Sociologie

- CURS -
Ce este Sociologia?

1.1. Apariția și consacrarea Sociologiei în rândul științelor socioumane;

1.2. Definirea Sociologiei și obiectul său de studiu;
1.3. Ramurile Sociologiei și raporturile cu alte științe socioumane.

1.1. Apariția și consacrarea Sociologiei în rândul științelor socioumane

• Antichitate: Pitagora, Aristotel, Platon etc.

Precursori ai
• Iluminism: John Locke, Thomas Hobbes, Montesquieu, Jean
gândirii sociologice
Jeaques Rousseau etc.

Premise socio-istorice care au favorizat apariția Sociologiei

• Perioada de convulsii sociopolitice care a însoțit trecerea de la Evul Mediu la Modernitate;
• Revoluția industrială
• Urbanizarea
• Restructurarea sistemului de clase sociale

Apariția Sociologiei

August Comte (1798-1857)

• propune termenul de sociologie pentru a desemna o știință a societății;

• transpune principiile filosofiei pozitiviste în cercetarea realităților sociale;

• stabilește drept obiecte specifice ale cercetării sociologice: viața economică, ideile
dominante, formele de individualitate, structura familiei, diviziunea muncii, limbajul și
religia;
• distinge între statica socială (ordinea socială) și dinamica socială (schimbarea socială).

Dezvoltarea gândirii sociologice

• Karl Marx (1818-1883) - lupta de clasă și concepția materialist-dialectică asupra istoriei;

• Herbert Spencer (1820-1903) – darwinismul social și structural-funcționalismul;

• Emile Durkheim (1858-1917) – fondatorul Sociologiei moderne; pune bazele metodologiei

sociologice; consideră Sociologia mai degrabă o știință a cadrelor și instituțiilor sociale,
decât o știință a acțiunilor individuale.

• Max Weber (1864-1920) – individualismul metodologic și acțiunea umană cu sens.

1.2. Definirea Sociologiei și obiectul său de

studiu Definiții ale Sociologiei

• Dicționarul Oxford de Sociologie: „dintre toate științele sociale, Sociologia este cea care
examinează cel mai îndeaproape schimbarea și conflictul la nivelul societății. Diversitatea
acestei discipline, precum și importanța argumentelor pe care le dezbate, o fac totuși să fie
cea mai pasionantă dintre științele sociale” (Marshall, G. 2003: p. 563).

• DEX 1998: „știința care se ocupă cu studiul descrierii structurii și fiziologiei societății, al
relațiilor interumane în cadrul grupurilor sociale, precum și al instituțiilor din societatea
dată” (Academia Română, DEX 1998, sociologie).

• Anthony Giddens descrie Sociologia ca fiind „studiul vieții sociale umane, a grupurilor și
societăților. Este un demers îndrăzneț și de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este
rezultatul propriului nostru comportament ca ființe sociale. Scopul studierii sociologiei este
extrem de larg, de la analiza întâlnirilor trecătoare dintre diferiți indivizi pe stradă până la
investigarea proceselor sociale globale” (Giddens, A. 2007: p.10).
 Definiții de lucru

• Sociologia desemnează acea știință care se ocupă cu studiul metodic al societăților și

grupurilor umane, al interacțiunilor dintre acestea, precum și cu studiul relațiilor
stabilite și derulate de oameni în cadrul vieții sociale.

• Sociologia este ştiinţa care abordează societatea ca totalitate, ca întreg, studiind

ansamblul faptelor, fenomenelor, relaţiilor şi proceselor sociale.

Obiectul de studiu propriu Sociologiei

• Obiectul generic: societatea umană în integralitatea sa.

• Obiectul specific: 1. structura socială;

2. reprezentările colective și cadrele cognitive ale vieții sociale;
3. acțiunea socială cu sens.

1.3. Ramurile și raporturile Sociologiei cu alte științe socioumane

• Sociologia, ca știință a societății și socialului, se află într-o strânsă și interdependentă

legătură cu celelalte științe socioumane, dintre care se disting cu prioritate, următoarele:
• Psihologia: „Știință care se ocupă cu studiul proceselor și al particularităților psihice.
2. Totalitatea fenomenelor psihice care caracterizează un individ sau o colectivitate; concepție,
mentalitate. 3. Totalitatea proceselor psihice care condiționează o activitate.”
• Dreptul: „1.Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile
sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul.”
• Politologia: „Știință care studiază activitățile, raporturile, instituțiile politice; știință
politică.”
• Economia: „1. (...) Economie politică = știință a administrării unor resurse și
mijloace
limitate, care studiază, analizează și explică comportamentele umane legate de organizarea și
utilizarea acestor resurse.”

Sursa definițiilor: Academia Română, DEX 1998

Ramuri ale Sociologiei și discipline de nișă (exemple)

• Psihosociologia sau Psihologia socială – se ocupă cu studiul psihologic al fenomenelor

sociale;

• Sociologia juridică – corelează faptele și obiceiurile sociale cu normele și instituțiile

juridice;

• Sociologia politică – studiază raporturile de putere și autoritate din societate, statul și

instituțiile politice, precum și grupurile, relațiile, ideile și comportamentele politice;

• Sociologia claselor – studiază fenomenele și relațiile sociale asociate distribuției inegale a

resurselor în societate;

• Sociologia organizațiilor – studiază relațiile formale și informale din cadrul organizațional

(studiază birocrația);

• Sociologia familiei – studiază raporturile și relațiile din interiorul grupurilor domestice;

• etc.
 Concluzii

• Sociologia se întrepătrunde cu celelalte științe socioumane într-o manieră complementară;

• Se alimentează din rândul acestora cu informație;

• Vine să le pună la dispoziție o bază prețioasă de date despre domeniul lor propriu de
investigație, construită prin cercetarea sistematică și studiul metodic asupra secvențelor de
realitate socială;

• Oferă imaginea puzzle-ului de ansamblu al societății umane, prin descifrarea modului în

care diferitele secvențe de realitate socială se întrepătrund.

Perspective și orientări teoretice în abordarea sociologică

2.1. Evoluționismul
2.2. Funcționalism structural
2.3. Conflictualismul
2.4. Interacționismul simbolic
2.5. Paradigme feministe

Perspectiva sociologică

• „Perspectiva sociologică este o cale de a privi societatea, de a studia viața socială și de a

o explica; este o construcție mentală care ne ajută să vizualizăm și să explicăm ceea ce se
întâmplă în societate. Prin definiție, perspectiva sociologică este o analiză a societății
dintr-un anumit punct de vedere.” (Mihăilescu, I. 2003: pp. 18-19).
• Termenul de paradigmă apare pentru prima dată în filosofia lui Platon, termen care
denumeşte funcţia de model ontologic, exercitată de Idee în confruntările cu realităţile
sensibile (percepute cu simțurile).

• Perspectiva sociologică poate fi definită ca o analiză a societăţii făcută dintr-un

anumit punct de vedere. Este o cale de a privi societatea, de a studia viaţa socială şi de a o
explica: este o construcţie mentală care ne ajută să vizualizăm şi să explicăm ceea ce este în
societate. Perspectivele care s-au impus în sociologie sunt: evoluţionismul,
funcţionalismul, conflictualismul şi interacţionismul.

Principalele perspective sociologice, adaptare după James W. Vander Zanden, The Social
Experience, Random House, New York, 1988, p. 37 apud Mihăilescu, I. 2003: p. 21

Funcționalism
Evoluționism Conflictualism Interacționism
structural
Nivelul de
Mixt Macrosociologic Macrosociologic Microsociologic
analiză
Organică - sistemul
Ordine socială
social apare în urma
caracterizată prin Realitate socială
unui proces natural
Sistem social grupuri de creată și recreată
Natura de adaptare,
produs de părți interese mereu, de oameni
societății diferențiere și
independente competitive, aflați în
interacțiune a
fiecare urmărind interacțiune
indivizilor/grupurilor
propriile scopuri
umane
Atribuire de
Competiție/nevoie Consens social
Baza simboluri
de asociere în derivat din Conflict, putere și
interacțiunii oamenilor,
vederea credințele și valorile coerciție
sociale obiectelor și
supraviețuirii împărtășite
evenimentelor
 Ordinea socială și Interesele care Dezvoltarea
Domeniul Apariția, evoluția menținerea divid membrii interacțiunii
principal de și diversificarea sistemului social societății și dinamice dintre
studiu societăților umane prin realizarea schimbarea individ și
funcțiilor esențiale socială societate
Prezintă imaginea
Prezintă o imagine
generală a vieții Are capacitatea Prezintă oamenii
coerentă despre
sociale, îndeosebi de a prezenta ca ființe active,
apariția, evoluția și
exprimarea acesteia evoluția istorică care au
Avantaje diversificarea
în modele de și schimbările capacitatea de a
societăților umane,
comportament instituționale și gândi și modela
fundamentată pe
recurente și în societale viața socială
idealul supraviețuirii
instituții
Dezvoltă o Are dificultăți în Are dificultăți în Are dificultăți în
concepție rigidă a prezentarea explicarea prezentarea
Dezavantaje istoriei, marcată de evoluției istorice și consensului aspectelor
un profund a procesualității social, a integrării macrosociale și a
etnocentrism schimbării sociale și stabilității relațiilor societale

2.1. Evoluționismul

Reprezentanți de marcă:

• August Comte

• Herbert Spencer
Herbert Spencer conturează istoria umanității sub forma unui proces de diferențiere și
complexificare treptată a societăților. Potrivit acestei teorii, societățile umane tind către
perfecționare, parcurgând etape distincte, liniar - ascendente și ireversibile, în sensul atingerii
unui grad mai mare de civilizație.
 Acestei viziuni i se reproșează faptul că dezvoltă o concepție rigidă a istoriei,
etnocentristă, care nu ține cont de complexitatea și influența proceselor cognitive în construirea
realității sociale. De asemenea, întâmpină dificultăți în a explica mozaicul societăților existente
la un moment dat.

Trei mari curente de descendență evoluționistă în abordarea socialului uman (genă,

selecție, reproducere diferențiată)

• Orientarea sociobiologică - normele și comportamentele sociale ale oamenilor se află

sub controlul unor gene selecționate de-a lungul istoriei evolutive a omului ca urmare a
procesului de adaptare a acestuia la condițiile de viață specifice mediului înconjurător.

• Psihologia proceselor cognitive - omul ajunge să influențeze procesul de selecție și

diferențiere a propriilor gene, datorită faptului că în procesul de traducere și
reinterpretare a realității înconjurătoare, ajunge să-și creeze propria realitate, socială,
înlocuind astfel criteriul de selecție naturală cu cel al selecției sociale.

• Teoria memelor - în timp ce gena reprezintă o unitate replicatoare macromoleculară,

purtătoare de caracteristici biologice, mema este o „genă informațională mentală”,
reprezentând o unitate replicatoare pentru informația de tip cultural. (Richard Dawkins,
Gena Egoistă).

O perspectivă evoluționistă asupra evoluției grupelor sanguine

• Grupa „0” sau „grupa vânătorului” – specifică societăților arhaice de

vânători-culegători, seminomade.

• Grupa „A” sau „grupa agricultorului” – specifică primelor societăți sedentarizate, care
au dezvoltat o economie de tip agricol.

• Grupa „B” sau „grupa păstorului” – specifică triburilor nomade de păstori.

• Grupa „AB” sau „grupa omului modern” – specifică societăților urbane.

 Perspectiva evoluționistă – Concluzii

1. Organismul animal și organismul social reprezintă deopotrivă acumulări progresive, atât de

ordin structural, cât și funcțional, care le conferă cu timpul un grad mai mare de complexitate și
autonomie în raport cu mediul natural.
2. Evoluția presupune pe de o parte diferențiere și specializare, iar pe de altă parte selecționarea
și integrarea, precum și asigurarea funcționalității interdependente a tuturor diviziunilor ce ajung
să facă parte dintr-un tot unitar.
3. Întregul reprezintă mai mult decât suma părților sale.
4. Evoluţionismul a avut o mare răspândire în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după care a
intrat într-o lungă perioadă de ignorare. În ultimii ani se înregistrează o semnificativă
reconsiderare a acestei perspective sociologice.

2.2. Funcționalismul structural

Reprezentanți de marcă:

• August Comte

• Herbert Spencer

• Emile Durkheim

• Talcott Parsons

• Robert K. Merton

• Societatea reprezintă un sistem alcătuit din mai multe elemente distincte, atât sub aspect
material, cât și funcțional, a cărui funcționalitate ca întreg se realizează în baza
interacțiunilor dintre elementele ce îl compun.

• Pentru ca acest sistem să poată atinge starea de echilibru, fiecare element trebuie să fie în
măsură să-și îndeplinească funcția ce îi revine în cadrul ansamblului, fapt ce se realizează
 prin intermediul controlului social.

Arhetipul structural al societăților indo-europene

Limite

• Nu dispune de instrumente teoretice și empirice de explicare a proceselor prin care are loc
schimbarea socială;

• Stabilitatea și integrarea într-o societate nu pot fi menținute continuu în aceleași forme;

• Există condiții și factori sociali, istorici, culturali, naționali care determină inevitabil
modificări, unele chiar profunde în sistemul social;

• Nu este clar cum se realizează consensul social în contexte de schimbare radicală;

• Nu explică raporturile dintre grupurile sociale dintr-o societate;

• Ambiguitate în ceea ce privește chestiunea valorilor comune pentru majoritatea membrilor

unei societăți;

• Nu explică mecanismele prin care un sistem social stabilește comunicarea cu alte sisteme
sociale sau cum o societate integrează influențe venite dintr-o altă societate
 Funcționalismul structural – Concluzii

• Perspectiva funcționalistă acordă o importanță deosebită structurii sociale și criteriilor de

stratificare socială, precum și instituțiilor sociale prin care se susține un sistem social la un
moment dat.

• De asemenea, funcționalismul structural încearcă să reducă explicarea acțiunilor sociale

doar prin prisma evidențierii funcțiilor lor, deoarece acțiunile nu există decât prin utilitatea
lor.

• Eșuează în a explica natura și rolul conflictului social în cadrul societăților umane.

2.3. Conflictualismul

Reprezentanți de marcă:

• Karl Marx

• Georg Simmel

• Wright Mills

• Karl Marx: „Istoria tuturor societăților de până azi este istoria luptelor de clasă. Omul
liber și sclavul, patricianul și plebeul, nobilul și iobagul, meșterul breslaș și calfa, într-un
cuvânt, asupritorii și asupriții se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă
neîntreruptă, când ascunsă, când fățișă, o luptă care se sfârșea de fiecare dată printr-o
prefacere revoluționară a întregii societăți sau prin pieirea claselor aflate în luptă.” (Marx,
K. și Engels, F. – Manifestul Partidului Comunist).
• Această perspectivă concepe conflictul ca o sursă a schimbării sociale şi îşi concentrează
analiza asupra instabilităţii şi dezechilibrelor. Ei susţin că insuficienţa resurselor de bogăţie,
putere şi prestigiu a determinat structurarea societăţii în grupuri de interese contrare,
structură ce este determinată de lupta continuă dintre indivizi sau grupuri. Dacă
funcţionaliştii consideră conflictul ca fiind element al dezechilibrului social şi care trebuie
înlăturat, adepţii conflictului îi atribuie acestuia virtuţi progresiste stimulând schimbarea
socială. Conflictualismul nu este o perspectivă sociologică omogenă. Principalul iniţiator al
acestei perspective a fost Karl Marx, care şi-a concentrat analiza sociologică asupra
conflictului dintre clase, demersul său având o finalitate politică declarată. În concepţia lui
Marx fiecare mod de producţie se caracterizează printr-un anumit tip de conflicte
intregrupale, dintre care cele mai importante sunt conflictele între clasele sociale.

• Adepţii contemporani ai perspectivei conflictualiste extind aria de cuprindere a analizei la

conflictele dintre grupele de vârstă, grupuri etnice sau religioase, dintre profesii,
comunităţile locale şi puterea centrală etc. Ideea de bază a acestei perspective constă în
afirmaţia că fiecare societate este formată din forţe sociale şi interese diferite, pe care nu şi
le pot satisface într-un mediu având resurse limitate. Apare astfel o competiţie permanentă
pentru bunuri, putere şi bunăstare. În această luptă, unii câştigă şi ajung să-i domine pe
alţii sau, potrivit formulărilor marxiste, să-i exploateze pe alţii. Dacă în societate există
conflicte permanente, se pune problema cum poate ea să mai existe.

• La această întrebare s-au formulat două răspunsuri. Primul afirmă că, în urma conflictului,
o categorie ajunge dominantă şi impune prin mijloace de constrângere acele reguli care
servesc la realizarea propriilor interese, statul fiind conceput ca o instituţie menită să
domine, să promoveze interesele celor ce deţin puterea. Al doilea răspuns susţine că, în
societate există o diversitate atât de mare de grupuri de interese, încât, pentru a putea să
întreprindă ceva, oamenii trebuie să se asocieze. În acest caz cooperarea este modalitatea de
a face faţă conflictului.

Conflictualismul – Concluzii

• În ciuda vocației conflictuale a ființei umane, societatea este posibilă datorită:

 1. acțiunii de dominare a celor care ies învingători în urma conflictului, exercitată asupra celor
care au fost învinși;
2. nevoii obiective de asociere în vederea depășirii provocărilor, ridicate de mediul înconjurător,
în egală măsură tuturor.

• Perspectiva conflictualistă întâmpină anumite dificultăți în a explica perioadele îndelungate

de stabilitate și consens pe care le traversează unele societăți.

• Perspectivele funcţionaliste şi conflictualiste pot fi apreciate drept complementare; ele se

referă la acceaşi realitate, prima insistând pe consens, ordine, armonie, a doua – pe
instabilitate, conflicte, constrângere. Dezavantajele uneia pot fi completate cu avantajele
celeilalte.

2.4. Interacționismul simbolic

Reprezentanți de marcă:

• Max Weber

• Georg Simmel

• George Herbert Mead

• Peter L. Berger și Thomas Luckmann

• Omul este singura ființă capabilă să producă și să utilizeze simboluri și un limbaj articulat,
coerent și inteligibil.

• Omul creează societatea, iar societatea îl modelează permanent pe om, cele două entități
aflându-se într-o permanentă relație dialectică.

George Herbert Mead

„Mintea individuală poate exista doar în relație cu alte minți cu care împărtășește
aceleași semnificații.”
Patru postulate care definesc realitatea socială:
1. realitatea socială nu există pur și simplu, ci este creată prin interacțiunea umană;
2. memoria umană selecționează spre păstrare cunoștințele care dovedesc o utilitate perenă, și le
face uitate pe cele care se perimă;
3. oamenii definesc obiectele din lumea înconjurătoare în funcție de utilitatea pe care acestea o
au / o primesc pentru ei;
4. dacă vrem să înțelegem actorii sociali, trebuie să căutăm să înțelegem ceeea ce fac ei, adică să
descoperim semnificațiile pe care aceștia le dau propriilor lor acțiuni.

Dialectica om - societate

• Adepţii acestei orientări teoretice arată că societatea este produsul acţiunii umane, pe baza
modului în care oamenii interpretează semnificaţia informaţiilor, evenimentelor şi regulilor
sociale, în funcţie atât de conţinutul obiectiv al acestora cât şi de particularităţile lor
subiective. Perspectiva interacţionistă îşi concentrează analiza asupra raporturilor dintre
individ şi societate. Societatea este în permanenţă creată prin interacţiunea indivizilor fiind
totuşi preexistentă lor. Indivizii se modelează în cadrul societăţii în timp ce societatea se
schimbă şi ea sub influenţa acţiunii acestora. Indivizii şi societatea se presupun reciproc şi
nici o parte nu poate exista fără cealaltă.

• De reţinut că perspectiva funcţionalistă şi cea conflictualistă abordează aspectele obiective

 privind fie funcţionalitatea, fie starea conflictuală din societate la nivel macrosocial, în timp
ce perspectiva interacţionistă evidenţiază aspectele subiective privind acţiunea umană la
nivel microsocial. Cele trei perspective sunt complementare şi împreună conferă
demersului sociologic cuprindere, profunzime şi relevanţă.

Interacționismul simbolic – Concluzii

• Realitatea socială ia naștere în virtutea interacțiunilor umane.

• Realitatea socială poate fi descifrată doar prin înțelegerea sensurilor și semnificațiilor

acțiunilor umane.

• Pentru a înțelege societatea, ea trebuie abordată dintr-o perspectivă dinamică și nu statică.

• Interacționismul simbolic prezintă unele dificultăți în a explica realitățile macrosociale

(interacțiunile dintre marile ansambluri sociale).

2.5. Paradigme feministe

• Când Ralph Linton şi-a încheiat clasica sa carte antropologică Studiul omului (1937),
vorbind despre o mulţime de cunoştinţe care promit să ofere omului o viaţă mai bună decât
în trecut, nimeni nu s-a plâns că a exclus femeile. Linton a folosit convenţiile lingvistice ale
timpului său, incluzând implicit femeile în toate referirile pe care le făcea la bărbaţi. Când
feministele au început să conteste utilizarea pronumelor şi substantivelor masculine ori de
câte ori genul era ambiguu, temerile lor erau considerate mărunte, chiar ridicole.
Cercetătorii care examinează lumea din perspective paradigmei feministe au atras atenţia
asupra aspectelor vieţii soaciale pe care alte paradigme nu le dezvăluie. Parţial, teoria şi
cercetarea feministă s-au axat pe diferenţele de gen şi pe modalitatea în care sunt legate de
restul organizării sociale. Aceste direcţii de investigaţie au atras atenţia asupra orientării
 femeilor în multe societăţi, ceea ce a oferit mai multe informaţii despre oprimare în
general.

• Paradigmele feministe nu dezvăluie doar tratamentul femeilor sau experienţa oprimării, ci

şi accentuează deseori limitările examinării şi înţelegerii vieţii sociale. Astfel, perspectivele
feministe sunt deseori legate de preocuparea pentru mediu.

Considerații generale privind cercetarea sociologică

3.1. Funcțiile Sociologiei
3.2. Aspecte privind metodologia cercetării sociale
3.3. Două mari orientări metodologice în cercetarea sociologică
3.4. Cantitativ și calitativ în cercetarea sociologică
3.5. Investigația sociologică
3.6. Principalele metode de investigare sociologică empirică

3.1. Funcțiile Sociologiei

a) funcția expozitivă sau descriptivă;

b) funcția explicativă;
c) funcția predictivă;
d) funcția critică;
e) funcția practic-aplicativă.
a) Funcția expozitivă sau descriptivă

• Presupune acumularea în mod obiectiv și structurat de suficiente date și informații

despre aspectul social vizat, astfel încât să se poată obține o imagine relevantă despre
acesta.

• Se concretizează într-o acumulare de date, fapte şi informaţii suficiente şi relevante pentru

respectiva realitate. Pentru a fi îndeplinită această funcţie, sociologia trebuie să respecte o
serie de condiţii:
 de completitudine – adică de luare în considerare a tuturor datelor şi faptelor
necesare pentru a testa valoarea de adevăr a ipotezelor utilizate;
 evitarea selectării arbitrare, strict subiective datelor şi faptelor analizate;
 maximă obiectivitate faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte având idei
preconcepute despre acestea; datele, faptele, fenomenele trebuie analizate aşa cum se
prezintă ele).

b) Funcția explicativă

• Presupune ca pe baza datelor și informațiilor acumulate în procesul de cercetare

sociologică să poată fi surprinse relațiile de tip cauză-efect între aspectele și fenomenele
sociale studiate.

• Permite sociologiei să înţeleagă realitatea socială, să identifice mecanismele intime de

funcţionare şi schimbare a realităţii sociale, de producere şi derulare a faptelor, a
fenomenelor sociale, a vieţii sociale în general, să desprindă determinările multiple ce se
manifestă la nivelul realităţii sociale şi îndeosebi, relaţiile cauzale între variabilele realităţii
sociale.

• Prin îndeplinirea acestei funcţii, sociologia poate elabora generalizări teoretice de diferite
grade, poate dezvolta teorii explicative, poate construi diferite paradigme.
c) Funcția predictivă

• Presupune ca rezultatele cercetării sociale să releve pattern-uri și tendințe de evoluție în

baza cărora să se poată formula predicții și prognoze.

• Prin intermediul acesteia sociologia cercetează atent şi aprofundat realităţile sociale

prezente pentru a identifica direcţiile cele mai probabile de evoluţie ulterioară a societăţii.

• Studiind trecutul şi prezentul, sociologia poate identifica şi proiecta tendinţele probabile de

evoluţie ulterioară a societăţii.

d) Funcția critică

• Presupune identificarea disfuncțiilor care grevează aspectul de realitate socială studiat și

sublinierea aspectelor și trendurilor de evoluție negative.

• Presupune ca cercetarea sociologică să nu se rezume la descrierea şi explicarea societăţii

aşa cum este la un moment dat şi la descrierea tendinţelor probabile de evoluţie ulterioară,
ci să încerce să arate cum ar trebui să fie această realitate socială.

• Pentru a reuşi acest lucru sociologia trebuie să compare realitatea socială aşa cum se
prezintă ea la un moment dat, cu un model normativ al realităţii sociale.

• În esenţă, o asemenea analiză comparativă se reduce la încercarea de surprindere a

nemulţumirilor, disfuncţionalităţilor existente la nivelul realităţii investigate, la realizarea a
ceea ce împiedică funcţionarea şi dezvoltarea normală, firească a societăţii în ansamblul
său, a unor unităţi sau grupuri sociale specifice (deficienţe de organizare, conducere,
structurare, deficienţe predominant subiective posibil de remediat).

• Pentru ca analiza să fie critică ea trebuie să respecte două condiţii:

 să fie întemeiată – adică să se bazeze pe o cunoaştere temeinică, aprofundată a
realităţii sociale;
  să fie constructivă – analiza disfuncţionalităţilor să fie reală şi corectă având ca scop
perfecţionarea realităţii sociale.

• Sociologia este o ştiinţă critică, declarat anti apologetică, negarea sau ignorarea
disfuncţionalităţilor este contraproductivă. Funcţia critică a sociologiei conferă acestei
ştiinţe o certă utilitate socială, dar o poate face, în acelaşi timp, relativ incomodă pentru
unii factori aflaţi în posturi de decizie sau de conducere, purtând responsabilitatea modului
de derulare a vieţii sociale atât la nivel macrosocial cât şi la nivel microsocial.

e) Funcția practic-aplicativă

• Presupune formularea de propuneri alternative, cu scop corectiv, față

de disfuncționalitățile identificate la nivel social.

• Prin intermediul acesteia sociologia îşi propune să identifice modalităţile prin care se pot
înlătura disfuncţionalităţile, dereglările, neajunsurile constatate în vederea modelării
realităţii sociale la un nivel cât mai apropiat de modelul normativ stabilit. Pentru realizarea
acestui deziderat, sociologia trebuie să ţină cont de următoarele:
 soluţiile propuse trebuie să fie rezultatul unei analize atente atât a realităţii sociale
prezente cât şi a efectelor posibile ale aplicării acestor soluţii asupra realităţii sociale;
 soluţiile propuse să fie realiste;
 să fie oferite un set de soluţii bine fundamentate şi argumentate realist şi raţional, set
de soluţii din care decidentul să aleagă varianta optimă;
 sociologul să acorde asistenţă tehnică la implementarea soluţiei alese, să urmărească
efectele acesteia.
 3.2. Aspecte privind metodologia cercetării sociale

Metodologia = știința metodelor

• Se organizează în jurul a șase teme principale:

- delimitarea obiectului de studiu;
- analiza conceptelor;
- analiza metodelor și tehnicilor de cercetare;
- analiza raportului dintre metode și tehnici;
- sistematizarea datelor;
- formalizarea raționamentelor – emiterea de teorii.

Principiile metodologiei în cercetarea socială

1. Principiul unității dintre teoretic și empiric;
2. Principiul unității dintre înțelegere și explicație;
3. Principiul unității dintre cantitativ și calitativ;
4. Principiul unității dintre judecățile constatative și cele evaluative.

Metodologia cercetării sociale

 3.3. Două mari orientări metodologice în cercetarea sociologică

a) orientări metodologice după obiectul de cercetat – pozitiviste;

b) orientări metodologice după subiect – interpretative.

a) Orientări metodologice după obiectul de cercetat – pozitiviste

a.1) Operaționalismul – se concentrează pe definirea conceptelor ca instrumente de

lucru;

a.2) Empirismul – dezvoltă analiza operațională a conceptelor și construiește eșafodajul

descriptiv al științei sociale prin colectarea de date în mod direct, din realitatea imediată;

a.3) Structuralismul – corelează construcțiile teoretice cu analiza empirică. Presupune

trei niveluri de abordare:

- analiza structurală – se concentrează pe distribuția elementelor structurii;

- analiza funcțională – se concentrează pe stabilirea relațiilor existente între elementele
structurii;

- analiza sistemică – se concentrează atât pe distribuție, cât și pe relațiile dintre elementele

din interiorul unui sistem, precum și pe relațiile dintre subsisteme.

b) Orientări metodologice după subiect – interpretative

b.1) Interacționismul simbolic – pune accent pe sensul și semnificația acțiunii umane;

b.2) Etnometodologia – pune accent pe semnificațiile prestabilite care orientează

interacțiunile sociale (structuri lingvistice și obiceiuri);

b.3) Sociologia fenomenologică – realitatea socială este o construcție umană care, la

rândul ei, ajunge să modeleze comportamentul uman.
Principiile celor două mari orientări metodologice în sociologie

3.4. Cantitativ și calitativ în cercetarea sociologică

 3.5. Investigația sociologică

Etape:
1. Delimitarea obiectului de studiu;
2. Cercetarea preliminară a acestuia / preancheta;
3. Stabilirea obiectivelor cercetării;
4. Formularea ipotezelor de cercetat (descriptive sau explicative);
5. Determinarea populației de studiat și eșantionarea acesteia;
6. Alegerea metodelor și tehnicilor de cercetare;
7. Construirea instrumentelor de lucru;
8. Culegerea datelor;
9. Prelucrarea datelor;
10. Analiza datelor;
11. Formularea concluziilor;
12. Redactarea raportului de cercetare.

• Determinarea obiectului se referă la decuparea din multitudinea faptelor, fenomenelor

sociale a celor pe care urmează să le investigăm în lumina unei anumite teorii.

• În viziunea lui C. Zamfir, problema socială este “un proces, o caracteristică, o situaţie
despre care societatea sau un sistem al ei consideră că trebuie schimbat”. Ea însumează
următoarele clase de fapte, fenomene, procese sociale :

 starea socială perimată (tensiunile rasiale, organizarea deficitară) ;

 procesele sociale considerate în sine ca negative, în orice societate: omuciderea,
furtul, anomia etc.;
 consecinţele negative ale unui proces social pozitiv (ex. efectele negative ale
industrializării);
  fluctuaţiile factorilor externi, naturali sau sociali (războaie, catastrofe naturale etc.);
 decalajele produse de dezvoltarea diferenţelor de ritm, tensiuni, contradicţii între
elemente etc.;
 apariţia de noi necesităţi (creşterea aspiraţiilor, necesitatea creşterii gradului de
calificare în raport cu tehnologiile utilizate etc.);
 probleme de dezvoltare (probleme de perspectivă mai îndepărtate).

• Etapa a doua, respectiv preancheta, constă în analiza detaliată a ipotezelor posibile în

vederea selectării celor verificabile. O bună anchetă, precizează W. J. Goode şi P. K. Hatt
(1959), presupune ipoteze bune, studiul serios al literaturii de specialitate şi experienţă în
domeniu. Preancheta are ca scop şi estimarea costurilor cercetării, stabilirea termenelor
calendaristici, prevederea eventualelor dificultăţi ce pot apare în desfăşurarea investigaţiilor
(aprobări necesare, accesul în diferite unităţi, economice, culturale, cazarea operatorilor de
interviu etc.).

• Cea de a treia etapă are ca scop determinarea obiectivelor şi formularea explicită a

ipotezelor cercetării şi se realizează pornind de la sinteza datelor obţinute din preanchetă.
În cercetarea sociologică empirică o ipoteză este validă dacă îndeplineşte următoarele trei
condiţii: este verificabilă (utilizează concepte ştiinţifice şi se bazează pe observarea faptelor
reale), este specifică (are un înalt conţinut informaţional) şi este în conformitate cu
conţinutul actual al cunoştinţelor ştiinţifice din domeniul respectiv.

• În etapa a patra, se stabileşte universul anchetei, se determină deci, populaţia care va fi

investigată. În funcţie de caz, universul anchetei poate fi lărgit mai mult sau mai puţin.

• Eşantionarea este o tehnică statistico-metodologică, care constă în selectarea unei părţi

(eşantion) dintr-o populaţie (persoane, organizaţii), în vederea analizării ei pentru a facilita
elaborarea de inferenţe despre întreaga populaţie.

• O altă etapă a investigaţiei sociologice este alegerea metodelor şi tehnicilor de culegere a

datelor empirice (“unelte”, “instrumente”) menite să dezvăluie cât mai exact faptele şi
 fenomenele sociale. Principalele metode de culegere a datelor empirice sunt:
observaţia, experimentul, ancheta socială, analiza documentelor sociale.

• După culegerea datelor empirice prin metodele mai sus amintite, după alegerea tehnicilor
de cercetare, urmează pretestarea instrumentelor de cercetare care se realizează în
cadrul anchetei pilon. Pretestarea unui chestionar poate pune sub semnul întrebării
accesibilitatea limbajului folosit. Este necesară întotdeauna adecvarea terminologiei la
standardele culturale ale subiecţilor chestionaţi.

• După pretestare are loc definitivarea instrumentelor de cercetare, etapă premergătoare

aplicării lor “în teren”. Definitivarea se referă atât la elementele de conţinut cât şi la cele de
prezentare a instrumentelor (punerea în pagină, formatul ghidului de interviu etc.).

• Cea de a opta etapă constă în aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare, etapă

importantă dar nu singura şi nici cea mai importantă în investigarea fenomenelor sociale.

• Urmează apoi etapa prelucrării datelor, informaţiilor obţinute prin aplicarea în teren a
instrumentelor. Pentru a putea fi utilizate informaţiile obţinute trebuie clasificate, înseriate,
codificate. Operaţia de codificare constă în atribuirea fiecărei categorii de informaţii a unui
număr sau litere. Cel care realizează codificarea face o analiză şi o interpretare a
informaţiilor în vedera încorporării lor în categorii exclusive. Codificarea informaţiilor
obţinute cu ajutorul chestionarului sau a interviului constă în distribuirea răspunsurilor în
mai multe categorii şi atribuirea unui număr de cod fiecărei categorii de răspuns.

• După prelucrarea datelor, urmează analiza rezultatelor cercetării în vederea confirmării

sau infirmării ipotezelor avansate.

• Analiza rezultatelor presupune, atât descrierea statistică (analiza cantitativă) cât şi

explicaţia cauzală (analiza calitativă).

• Ultima etapă cu care se finalizează investigarea socială, susţine M. Mucchielli, constă în

redactarea raportului de cercetare. Modul în care se redactează raportul de cercetare diferă
în funcţie de publicul căruia i se adresează: în orice caz, este necesar ca el să parcurgă
următorii paşi:
  o introducere în problema studiată;
 un scurt istoric al proiectului de cercetare;
 un rezumat al cercetărilor anterioare;
 o clară reformulare a problemei;
 redactarea completă a procedeelor utilizate pentru cunoaşterea şi prelucrarea
informaţiilor;
 prezentarea detaliată a rezultatelor;
 un rezumat cu interpretarea rezultatelor.

3.6. Principalele metode de investigare sociologică empirică

a) Observația:
b) Experimentul;
c) Ancheta socială;
d) Analiza documentară.

Observaţia

• Presupune perceperea sistematică a atitudinilor, comportamentelor şi interacţiunilor

actorilor sociali, în momentul manifestării lor, conform unui plan dinainte elaborat şi cu
aportul unor tehnici specifice de înregistrare.

• Roluri ale analistului social:

  participant total implicat emoţional, înregistrând post-festum date şi informaţii;
 exterior situaţiilor sociale supuse observaţiei culegând informaţii cu ajutorul unor
tehnici speciale;
 cercetător participant (implicat doar parţial) şi dispunând de posibilităţi de producere
şi înregistrare a datelor.

• Gradul de implicare al cercetătorului interferează cu modul de înregistrare a datelor,

rezultând anumite combinaţii ce se concretizează în următoarele trei tipuri de practicare a
observaţiei: observaţia structurată, nedistorsionată şi participativă.

• În observaţia structurată, observatorul îşi asumă rolul de cercetător şi foloseşte ca tehnici de

înregistrare a datelor: listele de control, scalele de evaluare, sistemele de codificare a
interacţiunilor şi descrierea narativă.

• Observaţia nedistorsionată constă în folosirea aparatelor tehnice pentru înregistrarea

fenomenelor sociale în desfăşurarea lor naturală sau în laborator. Observaţia participativă
presupune implicarea observatorului în activităţile sociale ale subiecţilor pentru a le
înţelege mecanismele şi a le supune analizei teoretice ulterioare. După modul de
înregistrare a datelor distingem două variante de aplicare:

 1) implicarea observatorului în situaţia socială respectivă, până la identificarea cu

actorii şi notarea post-festum (s-a folosit în studiul grupurilor de muncă şi al
devianţei);

 2) observatorul adoptă în grup atât rolul de participant, cât şi cel de cercetător,

putând apela şi la alte metode de investigare (chestionare, interviuri formale, teste,
analiza documentelor sociale etc.).
 Experimentul

• Constă în producerea deliberată a unui fenomen şi în analiza manifestărilor, direcţiei şi

intensităţii acestei produceri în condiţii de controlare şi manipulare directă a factorilor
generativi. Producerea fenomenului poate fi repetată, schimbându-se în mod sistematic
condiţiile pentru a nota variaţiile aferente.

• Experimentul este metoda cea mai precisă şi productivă de analiză a relaţiilor dintre
variabile, de testare a ipotezelor. În experimentul sociologic, ca observaţie provocată, se
urmăreşte ca factorii exteriori, în afara celor manipulaţi de cercetător, să rămână constanţi
pentru a nu influenţa situaţia experimentală.

• Nu este permisă generalizarea rezultatelor experimentului sociologic decât la populaţii din

care au fost selecţionaţi subiecţii experimentului sociologic.

• Realizat conform principiilor metodologice deontologice, experimentul sociologic

constituie o metodă principală de cercetare a relaţiilor cauzale în sociologie.

Ancheta sociologică

• Ea constă în culegerea de date sau informaţii despre entităţile sociale (indivizi, grupuri,
organizaţii, zone socio-geografice, unităţi culturale şi chiar societăţi) cuprinse în eşantion
cu scopul identificării de distribuţii statistice şi interrelaţii (asocieri, covariaţii, raporturi
funcţionale sau cauzale etc.) între indicatorii sau variabilele care corespund unui model
teoretic şi pentru extrapolarea concluziilor de la nivelul eşantionului la cel al populaţiei de
referinţă.

• Ancheta sociologică încorporează tehnici, procedee şi instrumente interogative de culegere

a informaţiilor, specifice interviului şi chestionarului sociologic.
 Analiza documentelor sociale

• Este o sursă fundamentală a cercetării din ştiinţele sociale şi, deci, din sociologie. Pentru a
nu derapa pe panta interpretărilor şi explicaţiilor simplificatoare, sociologia nu trebuie să se
cantoneze exclusiv în actualitate, nu trebuie să ignore experienţele trecute tot aşa cum nu
trebuie să omită proiecţiile viitoare.

• Cele mai frecvente domenii în care se aplică analiza de conţinut sunt studiul campaniilor
electorale, campaniilor de presă, stabilirea paternităţii textelor, studiul lizibilităţii în
dezvăluirea propagandei camuflate etc.

• În efectuarea propriu-zisă a analizei de conţinut, principalele probleme le constituie

fidelitatea şi validitatea.
Omul și Societatea
4.1. Omul
4.2. Familia
4.3. Comunitatea
4.4. Societatea

4.1. Omul

a) Teoria evoluționistă sau omul lui Charles Darwin;

b) Teoria psihanalitică sau omul lui Sigmund Freud;
c) Teoria nevoilor sau omul lui Abraham Maslow;
d) Teoria acțiunii cu sens sau omul lui Max Weber;
e) Gândirea lentă și gândirea rapidă sau omul lui Daniel Kahneman.

a) Teoria evoluționistă sau omul lui Charles Darwin

• Comportamentul tuturor organismelor vii este călăuzit de imperativul asigurării

supraviețuirii și perpetuării speciei de apartenență.

• Omul, la fel ca toate organismele vii, se află antrenat într-o permanentă cursă cu semenii
săi și cu tot ceea ce îl înconjoară, subordonată necesității de reproducere a propriilor gene și
de asigurare a perpetuării speciei sale.

• Cursa pentru supraviețuire presupune atât competiție, cât și asociere în vederea depășirii
unor obstacole comune.

• Parcursul evolutiv al speciei umane este însoțit de specializare și diferențiere, fapt ce

implică o alocare diferențiată a rolurilor și funcțiilor în societate.
b) Teoria psihanalitică sau omul lui Sigmund Freud

• La om, din inconștientul primordial s-a dezvoltat un aparat psihic complex.

• În cadrul acestui aparat psihic complex, la confluența dintre instinct și rațiune, a luat
naștere o entitate psihică conștientă – Eul, care dă coerență personalității umane.

• Misiunea Eului este de a armoniza: presiunea pulsiunilor instinctuale, cu cea a factorilor

contextuali și cu cea a factorilor raționali (Supraeul).

• Mecanismul de funcționare al psihicului uman: o serie de dorințe ordonate de instinct ajung

să fie cenzurate de ceilalți factori și să fie reprimate la nivel subconștient sau inconștient.

• Psihicul uman este călăuzit de principiul plăcerii, care este cenzurat de principiul realității.

c) Teoria nevoilor sau omul lui Abraham Maslow

d) Teoria acțiunii cu sens sau omul lui Max Weber

• Acțiunea umană nu este întotdeauna un rezultat al unor motive concrete, ci poate fi și o

 rezultantă a atașamentului subiectului față de valori, tradiții, emoții.

• Weber distinge între patru tipuri de acțiuni umane:

1. acțiunea rațională de finalitate - este orientată către un scop utilitar și implică o
analiză pragmatică de tipul cost-beneficiu;
2. acțiunea rațională de valoare - este orientată în funcție de valori de ordin estetic,
religios, cultural etc.;
3. acțiunea tradițională - decurge din tradiții, obiceiuri;
4. acțiunea afectivă - se circumscrie unor emoții, pasiuni.

e) Gândirea lentă și gândirea rapidă sau omul lui Daniel Kahneman

• Mintea umană este organizată pe principiul a două sisteme de operare:

Sistemul 1: operează automat și rapid, cu efort redus sau nul și fără senzația de
control voluntar. Susține acțiunile cotidiene rutiniere și stereotipe. Este responsabil de
majoritatea acțiunilor noastre.
Sistemul 2: susține dar și cenzurează Sistemul 1, și implică concentrare și efort
mintal. În majoritatea timpului funcționează însă la capacitate redusă.

• Mecanismul celor două sisteme:

- Ambele sisteme sunt active cât timp suntem treji.
- Sistemul 1 generează continuu sugestii către Sistemul 2 (impresii, intuiții, intenții,
senzații), care dacă sunt aprobate de către acesta din urmă se transformă în opinii și acțiuni
voluntare.
- Atunci când Sistemul 1 nu găsește un răspuns adecvat la o situație concretă, se activează
la capacitate ridicată Sistemul 2.
 4.2. Familia

a) Definiție
b) Forma și structura familiei
c) Tipuri de familii
d) Familia nucleară și tipologiile societăților naționale
e) Funcțiile familiei

a) Definiția familiei
Jean Jaques Rousseau: „familia este deci, dacă vreți, primul model al societăților
politice: șeful este o imagine a tatălui, iar poporul o imagine a copiilor; fiind născuți cu toții
liberi și egali, ei nu-și înstrăinează libertatea decât în folosul lor. Deosebirea stă doar în faptul
că, în familie, dragostea tatălui pentru copiii săi este răsplata îngrijirii ce le-o dă; pe când în
stat, plăcerea de a comanda înlocuiește această dragoste, pe care șeful nu o are față de supușii
săi.”

Perspectiva sociologică și perspectiva juridică asupra familiei

Din punct de vedere sociologic: familia reprezintă un grup primar, constituit pe baza
relațiilor de căsătorie, consangvinitate și rudenie, care se caracterizează prin raporturi directe și
informale între membrii săi, ce se întemeiază pe comuniunea de sentimente, aspirații și valori
reciproc împărtășite de aceștia.

Din punct de vedere juridic: familia reprezintă un grup formal, ce se supune

reglementărilor instituite prin legi și acte normative, care statuează atât modalitățile de
constituire și desfacere a familiei, cât și drepturile și obligațiile ce le revin membrilor grupului
familial, inclusiv în ceea ce privește constituirea patrimoniului familial și transmiterea acestuia.

b) Forma și structura familiei

La fel ca și societățile, și familia a variat în timp ca formă și structură:
 1. Familia antichității latine, patriarhală, care asimila în rândurile ei, pe lângă rudele de
sânge, și sclavii;
2. Familia medievală, extinsă, care se îndeletnicea cu agricultura;
3. Familia modernă, nucleară, întâlnită în mediul urban.

c) Tipuri de familii
d) Familia nucleară și tipologiile societăților naționale (adaptare după Emmanuel Todd
„Inventarea Europei” (2002) și Cordellier & Poisson „Națiuni și naționalisme” (2002))

e) Funcțiile familiei
1) Funcții interne, prin care se asigură membrilor familiei un climat de afecțiune,
securitate și protecție:
1.1. funcții biologice și sanitare, prin care se asigură satisfacerea nevoilor sexuale ale
membrilor cuplului, procrearea copiilor, necesitățile igienico-sanitare și dezvoltarea biologică
normală a membrilor familiei;
1.2. funcții economice, care constau în organizarea gospodăriei și acumularea de resurse
necesare funcționării menajului pe baza unui buget comun;
1.3. funcții de solidaritate familială, care se referă la ajutorul bazat pe sentimente de
dragoste și respect între membrii familiei;
1.4. funcții pedagocico – educative și morale, prin care se asigură socializarea copiilor.
2) Funcții externe, prin care se asigură relaționarea familiei cu exteriorul.
Modificarea funcțiilor familiei în timp

• scăderea importanței funcției economice a familiei;

• diminuarea spațiului privat configurat în jurul familiei;

• egalizarea statutului bărbaților și femeilor;

• emanciparea tot mai timpurie a copiilor;

• transferul către sfera publică a unei părți însemnate din componenta pedagogico-educativă;

• tendința instituționalizării ca familie a cuplurilor homosexuale – anularea funcției

reproductive;

• creșterea instabilității de fond a familiei ca instituție.

4.3. Comunitatea

Din popor:
„În comunitate, chiar și atunci când ești singur, de fapt îi simți pe ceilalți că sunt cu tine,
în timp ce în societate, chiar dacă ești cu ceilalți, de fapt te simți singur.”

a) Definiția și trăsăturile comunității

b) Tipuri de comunități

a) Definiția și trăsăturile comunității

Definiție: comunitatea reprezintă un grup uman între membrii căruia se manifestă relații
care se caracterizează printr-un grad înalt de intimitate personală, profunzime emoțională,
angajare morală, coeziune interindividuală și continuitate în timp.
 Despre comunitate:

• Poate izvorî dintr-o voință naturală sau dintr-o voință rațională.

• Se edifică prin suma experiențelor comune care îi reunește pe membrii săi.

• Se fundamentează pe sentimentul identității comune împărtășite de indivizii ce o compun.

• Identitatea comună se suprapune peste identitatea individuală pe care o înglobează;

• Raporturile dintre indivizii care aparțin comunității și cei care nu fac parte din aceasta se
definesc în termeni colectivi, de noi și ceilalți.

Caracteristicile comunității:
1. specificitate
2. dimensiune relativ redusă
3. omogenitate
4. autosuficiență (dispune de propria ordine socială)

b) Tipuri de comunități

1. Comunitățile naturale
2. Comunitățile imaginate
3. Comunități artificiale
4. Comunitățile virtuale

Comunitatea naturală

• Este un macrogrup care trăiește într-un areal geografic delimitat.

• Dispune de o anumită organizare a activităților sale, ce presupune o distribuție a sarcinilor

între indivizii ce o compun.

• Se caracterizează prin relații și contacte directe între toți membrii comunității.

• Se constituite și se dezvoltă în mod organic, pe bază de consangvinitate, etnicitate și

rudenie controlată, în relație directă cu mediul înconjurător (are dimensiuni reduse).
• Imaginea arhetipală a comunității naturale este ceata primordială de vânători-culegători
(hoarda primitivă).

• Astăzi, termenul de comunitate naturală este utilizat în special în referire la comunitățile

rurale.

• Industrializarea și urbanizarea au determinat dislocarea populațiilor din habitatele lor

tradiționale, erodând legăturile și sentimentele de tip comunitar. Faptul a atras dispariția
unui număr mare de comunități care se puteau defini ca fiind naturale.

Comunitatea imaginată

• Conceptul de comunitate imaginată a fost dezvoltat de către Benedict Anderson în lucrarea

Comunități imaginate, reflecții asupra originii și răspândirii naționalismului, publicată
pentru prima oară în anul 1983.

• Se referă în special la sentimentul de comunitate pe care îl dezvoltă membrii societăților

politice de tipul statelor naționale.

• Poate fi extins la comunitățile religioase (comunitatea creștină, musulmană etc.) sau

ideologice (internaționalele de partid).

• Se constituie în baza aderării indivizilor la un sistem cultural-valoric comun.

• Are dimensiuni mari și nu oferă posibilitatea contactelor directe între toți membrii
comunității.

• Apariția comunităților imaginate este asociată în mod direct cu urbanizarea și

industrializarea, respectiv cu școlarizarea maselor și dezvoltarea mijloacelor de comunicare
și informare în masă.

Comunitatea artificială

• Karl R. Popper, în lucrarea Societatea deschisă și dușmanii ei (1957), distinge între

comunitățile naturale și cele artificiale.

• Popper definește comunitățile artificiale ca fiind comunități constituite în baza alegerilor

 raționale și liber-consimțite ale indivizilor, pe criterii de utilitate și valori universal-
umaniste împărtășite de către membrii ce le compun.

• Comunitatea artificială se aseamănă cu comunitatea naturală prin faptul că ambele au

dimensiuni reduse și presupun contact direct între indivizii pe care îi reunesc.

• Comunitatea artificială se deosebește de cea naturală prin faptul că nu se dezvoltă în mod

organic, ci ia naștere în urma unor alegeri pur raționale ale indivizilor, conjuncturale,
descărcate de afectivitate și emoții.

• Atât comunitatea naturală, cât și comunitatea artificială se deosebesc de comunitatea

imaginată sub aspectul dimensiunilor mai mici față de aceasta din urmă și a faptului că
asigură contactul direct al indivizilor ce le compun, aspect imposibil de realizat în cadrul
comunităților imaginate.

Comunitatea virtuală

• Este indisolubil legată de tehnologia internet-ului și facilitățile oferite de platformele de

socializare on-line.

• Comunitatea virtuală îmbină caracteristici specifice atât comunităților artificiale, cât și

celor imaginate.

• La fel ca și comunitatea artificială, ia naștere în baza unor alegeri libere, depersonalizate și

raționale ale indivizilor, de a se constitui ca și comunitate sau de a-și manifesta adeziunea
la o anumită comunitate deja existentă.

• Interacțiunile dintre membrii comunității virtuale nu sunt directe, ci sunt facilitate și

mijlocite prin intermediul internetului și platformelor de socializare virtuală.

• Numărul de membrii dintr-o comunitate virtuală poate varia de la câteva zeci la câteva mii
sau chiar mai mult.

• Comunitățile virtuale reduse pot facilita și realizarea contactului direct între membri, dând
naștere unor comunități mixte, care îmbină trăsăturile comunității virtuale cu ale celei
artificiale.
 4.4. Societatea

a) Noțiunea de societate
b) Tipuri de societate
c) Structura societății
d) Stratificarea socială

a) Noțiunea de societate

• Termenul societate provine din cuvintele latine socius – asociat, camarad, aliat, partener, şi
derivatul acestuia, societas – uniune în vederea realizării unui scop comun, parteneriat,
desemnând în sens larg o formă de asociere între mai mulţi indivizi care au un scop
comun.

• Din acest nucleu al asocierii între indivizi, noţiunea de societate a dezvoltat o multitudine
de înţelesuri, astăzi termenul fiind utilizat pentru a desemna practic orice formă de
parteneriat sau uniune, de la societăţi comerciale şi profesionale, până la societăţi politice
sau societăţi ale spaţiului virtual.
b) Tipuri de societăți

• Societatea de masă - model de parteneriat social generat de industrializare, caracterizat

prin uniformizarea rolurilor şi diferenţelor de clasă;

• Societatea internațională - formă de parteneriat între națiuni;

• Societatea globală - în sensul surprinderii interdependenţelor din ce în ce mai accentuate

dintre vieţile oamenilor de pretutindeni;

• Societate politico-națională - formă de asociere realizată între indivizi care trăiesc într-un
areal geografic determinat, cu scopul de a administra în comun teritoriul respectiv şi
resursele aferente, dezvoltând sisteme de organizare sociopolitică ce implică stratificare
socială şi forme de conducere similare conducerii de stat, care imprimă la nivel individual o
 conştiinţă de grup, asumată ca identitate colectivă, în care se regăseşte şi identitatea
personală.

c) Structura societății

• Conceptul de structură socială se referă în egală măsură atât la modul de organizare a

societății sub toate aspectele sale (politice, economice, etnice etc.), cât și la sistemul de
interacțiuni și relații existente între toți membrii societății.

• Structura vizează identificarea tuturor componentelor societății (indivizi, familii, grupuri,

organizații, instituții etc.), a rolurilor ce le revin fiecăreia dintre ele în diferite contexte
sociale, precum și a modului în care acestea inter-relaționează unele cu altele și se
articulează reciproc în cadrul societății de ansamblu.

• Structura nu se referă numai la aspectul organizării societății, ci și la acela al funcționării

societății și la cel care privește mecanismele de control social prin care se susține
organizarea acesteia.

• Structura societății evidențiază aspecte precum arhitectura sistemului de putere în societate,

diviziunea muncii, diviziunea de clasă, organizarea instituțională, distribuția populației pe
vârste și pe sexe etc.

d) Stratificarea societății

• Noțiunea de stratificare socială se circumscrie celei de structură socială și vine să

lămurească modul în care actorii sociali își ocupă pozițiile în ierarhia societății, conform
resurselor de putere de care dispun (economice, financiare, de imagine și prestigiu, etc.).

• Stratificarea socială evidențiază pe de o parte inegalitățile existente în societate, ca urmare

a distribuției diferențiate de resurse între membrii societății, iar pe de altă parte vine să
arate care sunt mecanismele și instrumentele prin care se poate accede către nivelurile
superioare ale ierarhiei sociale.

• Anthony Giddens identifică patru tipuri majore de sisteme de stratificare socială: „sclavia,
casta, starea și clasa. În timp ce primele trei depind de inegalitățile sancționate din
punct
 de vedere legal sau religios, diviziunile de clasă nu sunt recunoscute în mod oficial, ci
izvorăsc din factori economici care afectează material circumstanțele existenței umane.”

Omul și Societatea
Aspecte ale organizării sociale
5.1. Organizații
5.2. Instituții
5.3. Birocrație
5.4. Cultură
5.5. Religie

Organizarea socială reprezintă „un sistem de roluri și instituții sociale, de modele

comportamentale, de mijloace de acțiune și de control social care asigură satisfacerea nevoilor
unei colectivități, coordonează acțiunile membrilor acesteia, reglementează relațiile dintre ei și
asigură stabilitatea și coeziunea colectivului.” (Ioan Mihăilescu).

5.1. Organizații

• Definiție: organizațiile reprezintă grupuri structurate de actori care urmăresc, mai mult sau
mai puțin consecvent, realizarea unui scop.
Omul și organizațiile:

• Organizațiile există pentru a servi necesităților umane și nu invers.

• Participanții sau membrii organizațiilor sunt acele persoane care, în schimbul unor beneficii
sau stimulente, contribuie, prin acțiunea socială de cooperare, la îndeplinirea obiectivelor
organizaționale specifice.

• Între oameni și organizații există o relație de reciprocitate.

• Când armonizarea dintre individ și organizație este scăzută, fie una, fie ambele părți vor
avea de suferit.

• O bună armonizare între individ și organizație va produce beneficii ambelor părți.

Tipuri de organizații:

• În funcție de scop
a) organizații nonprofit - asociații, fundații, ONG-uri etc. (scopul privește interese
nepatrimoniale de natură socială, politică etc. ale unor grupuri sociale).
b) organizații orientate către obținerea de profit - societăți comerciale (SRL, SA),
corporații etc. (scopul privește interesele materiale ale unui grup de indivizi).
2. În funcție de sfera socială către care își orientează activitatea
a) organizații private
b) organizații publice
3. În funcție de nivelul de reglementare
a) organizații cu grad ridicat de formalizare
b) organizații cu grad mediu de formalizare
c) organizații cu grad scăzut de formalizare

Caracteristicile organizațiilor:
1. Raționalizarea – presupune urmărirea sistematică a scopurilor, precum și selectarea
mijloacelor optime de atingere a acestora.
2. Formalizarea – presupune reglementarea de o manieră obiectivă și depersonalizată a
rolurilor ce revin membrilor organizației, precum și a relațiilor și activităților care se desfășoară
în cadrul organizației sau pe care organizația le derulează cu alte entități.
3. Specializarea – presupune alocarea diferențiată a rolurilor între membrii organizației,
de o manieră complementară.
4. Standardizarea – presupune cizelarea și uniformizarea rolurilor și activităților
circumscris diferitelor paliere din cadrul organizației.
NB! Oricât de formalizată ar fi o organizație, în paralel cu structurile și cadrele
formale de relaționare operează și structuri și relații de tip informal.

Funcționarea organizațiilor
Presupune:

• izomorfism coercitiv – implică exercitarea autorității

• izomorfism mimetic – implică contagiune socială și rutină

• izomorfism normativ – implică diseminarea în mediul organizațional a procedurilor,

normelor, valorilor, codurilor de etică profesională etc.

Structura organizațională

1. Structura fizică – se referă la aspectele logistice (clădirile și terenul aferent,

mobilierul, decorațiunile, echipamentul și utilajele etc.).
2. Structura socială – se referă la pozițiile, rolurile, relațiile, activitățile membrilor
organizației, precum și la ierarhia de autoritate și responsabilitate specifice organizației
respective.

Modelul standard al ierarhiei organizaționale

1. Nivelul top management – stabilește strategia și obiectivele organizaționale.

2. Nivelul middle management – stabilește și urmărește atingerea obiectivelor specifice.
3. Nivelul micro management – stabilește și urmărește atingerea sarcinilor.
Diferența dintre organizații și alte grupuri sociale

Organizațiile se deosebesc de alte grupuri sociale prin faptul că, deși ambele categorii
urmăresc obiective comune (satisfacerea unor nevoi individuale), în cazul organizațiilor avem
de-a face cu un grad înalt de specializare (rezultat al diviziunii muncii), coordonare și structură
formală (reguli, poziții, sarcini, canale de comunicare clar stabilite), precum și cu un nivel ridicat
de stabilitate și reproducere a relațiilor intraorganizaționale.

5.2. Instituții

• Definiție: instituțiile reprezintă sisteme de reguli care modelează comportamentul uman.

• Diferențierea instituțională: potrivit lui Talcott Parsons, diversitatea nevoilor sau

funcțiilor sociale se asociază cu diversitatea instituțiilor.

• Sectorializarea instituțională: procesul de ordonare a instituțiilor specializate în

îndeplinirea anumitor funcții pe domenii de activitate (politic, juridic, economic, cultural,
religios etc.).

Tipuri de instituții, potrivit lui Talcott Parsons

1. Instituții relaționale, care definesc conduitele și așteptările reciproce ale actorilor;

2. Instituțiile regulizatoare, care vor înscrie în termeni de legitimitate conduita actorilor
(transmiterea semnificației unei instituții se bazează pe recunoașterea socială a acelei instituții ca
o soluție permanentă vis-a-vis de o problemă permanentă a unei colectivități date).
3. Instituțiile culturale, care precizează conduitele socialmente acceptate și discreționar
accesibile actorilor (tipar comportamental distinct pentru fiecare matrice instituțională – cultură
instituțională).
Caracteristicile instituțiilor

• Normativitatea: instituțiile constau într-un ansamblu mai mult sau mai puțin coerent de
reguli sau norme care definesc structura de bază a unei ordini sociale, respectiv instituie
modele recurente de comportamente, acțiune și relaționare socială.

• Constrângerea socială: fiecărei reguli îi este asociat și un mod de sancționare sau

impunere, mai mult sau mai puțin strict.

• Controlul social: funcționarea instituțiilor presupune existența unor forme de control

social, prin care să poată fi monitorizată respectarea regulilor de către cei cărora le revine
în sarcină acest lucru.

Efectele instituțiilor în plan social

• Determină rutinizarea comportamentelor sociale.

• Oferă un grad sporit de securitate, stabilitate și predictibilitate socială.

• Modelele rutiniere de comportamente îngrădesc inițiativa individuală, iar regulile

instituționale de obicei o sancționează ca abatere.

• Generează obișnuință și reticență față de schimbare, care pot frâna performanțele

individuale și colective.

Relația dintre organizații și instituții

• Instituțiile reprezintă sistemele de reguli care modelează interacțiunile umane, iar

organizațiile se constituie ca și grupuri de oameni care aglutinează spre a desfășura o
activitate orientată spre un anumit scop, activitate ce se regăsește reglementată prin
instituții.

• Instituțiile formulează regulile sau cadrul normativ al interacțiunilor, iar oranizațiile sunt
principalii actori colectivi care modelează strategii și promovează acțiuni și interacțiuni în
contextul instituțional dat.
• Structura normativă instituțională oferă baza de construcție și funcționare a organizațiilor.

• Organizațiile reprezintă agenți ai schimbării instituționale, respectiv, sunt cadrul în care se

derulează atât instituționalizarea, cât și dezinstituționalizarea.

5.3. Birocrația

• Definiție: Birocrația privește organizarea și desfășurarea concretă a activității

organizaționale.

• Dezvoltarea birocrației este legată de creșterea complexității vieții sociale.

• Birocrația apare în orice organizație de dimensiuni mari, din nevoia de eficiență, de

uniformitate și de desubiectivizare a rolurilor și activităților.

• Modul de configurare a birocrației se află în strânsă legătură cu modul de exercitare a

autorității.

• Unitatea de bază a organizării birocratice este biroul.

Tipurile de autoritate și birocrația

• Max Weber identifică trei tipuri de autoritate:

• Autoritatea tradițională – bazată pe credința în sanctitatea tradiției, a normelor și
cutumelor, precum și pe percepția superiorității morale și spirituale a celor care
exercită autoritatea în acest context.
• Autoritatea charismatică – bazată pe trăsăturile excepționale, caracterul eroic și
comportamentul exemplar al liderului.
• Autoritatea rațional-legală – emană din legi scrise, rațional fundamentate.

Potrivit lui Weber, autoritatea rațional-legală reprezintă idealul tip de autoritate, pe care
se fundamentează organizarea birocratică modernă sau birocrația mecanică/clasică (este
specifică administrației publice).

Caracteristicile birocrației mecanice

• Formalizarea, care presupune existența unui sistem de prescripții acceptat și recunoscut de

toți membrii organizației, dar și de cei din afara organizației.

• Raționalitatea, care înseamnă urmărirea în mod rațional a scopurilor propuse.

• Ierarhizarea, care presupune organizarea ierarhică a funcțiilor și controlul funcțiilor

superioare asupra celor inferioare.

• Desubiectivizarea, respectiv, caracterul impersonal al exercitării funcțiilor (autoritatea

aparține funcției, nu persoanei).

• Specializarea, care constă în atribuirea fiecărei funcții unui expert.

• Meritocrația, care presupune atribuirea posturilor în funcție de competență.

Neajunsurile birocrației mecanice

• Crearea unor statusuri și roluri care provoacă resentimente și animozitate (ex: inspectorul
fiscal care aplică amenzi).

• Rigiditatea realizării sarcinilor (birocrația extremă este dezumanizantă).

• Divizarea responsabilității (susține delăsarea și/sau manifestarea incompetenței în

îndeplinirea sarcinilor).

• Bifurcarea atașamentului (atașamentul membrilor birocrațiilor se împarte între clienți,

mediul extern birocrației, și funcțiile ierarhic-superioare, planul intern al organizării
birocratice).

Alternative la birocrația mecanică

• Birocrația profesională – este specifică sectorului de producție de bunuri și servicii

standardizate, unde activează o forță de muncă înalt calificată sau profesionalizată.
 Abilitățile membrilor acestui tip de birocrație sunt atât de standardizate, încât ei
interrelaționează ușor atât formal, cât și informal, generându-și propriile standarde de
muncă.

• Adhocrația – promovează inovațiile și este despărțită de orice formă de standardizare

pentru scopuri coordonatoare. Este organizația specialiștilor din domenii diverse, reuniți
temporar în echipe mixte, de dimensiuni relativ reduse, centrate pe rezolvarea de probleme
concrete, imediate. Presupune un înalt grad de flexibilitate organizațională și o bună
coordonare interdisciplinară care valorizează la un nivel superior relaționarea informală.

Concluzii
1. Organizația reprezintă o entitate colectivă care desfășoară o activitate orientată spre un
scop definit.
2. Activitatea organizațională se circumscrie unui cadru instituțional.
3. Activitatea organizațională se derulează conform unei birocrații specifice.
 5.4. Cultura

• Cuvântul cultură provine din limba latină și, la origini, se referea la cultivarea pământului.

• În sens larg, cultura reprezintă tot ceea ce în societatatea omenească este transmis mai
degrabă social, prin învățare și educare, decât biologic, genetic.

• Cultura se fundamentează pe valori, simboluri, credințe, idei și cunoștințe împărtășite de

grupuri mari de indivizi, care le configurează acestora sentimentul unei identități specifice.

• Prin cultură înțelegem produsele ideale și materiale ale unei/unor societăți. Cultura nu
poate exista în afara societății. Orice societate se exprimă printr-o formă de cultură.

Forme de manifestare ale culturii

a) în planul imaterial: limbaj, credințe, obiceiuri, norme, valori, simboluri, etc.;

b) în planul material: unelte, edificii, îmbrăcăminte, podoabe etc;
c) în planul interacțiunii sociale: tipare de acțiune și relaționare, practici sociale,
ritualuri etc.

Geert Hofstede și cultura ca programare mentală

• Fiecare om poartă cu sine tipare de gândire, simțire și acțiune potențială care au fost
deprinse de-a lungul vieții.

• Odată imprimate aceste tipare de gândire, simțire și acțiune în mintea unui om, el trebuie să
se dezvețe de ele pentru a putea învăța ceva diferit.

• Prin analogie cu programarea calculatoarelor, aceste tipare de gândire, simțire și acțiune

pot fi denumite programe mentale sau soft-uri mentale.

• Sursele programelor mentale rezidă în mediile de socializare în care individul își

dobândește experiența de viață (familie, școală, medii profesionale etc.).
• Programarea colectivă a minții, ca fenomen cultural, este cea care îi deosebește pe membrii
unui grup sau a unei categorii sociale de ceilalți oameni.

Trei niveluri ierarhice ale programării mentale

Definiții

• Simbolurile: sunt cuvinte, gesturi, imagini sau obiecte care au un înțeles aparte pentru toți
membrii unei culturi de referință.

• Eroii: sunt oameni vii sau trecuți în neființă, reali sau imaginari, înzestrați cu însușiri
prețuite într-o cultură, care slujesc drept modele de comportament pentru membrii culturii.

• Ritualurile: reprezintă activități colective, cu caracter repetitiv, care susțin matricea de

interacțiune socială (saluturi, ceremonii sociale, politice, religioase etc.).

• Practicile: articulează simbolurile, eroii și ritualurile în ceea ce putem defini drept profilul
vizibil al culturii pentru observatorii externi.

• Valorile: reprezintă nucleul culturii. Ele sunt realități latente, interioare indivizilor, însă
determinate social, care se bucură de stabilitate în timp, direcționând opiniile, atitudinile și
comportamentele indivizilor. Se dezvoltă pe principiul structurilor dualiste de tip antagonic
precum: bine-rău, urât-frumos, moral-imoral, interzis-permis, normal-anormal etc.
Straturile culturii

• Fiecare grup sau categorie de oameni posedă un set comun de programe mentale, care se
suprapun, constituind cultura acelui grup sau acelei categorii.

• Niveluri ale programării mentale:

- nivelul național (etno-lingvistic)
- nivelul regional
- nivelul religios
- nivelul de gen (bărbat sau femeie)
- nivelul generației (bunici, părinți, copii)
- nivelul de clasă socială (accesul la educație și ocupație/profesie)
- nivelul organizațional
- etc.

Sursele diferențelor culturale

• Experiențele comune trans-generații sau istoria grupului.

• Identitatea, manifestă prin limbă, religie, simboluri.

• Valorile sau softul mental invizibil.

• Instituțiile (norme, reguli, legi) sau softul vizibil.

5.5. Religia

• Religia reprezintă un set de credințe, simboluri și practici (ritualuri) fundamentate pe ideea

de sacru, care îi reunește pe credincioși într-o comunitate socio-religioasă.

• Religia oferă un set de repere existențiale prin care individul își setează propriul cadru de
 interacțiune cu comunitatea, lumea și universul ce-l înconjoară.

• Religia pune sacrul în opoziție cu profanul, întrucât sacralitatea implică interacțiunea cu

supranaturalul, fiind însoțită de sentimente de admirație și teamă la niveul credincioșilor,
pe
când profanul se referă la aspectele vieții cotidiene a individului comun.

• Prin intermediul ritualurilor religioase, conștiințele individuale sunt transformate în

conștiințe colective.

Funcțiile religiei

• Funcția cognitivă – este o formă de explicare a lumii și universului.

• Funcția acțională – oferă individului posibilitatea de a gestiona relația cu supranaturalul

prin credințe și ritualuri.

• Funcția de reducere a anxietății – constituie un paravan în fața necunoscutului și a

greutăților vieții, ajutând la acceptarea acestora de către indivizi și la integrarea lor în
cotidian.

• Funcția de solidaritate – religia creează și menține solidaritatea socială.

• Funcția de control social – asigură conformism social prin raportare la dogmă și creșterea
nivelului de autocontrol.

• Funcția compensatorie – oferă o alternativă, spirituală, la viața cotidiană, materialistă.

• Funcția identitară – susține afirmarea identităților colective, etnice, naționale etc.

Concluzii

• Aspectele de ordin cultural-civilizațional și religios reflectă viziuni și abordări diferite cu

privire la viață și lume, pe alocuri ireconciliabile unele cu altele.

• Ele trasează hărți psihologice și dezvoltă la nivelul indivizilor umani adevărate softuri
mentale, în baza cărora se produce coagularea informală a marilor grupuri umane în entități
 care îmbină concretul cu abstractul, cunoscute sub denumirea de culturi ori civilizații.

• Frumosul și urâtul, binele și răul, virtutea și viciul, precum și alte structuri psihice
reprezentative de tip dualist capătă valențe absolute în aceste paradigme, de multe ori aflate
în opoziție de la o cultură la alta.

• Ele ajung să opună una alteia civilizațiile mărilor și cele ale pământului ori culturile
sedentare cu cele nomade.

• Aproape întotdeauna, raportul de forțe se compensează într-o formă sau alta între civilizații.

Procesualitate, schimbare și dinamică socială

6.1. Procesele sociale
6.2. Schimbarea socială
6.3. Mobilitatea socială
6.4. Dinamica interacțiunilor sociale

6.1. Procesele sociale

• Definiție: procesul social reprezintă un ansamblu durabil de fapte și fenomene sociale între
care se manifestă relații de dependență cauzală (decurg unele din altele) ori relații
structural-funcționale (se articulează în mod complementar), și care cunosc o desfășurare
orientată într-un sens determinat.
• Procesele sociale se întrepătrund și se influențează reciproc.

Tipuri de procese sociale

• în funcție de structura de interacțiune:

- procese interindividuale
- procese intragrup
- procese intergrupuri

• după funcționalitate:
- procese de integrare
- procese de organizare
- procese de dezintegrare

• în funcție de tipul de interacțiune:

- procese de asociere/colaborare
- procese competitive/conflictuale

• după cadrul de referință:

- procese microsociale
- procese macrosociale
- procese globale

• după consecințe:
- procese de consolidare a structurii sociale
- procese de schimbare a structurii sociale

6.2. Schimbarea socială

• Definiție: schimbarea socială se referă la acele procese sociale care produc modificări ale
structurii și/sau funcționalității unui sistem sau subsistem social.
• Societățile reale nu sunt niciodată statice, iar schimbările sociale, politice și culturale apar
în mod constant.

• Realitatea istorică și socială este dinamică, fiind reflexia unor procese continue, care
cunosc atât faze de accelerare, cât și de încetinire.

Forme ale schimbării sociale

• Deriva: este o schimbare imperceptibilă pentru contemporani, care constă în acumularea

treptată a unor schimbări nesemnificative în sine, dar care în timp ajung să modifice
peisajul social (exemplu: deriva demografică).

• Evoluția: reprezintă o actualizare progresivă a unui program inițial, care nu a suferit

perturbări majore (exemplu: reformele religioase protestante).

• Revoluția: apare atunci când un sistem social traversează o criză de legitimitate, și constă
în înlocuirea acestuia cu un sistem nou (exemplu: revoluțiile Modernității).

• Mutația: se referă la implementarea unor programe noi care atrag modificarea unui sistem
social de referință (exemplu: revoluțiile religioase sau cele ideologice).

Factorii schimbării sociale

• Schimbarea socială poate fi determinată de: creșterea și/sau migrația populației, lupta de
clasă, distribuția resurselor, schimbările climatice, molime, dar și de politici
guvernamentale, acțiune legislativă, inițiative civice, inovații tehnologice, interferențe
culturale, revoluții, războaie etc.

• Factorii schimbării sociale pot fi:

• În funcție de natura lor: naturali, biologici, demografici, tehnici, economici etc.;

• În funcție de sursa de proveniență: intrinseci sau extrinseci sistemului de referință;

• În funcție de aspectul supus schimbării: structurali și funcționali;

• În funcție de agenții schimbării: subiectivi și obiectivi.

 6.3. Mobilitatea socială

• Definiție: mobilitatea socială se referă la schimbările de clasă sau de rang în societate și

privește circulația indivizilor între categoriile sau clasele sociale.

• Mobilitatea socială poate fi pe orizontală, între categorii sociale cu statut similar, sau pe
verticală, între categorii sociale supraordonate. Mobilitatea socială pe verticală poate fi
ascendentă ori descendentă în raport cu ierarhia socială de referință.

• Mobilitatea socială mai poate fi intragenerațională, când privește trecerea indivizilor de la

o categorie socială la alta pe parcursul unei singure generații, ori intergenerațională, când
privește trecerea unui individ din grupul social căruia îi aparține familia sa spre un alt grup
social.

• Mobilitatea socială poate fi individuală sau colectivă.

• Mobilitatea socială se poate referi și la mobilitatea profesională.

6.4. Dinamica interacțiunilor sociale

• Auguste Comte și dinamica socială sau teoria progresului

• Auguste Comte:
- societatea umană se caracterizează atât prin aspecte ale solidarității și ordinii sociale
(planul static), cât și prin aspecte ale schimbării sociale și progresului (planul dinamic);
- pentru înțelegerea socialului este inadecvat să se recurgă numai la statică, aceasta
reprezentând doar un preambul al dinamicii;

• Definiție: dinamica socială se referă la schimbarea socială și tranziția de la un tip de ordine

socială la altul. Dinamica socială are tendința de a se propaga conform unor legi
prestabilite.
• „înlănțuirea faptelor întâmplate conduce la o previziune a celor care vor avea loc,
îndepărtând orice formă de afecțiune personală, asemenea unui astronom față de o
eclipsă.” (A. Comte).

Auguste Comte și Legea celor trei stadii

• Orice societate se configurează sub acțiunea a trei tipuri de forțe, între care se manifestă un
echilibru variabil:
1. forțe intelectuale;
2. forțe moral – afective;
3. forțe materiale.

• A. Comte: Forțele intelectuale sunt singurele care au capacitatea de a pune în mișcare

forțele materiale, ordonându-le și direcționându-le într-un anumit sens. Ideile domină și
pun în mișcare lumea materială, care capătă caracter social sub acțiunea forțelor morale.

• În orice societate, progresul se realizează în mod natural și uniform parcurgând trei stadii:
1. stadiul teologic: adevărul și realitatea se confundă cu divinitatea, iar cunoașterea
realității se poate realiza prin credință (agenți sociali de referință: preoții și războinicii);
2. stadiul metafizic: cunoașterea realității se poate realiza doar prin apelul la rațiune
(agenți sociali de referință: ideologii și legiștii);
3. stadiul pozitiv(ist): cunoașterea realității se poate realiza prin experiență și observație
(agenți sociali de referință: savanții și industrialii).
Trei stadii ale progresului social

• Orice corp social se coagulează, organizează și funcționează în baza unui sistem de idei.

• În timp, corpul social crește în dimensiuni și capătă o bază socială mai largă decât cea care
putea fi controlată de sistemul de idei inițial.

• Vechea ordine socială intră în descompunere și ajunge într-o fază anarhică.

• Pe ruinele vechii ordini se recompune o nouă ordine socială, mai largă, fundamentată pe un
nou sistem de idei.

• Rolul dominant în societate întotdeauna revine celor care mânuiesc ideile, aceștia fiind
secondați de grupuri care li se subordonează, prin care se afirmă forța materială.
• Raportat la cele trei stadii de evoluție ale societăților, avem următoarele grupuri sociale
dominante:

Stadiu de Grup dominant în Grup prin care se afirmă Grup prin care se afirmă
evoluție lumea ideilor forța materială forța morală

Teologic Preoții Războinici

Metafizic Ideologii Legiști Familia

Pozitiv Savanții Industriali

b) Materialismul dialectic

• Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) și principiul dialectic:

- dialectica reprezintă legea de evoluție și dezvoltare a realității sub toate aspectele sale,
de la planul ideal la cel material.
- implică trei momente distincte de desfășurare:
1. teza – presupune afirmarea unei realități la un anumit moment dat;
2. antiteza – se dezvoltă în contradicție cu teza și presupune negarea acesteia;
3. sinteza – presupune că între elementele opuse există o relație de tipul tot ceea ce
exclude trebuie să includă contrariul ce i se opune, realizând astfel o unitate a contrariilor sub
forma unei totalități care devine o nouă teză, ciclul reluându-se la nesfârșit.
Simboluri ale principiului dialectic

• Karl Marx (1818 -1883) și materialismul dialectic:

- presupune transformarea revoluționară a societății, prin răsturnări succesive și violente ale

ordinilor sociale.

- pornește de la premisa că dezvoltarea societăților izvorăște din contradicțiile interne ale

categoriilor și proceselor sociale.

- schimbările calitative (salturile evolutive ale societăților) se datorează unor acumulări

cantitative care aduc perimarea stărilor calitative vechi, pe care le neagă, favorizând
înlocuirea lor cu altele noi.

- lupta de clasă reprezintă motorul evoluției societăților umane din toate timpurile.
c) Teoria conflictelor

• Potrivit Dicționarului de Sociologie Larousse, conflictele reprezintă „manifestări ale unor

antagonisme deschise între două entități (individuale sau colective) cu interese
incompatibile pe moment, în privința deținerii sau gestiunii unor bunuri – materiale sau
simbolice. Ele pot determina înfruntarea dintre state (războaie), sau, în interiorul unei
societăți, între grupări religioase, naționale sau etnice, clase sociale sau orice alte
instituții sociale (biserici, partide, întreprinderi, organizații și asociații diverse). În cadrul
aceleiași colectivități (familie, sindicat), pot duce la confruntarea unor categorii de
indivizi cu statute și roluri diferite. (...)” (Boudon, R. și colab., 2009: p.50).

• Teza de fond a Teoriei conflictelor: conflictul reprezintă o trăsătură caracteristică a

comportamentului uman, atât pentru nivelul interacțiunilor interindividuale, cât și
pentru
cel al interacțiunilor intergrupuri, constituind motorul dinamicii sociale.

• 3 mari curente în Teoria conflictelor:

- Teoriile structuralist – funcționaliste;
- Teoria reflexivă a conflictului;
- Teoria mobilizării resurselor.

Teoriile structuralist – funcționaliste

- se concentrează pe aspectul static al societăților;
- viața socio-economică a grupurilor se fundamentează pe un perpetuu conflict de
interese mascat de construcții culturale, religioase, ideologice etc.;
- binomul acțiune de dominare - control social asigură funcționalitatea tuturor
ansamblurilor sociale, indiferent de dimensiunile acestora.

Teoria reflexivă a conflictelor:

- privește aspectul dinamic al societăților;
- structura socială este caracterizată de:
- instabilitate,
- schimbare;
- conflictul reprezintă o sursă de progres.
 Teoria mobilizării resurselor:
- se concentrează pe cauzele care favorizează apariția conflictului;
- inegalitatea accesului și distribuției de resurse creează premisele unui conflict latent,
neconștientizat;
- conflictele sunt inițiate de grupuri de indivizi restrânse numeric, care dispun de
resursele necesare pentru a influența și mobiliza mari unități sociale.

d) Karl R. Popper (1902-1994) și ingineria socială graduală

• principiul ingineriei sociale graduale se dezvoltă în opoziție cu principiul ingineriilor

sociale de tip utopic, pe care Popper îl corelează cu modelul de schimbare socială care
implică revoluții totale de sistem.

• filosofia ingineriei sociale graduale rezidă în orientarea societății către identificarea și

rezolvarea problemelor imediate, din aproape în aproape, fapt care nu mai permite
acumularea contradicțiilor generatoare de tensiuni pe care se fundamentează schimbările
totale de sistem de ordin revoluționar.

• presupune renunțarea la idealul soluțiilor definitive și absolute.

• orice modalitate de rezolvare, fie ea parțială sau greșită, a unei probleme reprezintă în
această accepțiune un pas înainte, deoarece chiar și o rezolvare deficitară va acoperi vechea
problemă, dând naștere alteia noi, care însă necesită o nouă rezolvare, faptul în sine
generând o dinamică evolutivă.

• Popper asociază ingineria socială graduală cu modelul de societate deschisă, iar pe cel al
ingineriei sociale de tip utopic cu modelul de societate închisă.
Tendințe, coordonate și criterii de configurare ale societăților umane în timp
Construirea realității sociale
7.1. Sociologia fenomenologică
7.2. Generarea mediului social
7.3. Instituționalizarea
7.4. Socializarea

7.1. Sociologia fenomenologică

• Bazele sociologiei fenomenologice au fost puse de către Alfred Schutz (1899 – 1959), prin
lucrarea Phenomenology of the Social World (1932).

• Sociologia fenomenologică dezvolta o nouă teorie despre modul în care este percepută și
construită realitatea socială de către om.

• Elaborează o teorie care îmbină abordarea sociologică cu perspectiva filosofică a lui

Edmund Husserl asupra fenomenului cunoașterii despre lume.

• Potrivit lui Husserl (1859 – 1938):

- se poate distinge între cunoașterea proprie și directă a unui obiect, atunci când
obiectul poate fi observat în mod direct, și, respectiv, cunoașterea improprie și indirectă,
atunci când obiectul nu poate fi observat direct, dar ne sunt furnizate informații despre acesta
prin simboluri, desene, fotografii, descrieri ale unor terți etc.
- fenomenul este tot ceea ce cunoaște o manifestare existențială, indiferent că aceasta este
publică, exterioară (fenomenele sociale) sau interiorizată (manifestările de conștiință).
- conștiința nu există pur și simplu, ci este intențională, este orientată spre ceva, deci este
conștiința a ceva (nu putem percepe substratul probabil al conștiinței, ci numai conștiința a ceva).
Tezele de fond ale sociologiei fenomenologice

• Între realitatea cu existență obiectivă și modul în care această realitate este percepută de
către om există o deosebire semnificativă.

• Omul își construiește propria înțelegere despre lumea înconjurătoare.

• Mai mult, fiecare individ percepe în mod distinct realitatea înconjurătoare.

• În cadrul interacțiunilor interindividuale cotidiene, cunoașterea umană despre realitatea

înconjurătoare tinde a căpăta un caracter uniform, standardizat, care ajunge să orienteze
acțiunea umană, dând naștere astfel realității sociale.

• Realitatea socială capătă putere de realitate obiectivă, care modelează comportamentul

indivizilor, transformându-i în ființe sociale.

• Concluzie: omul a preselectat, interpretat și adaptat realitatea naturală, construindu-și

astfel propria realitate - realitatea socială - care îi modelează comportamentul,
transformându-l într-o ființă socială.

Conceptul de „construct” sau „tipificare”

• Psihicul uman dezvoltă proiecții explicative despre elementele ce compun realitatea

înconjurătoare, despre sistemul de relații existente între ele și chiar despre realitatea
înconjurătoare ca ansamblu, manifestând o tendință firească de a stabili tipologii ce se
constituie în repere existențiale pentru fiecare individ.

• Conceptul de construct (sau de tipificare) este central în sociologia fenomenologică și se

referă tocmai la tipologiile prin care omul încearcă să își explice și ordoneze realitatea
înconjurătoare.

• Constructele reprezintă, deci, acele abstractizări intelectuale și subiective, care sunt

asociate unor concepte, pe care indivizii le dezvoltă cu privire la ei înșiși, la semenii lor, la
relațiile cu aceștia și dintre aceștia, precum și cu privire la celelalte aspecte ce aparțin
realității înconjurătoare și chiar cu privire la ansamblul acestei realități.

• Constructele pot fi:

 - de gradul I, atunci când iau naștere în mod direct din fluxul constant al experiențelor
individuale, subiective, de zi cu zi;
- de gradul II, atunci când sunt teoretizate în baza unei abordări științifice, ce presupune
detașarea față de aspectele vizate, precum și abordarea obiectivă și rațională a acestora.

• Constructele de gradul I sunt proprii cunoașterii comune, în timp ce constructele de gradul

II sunt specifice cunoașterii științifice.

7.2. Generarea mediului social

• Fiecare individ caută în mod firesc să-și stabilească repere în abordarea realității
înconjurătoare.

• În acest scop, procedează la ordonarea și tipizarea diferitelor aspecte ce compun această

realitate, căutând să obțină asigurarea constanței, stabilității și predictibilității în derularea
cadrelor vieții cotidiene.

• Această finalitate nu poate fi atinsă, decât în momentul în care reperele respective sunt
recunoscute și acceptate ca atare și de către ceilalți participanți la viața cotidiană.

• Pe cale de consecință, ea presupune compararea și ajustarea permanentă a constructelor

personale, în căutarea unui numitor comun cu ceilalți.

• Confruntarea constructelor tuturor participanților la intercațiunile sociale, atât unele cu

altele, cât și cu realitatea cu existență obiectivă pe care o vizează și în cadrul căreia se
intersectează, determină până la urmă obiectivarea acestora în entități conceptuale și
diriguitoare ale vieții sociale.

• Odată configurate aceste repere comune, o serie de aspecte și activități ce dau consistență
vieții cotidiene, prin constanța și uniformitatea lor, ajung să fie percepute de către indivizi
la modul rutinier, transformându-se în scheme tipizante, în funcție de care ceilalți sunt
percepuți și tratați în cadrul interacțiunilor reciproce desfășurate în mod curent.

• În acest fel ia naștere o veritabilă ordine socială, care se perpetuează, dar și evoluează pe
parcurs.
Concluzii

• Pașii evolutivi prin care omul a reușit să se emancipeze de sub condiționalitățile mediului
natural l-au îndreptat, în timp, către construirea unei veritabile noi realități înconjurătoare,
ce îi oferă noi repere existențiale.

• Această nouă realitate este realitatea socială, guvernată de reguli și norme proiectate și
implementate chiar de către om.

• Cu cât umanitatea s-a desprins mai mult de condiționalitățile mediului natural, cu atât
ordinea socială a devenit mai elaborată și complex proiectată de mintea umană.

• Din perspectivă evoluționistă, în cadrul acestui proces de construire a realității, cursa pentru
supraviețuire s-a transformat într-un veritabil joc al minții, în cadrul căruia au
căpătat o însemnătate determinantă, pe de o parte, capacitatea de percepție și interpretare a
realității înconjurătoare, iar pe de altă parte, capacitatea de elaborare, implementare și
manipulare a regulilor de conviețuire ce se materializează în matrice de organizare socială
și politică.

7.3. Instituționalizarea

• Orice activitate umană este supusă obișnuinței și deprinderii, iar prin repetiție se
coagulează într-un tipar sau matrice care poate fi reprodusă ulterior cu economisire de
efort.

• Standardizarea diferitelor proiecții individuale, generată de obișnuința și repetatibilitatea

unor situații și activități în viața cotidiană, deschide calea către instituționalizarea acestora.

• Fenomenul instituționalizării apare posibil oricând există o tipizare reciprocă a activităților

devenite deprinderi, între cei care acționează într-un context dat.
• Orice astfel de tipizare, printr-o reglementare comună, devine o instituție și oferă o
predictibilitate sporită în derularea cadrelor vieții sociale la care se referă.

• Astfel, prin intermediul instituțiilor se configurează fundalul activităților de rutină care

susțin societatea și care asigură existența individului în viața de zi cu zi din cadrul acesteia.

• Pe cale de consecință, instituțiile juridice, sociale, politice etc. apar ca fiind produsul
propriei lor istorii.

• Ele sunt imposibil de înțeles în afara contextului în care au apărut și evoluat, deoarece
legătura dintre cauzele care au generat instituțiile și efectele pe care ele le-au produs în plan
social devine din ce în ce mai greu sesizabilă, tocmai datorită modificărilor sociale
survenite prin tipizare și instituționalizare

• Altfel spus, nevoia naște instituția, iar conținutul și forma acesteia se negociază între cei
care au resimțit în mod direct necesitatea ei.

• După ce instituția a luat ființă, nevoia care a generat-o dispare din câmpul percepției active,
conștiente. Cu timpul, evidența inițială a rostului unei instituții se pierde, iar ea nu poate fi
recuperată decât fie printr-o cercetare istorică asupra instituției respective, fie prin
desființarea ei și eventuala reactivare obiectivă a necesităților care au generat-o.

• Peste generații, lumea instituțională este simțită de către individ ca o realitate obiectivă,
care are o istorie ce antedatează nașterea acestuia – lumea era acolo înainte ca el să se nască
și va rămâne acolo și după moartea sa.

Instituțiile și controlul social

• Odată create, pe lângă oferirea de repere în cadrul societății, instituțiile implică și controlul
asupra vieții indivizilor, aceasta urmând a se derula în cadrele sociale prestabilite prin
instituții.

• În acest sens, „controlul social este inclus în însăși existența instituției” și implică
cenzurarea comportamentului individual sub presiunea celorlalți participanți la viața
socială, presupunând inclusiv sancțiuni pentru încălcarea liniilor de forță pe care instituția
le stabilește.
• Așadar, instituțiile reprezintă bunuri comune accesibile tuturor participanților la viața
cotidiană, prin care se instituie atât tipologii acționale, cât și tipuri de actori corespondente
pentru fiecare categorie de acțiuni.

• Exemplu: instituția presupune că acțiunile de tipul X să fie îndeplinite de actorii de tipul X.

Dezinstituționalizarea

• Perimarea în timp a perspectivei indivizilor asupra rostului unei instituții, fie datorită
uitării, fie datorită modificării contextului social de ansamblu față de care instituția nu își
mai justifică existența, determină până la urmă dărâmarea cadrelor de manifestare pe care
aceasta le garantează, având ca efect modificarea instituției sau chiar dispariția ei și apariția
de noi instituții.

• Prin urmare, rostul tipificărilor este deslușit doar celor care le-au realizat, deoarece el
decurge din realitatea obiectivă care le-a făcut să apară ca necesare. De asemenea, ele sunt
utile atât timp cât realitatea care le-a generat subzistă. Când aceasta dispare cu desăvârșire,
apare necesitatea unor noi tipificări, adaptate noilor realități.

• Problema pe care o ridică aceste evoluții rezidă în faptul că generațiile următoare celei care
a elaborat o anumită tipificare nu mai au cheile de accesare și înțelegere a mecanismului
interacțional care a generat-o, deoarece nu au avut acces la acea realitate. Astfel, ele iau
tipificarea respectivă ca pe un dat natural și nu ca pe unul creat, și tot astfel se și raportează
la ea, fiindu-le dificil să o înlocuiască cu alta.

7.4. Socializarea sau transferul ordinii sociale de la o generație la alta

• Prin tipizarea aspectelor cotidiene, omul își dovedește capacitatea de a ordona și interpreta
realitatea înconjurătoare, realizând o reflexie a lumii exterioare în plan psihic.

• Imaginea respectivă comportă ajustări, iar mai apoi este reproiectată în exterior, modificând
realitatea înconjurătoare.

• Astfel, individul uman devine din obiect al creației, subiect care crează. În acest mod,
 împreună cu semenii săi, el ajunge să-și construiască propria realitate socială, situându-se
astfel la confluența dintre natura sa biologică, instinctuală, și acțiunea mediului socio-
cultural, înțeles ca produs al activității umane raționale.

• Momentele cheie ale acestei dinamici, ce caracterizează ordinea socială, sunt asociate
transferului de cunoaștere de la o generație la alta.

• Fiecare individ, când intră pe scena vieții, ajunge să pășească într-un flux de desfășurare al
lumii deja inițiat și ordonat de predecesori.

• Realitatea lui aici și acum, definită prin raportare la poziționarea propriei sale persoane în
timp și spațiu, se înscrie automat într-un continuum de realități sociale care decurg unele
din altele, integrând realitatea contemporanilor cu cea a predecesorilor și a succesorilor.

• Realitatea socială este percepută de individ printr-un continuum de tipizări care, în

principiu, devin din ce în ce mai vagi, pe măsură ce sunt mai îndepărtate de aici și acum-ul
situației față în față.

• Pe relația cu ceilalți semeni, la un pol al acestui continuum se află cei cu care individul
interacționează frecvent și intens față în față, iar la celălalt, personaje abstracte, anonime,
care nu îi sunt accesibile în mod direct.

• Suma tuturor tipizărilor și tiparelor recurente de interacțiune, pe care le generează psihicul

uman odată ce individul a intrat în acest flux continuu al realității sociale, configurează
până la urmă imaginea structurii sociale prin care individul își definește realitatea cotidiană
și poziționarea sa în cadrul acesteia.

Socializarea

• Integrarea socială a membrilor aparținând unei noi generații reprezintă un proces de durată,
care este cunoscut sub denumirea de socializare.

• Prin socializare, individul deprinde, treptat, prin interacţiune cu alţi semeni şi participare la
viaţa socială, normele, valorile, gândirea şi cunoştinţele unei anumite culturi în care s-a
născut.
• Generic, acest proces poate fi structurat în două etape majore: socializarea primară și
socializarea secundară.

Socializarea primară (“cei 7 ani de-acasă”)

• se realizează în cadrul familiei pe parcursul copilăriei, unde fiecare copil este pregătit să
devină membru al societății.

• implică atât o componentă cognitivă, cât și una puternic afectivă, emoțională;

• oferă imaginea unei lumi de bază, a unei realități totale, cu potențial integrator pentru
experiențele ulterioare;

• copilul își asumă rolurile și atitudinile altor semnificativi, pe care îi privește ca modele,
adică le interiorizează și le însușește ca și cum ar fi ale sale, dobândind o identitate coerentă
și plauzibilă subiectiv;

• odată cu asumarea identității și rolurilor celorlalți, copilul își asumă involuntar și lumea lor;

• în cele din urmă, el reușește să se delimiteze de ceilalți, ca entitate de sine stătătoare, fiind
pregătit pentru socializarea secundară.

Socializarea secundară

• este acea etapă a procesului de socializare prin care individul socializat primar pătrunde în
noi sectoare ale lumii obiective, instituționalizate, din societatea lui, respectiv, școală,
armată, loc de muncă etc.;

• oferă în general realități parțiale, definitorii pentru fiecare domeniu al vieții sociale în parte;

• presupune interiorizarea unor sub-lumi instituționalizate;

• presupune specializare;

• este orientată către neutralitate afectivă.

 Socializarea mai poate fi definită și ca:

Socializare pozitivă – atunci când este conformă cu valorile, normele şi aşteptările

sociale dezirabile şi promovate de societatea de referință.

Socializare negativă – atunci când este în contra aşteptărilor, valorilor şi normelor

sociale generale promovate de societatea de referință.

Socializarea primară și socializarea secundară

Agenții socializării

• Familia

• Grupul de prieteni

• Școala
• Biserica

• Mediile profesionale

• Mijloacele de comunicare în masă

• Social-media

De reținut

• Chiar dacă procesul socializării poate fi înțeles și explicat, nici o persoană nu poate
interioriza lumea exterioară în întregime, ci doar parțial, în funcție de modul de distribuire
a cunoașterii în societate, de rolul social asumat și de interesele sale concrete.

• Gradul de interes față de aspectele realității sociale, de obicei, pierde din intensitate pe
măsură ce acestea se depărtează de realitatea proximă câmpului perceptiv al individului.

• Recunoașterea directă sau indirectă din partea celorlalți a personalității individuale,

rezultate în cadrul socializării, generează conservarea realității interiorizate și a identității
asumate.

Explicarea și legitimarea ordinii sociale

• Fiecare nouă generație în procesul de socializare va asimila, treptat, din lumea construită
social de generațiile anterioare.

• Pentru noua generație, fondul original al valorilor și instituțiilor care guvernează societatea
este inaccesibil în mod direct, transmiterea sa fiind mijlocită de predecesori, care se văd
nevoiți să recurgă la diferite forme de comprimare a sensurilor și semnificațiilor acestora.

• Pentru legitimarea instituțiilor și a structurii sociale, predecesorii sunt nevoiți să creeze

adevărate „universuri simbolice”, care trebuie să poată explica într-un mod integrator și
acceptabil pentru noua generație, atât realitatea cotidiană, cognoscibilă și tangibilă, cât și pe
 cea inaccesibilă, precum și existența altor realități, specifice unor lumi sociale diferite, cu
care societatea de referință se află în contact.

Gestionarea universurilor simbolice

• Gestionarea practică a universurilor simbolice se dovedește a fi un demers complex.

• Presupune conceptualizarea unei matrice sociale care să poată explica inclusiv existența
devianților de la cadrul normativ prezentat în parametri de normalitate, precum și
reglementarea modului de relaționare cu aceștia.

• Un asemenea demers poate migra de la a stabili un monopol teoretic explicativ cu privire la

lumea înconjurătoare, care le permite și devianților un rol tolerabil în cadrul universului
creat, până la varianta asimilării lor, în sensul promovării demersurilor de convertire sau
reeducare, ori chiar până la modalitatea extremă a recursului la puterea de represiune,
pentru eradicarea acestora.

• Cu alte cuvinte, universurile simbolice prin care este explicată realitatea necesită chiar ele a
fi explicate la rândul lor.

• Universurile simbolice pot fi explicate fie prin intermediul mitologiei, fie prin cel al
teologiei, fie cu ajutorul filosofiei sau științei.

• Mitologia vine și explică integrator profanul și divinul, stabilind o continuitate între lumea
zeilor și cea a oamenilor, lumi care se întrepătrund.

• Teologia le separă în mod covârșitor, însă lumea oamenilor se desfășoară sub atenta
observare și evaluare a divinității.

• Filosofia îndepărtează oarecum sacrul din lumea cotidiană, procedând la o primă

demistificare reală prin reflecție.

• Știința se înstrăinează definitiv de sacru și oferă individului cunoștințele și instrumentele

prin care poate acționa asupra realității el însuși cu puterea unui zeu. Totodată, îi face însă
pierdută cunoașterea despre conservarea universului simbolic din cadrul căruia s-a desprins
deoarece acesta nu îi mai apare ca necesar și începe să se destrame.
Construirea realității sociale

8.1. Sociologia fenomenologică și Teoria reprezentărilor sociale

8.2. Reprezentările colective.
8.3. Teoria reprezentărilor sociale.
8.4. Dinamica evolutivă construct – reprezentare.

8.1. Sociologia fenomenologică și Teoria reprezentărilor sociale

• Sociologia fenomenologică și conceptul de construct/tipificare se concentrează pe individ

și pe geneza reprezentărilor individuale despre realitatea înconjurătoare, din a căror
interacțiune ia naștere până la urmă mediul social.

• Teoria reprezentărilor sociale privește în principal către aspectul colectiv, de grup, și către
modul în care o reprezentare asupra unui aspect al realității sau asupra realității însăși,
odată ce prinde viață, se dezvoltă în cadrul unui grup social, într-o relație dialectică cu
grupul ce ia dat naștere.

• Conceptul de „reprezentare socială” a fost enunțat și dezvoltat pentru prima dată de către
Serge Moscovici, în lucrarea La psychanalise, son image et son public, publicată în anul
1961.

• Cele două abordări teoretice, dincolo de faptul că se intersectează în multe aspecte, se și

articulează într-un mod complementar, lărgind perspectiva asupra raporturilor om –
realitate înconjurătoare și asupra procesului de construire și evoluție, atât a realităților
sociale, cât și a personalității umane.

• S. Moscovici dezvoltă teoria reprezentărilor sociale pornind de la conceptul de reprezentare

colectivă, teoretizat anterior de către E. Durkheim.
• Această teorie ridică problema raporturilor dintre cadrele culturale, religioase și ideologice,
pe de o parte, și modul în care iau naștere și evoluează perspectivele și comportamentele
individuale și colective, pe de altă parte.

8.2. Reprezentările colective

• Reprezentările colective se definesc ca entități statice ce reflectă valori și credințe aflate

dincolo de experiența actuală propriu-zisă, individuală sau de grup.

• Ele nu sunt generate la propriu de indivizii prezentului ci, mai degrabă, sunt asimilate de
aceștia, fiind preluate de la predecesori.

• Reprezentările colective se constituie în cadre preexistente ce orientează, dar și limitează în

același timp, coordonatele de dezvoltare ale perspectivelor și comportamentelor umane în
colectivitatea de referință, având o putere constrângătoare asupra acestora, deoarece există
dincolo de indivizi.

• Originile acestor reprezentări sunt arhaice și nu pot fi identificate cu certitudine.

• În interiorul lor se concentrează o adevărată filosofie existențială, desemnează universuri

simbolice ce reunesc într-un ansamblu neomogen elemente specifice mitologiei, religiei,
tradiției și științei, reflectând însăși modul în care membrii grupului de referință se
poziționează în raport cu anumite aspecte ale realității înconjurătoare sau chiar cu aceasta
în ansamblul ei și cum înțeleg să le abordeze.

• E. Durkheim a conceptualizat reprezentările colective în lucrarea Forme elementare ale

vieții religioase (1912).

• Studiile dedicate de Durkheim societăților primitive și fundamentelor vieții religioase au

influențat în mod covârșitor construcția teoretică a reprezentărilor colective, conceptul în
sine reflectând mai degrabă o realitate specifică societăților arhaice și nu celor recente.

• Astfel, reprezentările colective apar ca fiind proprii unor realități sociale incipiente în ceea
ce privește gradul de evoluție științifică, complexitate organizatorică și dinamică a
interacțiunilor și transformărilor sociale.
 8.3. Reprezentările sociale

• Conceptul de reprezentare socială vine ca o completare firească a celui de reprezentare

colectivă în relevarea imaginii despre evoluțiile înregistrate în timp de om, din punct de
vedere psiho-intelectual, atât la nivel individual, cât și de grup.

• În timp ce Durkheim își concentrează atenția în teoretizarea conceptului său asupra

colectivităților umane arhaice, abordarea lui Moscovici vizează în principal mediul social
specific zilelor noastre, aflat într-o dinamică accelerată și continuă.

• Pe măsură ce colectivitățile umane au evoluat și au devenit societăți, iar rațiunea și știința

au început să ocupe un loc din ce în ce mai important în explicarea realității înconjurătoare,
detronând superstiția și tradiția, și gradul de complexitate al reprezentărilor omului despre
realitate și despre relațiile sale cu ceea ce îl înconjoară a crescut, îmbogățind și, totodată,
organizând mentalul colectiv devenit, am putea spune, de acum social.

• Astfel, dintr-o perspectivă evolutivă, reprezentarea socială ne apare ca descinzând în mod

firesc din cea colectivă, la fel cum și societatea a descins din colectivitate.

• Reprezentările sociale sunt generate colectiv, cu aportul particular al fiecărui individ, într-
un context spaţio-temporal şi situaţional concret, în care se derulează o experienţă de
grup.

• Reprezentarea socială reflectă modul în care grupul respectiv percepe şi explică experienţa
pe care o traversează, explicaţia fiind reţinută ca reper pentru existenţa viitoare a grupului,
în timp ce experienţa este asimilată în nucleul identitar al acestuia.

• Reprezentarea socială este un proces de integrare a experiențelor individuale cu cele ale

grupului, asociind un sens unei imagini pe care grupul o are asupra realului.

• Din acest punct de vedere, reprezentările sociale se constituie pe o treaptă superioară de

evoluție față de reprezentările colective, reflectând un grad mai mare de concretețe în
 abordarea realului, la indivizii aparținând societăților prezentului decât la cei din trecut.

• Așa cum structura psihicului uman la individul societăților arhaice era prea puțin
diferențiată, la fel și structura reprezentărilor colective ridică probleme reale în
identificarea unei configurații de bază, deoarece reprezintă un adevărat ghem de aspecte
pulsionale, trăiri inconștiente dar și sclipiri ale conștiinței.

• La reprezentarea socială, însă, poate fi distinsă o structură internă ce cuprinde un nucleu

central și un sistem periferic, precum și reguli specifice de funcționare și manifestare.

• Reprezentarea socială constituie un filtru socio-cognitiv generat colectiv în scopul

interpretării mediului fizic și social și orientării conduitei umane.
Caracteristicile reprezentărilor sociale

• Serge Moscovici subliniază trei caracteristici esențiale ale reprezentărilor sociale:

1. obiectivarea - surprinde faptul că orice reprezentare socială ia naștere în urma unui proces de
conceptualizare a realității prin asociere de imagini ce sunt permanent ajustate în interacțiunea cu
ceilalți, capătând astfel o existență de sine stătătoare, ce transcende planului individual.
2. naturalizarea - reprezentarea socială odată obiectivată este încorporată în realitate, capătând
puterea unui fapt natural cu existență independentă, de sine stătătoare;
3. ancorarea - reprezintă o prelungire a obiectivării ce constă în integrarea aspectului realității
obiectivate în sistemul de repere și categorii deja existente.

Structura de ansamblu a reprezentărilor sociale

Structura internă a reprezentărilor sociale

• Structura reprezentărilor sociale, ca entități de natură psihologică ce populează mentalul

unei colectivități umane, ne relevă
1. un nucleu dur;
2. un sistem periferic.

• nucleul este rigid, rezistent la schimbare și la influențele exterioare, dând consistență,

stabilitate și permanență reprezentării respective

• sistemul periferic se caracterizează prin flexibilitate și capacitatea de a absorbi influențele

externe, acceptând modificări, adaptări și reconceptualizări, protejând astfel nucleul
identitar al reprezentării sociale față de evoluțiile de context.

• sistemul periferic are rolul de mediator care caută permanent să stabilească un acord între
nucleul reprezentării sociale, ale cărui resorturi se regăsesc în alte realități decât cele ale
prezentului, cu noile realități generate de contextul actual, asigurând astfel adaptarea și
supraviețuirea reprezentării, prin evitarea contradicțiilor flagrante între aceasta și evoluțiile
de context, respectiv, între practicile umane asociate adaptării individului la evoluțiile
contextului.

Caracteristicile nucleului central

• Ancorarea în memoria colectivă și istoria grupului de referință;

• Consensualitatea (cunoașterea comună împărtășită, într-un mod omogen, de către

membrii grupului);

• Stabilitatea (legătura indisolubilă dintre elementele care îl populează);

• Coerența (elementele componente nu prezintă contradicții, antagonisme ori opoziții);

• Rigiditatea și rezistența la schimbare;

• Sensibilitatea redusă la contextul imediat.

Funcțiile nucleului central

• Funcția de generare a reprezentării;

• Funcția de organizare a acesteia;

• Funcția stabilizatoare.

Caracteristicile sistemului periferic

• Permite integrarea experiențelor și istoriilor individuale;

• Suportă eterogenitatea grupului;

• Are suplețe și suportă contradicțiile;

• Este un sistem evolutiv și sensibil la contextul imediat.

Funcțiile sistemului periferic

• Funcția de concretizare;

• Funcția de reglare;

• Funcția de apărare;

• Funcția de prescriere a conduitelor și luărilor de poziție.

• Raporturile complexe dintre nucleu și sistemul periferic relevă faptul că reprezentările

sociale se inserează și se articulează la nivel psihic pe cadre arhaice de percepție și
reprezentare a realității, puternic antagonizate în noțiuni de bine și de rău, ce decurg din
eforturile depuse odinioară de comunitățile umane pentru a supraviețui în fața imperativelor
impuse de mediul înconjurător.
• Aceste cadre de gândire funcționează mai degrabă la un nivel inconștient, inaccesibil în
mod direct individului rațional, ele reflectând legăturile ancestrale dintre om și mediul
natural, respectiv, parcursul prin care generațiile precedente au evoluat până la emanciparea
de sub condiționalitățile naturii.

• În timp ce nucleul dur al reprezentărilor sociale prezervă și reflectă caracteristicile cadrelor

de gândire arhaice și reprezintă o legătură cu trecutul primordial al indivizilor, oglindind
tipare preexistente de gândire și poziționare față de realitate, sistemul periferic constituie
legătura, zona de contact dintre reprezentarea socială și realitatea prezentă.

Forme ale comunicării și modalitățile de răspândire a reprezentărilor sociale

• Difuzarea: o formă de dispersie socială a informației, caracterizată printr-o disociere între

emițător și receptor, spontaneitate, lipsa unui public țintă și a intenției de inducere a unei
atitudini anume.

• Propagarea: o formă de comunicare prin care se transmite o viziune elaborată, structurată,

complexă și orientată a unui obiect social către un grup țintă în vederea formării și
consolidării unor atitudini.

• Propaganda: o formă de comunicare bazată pe simplificarea realității, stereotipie,

stigmatizare, întărire și repetare, care are ca scop manipularea unui grup țintă prin
provocarea și controlul unei reacții emoționale și incitarea la acțiune.

• Opinia: un mod de exprimare și manifestare a gândirii sociale, o poziție a unui grup sau
individ în raport cu un obiect social, care se caracterizează printr-o relativă instabilitate și
superficialitate.

• Atitudinea: o orientare predominant afectivă a unui individ față de un obiect social,

caracterizată prin constanță, stabilitate și relativă permanență, îndeplinind funcții de sortare,
evaluare, verificare și stabilizare a opiniilor.

• Stereotipul: clișeu al gândirii, limitat și fix, rezistent la schimbare. Stereotipul

fundamentează mai departe manifestarea prejudecăților, a opiniilor preconcepute.
Concluzii / Observații

• Reprezentarea socială descinde, dar și evoluează din trecutul indivizilor și al societății lor
de referință, dezvoltându-se odată cu aceștia și cu societatea.

• Ea se adaptează permanent la transformările de context, fiind direct corelată cu noile

practici pe care le solicită aceste transformări în procesul de adaptare umană la realitate.

• În acest parcurs, reprezentarea integrează și organizează în structura sa noile informații și

impresii desprinse din contactul cu realitatea înconjurătoare și cu ceilalți indivizi, generând
tiparele comportamentale aferente poziționării indivizilor în diferitele contexte sociale.

• Aspectele de noutate, ce decurg din transformările treptate ale contextului și ale practicilor
sociale corelative, vor fi asimilate de sistemul periferic al reprezentării în mod progresiv,
iar atunci când se vor acumula și vor depăși un anumit nivel critic în ceea ce privește
coerența structurală a acesteia, vor determina însăși reorganizarea nucleului și redefinirea
reprezentării.

• În același sens, o modificare radicală și bruscă a contextului de referință, care nu mai poate
fi gestionată la nivelul sistemului periferic al reprezentării sociale asupra căreia are
incidență, va lovi nucleul dur al acesteia, făcându-l să cadă în desuetudine, prin faptul că nu
mai corespunde noii realități, iar modelul comportamental pe care îl implica nu mai poate
asigura o poziționare viabilă a indivizilor în noul context.

• Fenomenul este întâlnit în toate cazurile de răsturnare bruscă a ordinii sociale, cum se
întâmplă spre exemplu în momentele asociate marilor revoluții sociopolitice. În acest sens,
un exemplu elocvent de prăbușire la scară largă a reprezentărilor sociale datorită
modificării drastice a elementelor de context îl reprezintă evoluțiile din societatea
românească ulterioare momentului 1989.

• Acest gen de modificări transformă radical și ireversibil caracteristicile contextului, forțând

indivizii să renunțe la comportamentele asociate reprezentărilor sociale perimate și, treptat,
în procesul de adaptare la noul context, să dezvolte noi modele comportamentale, cărora,
cu timpul, le vor fi corelate noi reprezentări sociale.

• Reprezentarea socială transcende individului şi centrul de greutate al forţei sale asupra

 acţiunilor și comportamentelor individuale rezidă tocmai în caracterul său social, adică al
practicilor și comportamentelor dezvoltate la nivel de societate, din care și prin care
reprezentarea socială ia naștere și evoluează.
Condițiile transformării reprezentărilor sociale

• Întregul proces de transformare a unei reprezentări sociale este condiţionat de două aspecte
majore:
a) modificarea contextului social să fie percepută ca ireversibilă, contestând chiar
elementele nucleului central al reprezentării respective (faptul se poate produce brusc sau prin
acumularea de schimbări treptate la nivelul sistemului periferic, până ce se depăşeşte un punct
critic, care pune în discuţie chiar viabilitatea nucleului central) şi, respectiv,
b) actorii sociali să fie implicaţi activ în proces, astfel încât să dezvolte conştiinţa
responsabilităţii personale pentru noua realitate creată, realitate ce decurge din chiar
comportamentele și practicile pe care ei și le asumă.

8.4. Articularea constructelor și reprezentărilor colective și sociale

• Prin procesul de obiectivare a constructelor, entități a căror geneză implică un travaliu

individual, iau naștere reprezentările colective, respectiv, cele sociale, care presupun o
conlucrare inter-individuală și o integrare de ordin psihologic la nivel de grup a diferitelor
constructe.

• Reprezentările sociale au evoluat în mod firesc din cele colective, odată cu dezvoltarea
capacității umane de a explica și raționaliza realitatea înconjurătoare, fiecare dintre cele
două categorii fiind specifice unor stadii diferite de evoluție, atât din punct de vedere
individual, cât și colectiv.
De la Construct la Reprezentare Socială – Geneza Realității Sociale
I. Influență socială, Anomie și Devianță
9.1. Starea de normalitate socială
9.2. Anomia
9.3. Devianța
9.4. Influența socială
II. Minorități și Majorități
9.5. Minoritate și majoritate
9.6. Minoritățile active

9.1. Starea de normalitate socială

• Ordinea socială se întemeiază pe norma acceptată de societate.

• Starea de normalitate socială presupune respectarea normei sociale.

• Respectarea normei sociale implică un comportament social de tip conformist.

• Abaterea de la norma socială este sancționată de către societate ca și comportament

deviant.

• Sancțiunea reprezintă o componentă de bază a controlului social.

• Atât comportamentul conformist, cât și cel deviant reprezintă forme ale comportamentului
social.
 9.2. Anomia

• Anomie – din grecescul anomos = fără lege.

• Anomia poate înseamna absență, prăbușire, confuzie, contradicție sau conflict în interiorul
cadrului normativ al unei societăți.

• Anomia reprezintă acea stare socială ce se caracterizează prin slăbirea sau absența normei.

• Anomia apare cel mai probabil în vremuri de schimbare socială rapidă, de tranziție, care
favorizează apariția vidului normativ.

• Starea socială anomică indică o slăbire sau prăbușire efectivă a ordinii și structurii sociale
de referință.

• Anomia favorizează apariția și manifestarea devianței.

• E. Durkheim asociază starea de anomie socială din societățile modernității cu
industrializarea și diviziunea explozivă a muncii, care exced cadrului de reglementare
capabil să acopere și să asigure în timp real cooperarea între diferitele funcții sociale
specializate (E. Durkheim, 1893, Diviziunea muncii sociale).

• Totodată, Durkheim asociază confuziei experimentate de indivizi datorită inconsistenței

reperelor sociale generate de anomie și o creștere a ratei sinuciderilor (E. Durkheim, 1897,
Sinuciderea).

• Starea de confuzie se manifestă:

- în sens progresiv: prin ambiguitatea obiectului dorinței individuale – societatea nu mai
propune scopuri și obiective clare de urmat, pe care le valorizează fără echivoc; individul nu știe
către ce tinde;
- în sens regresiv: prin faptul imposibilității de a interioriza reguli percepute ca
inacceptabile și nedrepte, impuse din exterior împotriva sistemului de referință individual. În
acest caz, dorințele și aspirațiile se împotrivesc normelor noi percepute drept nelegitime.

• În ambele situații, confuzia se traduce prin inadaptabilitate la realitățile și perspectivele

sociale.

• Robert K. Merton asociază anomia cu imposibilitatea indivizilor de a atinge

obiectivele/standardele impuse cultural prin mijloacele licite pe care li le pune la dispoziție
ordinea socială de referință.

• Prin urmare, la Merton anomia se poate traduce ca fiind acea disfuncționalitate socială care
se manifestă prin contradicția dintre scopul cultural și lipsa mijloacelor permise de ordinea
socială, faptul determinând recurgerea la mijloace ilicite. (R.K. Merton, 1949, Structura
socială și anomia).

• Anomia generează o discrepanță între scopurile sociale, mijloacele instituționale oferite de

societate pentru atingerea scopurilor și obiectivele individuale.

• Potrivit lui Merton, răspunsul indivizilor față de contradicția culturală și cea socială poate
consta în: a)conformare; b)inovare; c)ritualism; d)retragere; e)rebeliune.
 Conformarea – reprezintă acceptarea deopotrivă a scopurilor culturale și a mijloacelor
instituționale.

 Inovarea – constituie modul de adaptare specific indivizilor care acceptă scopurile propuse
de societate dar utilizează mijloace interzise instituțional (ex: evazioniștii).

 Ritualismul – presupune o acceptare întocmai a mijloacelor instituționale propuse de

societate, chiar cu prețul reducerii aspirațiilor până într-acolo încât să poată fi satisfăcute prin
mijloacele oferite instituțional de societate (ex: sărac și cinstit).

 Retragerea – constă atât în abandonarea scopurilor culturale care definesc reușita socială,
cât și în renunțarea la mijloacele instituționale (ex: cerșetoria).

 Rebeliunea – presupune îndepărtarea de valorile societății, abandonarea atât a scopurilor cât

și a instituțiilor, însă cu scopul revoluționării și reformării societății (ex: revoluționarii).

9.3. Devianța

• Norma acceptată de societate arată ceea ce este drept sau nedrept, moral sau imoral, legal
sau ilegal, ce este permis și ce este interzis, ce este gratificat sau sancționat.

• În interiorul parametrilor stabiliți de normă comportamentul individual poate varia mai

mult sau mai puțin.

• Potrivit R.K. Merton devianţa reprezintă ansamblul comportamentelor îndreptate contra

normelor de conduită sau ale ordinii instituţionale dintr-o societate.

• Devianţa mai poate fi definită și ca un act de conduită care violează normele scrise sau
nescrise ale societăţii sau ale unui grup. Ea se referă la tipul de comportament care se
opune celui conformist, convenţional şi include nu numai încălcările legii (infracţiuni,
delicte), ci orice deviere, abatere de la regulile de convieţuire (L. Vlăsceanu și C. Zamfir).

• Se impune distincția între devianța de la norma morală sau standardul social, pe de o parte,
și devianța de la norma juridică și comportamentul infracțional, pe de altă parte.
• Teorii ale devianței:
a) Teoria controlului social - Devianța rezultă din eșecul societății de a stăpâni și
controla pulsiunile și dorințele individuale.
b) Teoria contradicției sociale - Devianța apare atunci când legăturile individului cu
ordinea socială sunt rupte. Reperele valorice individuale intră în contradicție flagrantă cu
reperele valorice ale societății.
c) Teoria culturală - Devianța se datorează dorințelor legitime ale indivizilor, încurajate
și chiar prescrise de societate, dar nesustenabile în condițiile conformismului social.

• Potrivit lui Durkheim:

- devianța este o caracteristică a tuturor societăților;
- devianța este necesară pentru schimbarea socială;
- atât inovația, cât și criminalitatea constituie o abatere de la norma socială.

• Devianța care generează delincvență și criminalitate este sancționată prin norma juridică.

Teme tradiționale ale sociologiei devianței

• Violenţa;

• Delincvența și criminalitatea;

• Tulburările şi bolile psihice;

• Sinuciderile;

• Alcoolismul și consumul de droguri;

• Pornografia și prostituția;

• Homosexualitatea și lesbianismul;

• Invaliditatea.
Normalizarea

• Normalizarea presupune realizarea unui compromis în cadrul interacțiunilor sociale, în

urma căruia anumite comportamente considerate deviante ajung să fie acceptate și validate
social.

• Compromisul apare ca fiind necesar pentru evitarea conflictului și implică abandonarea

pozițiilor extreme.

• Exemple de procese de normalizare: legalizarea prostituției, a consumului de droguri, a

familiilor homosexuale etc.

9.4. Influența socială

• Influența socială presupune un alt fel de conformism social, care nu se datorează exclusiv
controlului social.

• Influența socială menține și consolidează controlul social.

• Realizarea influenței sociale presupune persuasivitate, dependență informațională

(acceptăm cu prioritate informația venită de la o anumită persoană sau grup de persoane) și
normativă (dorim să venim în întâmpinarea așteptărilor pozitive – să facem pe placul – unei
anumite persoane sau grup de persoane).

• Potrivit lui Serge Moscovici, scopul influenței sociale nu constă doar în integrarea celuilalt,
realizarea conformismului și controlului social, ci și în promovarea schimbării sociale.

9.5. Minoritate și majoritate

• În general, minorităţile sunt definite ca acele grupuri sociale care au atitudini şi

comportamente diferite faţă de majoritate, conștientizând și asumând o identitate de grup
diferită față de cea majorității.
• Raportul majoritate/minoritate apare şi se manifestă, de regulă, în cadre statale şi el
presupune delimitări legate de limbă, rasă, naţionalitate, religie etc.

• Relaţiile dintre majoritate şi minoritate sunt determinate de doi factori:

a) dimensiunea numerică;
b) raportul de putere şi influenţa dintre majoritate şi minoritate.

• De regulă, majoritatea domină numeric şi deţine pârghiile principale de putere şi influenţa

în societate.

• Există situaţii când grupul etnic, cu un număr mai mic de persoane, s-a manifestat ca grup
majoritar și dominant, deşi numeric avea statut de minoritate.

• Trăsăturile grupului minoritar (după James W. Vander Zanten):

 un grup minoritar este un grup ai căror membri cunosc discriminarea, segregarea,

agresiunea sau persecuţia din partea oricărui grup dominant;

 discriminarea este determinată de diferenţele de putere dintre cele două grupuri;

 minoritatea are o conştiinţă proprie de grup caracterizată printr-o conştiinţă a singularităţii;

 minoritatea posedă o afinitate socială şi psihologică cu cei care sunt ca ei;

 minoritatea este caracterizată prin trăsături fizice şi culturale care o disting de grupul
dominant;

 în virtutea acestor trăsături minoritarii se reunesc, iar aceasta face posibilă plasarea lor în
poziţii mai puţin dezirabile în societate;

 o persoană care aparţine unei minorităţi are o poziţie atribuită (ascriptivă), datorită căreia
nu poate decide asupra statusului ei (de exemplu – un individ nu poate să aleagă între a fi
alb sau negru);

 membrii unei minorităţi sunt obligaţi să facă căsătorii endogame.

• Ne referim frecvent la următoarele tipuri de minorităţi: sociale, naționale, rasiale, politice și
religioase.

9.6. Minorități active

• Este reprezentată de un grup minoritar care acționează conștient și consecvent pentru

modificarea regulilor și tradițiilor stabilite de majoritate.

• Când un individ sau un grup izolat se îndepărtează de la respectarea normei generale,

convergența reacțiilor și răspunsurilor vis-a-vis de normă este întreruptă, manifestându-se o
excepție de la presiunea de conformare.

• În același timp, prin atitudinea sa în raport cu norma generală, grupul minoritar arată că se
poate și altfel, punând în discuție infailibilitatea normei generale.

• Așa se face trecerea de la omogenitate normativă și conformism la diversitate socială și

culturală.

• Monopolul socio-cultural exercitat de majoritate este astfel spart.

• Apar convertirile dinspre norma majorității către alternativa propusă de minoritate.

• Ordinea socială a majorității intră în disoluție.

Societăți deschise vs Societăți închise
10.1. Competitivitate și asociere în societățile umane
10.2. Despre construirea realității sociale
10.3. Globalizarea - câteva precizări
10.4. Societăți deschise și societăți închise

10.1. Competitivitate și asociere în societățile umane

1. Omul este o ființă dotată în egală măsură cu rațiune și simțire.

2. Ambele caracteristici își găsesc rădăcinile în acel instinct de supraviețuire care, prin prisma
câștigurilor evolutive, s-a metamorfozat în timp în modalități de opțiune și acțiune din ce în ce
mai sofisticate, după cum urmează:

 Imperativul supraviețuirii a determinat orientarea comportamentului uman pe două

coordonate principale: competitivitatea și nevoia de asociere.

 Rudenia de sânge și etnicitatea (consangvinitatea) au constituit pentru o lungă perioadă de

timp criteriul determinant în jurul căruia s-au coagulat formele de asociere interumane, dar
și marile rivalități dintre grupurile de indivizi.

 Criteriul economic în stratificarea socială, ca și criteriu autonom și independent de cel

etnic, este o achiziție relativ recentă în societățile umane.

 Condiționalitățile mediului încojurător au impus regimuri de viață care oscilează între

extremele nomadism – sedentarism, respectiv, individualism – colectivism.

 În societate, competiția arhaică s-a metamorfozat în competiția pentru cucerirea spațiului

public și, mai departe, în tendința de subordonare a spațiului privat de către cel public.
3. Sfera publică s-a extins permanent, astăzi căpătând dimensiuni globale.
 10.2. Despre construirea realității sociale

1. Realitatea lumii exterioare există dincolo de noi.

2. Fiecare o percepem diferit, atât ca întindere, cât și ca profunzime, în funcție de necesitățile
noastre vitale, pe care ni le edifică realitatea lumii interioare, pulsionale și intelectuale, în
interacțiunea cu contextul extern proxim capacității noastre de acțiune și înțelegere.
3. Pentru a diminua aria necunoscutului, căutăm permanent să cuantificăm și să ne explicăm ceea
ce percepem din lumea înconjurătoare, dezvoltând proiecții și viziuni personale cu privire la
realitate.
4. Prin acțiunile noastre expansive de numire și luare în posesie a realității înconjurătoare, pe de
o parte ajungem să creăm o realitate subiectivă, care ne înconjoară, iar pe de altă parte, ne
intersectăm cu ceilalți semeni cu care împărțim această lume.
5. Interacțiunea firească care se produce între noi și ceilalți ne obligă la o permanentă reașezare a
propriilor concepții și viziuni despre lume, prin raportare la concepțiile și viziunile celorlalți.
6. Din contactul dintre diferitele realități subiective, pe de o parte, și dintre acestea și realitatea
obiectivă, pe de altă parte, iau naștere practicile interumane asociate supraviețuirii.
7. În cadrul acestora, viziunile și proiecțiile subiective manifestă o tendință de standardizare, în
căutarea unui numitor comun care să facă posibilă comunicarea și acțiunea comună. Astfel, iau
naștere reprezentările colective, a căror raționalizare a generat, mai departe, reprezentările
sociale.
De la Construct la Reprezentare Socială – Geneza Realității Sociale

10.3. Globalizarea - câteva precizări

1. Din perspectivă transversală, globalizarea se prezintă ca un ansamblu de fenomene de

anvergură mondială, nemaiîntâlnit în niciuna dintre perioadele istorice anterioare, care
interconectează tot mai mult viața tuturor locuitorilor planetei.
2. Din perspectivă longitudinală, globalizarea apare ca un proces istoric și spiralat de luare în
posesie a lumii înconjurătoare de către om, care și-a lărgit permanent anvergura de-a lungul
epocilor.
3. Globalizarea se fundamentează pe ideea de totalitate a lumii și pe adunarea acesteia la un loc.
4. Globalizarea a fost precedată de ideea de universal și se înrudește cu cea de mondializare.
5. Globalizarea ca și construct și reprezentare nu poate fi disociată de ideea de globalitate a
lumii, sens în care a căpătat consistență în mentalul colectiv odată cu popularizarea imaginii
sferice a Pământului văzut din spațiu.
6. Germenii actualei spirale globalizatoare pot fi localizați în secolul XV, când a fost deschisă de
popoarele de navigatori din Europa Occidentală, și se fundamentează pe o logică de desfășurare
preponderent economică.
7. Ca și demers de construire a unei realități sociale ce poartă vocația totalității, globalizarea a
fost precedată de ideea imperiului de vocație universală, care a animat pentru prima oară marile
civilizații antice ale Orientului, de unde a migrat către Occident, metamorfozându-se treptat în
ceea ce vedem astăzi a se manifesta sub forma economiei mondiale.

10.4. Societăți deschise și societăți închise

a) Henry Bergson (1859-1941) „filosoful ideii de societate deschisă”

 Dă viață conceptului de „societate deschisă” prin lucrarea Cele două surse ale moralei și
religiei (1932).
 Descrie societatea deschisă ca un model social conceput prin opoziție cu societățile naturale
sau tradiționalist-dogmatice.
 Situează în centrul conceptului dezideratul asigurării permanenței unei dinamici evolutive,
fără sincope, care să susțină manifestarea creativității și dezvoltarea cunoașterii în societate.

 Pornește de la convingerea că impulsul creativ se datorează unei intuiții instinctuale (trăirea

conștientă), ce ia naștere undeva la confluența dintre instinct (infraconștient) și inteligență
(supraconștient).

 Consideră că atât instinctul, cât și inteligența sfârșesc prin a genera modele de organizare
socială închise și dogmatice, subordonate fie legilor naturii, fie legilor instituite de om.

 Pledează pentru cadre sociale fluide și o mai mare libertate de gândire, care să facă posibilă
trăirea conștientă (nu rutinieră) și manifestarea intuiției creative.
Societățile închise și societățile deschise în viziunea lui Henry Bergson

b) Sir Karl Raimund Popper (1902-1994) „ideologul societății deschise”

 Continuă antiteza societăți deschise – societăți închise inițiată de către Bergson.
 Subliniază relativitatea cunoașterii umane.
 Respinge cu putere cunoașterea impusă ca adevăr absolut, considerând-o principala sursă de
stagnare în evoluția societăților.

 Instituie principiul falsicabilității teoriilor științifice și dă naștere curentului științific

denumit „Raționalism critic”, pe care își fundamentează dezvoltarea ulterioară a ideii de
societate deschisă inițiată de către Bergson.
 Spre deosebire de Bergson, care localizează impulsul creativ la nivelul intuiției instinctuale,
mizează pe planul rațional ca fiind întotdeauna la originea dezvoltării cunoașterii

 Deosebește între rațiunea dogmatică, circumscrisă unor cadre predefinite ale cunoașterii,
care împiedică evoluția științifică și socială, și rațiunea critică, care dă naștere impulsului
 creativ, susținând evoluția.

 Instituie „principiul ingineriei sociale graduale”, pe care îl asociază ideii de societate

deschisă, ca alternativă la revoluțiile de sistem, care marchează salturile evolutive în
societățile închise.

 Dă o orientare politică conceptului de societate deschisă.

Societatea deschisă în viziunea lui Sir Karl R. Popper

 Societatea deschisă implică o schimbare de paradigmă în gândirea politică, de la a căuta

rezolvare pentru problema cine e mai bine să guverneze?, la a găsi răspuns întrebării cum
ne putem asigura împotriva greșelilor pe care cei care guvernează le pot face în
detrimentul nostru?.

 Apariția și manifestarea societății deschise este favorizată de navigație și comerțul maritim.

 Filosofia dinamicii sociale în societatea deschisă rezidă în orientarea către rezolvarea

problemelor imediate, din aproape în aproape – ingineria socială graduală, și renunțarea la
idealul soluțiilor definitive și absolute.

 Chiar și rezolvarea parțială sau greșită a unei probleme reprezintă un pas înainte, deoarece
dă naștere unei noi probleme, care necesită o nouă rezolvare, faptul în sine generând o
dinamică evolutivă.

 Este o societate în care indivizii se confruntă cu decizii personale.

 Este o societate organizată pe principii democratice, însă înțeleasă altfel decât domnia
voinței majorității, deoarece acest lucru ar însemna tot o dictatură, a majorității împotriva
minorităților.

 Este o societate guvernată de instituții și norme juridice flexibile, care se echilibrează și

controlează reciproc, urmărind împiedicarea tendințelor regresive către tiparele sociale
închise, manifeste latent în ansamblul societății.
c) George Soros (1930 - ) „practicianul ideii de societate deschisă”
 Este discipolul lui Sir Karl R. Popper, pe care l-a avut profesor în cadrul London School of
Economics and Political Science (absolvită în 1952).

 Consideră că în lumea actuală principiile societății deschise pot fi manipulate și deturnate de

la scopul lor declarat, dar își asumă public promovarea conceptului de societate deschisă și a
idealurilor umanitare pe care le implică acesta.
 A dat startul activităților de promovare activă a societății deschise în plan global spre
sfârșitul anilor 70 ai secolului XX.
 În 1984 deschide prima Fundație pentru o societate deschisă la Budapesta, Ungaria, de
atunci și până în prezent dezvoltând o rețea globală de fundații similare.

 A susținut și finanțat mișcările disidente care au generat valul revoluționar (1989-1991) ce a

determinat prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est și destrămarea
URSS.

 Începând cu anul 1992 a dobândit un amplu suport financiar de pe urma unei acțiuni
speculative împotriva Băncii Angliei, care i-a adus într-o singură zi aproximativ 1,1 mld
USD. Ulterior, acest suport financiar a crescut permanent.

 A sponsorizat „revoluțiile portocalii” din fostul areal de influență sovietică, care

marchează debutul secolului XXI, căutând redefinirea societății civile în fostele societăți
comuniste.

 I se atribuie în mod neoficial susținerea și finanțarea „primăverilor arabe” (2010 – 2012),

precum și a crizei ucrainene (2013).
d) Operaționalizarea conceptului de societate deschisă pe axa de integrare euroatlantică a
societăților est-europene

• Revoluţia iniţială, care a determinat prăbuşirea sistemului comunist.

• Configurarea sistemului politic pluripartidic şi exerciţiul alegerilor libere.

• Revoluţiile portocalii, care s-au dorit a fi expresia unei renaşteri a societăţii civile
autohtone, ce a promovat un leadership politic format sub umbrela fundațiilor pentru o
societate deschisă.

• Integrarea în NATO.

• Integrarea în UE.

e) Antagonismul societate deschisă - societate închisă

f) Societatea deschisă - capcane și oportunități