şi copii majori, bărbaţi.
p)Condamnaţii pentru infracţiuni împotriva securităţii Republicii Populare Române care la
expirarea executării pedepsei prin comportarea lor nu prezintă încredere de a fi folositori.
q) Recidiviştii de drept comun care au mai mult de 3 condamnări şi care reprezintă un pericol
pentru liniştea şi asigurarea avutului oamenilor muncii.
Art. 3 – Durata reeducării în coloniile de muncă va fi de 6 luni până la 5 ani.
Art. 4 – Internarea în colonii de muncă se face prin Decizia unei comisii speciale care va fi
înfiinţată în cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi care va lua hotărâri pe baza propunerilor
Direcţiei generale a securităţii statului şi Direcţiei generale a miliţiei.
Art. 5 – Părăsirea coloniei de muncă se consideră evadare şi se pedepseşte conform legilor în
vigoare.

A.S.R.I. fond “D”, dos. nr. 7778, V 36, f.f. 51-53.

ANEXA Nr. 6
“Odată cu preluarea acestor materiale din arhiva siguranţei, s-a trecut la strângerea de date
asupra activităţii numitului CATON LAURENŢIU, în acelaşi timp fiind supravegheat informativ.
În scopul stabilirii activităţii concrete ce susnumitul ar fi desfăşurat-o în trecut, pentru stabilirea şi
verificarea celor semnalate cât şi activitatea pe care o desfăşoară în prezent familia CATON şi
ceilalţi indivizi, s-a trecut la deschiderea unui dosar de verificare, în desfăşurarea căruia s-au luat
următoarele măsuri informativ – operative:
1. S-a interceptat corespondenţa familiei CATON LAURENŢIU, din care interceptare nu a reieşit
până în prezent decât numai chestiuni de ordin familiar.
57

2. A fost pus sub urmărire aparatul telefonic Nr. 1128 de la domiciliul numitului CATON
LAURENŢIU însă din această supraveghere nu au reieşit convorbiri suspecte.
3. Numitul CATON LAURENŢIU a fost supravegheat operativ timp de 4 zile.[…]
4. Deoarece nu s-a putut trece la recrutarea unui informator de profunzime pe lângă susnumitul, a
fost dirijată întreaga agentură ce vine în contact cu numitul CATON […]
5. Din acţiunea informativă desfăşurată s-a stabilit concret, că în timpul, războiului numitul
CATON LAURENŢIU a găzduit şi a fost în relaţii de prietenie cu un ofiţer doctor german […]
[…]
6. În ultimă instanţă s-a trecut la anchetarea numitei CATON DIDINA, ea este fiica adoptivă a
susnumitului […]
În:
A.S.R.I. , fond “D” , dosar Nr. 7581, f.f. 200-202.
58

ANEXA Nr. 7 Grupul de partizani din comuna Nucşoara, jud. Muscel (azi Argeş)
condus de Toma Arnăuţoiu*

Lotul nr. 1

Numele şi prenumele Nr. de Număru orelor anchetă Obs


anchet l de 3-6 6-10 ore 10-15
e 0-3 ore ore ore
1) Arnăuţoiu Toma 42 4 21 11 1 5 procese verbale
(condamnat la moarte şi consemnate nr. d
executat)
2) Arnăuţoiu Petre 37 2 9 4 11 11 procese verbal
(condamnat la moarte şi consemnate nr. d
executat)
3) Jubleanu Titu (condamnat 7 2 1 3 - 1 proces verbal d
la moarte şi executat) consemnat nr. de
4) Ticu Nicolae (condamnat la 3 - 3 - -
moarte şi executat)
5) Băşoiu Nicolae(condamnat 5 3 3 - -
la moarte şi executat)
6) Tomeci Gheorghe 7 3 3 - - 1 proces verbal d
(condamnat la moarte şi consemnat nr. de
executat)

Numele şi prenumele Nr. de Număru orelor anchetă Obs


anchet l 0-3 de 3-6 6-10 ore 10-15
e ore ore ore
7) Moldoveanu Alexandru 4 1 2 - - 1 proces verbal d
(condamnat la moarte şi consemnat nr. de
executat)
8) Drăgoi Ion (condamnat la 5 - 2 - - 1 procese verbale
moarte şi executat) consemnate nr. d
9) Popescu Constantin 3 - 3 - -
(condamnat la moarte şi
executat)
10) Săndoiu Ioan (condamnat - - - - - Personal, nu deţin
la moarte şi executat) despre nr. de anc
11) Andreescu Nicolae 19 6 4 - - 9 procese verbale
(condamnat la moarte şi consemnate nr. d
executat)
12) Constantinescu Ioan 5 2 2 1 -
(condamnat la moarte şi
executat)
13) Plop Maria (condamnată 7 - 1 3 3
la muncă silnică pe viaţă)
14) Dumitrescu Ion Lăzea 3 - 2 1 -
(condamnat la muncă silnică
pe viaţă)
Numele şi prenumele Nr. de Număru orelor anchetă Obs
anchet l 0-3 de 3-6 6-10 ore 10-15
e ore ore ore
59

15) Grigore Ioan (condamnat 6 2 4 - -


la muncă silnică pe viaţă)
16) Dragomirescu Ilie 5 1 4 - -
(condamnat 15 ani muncă
silnică)
17) Vasilescu Nicolae 3 1 1 - -
(condamnat 10 ani închisoare
corecţională)

* Informaţia aparţine Ioanei Raluca Voicu – Arnăuţoiu, fiica liderului grupului de rezistenţă
“Haiducii Muscelului”. Recent ea a publicat o lucrare despre acest grup numită Luptătorii din
munţi, Toma Arnăuţoiu, Grupul de la Nucşoara, Documente ale anchetei, procesului,
detenţiei, Editura Vremea, Bucureşti, 1997.
60

ANEXA Nr. 8
Centru de Coordonare Constanţa

Tabel nominal cu deţinuţii decedaţi


în cursul lunii ianuarie 1953*

Nr. Numele şi Vârsta Data Locul Diagnosticul


crt prenumele decesului decesului
.
COLON ALBĂ
IA POARTA
1 IOSIPOVICI 31 4 Spitalul Maladia lui Bsedow,
VASILE Via Icter
2 IONIŢĂ 46 4 Detto Ciroză hepatică
NICULAE ascitagena

3 IABIŞCĂ 61 4 Infirmerie Embolie cerebrală,


ZAMFIR Colaps
cardiovascular
4 BORDEA 25 5 Detto Atrofie galbenă
IOAN acută, Embolie
cerebrală
5 SMELCO 39 8 Detto TBC Fibro -
ŞTEFAN caseoasă,
multilateral cavitară,
colaps
cardiovascular
6 LĂCĂTUŞ 41 12 Spitalul Chist hidatic, operat
CAROL Via

7 COLUŢ 38 14 Infirmerie Colaps Afrigorexitus


VICTOR

8 AMBRUŞ 32 14 Detto Colaps Afrigorexitus


DĂNILĂ

9 TREANŢĂ 41 15 Spitalul Volvulus operat


MARIN Poarta
Albă
10 STROIE N. 56 16 Infirmerie Casexie, Colaps
ALEXANDR Cardiovascular
U
11 RUSU P. 51 17 Baracă Miocartdită, aortită,
ION enterocolită acută

Nr. Numele şi Vârsta Data Locul Diagnosticul


Cr prenumele decesului decesului
t.
12 CHITIOARU 49 18 Infirmerie Pneumonie dreaptă,
SIMION insuficienţă cardiacă
acută
13 GIANGĂ 44 19 Detto Casexie, pneumonie
VASILE dr., insuf. cardică
61

acută
14 TACHE R. 52 19 Detto Casexie,
DUMITRU enterocolită, colaps
cardiovascular
15 CRISTACHE 60 19 Infirmerie TBC Fibroasă
IONIŢĂ cavitară superioară,
enterocolită
16 GHINEŢ 53 20 Detto Pneumonie dr.,
DIONISIE enterocolită acută
colapas
cardiovasculară
17 BUŢ 46 20 Detto TBC Pulmonar
GHEORGHE fibrocazeos cavitară
dr. pleurezie
18 JUHESN 48 21 Infirmerie Casexie comă
PAVEL

19 ONEŢ 45 22 Infirmerie Casexie enterocolită


PETRE acută

20 NICOARĂ 51 26 Infirmerie Casexie enterocolită


G. acută
DUMITRU
21 SUMLARSC 52 26 Infirmerie Miocardită,
HI hiposistolie,
ION enterocolită acută
22 VELMIROV 50 26 Infirmerie Casexie enterocolită
JIVA acută

23 AVARVARE 50 27 Infirmerie ---


I NICOLAE

24 ŞTEFAN ŞT. 68 29 Infirmerie Senilitate,


NICOLAE miocardită,
insuficienţă cardiacă
Nr. Numele şi Vârsta Data Locul Diagnosticul
Cr prenumele decesului decesului
t.
25 MARIN ION 51 29 Infirmerie Casexie enterocolită
acută

26 VLAD 41 29 Spitalul TBC Pulmonară


FLOREA Via bilaterală septicemie,
casexie
27 IERŞCOVIC 51 29 Infirmerie Casexie enterocolită
I KALMAN acută

28 PAŞCA 65 29 Infirmerie Miocardită, casexie,


TUDOR enterocolită acută

29 IOSONEAI 63 30 Infirmerie Miocardită,


ALEXANDR pneumonie, endem
U pulmonar acut
62

30 BUZOIANU 52 30 Infirmerie Casexie, enterocolită


ION acută

COLON PENINSU
IA LA
31 PROLEAGH 67 1 Distrofie gravă,
E ADOLF enterită şi colaps
cardiovascular
32 SLĂDESCU 61 1 Poliseriozită,
OPRIŞAN insuficienţă cardiacă

33 ZOTTA 43 3 Bronhopneumonie
PAUL bilaterală difuză, cu
paralizie bulbară
34 PATRIULUS 65 5 Distrofie gravă,
RADU angină pectorală

35 CRISTESCU 65 7 Pneumonie
MIHAIL

36 CHIŞU A. 32 10 Fractura bazei


EMIL craniului

37 VORŞUTE 58 17 Ulcer gastro-


THEODOR duodenal, cu
stenoză, distrofie
gravă
Nr. Numele şi Vârsta Data Locul Diagnosticul
crt prenumele decesului decesului
.
38 LEHACI 54 17 Congestie
ARCADIE pulmonară, endem
pulmonar
39 OPREANU 40 2 Distrofie gr. III
D.ŞTEFAN

40 BĂIUŞI P. 58 4 Distrofie gr. II cu


MIHAI congestie pulmonară

41 TOROK. A. 63 6 Distrofie gr. III


ŞTEFAN

42 TRANDAFI 32 8 Distrofie gr. III


R D.
DUMITRU
43 GAVRILĂ I. 48 8 Distrofie gr. III
IOAN

44 TÂMPESCU 38 9 Distrofie gr. III cu


D. GH. enterocolită

45 AVRĂMUŢ 53 10 Accident mortal


I. ILIE
63

46 DUMITRES 48 11 Distrofie gr. III


CU G. ILIE

47 POPESCU I. 53 11 Distrofie gr. III cu


IOAN enterocolită

48 CIUTACU 74 14 Distrofie gr. III cu


D. IOAN enterocolită

49 IONIŢĂ P. 41 14 Distrofie gr. III cu


VASILE enterocolită

50 IONESCU 54 15 Insuficienţă cardiacă


M. post pulmonică
PARASCHI
V
51 GĂINAŢ C. 55 15 - Distrofie gr. III cu
PETRE enterocolită

A.S.R.I., fond “D” , dos. nr. 10971, f. f. 15 -16


*O parte din aceste boli sunt inventate.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

A. ARHIVE
1. Arhiva Serviciului Român de Informaţii, fond “D”, dosar nr. 141/1948.
2. Idem , dosar nr. 168/1945.
3. Idem , dosar nr. 4089/1952.
4. Idem , dosar nr. 4113/1950.
5. Idem , dosar nr. 4114/1950-1952.
6. Idem , dosar nr. 4120/1950.
7. Idem , dosar nr. 4123/1950-1951.
8. Idem , dosar nr. 4136/1952.
9. Idem , dosar nr. 4139/1953.
10.Idem , dosar nr. 4638/1949-1952.
11.Idem , dosar nr. 7581/1953.
12.Idem , dosar nr. 7589/1964, vol. 1-2.
13.Idem , dosar nr. 7659/1951.
14.Idem , dosar nr. 7707/1952.
15.Idem , dosar nr. 7778/1956-1968.
16.Idem , dosar nr. 7803/1954-1965, vol. 1-8.
17.Idem , dosar nr. 7805/1945-1958, vol. 1-2.
18.Idem , dosar nr. 7806/1945-1946.
19.Idem , dosar nr. 7851/1948.
20.Idem , dosar nr. 7954/1949-1951, vol. 1-3.
21.Idem , dosar nr. 8360/1946-1952, vol. 1-4.
22.Idem , dosar nr. 9349/1945-1964, vol. 1-11.
23.Idem , dosar nr. 9367/1945-1946, vol. 1-3.
24.Idem , dosar nr. 9404/1950-1952, vol.1-6.
25.Idem , dosar nr. 9572/1949-1968, vol. 61.
26.Idem , dosar nr. 9574/1947-1966, vol. 1-7.
27.Idem , dosar nr. 10098/1952.
64

28.Idem , dosar nr. 10844/1950-1964, vol. 1-3.


29.Idem , dosar nr. 10950/1959-1964, vol. 2.
30.Idem , dosar nr. 11519/1962-1982, vol. 1-16.

B. SURSE INEDITE
1. interviu cu Elena Arnăuţoiu - Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, 15 Februarie 1997.
2. interviu cu Puiu Popescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, Februarie 1997.
3. interviu cu Elena Mica, Bucureşti, 17 Martie 1997.
4. interviu cu Gheorghe Paul, Bucureşti 22 Martie 1997.
5. interviu cu Ecaterina Săndescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeş, 12-13 Iulie 1997.
6. interviu cu Luca Dumitrescu, sat Slatina, com. Nucşoara, jud. Argeş, 22 Iulie 1997.
7. interviu cu Marina Chircă, sat Slatina, com. Nucşoara, jud. Argeş, 23 Iulie 1997.
8. interviu cu Gheorghe Chircă, sat Slatina, com. Nucşoara, jud. Argeş, 23 Iulie 1997.
9. interviu cu Eugen Chircă, sat Slatina, com. Nucşoara, jud. Argeş, 27 Iulie 1997.
10. interviu cu Verona Jubleanu, sat Sboghiţeşti, com. Nucşoara, jud. Argeş, 28 Iulie 1997.
11. interviu cu Victor Berevoianu, sat Sboghiţeşti, com. Nucşoara, jud. Argeş, 28 Iulie 1997.
12. interviu cu Ion Preda, com. Nucşoara, jud. Argeş, 28 Iulie 1997.
13. interviu cu Şufan Elena, com. Nucşoara, jud. Argeş, 29 Iulie 1997.
14. interviu cu Mihai Dumitraşcu, com. Corbi, jud. Argeş, 29 Iulie 1997.
15. interviu cu Constantin Tefeleu, sat Slatina, com. Nucşoara, jud. Argeş.
16. interviu cu Alexandru Marinescu, Bucureşti, 20 Octombrie 1997.
17. interviu cu Elena Sia – Iatagan, sat Cărpeniş, com. Şuici, jud. Argeş, 18 Iulie 1998.
18. interviu cu Gheorghe Iatagan, sat Cărpeniş, com. Şuici, jud. Argeş, 18 Iulie 1998.
19. interviu cu Elena Apostol, com. Şuici, jud. Argeş,18 Iulie 1998
20. interviu cu Ştefan Preda, sat Cărpeniş, com. Şuici, jud. Argeş, 19 Iulie 1998
21. interviu cu Ion Şerban, sat Cărpeniş, com. Şuici, jud. Argeş, 19 Iulie 1998
22. interviu cu Constantina Donescu, com. Ciofrângeni, jud. Argeş, 20 Iulie 1998
23. interviu cu Ion Dinilică, com. Şuici, jud. Argeş, 22 Iulie 1998
24. interviu cu Dumitru Apostol, com. Şuici, jud. Argeş,22 Iulie 1998
25. interviu cu Ungureanu Ştefan, Bucureşti, 12 August 1998
26. interviu cu Constantin Teja, Bucureşti, 14 Noiembrie 1998

C. DOCUMENTE PUBLICATE
1. Brişcă A., Ciuceanu R. Rezistenţa armată din Bucovina,
1944 -1950, I.N.S.T., Bucureşti, 1998,
vol. 1
2.Lupu, M, Nicoară, Cu unanimitate de
C. Onişoru, Ghe. voturi, Fundaţia Academia
Civică ,Bucureşti, 1997
3. * * * Cartea Albă a Securităţii,
f, e, Bucureşti ,1994, vol. II
4.Voicu-Arnăuţoiu I. Luptătorii din munţi,
Toma Arnăuţoiu. Grupul
de la Nucşoara, Documente
ale anchetei, procesului,
detenţiei, Editura Vremea,
Bucureşti, 1997

D. PERIODICE CONSULTATE
1. “Arhivele totalitarismului”, nr.1/1993 – nr.10/1996
2. “Cotidianul”, nr. 442/14 Ian. 1993 – nr.485/5 Martie 1993
3. “Dosarele istoriei”, nr. 5/1996
65

4. “Dreptatea”, nr. 1/22 Sept.1993, nr. 12/8-16 Dec.1993


nr. 14/23-29 Dec. 1993
5.“Gazeta de Vest”, nr. 17/Ian. 1993, nr.18/Feb. 1993,
nr. 19/Martie 1993, nr. 20/Aprilie 1993,
nr. 21/Mai 1993, nr. 22/Iunie 1993,
nr. 23/Iulie 1993, nr. 25/Sept. 1993,
nr. 26/Oct. 1993.
6.“Magazin istoric”, nr. 3/Martie 1993, nr.4/Apr. 1993
nr. 5/Mai 1993, nr. 7/Iulie 1993.
7. “Memoria” , nr. 9/1993, nr.18/1996.
8. “Mişcarea”, nr.6/15 Iunie 1993, nr. 14/1-15 Dec. 1993
9. “Nu”, nr. 127/Oct. 1993, nr.109/13-20 Mai 1993
10. “Phoenix”, nr. 101-102/1993, nr. 103-106/1993,
nr. 107-108/1993
11. “România liberă”, nr. 865/6-7 Feb. 1993, nr. 867/9 Feb. 1993,
nr. 932/28 Apr. 1993, nr. 948/17 Mai 1993, nr.
981/24 Iunie 1993, nr.1000/16 Iulie 1993, nr. 1004/21 Iulie 1993, nr. 1054/16
Sept. 1993
nr. 1086/23 Oct. 1993
12. “România literară”, nr. 15/Aprilie 1993
13. “Strict secret”, nr. 142/ 13-19 Ian. 1993
14. “Timişoara” nr.5/9 Ian. 1993, nr. 17/27 Ian. 1993,
nr. 19/12 Mai 1993, nr. 35/20 Feb. 1993,
nr. 39/26 Feb. 1993, nr. 65/3 Apr. 1993,
nr. 95/18 Mai 1993, nr.126/29 Iunie 1993
15. “Vatra” nr.3/ Ian. 1993, nr. 4/ Aprilie 1993,
nr.5/ Mai 1993, nr.7/ Iulie 1993,
nr. 9/ Sept. 1993, nr. 10/ Oct. 1993,
nr. 12/ Dec. 1993

E. LUCRĂRI GENERALE
1. Curtois, Stéphane; Werth, Nicolas; Panné, Jean-Louis; Packowski, Andrzej; Bartosk, Karen;
Margolin, Jean-Louis
- Cartea neagră a comunismului,
Edit. Humanitas, Buc., 1997.
2. Focault, Michel - A supraveghea şi a pedepsi,
Edit. Humanitas, Buc., 1997.
3.Gluckcmann, Andrè - Bucătăreasa şi mâncătorul de oameni,
Edit. Humanitas, Buc., 1991.
4. Orwell, George - 1984, Edit. Hyperion, Chişinău, 1991.

F. MEMORII
1. Antohe, Ion - Răstigniri în România după Ialta,
Edit. Albatros, Buc. 1995.
2. Aurel, Constantin - Itinerare în lanţuri, Edit. Ramida, Buc. 1992
3. Idem - Poeţii după gratii (2 vol.)
Edit. ICEMENERG, Buc. 1993.
4. Baicu, Petre - Povestiri din închisori şi lagăre,
Edit. Biblioteca Revistei Familia, Oradea,
1995.
5. Bâgu, Gheorghe - Mărturisiri din întuneric, Edit. Tehnică, Buc 1993.
6. Blănaru, Vasile - 804 zile şi nopţi în lanţurile morţii,
66

Edit. SPECO, Buc. 1996.


7. Boldur, Gheorghe - Genocidul comunist în România (vol. II),
Edit. Albatros, Buc. 1994.
8. Bordeianu, Dumitru - Mărturisiri din mlaştina disperării,
Edit. GAMA, Buc. 1995.
9. Caravia, Paul; Constantinescu
Virgiliu; Stănescu, Flori - Biserica întemniţată România
1944-1989, I.N.S.T., Buc. 1998.
10. Cârja, Ioan - Canalul morţii, Edit.
Cartea Românească, Buc. 1993.
11. Chioreanu, Nistor - Morminte vii, Institutul European,
Iaşi, 1992.
12. Ciuceanu, Radu - Intrarea în tunel, Edit. Meridiane,
Buc., 1993.
13. Idem - Potcoava fără noroc, Edit. Meridiane
Buc.,1994.
14. Constante, Lena - Evadare imposibilă, Edit. Meridiane,
Buc., 1993.
15. Crainic, Nichifor - Memorii (vol. II), Edit. Humanitas,
Buc., 1994.
16. Giulvezian, Ioan - Morminte ascunse, Edit. Timpul,
Buc., 1996.
17. Giurescu, Constantin - Cinci ani şi două luni în penitenciarul
de la Sighet, Edit. Fund. Culturale
Române, Buc., 1994.
18. Goga, Nicolae - Triunghiul morţii. Amintiri din Baia
Sprie (1950-1952), Edit. Marineasa
Timişoara, 1995.
19. Goma, Paul - Gherla, Edit. Humanitas, Buc., 1990.

20. Ioanid, Ioan - Închisoarea noastră cea de toate zilele


(5 vol.), Edit. Albatros, Buc., 1992.
21. Ionescu Aristide - Dacă vine ora H, pe cine putem conta?
Edit. GORDIAN, Timişoara, 1998.
22. Cicerone, Ioniţoiu - Cartea de aur a rezistenţei româneşti
împotriva comunismului, (vol. I), Buc.
Edit. HRISOV, 1995.
23. Jelea, Doina - Cazul Nichita Dumitru, Edit. Humanitas
Buc. 1995.
24. Jurman, Gheorghe - Conspiraţia universală, Edit. Timpul,
Reşiţa, 1994.
25. Marinescu, Alexandru - Prizonier în propria ţară, (3 vol.),
Edit. Du Style, Buc., 1996.
26. Mihadaşi, Teohar - Pe muntele Ebal, Edit. CLUSIUM, Timiş
1990.
27. Mihalcea, Alexandru - Jurnal de ocnă, Edit. Albatros, Buc.
1994.
28. Muntean, Ioan - La pas prin reeducările de la Piteşti,
Gherla şi Aiud, Edit. MAJADAHONDA
Buc. 1997.
29. Noica, Constantin - Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Edit.
Humanitas, Buc. 1990.
67

30. Pantazi, Ioan - Am trecut prin iad, Edit. Timpul, Buc.


1993.
31. Plapza, Lucian - Soarele de la Nord, Edit. HELICON
Timişoara, 1998.

32. Raţiu, Anton - Cumplita odisee a grupului Lucreţiu


Pătrăşcanu (2 vol.), Edit. Gestiunea,
Buc. 1996.
33. Scutăreanu, Vasile - Prin gulagul valah, Edit.
MAJADAHONDA, Buc. 1995.
34. Silveanu Ileana - Cărările speranţei, Edit. Marineasa,
Timişoara, 1998.
35. Soljeniţân, Alexandr - Arhipelagul gulag, (3 vol.), Edit. Univers
Buc. 1997.
36. Steinhardt, Nicolae - Jurnalul fericirii, Edit. Dacia,
Cluj - Napoca, 1997.
37. Ştefan, Justin - Dumnezeul meu de ce mai părăsit, Edit.
Ramida, Buc. 1993.
38. Tănase, Stelian - Anatomia mistificării (1944-1989), Edit.
Humanitas, Buc. 1997.
39. Verca, Filon - Paraşutaţi în România vândută,
Edit. Gordian, Timişoara, 1993.

G. ARTICOLE ŞI COMUNICĂRI
1. Aioanei, Constantin;
Troncotă, Cristian - Arhipelagul ororii, I, în “Magazin Istoric”
Buc.,nr.3 martie 1993 p.22.
2. Idem - Arhipelagul ororii, II în “Magazin Istoric”
Buc., nr. 4 aprilie 1993, p.10.
3.Idem - Arhipelagul durerii III, în “Magazin
Istoric”, Buc., nr.5, mai 1993, p. 36.

4.Băciuţ, Nicolae - Dialog cu N. Steinhardt, ”Vezi să nu mă


faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu
te caci în pantaloni”, în “Vatra”, Târgu
Mureş, nr. 12, decembrie 1993, p.3.
5. Baicu, Maria - Tăcerea grea, în “Gazeta de Vest”
Timişoara, nr.22, iunie 1993, p.7.
6. Baicu, Petre - Ghencea – Bucureşti (convoi de femei)
în “Vatra”, Târgu Mureş, nr.3, ian.1993,
p.11.
7. Băldescu, Emil - Noi, familia de preoţi Băldescu…, în
“Memoria” Buc., nr.9, 1993, p.18-26.
8. Balotă, Nicolae - Amintirea lui Vladimir Ghica, în “România
Literară”, Buc., nr.15, aprilie 1993, p.10.
9. Barbu, Dinu - Memorialul durerii. Cu buzele arse de
vitriol, în “Timişoara”, Timişoara, nr.124
29 Iunie 1993, p.3.
10. Buzilă, Boris - Profesorul Simion Mehedinţi: “Un om
predat lui Dumnezeu”, “Să nu te uiţi
niciodată în jos că te înghite prăpastia”,
în “România Liberă”, Buc., nr.1086,
68

23 Oct. 1993, p.2.


11. Călinescu, Nicolae - Marin Tucă (o viaţă sacrificată),medalion
în “Gazeta de Vest”, Timişoara, nr.20,
aprilie 1993, p.36.
12. Idem - Universul concentraţionar românesc,
în “Gazeta de Vest”, Timişoara, nr.17,
ian. 1993, p.10.
13. Chinezu, Paul Doru - O victimă a cooperativizării forţate din
România (I-II), în “Timişoara”, nr.56-57,
23-24 Martie 1993, p.5.
14. Ciubotaru, Marcel - Vieţi distruse. Hăituind, torturând,
Securitatea a clădit Frica până-n
măduva oaselor, în “România Liberă”,
Buc. 1993, nr.1000, iulie16, p.3.
15. Colceriu, Liliana - Vina de a fi fost anticomunist, în
“Timişoara”, Timişoara, nr.65, 3 aprilie
1993, p.5.
16. Coposu, Corneliu - Procesul comunist al Partidului Naţional
Ţărănesc (I-III), în “Dreptatea”, Buc., nr.
3-5, 6-13 oct. 1993, p.10.
17. Cordoş, Sanda - Dascălul şi “Pedagogia sârmei ghimpate”
în “Vatra”, Târgu Mureş, nr.7, iulie 1993
p.9.
18. Idem - În pielea mea de deţinută, în “Vatra”,
Târgu Mureş, nr.5, Mai 1993, p.9.
19. Idem - Izbăvitorul trup al cerinţelor, în “Vatra”, nr.
4, Târgu Mureş, aprilie 1993, p.9.
20. Idem - Memoria în casa ficţiunii, în “Vatra”,
Târgu Mureş, nr.8, aug. 1992, p.9.
21. Idem - Păcatul există ca inimă, în “Vatra”, Târgu
Mureş, nr.6, iunie 1993, p.20.
22. Idem - Prima depoziţie, în “Vatra”, Târgu Mureş,
nr.12, dec. 1993, p.20.

23. Covaci, Viorel - Victimele Securităţii sunt şi astăzi victime,


în “Dreptatea”, Buc. Nr.12, 8-16 dec.1993,
p. 20.
24. Cumpănă, Constantin – Cum se muşamalizează crimele
Securităţii (I), în “Timişoara”,
Timişoara, nr.16, 26 ianuarie 1993,
p.1.
25. Dascăl, Mihai - Celălalt Holocaust. Nevinovat precum
Iisus, în “România Liberă”, Buc.,
nr.932, 28 aprilie 1993, p.8.
26. Doru, Doina - Document. Elisabeta Rizea ne
vorbeşte: “Am fost condamnată la
moarte”, “România liberă”, Buc., nr.
1004, 21 Iulie 1993, p.2.
27.Epure, Lia Lucia - Cu marile valori nu se fac tranzacţii, în
“Timişoara”, Timişoara, nr.95, 18 mai
1993, p.7.
28.Gaidău, Mihail Sorin - Bestialitatea comunistă şi distrugerea
69

valorilor spiritualităţii româneşti, în


“Dreptatea”, Buc., nr. 18, 27 Ian. 1993,
p. 7.
29. Idem - Istoria unui foto – document: “2+1”, în
“Dreptatea”, Buc., 8-16 Dec. 1993, p.11
30. Georgescu, Ion - Inginerul Constantin D. Buşilă, în
“Memoria”, Buc., nr. 9, sept. 1993, p.58
31.Grigurcu, Gheorghe - Prietenii lui V. Voiculescu, în “Dreptatea”
Buc., nr. 14, 23-29 Dec. 1993, p. 13.
32. Iancu, Vasile - Vieţi distruse. Patru ani de închisoare
pentru “Deşteaptă-te române!”, în
“România Liberă”, Buc., nr. 981, 24 Iunie
1993, p.3.
33. Ioniţoiu, Cicerone, - Martiriul femeilor în închisorile anilor ’50,
“Phoenix”, Buc., nr. 107-108, 1993, p.6.
34. Iordache, Roxana - Răstignit în temniţa tăcerii, “România
Liberă”, Buc. nr. 865, 6-7 Feb. 1993, p.3
35.Iordache, Văleanu, N.- Se ştie cine a tras, în “Magazin istoric”,
Buc., nr. 7, Iulie 1993,p. 76.
36.Iorgulescu, Constantin - Direct în beciul poliţiei, în “Vatra”,
Târgu Mureş,nr.3, ian. 1993,p. 18-19.
37. Idem - Golgota scufundată (I), în “Gazeta de
Vest”, Timişoara, nr. 28, dec. 1993,p.15
38. Iricinschi, Eduard - Singura evadare din Aiud de la Maria
Tereza încoace, în “Expres”, Buc.,
nr. 168, 27 Aprilie – 3 Mai, 1993, p.6.
39. Moraru, Alexandru - Cum au murit ei, în “Phoenix”, Buc., nr.
Lazăr 101-102,1993, p.7.
40. Munteanu, Marian - Profesorul, în “Mişcarea”, Buc., nr.14,
1-15 Dec. 1993, p.8.
41. Oniga, Dumitru - Mica Siberie din Bărăgan I-III, în
“Gazeta de Vest”, Timişoara, nr. 23,
iulie – august 1993, p.27.
42. Oprescu Mihalcea Al. - Emanuel Ioan Niculescu, deţinut politic,
medic şi poet, în “Dreptatea”, Buc., nr.1,
22 Sept. 1993, p.13.
43. Paragină, Ion - Argument pentru a putea înţelege, în
“Gazeta de Vest”, Timişoara, nr.28, Dec.
1993, p. 18.
44. Petrescu, Sterie - În clipa morţii a rostit un cuvânt: Neagoe,
în “România Liberă”, Buc., nr.867, 9 Feb.
1993, p. 12.
45. Pica, Ioan Victor - Poeme, în “Vatra”, Târgu Mureş, nr.11,
mai 1993, p.16.
46. Popescu, Crina - După 13 ani de lagăr sovietic, a mai stat
un an în arestul Securităţii române, în
“România liberă2, Buc., 984, 17 Mai 1993
p.1.
47. Puşcaşu, Mihai - Planul Piteşti, în “Gazeta de Vest”,
Timişoara, nr. 20, aprilie 1993, p.23.
48. Raica, Florica - Niculina Mihalache, în “Dreptatea”, Buc.,
nr.18, 27 ian. 1993, p.7.
70

49. Severin, Constantin - Vieţi distruse. După infern, o parodie de


infern, în “România liberă”, Buc., nr.1054
16 Sept. 1993, p.7.
50. Teodoreanu, Elena - Preotul Dimitrie Boldur şi ai săi…,în
“Memoria”, Buc., nr.9, 1993, p.27-37.
51. Timaru, Mihai - Amintiri de la Gherla, în “Timişoara”,
Timişoara, nr.91, 12 Mai 1993, p.3.
52. Vasiliu, Ciprian - Lagărul de la Salcia e una din ororile
gulagului românesc, în “Cotidianul”, Buc.
nr. 485, 5 Martie 1993.

53. Vintilă, Ion Pitty - “Nu mă omorâţi, d-le Pantozi!”, în “Nu” ,


Cluj, nr. 127, 27 Sept. - 4 Oct.1993, p.13
54. Zăgan, Vichentie - Prof. dr. Ion Jovin, o personalitate
ştiinţifică şi politică, în “Dreptatea”, Buc.,
nr.18, 27 Ian. – 2 Feb. 1993, p.4.
55. Zota, Alexandru - Experimentul Suceava, în “România
liberă”, Buc., nr.1021, 10 Aug.1993, p.6.