I.

PIAŢA FINANCIARĂ

I.1. Definire şi descriere

Orice economie naţională, indiferent de nivelul său de dezvoltare, este caracterizată de
existenţa şi funcţionarea unor pieţe specializate, unde se întâlnesc şi se reglează, liber sau dirijat,
cererea şi oferta de active financiare, necesare creării de resurse pentru dezvoltarea producţiei de
bunuri şi servicii în cadrul firmelor. În economia financiară circuitul activelor financiare are loc între
mulţimea ofertanţilor de fonduri (investitorii) şi mulţimea utilizatorilor acestora, în vederea realizării
unicului scop: satisfacerea nevoii economice, a cărei finalizare este profitul.
Investitorii sunt cei care efectuează investiţii, prin plasarea fondurilor în scopul
valorificării lor, iar utilizatorii sunt cei care mobilizează fondurile pentru a-şi finanţa propria activitate
economică. Se transferă astfel o parte din resursele financiare existente într-o economie, între cei care
le deţin, prin disponibilizare, către agenţii economici care le folosesc, fie pentru iniţierea unei activităţi,
fie pentru întreţinerea şi dezvoltarea unei afaceri existente. În acelaşi timp, se naşte o relaţie de feed-
back, de la utilizatorii de fonduri către investitorii iniţiali, prin distribuirea profitului obţinut în urma
valorificării resurselor financiare. Într-o economie de piaţă, distribuirea profitului poate fi, însă, oricând
substituită de distribuirea riscului, în cazul unei utilizări neprofitabile a fondurilor care au făcut
obiectul transferului. Astfel, cei doi parteneri devin, prin propria voinţă, noduri ale unui circuit
financiar a cărui finalizare poate fi profitul sau eşecul. Tranzacţiile între cele două categorii de
participanţi la fluxul financiar se realizează prin intermediul pieţelor financiare.

I.2. Structură
După tipul activelor care se negociază şi mecanismul prin care acestea sunt introduse în
circuitul economic, piaţa financiară este formată din trei mari sectoare, constituite ca pieţe distincte:
piaţa bancară, piaţa monetară şi piaţa de capital.
 Mobilizarea activelor financiare

PIAŢA FINANCIARĂ

Piaţa Piaţa
INVESTITORI bancară monetară UTILIZATORI

Piaţa
de capital

Distribuirea cotei de profit sau risc

FLUXUL ACTIVELOR FINANCIARE

Piaţa bancară se caracterizează prin tranzacţii cu active bancare nonnegociabile, a căror

lichiditate este maximă. Societăţile bancare au rol de intermediere între posesorii de disponibilităţi
băneşti şi utilizatorii de fonduri, pe baza relaţiilor de credit. Rolul acestor pieţe este de absorţie a
excedentului de active monetare ale celor care economisesc şi care doresc să dispună de posibilitatea
retragerii lor în orice moment.
Piaţa monetară este caracterizată prin tranzacţii cu active financiare pe termen scurt, de
către societăţile financiare. Tranzacţiile includ depozitele bancare la vedere şi la termen ale persoanelor
fizice sau juridice, biletele de ordin, cecurile, certificatele de depozit şi alte titluri mobiliare pe termen
scurt (până la un an). Activele sunt mobilizate, în general, de către agenţii economici, prin credite
bancare, pentru producerea de bunuri şi servicii, dar şi de unele nevoi temporare ale băncii şi tezaurului
sau investiţii în nume propriu ale societăţilor bancare. Participanţii la oferta şi cererea de active
monetare pot fi: guvernul, municipalităţile şi autorităţile locale, băncile centrale şi comerciale,
societăţile de asigurare şi alte instituţii financiare, întreprinderile şi societăţile comerciale sau
industriale, persoanele fizice etc. Pieţele monetare sunt puternic influenţate de nivelul economic al
ţărilor respective, fiind sensibile la diferenţele dintre ratele dobânzilor, nivelul inflaţiei, şomaj etc. De
aceea, investitorii sunt întotdeauna în căutarea pieţelor monetare avantajoase din punctul de vedere, fie
al unei rate înalte a profitului, fie al unui coeficient minim de risc. În acest moment intervine o
componentă distinctă a pieţei monetare, şi anume piaţa valutară, care asigură conversia activelor dintr-
o valută în alta, în sensul creşterii profitului la rata de schimb. O motivaţie importantă a existenţei
pieţei monetare este dată de necesitatea şi posibilitatea convertirii activelor pe termene scurte şi foarte
scurte (de la 24 de ore la o săptămână) sau pe termene medii (3 până la 12 luni). Acest proces poate
continua la termene mai mari, pentru activele disponibile pe termen lung, făcându-se trecerea de la
piaţa monetară la piaţa de capital.
 Piaţa de capital - componentă principală a pieţei financiare
Piaţa de capital este specializată pe tranzacţii cu active financiare pe termen mediu şi
lung, prin intermediul lor asigurându-se transferurile de capitaluri disponibile către utilizatorii ale căror
nevoi depăşesc posibilităţile interne de acoperire. Motivaţia principală a unei pieţe de capital constă în
economia şi plasarea valorilor mobiliare ale agenţilor economici în căutare de capital către posibilii
investitori, deţinători de excedente de capital.
Valorile mobiliare emise în vederea atragerii de capital sunt negociabile, adică se vând şi
se cumpără de către participanţii la piaţa de capital, asigurându-se un flux permanent între investitori
(ofertanţi de capital) şi utilizatori (agenţii economici în căutare de capital). Spre deosebire de titlurile
tranzacţionate pe pieţele monetare, care se negociază pe termen scurt, piaţa de capital este formată din
tranzacţiile pe termen mediu şi lung, cu titluri mobiliare specifice: acţiuni, obligaţiuni, titluri de rentă,
bonuri de tezaur etc.
Organizarea unei pieţe de valori mobiliare depinde de îndeplinirea unor condiţii
obligatorii:
· Existenţa cererii de capital de către societăţile comerciale publice sau private, guverne, instituţii
financiar-bancare, societăţi de asigurare. Cererea este exprimată prin emisiunea de titluri de valoare
care urmează a fi schimbate pe lichidităţi, pentru satisfacerea nevoii economice.
· Existenţa ofertei de capital, prin investitorii deţinători de resurse financiare pe care le plasează pe
piaţa de capital, prin cumpărarea titlurilor de valoare emise.
· Tranzacţiile trebuie sa fie cât mai uşoare şi rapide posibil, astfel încât participanţii să obţină
maximum de efect în minimum de timp.
· Existenţa unui loc bine determinat şi centralizat, în care cererea şi oferta să se întâlnească
nestânjenit, pentru ca nivelul final al echilibrului să reflecte realitatea, evitându-se speculaţiile sau
influenţele dirijate.
· Nivelul cursului la care se cumpără şi se vând titlurile mobiliare trebuie să fie public, pentru a reuni
cu maximă promptitudine cumpărătorii şi vănzătorii de capital, reali sau potenţiali. Publicitatea
trebuie să fie completă şi rapidă, un rol important avându-l mass-media. În funcţie de natura
valorilor mobiliare emise şi negociate, piaţa de capital este formată, în principal, din două segmente:
piaţa acţiunilor şi piaţa obligaţiunilor, pe care circulă atât titluri naţionale cât şi străine, sub diferite
forme.1

I.3. Componentele pieţei de capital

În funcţie de momentul în care se face tranzacţia, piaţa de capital se divide în două
segmente dependente temporal: primară şi secundară.
Piaţa primară are rolul de plasare a emisiunilor de titluri mobiliare, pentru atragerea
capitalurilor financiare disponibile pe termen mediu şi lung, atât pe pieţele interne de capital, cât şi pe
1
Ghilic-Micu, Bogdan. (1997). Bursa de Valori. Bucureşti: Editura Economică.
piaţa internaţională. Deţinătorii de capital sunt, în general, cunoscuţi, oferind astfel posibilitatea
emitentului de titluri de valoare să ia direct contact cu investitorii, obţinând resursele financiare de care
are nevoie. Asemenea plasamente private sunt, însă, relativ rare, majoritatea emitenţilor făcând apel la
economiile publice, prin utilizarea resurselor bancare.
Piaţa secundară. Odată puse în circulaţie titlurile mobiliare, prin emisiunea pe piaţă
primară, acestea fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa secundară. Existenţa acestui tip de piaţă oferă
posibilitatea deţinătorilor de acţiuni şi obligaţiuni să le valorifice înainte ca acestea să aducă profit
(dividende sau dobânzi). Piaţa secundară reprezintă, în acelaşi timp, modalitatea de a concentra în
acelaşi loc investitori particulari sau instituţionali care pot vinde sau cumpăra titluri mobiliare, având
garanţia că acestea au valoare şi pot fi reintroduse oricând în circuit.
Piaţa secundară este şi expresia aproape perfectă a reglării libere între cererea şi oferta de
valori, fiind un barometru, în primul rând al nevoii de capital, dar şi al stării economice, sociale şi
politice a unei ţări. Din acest punct de vedere, piaţa secundară de capital poate fi considerată o piaţă
absolută, unde legea cererii şi a ofertei găseşte terenul propice acţiunii sale neîngrădite. Asigurând
mobilitatea capitalurilor, a lichidităţilor pe termen lung şi mediu, a negociabilităţii oricărui titlu trecut
de piaţa primară, piaţa secundară atrage, deopotrivă, investitori “de profesie”, dar şi investitori “de
ocazie”, în speranţa unui profit maxim într-un timp record. Funcţionarea efectivă a pieţei secundare se
realizează prin intermediul pieţelor interdealeri, numite şi pieţe de negocieri şi, în principal, prin
intermediul burselor de valori.

I.4. Bursa de valori

Bursa de valori este o instituţie importantă a pieţei de capital, exclusiv specifică
economiei de piaţă, care concentrază în acelaşi spaţiu geografic şi economic cererea şi oferta de titluri
mobiliare, negociate deschis, liber şi permanent, pe baza unor regulamente cunoscute. Bursele de
valori reprezintă întotdeauna un barometru extrem de sensibil şi exact al stării de fapt în domeniul
economic, social, geo-politic şi valutar. Preţul la care se negociază un titlu de valoare reflectă fidel
starea economico-financiară a societăţii care l-a emis, în sens pozitiv sau negativ. De cele mai multe
ori, datorită interdependenţelor într-o economie naţională, dar şi în mondoeconomie, modificarea
cursului unui anumit titlu de valoare atrage după sine modificări în lanţ, cu repercusiuni asupra altor
titluri. Este adevărat că, uneori, bursa poate înregistra semnale false (fortuite sau dirijate), perturbând
situaţia reală. Factorii psihologici şi emoţionali au avut întotdeauna şi vor avea în continuare un rol
deloc de neglijat.
Bursa este cea mai importantă instituţie a pieţei de capital, specifică economiei de piaţă,
concentrând cererea şi oferta de valori mobiliare negociate în mod deschis şi liber, pornind de la reguli
cunoscute. Prin tehnici specifice, aici se realizează vânzări-cumpărări de valori mobiliare tradiţionale
(acţiuni, obligaţiuni, valute, bonuri de tezaur), cât şi moderne (opţiuni sau contracte futures).
 I.4.1 Necesitatea pieţelor bursiere
Bursele au apărut ca o necesitate stringentă, urmare a dezvoltării relaţiilor de schimb şi,
implicit, a economiei în ansamblu. Iată câteva din considerentele care subliniază necesitatea acestei
instituţii:
· Reunirea într-un acelaşi spaţiu al schimburilor comerciale
Schimburi comerciale au existat din cele mai vechi timpuri, acestea fiind o condiţie esenţială a
dezvoltării economice. Pe măsura creşterii extensive şi intensive a schimburilor comerciale era tot
mai necesar ca acestea să fie localizate în acelaşi spaţiu din motive lesne de înţeles.

· Asigurarea unui caracter public şi reglementat pentru desfăşurarea tranzacţiilor

Pentru a nu se desfăşura haotic şi pentru a asigura transparenţă şi egalitate în tratamentul părţilor
implicate în tranzacţii, s-a impus asigurarea unui cadru organizat şi a unui sistem de reglementări.
Instituţia care asigură aceste condiţii este bursa.

· Consacrarea banilor de hârtie şi a titlurilor (hârtiilor) de valoare

Este vorba de banii fără valoare intrinsecă, dar îndeplinind toate celelalte funcţii băneşti. De
asemenea, folosirea pe o scară tot mai largă a hârtiilor de valoare (fie că era vorba de titluri ale
datoriei publice, fie că era vorba de hârtii de valoare emise de societăţile comerciale, mai ales de
societăţile pe acţiuni, conduce la necesitatea apariţiei unei pieţe unde acestea puteau fi uşor
preschimbate în bani, şi aceasta este bursa.

· Dezvoltarea operaţiunilor la termen

Perfecţionarea şi eficientizarea schimburilor comerciale a condus treptat la realizarea tranzacţiilor în
care prezenţa marfurilor nu mai era necesară (ele puteau circula acum în afara pieţei tranzacţiei).
Mai mult decât atât, apar tranzacţiile cu bunuri viitoare şi operaţiunile la termen şi cele cu opţiuni.

I.4.2. Rolul şi funcţiile pieţelor bursiere

O întrebare pe care şi-o pun deseori (şi uneori obsesiv) întreprinzătorii şi firmele mai mari
sau mai mici este: cum să facem rost de capital? Răspunsurile nu sunt multe şi de-a lungul timpului ele
au fost aceleaşi: fie utilizarea propriei averi, fie solicitarea unei subvenţii de la stat sau de la o altă
instituţie sau de oriunde altundeva, fie obţinerea unui credit bancar sau apelarea la piaţa bursieră. Prima
variantă este posibilă doar pentru cei - puţini de altfel - favorizaţi de soartă. A doua posibilitate ne
apare încă şi mai nerealistă şi este determinată de situaţii excepţionale. În ceea ce priveşte creditul
bancar, deşi este o variantă mai realistă decât celelalte două, nu este poate tocmai cea mai dorită, în
primul rând pentru că este scump (dobânzile sunt, în general, destul de ridicate) şi, în al doilea rând,
băncile pun o serie de condiţii dure şi stricte, deseori greu de îndeplinit de către solicitant.
O posibilitate, pentru un întreprinzător sau pentru o firmă, de a obţine bani (capital),
evitând problemele ridicate de variantele de mai sus, este reprezentată de vânzarea publică de acţiuni
sau de obligaţiuni cu ajutorul bursei. Bursa asigură cel mai scurt şi eficient circuit între economiile sau
surplusul temporar de capital al celor care doresc să investească pe termen mediu sau lung (fie că este
vorba de firme, fonduri, bănci, companii de asigurare sau de simple persoane particulare) şi nevoile de
finanţare ale întreprinzătorilor sau ale societăţilor comerciale. Bursa devine astfel un concurent
puternic pentru bănci, reprezentând o alternativă serioasă la creditul bancar, de cele mai multe ori mult
mai scump şi dificil de obţinut.
Din cele de mai sus se desprinde clar rolul principal al pieţelor bursiere, şi anume acela de
finanţare a economiei (în speţă a agenţilor economici), prin mobilizarea capitalurilor pe termen mediu
şi lung. De asemenea, un alt rol important al bursei este acela că aceasta înlesneşte circulaţia
capitalurilor, titlurile financiare putând fi uşor transformate în lichidităţi sau schimbate în alte titluri,
prin vânzarea sau revânzarea lor pe această piaţă.
Cea mai importantă funcţie a bursei este aceea că aici se efectuează tranzacţiile de
valoare, emise şi plasate iniţial pe piaţa primară de capital. După ce titlurile au fost emise şi plasate la
investitori, aceste pot fi tranzacţionate liber la bursă datorită caracterului lor negociabil.
O altă funcţie importantă a burselor este aceea că asigură lichidităţi pentru economie.
Existând posibilitatea tranzacţionării libere a hârtiilor de valoare, cele anterior cumpărate pot fi
vândute şi astfel uşor transformate în bani, garantând astfel investitorului că îşi poate recupera
fondurile băneşti plasate, bineînţeles la valoarea pe care o au la data respectivă pe piaţă.
De asemenea, bursa este locul şi instrumentul unor reorganizări şi restructurări sectoriale
importante. Pe piaţa bursieră are loc o redistribuire a finanţărilor în cadrul economiei: fondurile
financiare sunt orientate spre domeniile mai rentabile sau de perspectivă, deoarece un investitor poate
foarte uşor să vândă aici titlurile pe care nu le mai consideră a fi un plasament foarte bun şi să
investească într-un sector pe care-l consideră mai atractiv.
Un alt aspect interesant este cel al achiziţiilor de companii şi al fuziunilor pe piaţa
bursieră, care sunt tot mai frecvente. Bursa facilitează aceste operaţiuni şi principalul instrument prin
care se realizează este Oferta Publică de Cumpărare (“tender offer”). Oferta Publică de Cumpărare este
operaţiunea derulată printr-o societate de intermediere prin care un investitor anunţă că este dispus să
cumpere parţial sau toate acţiunile de pe piaţă ale unei societăţi comerciale de care este interesat, la un
preţ ferm şi într-o perioadă bine definită. Astfel au loc majoritatea preluărilor, transferurilor şi
fuziunilor pe piaţa bursieră.
La bursă se stabileşte şi se afişează în permanenţă preţul de vănzare-cumpărare al
valorilor mobiliare cotate. Piaţa bursieră oferă informaţii sistematice privind cursul titlurilor financiare
cotate şi, implicit, informaţii despre societăţile listate şi chiar despre economia respectivă în ansamblu.
În acest sens un indicator important este capitalizarea bursieră a unei firme listate, care arată valoarea
de piaţă a companiei respective: se calculează prin înmulţirea numărului total de acţiuni ale firmei
respective cu cursul de piaţă al acestora. Pentru a evalua dimensiunile unei pieţe bursiere se poate
calcula şi capitalizarea bursieră totală adunând toate valorile de bursă (capitalizările bursiere) ale
societăţilor listate pe piaţa respectivă.
În sfârşit, bursa reflectă deosebit de exact situaţia de ansamblu a unei economii, precum şi
tendinţele şi perspectivele acesteia. Deosebit de utilă în acest scop este studierea indicilor bursieri,
calculati ca o medie a evoluţiilor şi a volumului tranzacţiilor pentru un eşantion reprezentativ de
acţiuni sau pentru totalitatea acestora, la fiecare bursă în parte.

I.4.3. Câteva consideraţii privind apariţia şi dezvoltarea burselor

Bursele au apărut ca urmare a unor necesităţi dictate de relaţiile de schimb care joacă un
rol central în economia de piaţa. Dezvoltarea acestora până la stadiul actual a reprezentat un proces
istoric îndelungat şi evolutiv. Majoritatea cercetărilor stiinţifice în acest domeniu îi creditează pe
romani ca fiind cei care au inventat sistemul bursier. Astfel, originile burselor s-ar afla în Roma Antică,
unde anumite reglementări privind funcţionarea acestora erau cuprinse în dreptul public. Clasa
publicanilor, care au obţinut din partea statului dreptul de exclusivitate pentru colectarea impozitelor,
amenajarea Romei, construirea de temple şi drumuri, asigurarea furniturilor pentru armată au constituit
mari societăţi în comandită pe acţiuni (societatea publicanorum) ale căror titluri se negociau în basilici
special construite în acest scop. Vânzarea acţiunilor se făcea de către argentari, un fel de precursori ai
agenţilor de schimb de azi.
După căderea Imperiului Roman, abia prin secolele XI-XII, acest principiu este
redescoperit de italieni. În această perioadă, pe fondul dezvoltării deosebite a unor zone din Nordul
Italiei (oraşele state Genova, Veneţia, Florenţa), precum şi a oraşelor hanseatice (Hamburg,
Amsterdam, Bruges) apar tot mai multe societăţi pe acţiuni. Prima bursă, aşa cum o înţelegem noi
astăzi, se înfiinţează în 1531 în Flandra, la Anvers. Numele provine de la familia de negustori Van der
Borse, din Bruges, pe considerentul că lângă hotelul lor comercianţii aveau obiceiul să se întâlnească
pentru a negocia, iar pe frontispiciul clădirii erau gravate trei pungi cu bani (în franceză “bourses”). La
scurtă vreme se înfiinţează şi alte burse în mari centre comerciale, dintre care cele mai importante:
Londra (1554 - Royal Exchange), Amsterdam (1608) şi Paris (1639). Bursele din Amsterdam şi Londra
pot fi considerate ca fiind primele cu adevărat reprezentative pentru felul cum funcţionează
mecanismul bursier. Meritul lor este de a fi impus banii fără valoare intrinsecă (monedele de hârtie) şi
de a fi asigurat utilizarea pe scară tot mai largă a hârtiilor de valoare (acţiuni, obligaţiuni).
Pe rând, pe parcursul timpului din secolul al XVII-lea până la începutul secolului al XX-
lea, cele trei mari pieţe bursiere, Amsterdam, Londra şi Paris şi-au disputat supremaţia (cronologic în
această ordine cam câte un secol fiecare). A trecut astfel, aproape neobservat, un eveniment care avea
loc în Lumea Nouă, când la 17 mai 1792 sub un platan în New York s-au pus bazele, prin semnarea
Buttonwood Agreement, a ceea ce va urma să devină prima bursă a lumii: NYSE (New York Stock
Exchange). Iniţial cei 24 de negustori americani care au pus bazele NYSE derulau tranzacţiile sub un
platan, însă, pe măsura dezvoltării pieţei, s-au mutat definitiv în noua clădire de pe Wall Street (din
1903). De la începutul acestui secol, NYSE devine prima bursă a lumii.
În această ultimă perioadă de timp pieţele bursiere au cunoscut o dezvoltare ameţitoare
continuă (capitalizarea marilor burse atinge nişte cote incredibil de mari), întreruptă doar în câteva
momente (crah-ul din 1929 care a lăsat urme adânci în conştiinţa omenirii sau cel din 1987).2
Mai mult, în această epocă a globalizării, se observă tot mai des o tendinţă de concentrare
a pieţelor bursiere. Astfel, se pot constata diverse încercări de fuziune a unor burse celebre, mai mult
sau mai puţin reuşite, în vederea creării unor entităţi bursiere mai puternice şi mai competitive, spre
exemplu Euronext, rezultată prin fuziunea burselor din Paris, Amsterdam şi Bruxelles.

I.4.4. Scurt istoric al pieţei bursiere din România

Începuturile pieţelor bursiere de mărfuri şi valori în ţara noastră pot fi situate pe la
mijlocul secolului trecut. Odată cu Legea asupra burselor, mijlocitorilor de schimb şi mijlocitorilor de
mărfuri din 1 iunie 1881, se poate vorbi despre o organizare mai temeinică a burselor din vechiul regat.
Legea din 1881 făcea referire atât la bursele de valori, căt şi la cele de mărfuri.
Deschiderea Bursei din Bucureşti a avut loc la 1 decembrie 1882, iar peste o săptămână a
apărut şi cota bursei, publicată în Monitorul Oficial. Volumul tranzacţiilor era însă redus, iar cota
oficială dispare în câteva zile, deoarece samsarii intermediari şi unele bănci preferau să lucreze în afara
cotei, direct cu clienţii.
Legea asupra burselor de comerţ din 9 mai 1904 aduce o nouă organizare a burselor de
comerţ în vechiul regat, organizare a cărei necesitate a fost determinată de rezultatele puţin
satisfăcătoare ale legii din 1881. Urmează fluctuaţii în activitatea bursei, aceasta fiind influenţată de
evenimentele social-politice ale vremii.
Analizând pulsul zilelor noastre se poate spune că formarea şi dezvoltarea pieţei de
capital în România şi reconstituirea bursei de valori reprezintă componente esenţiale ale procesului de
restructurare a sistemului economic în ţara noastră şi de creare a mecanismelor şi instituţiilor specifice
unei economii de piaţă.

I.5. Mediul financiar şi bursier al societăţilor româneşti

A. Piaţa românească a valorilor mobiliare
Piaţa valorilor mobiliare reprezintă o parte a sectorului serviciilor financiare. Piaţa din
România a apărut ca urmare a unui proces rapid de construcţie legală şi instituţională şi s-a dezvoltat în
urma aplicării Programului de Privatizare în Masă (PPM). Acest proces a inclus:
· crearea cadrului legal şi reglementarea pieţei de capital (în principal Legea 52/1994 privind valorile
mobiliare şi bursele de valori);
· crearea unei autorităţi care să reglementeze acest domeniu şi să vegheze la respectarea riguroasă a
normelor şi legilor: Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (octombrie 1994);
2
Ghilic-Micu, Bogdan. (1997). Bursa de Valori. Bucureşti: Editura Economică.
· crearea Bursei de Valori Bucureşti (deschisă în aprilie 1995);
· crearea pieţei naţionale de valori mobiliare - RASDAQ (formată din Asociaţia Naţională a
Societăţilor de Valori Mobiliare, sistemul de servicii tehnice Rasdaq, Societatea Naţională de
Compensare, Decontare şi Depozitare - SNCDD, Registrul Român al Acţionarilor şi registrele
independente ale acţionarilor - octombrie 1996);

B. Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare

Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, organism administrativ autohton, este
administratorul Legii 52/1994, principalul act legislativ de definire a cadrului legal de funcţionare a
pieţei de capital, CNVM este autoritatea competentă cu atribuţii în asigurarea funcţionării normale a
acestei pieţe, prin adoptarea de norme şi emiterea de acte individuale, autorizări de agenţii şi produse,
supravegherea, controlul şi aplicarea legislaţiei în domeniu. Normele se adoptă prin regulamente şi
instrucţiuni; actele individuale sunt: deciziile, ordonanţele, atestările şi avizările. De asemenea, CNVM
asigură protecţia intereselor investitorilor. În acest context, obiectivele CNVM sunt:
· favorizarea bunei funcţionări a pieţei valorilor mobiliare;
· asigurarea protecţiei investitorilor contra practicilor neloiale, abuzive şi frauduloase;
· realizarea informării deţinătorilor de valori mobiliare şi a publicului asupra persoanelor care fac în
mod public apel la economii băneşti şi asupra valorilor emise de aceştia;
· stabilirea cadrului activităţii intermediarilor şi agenţilor pentru valori mobiliare, regimul
asociaţiilor profesionale constituite de aceştia şi al organismelor însărcinate cu funcţionarea pieţei
valorilor mobiliare;
· supraveghere şi control;

Următoarele persoane juridice sunt supuse autorizării şi supravegherii CNVM:

· societăţile de valori mobiliare,
· organismele colective de investiţii şi plasament în valori mobiliare: fondurile deschise de investiţii,
societăţile de investiţii, societăţile de administrare a investiţiilor, societăţile de depozitare;
· societăţile de compensare, decontare şi depozitare pentru valori mobiliare;
· registrele independente;
· agenţii custode;
· consultanţii de plasament (persoane fizice şi juridice);
· cenzori externi independenţi (persoane fizice şi juridice).3

C. Bursa de Valori Bucureşti

Bursa de Valori Bucureşti a fost reînfiinţată în aprilie 1995, prin decizia CNVM, ca

3
*** (1998). Ghid de comunicare financiară. (Ghid realizat în cadrul programului Phare al Uniunii Europene
“Compania şi Acţionarii”).
instituţie publică învestită cu personalitate juridică, care îşi desfăşoară activitatea pe principiul
autofinanţării. Organul suprem de luare a deciziilor privind activitatea bursei este Asociaţia Bursei de
Valori Bucureşti, constituită de către 24 de societăţi de valori mobiliare fondatoare, acţionare ale
Bursei. Comisarul General al Bursei, membru al conducerii CNVM, îşi desfăşoară activitatea la sediul
Bursei.
Participanţii direcţi pe piaţa bursieră sunt societăţile de valori mobiliare, membre ale
Asociaţiei Bursei de Valori Bucureşti şi definite ca societăţi pe acţiuni având ca obiect unic de
activitate intermedierea de valori mobiliare.

D. Asociaţia naţională a societăţilor de valori mobiliare este asociaţia profesională non-

profit a societăţilor de valori mobiliare din România, care reprezintă şi reglementează activitatea
membrilor săi, bucurându-se de statutul de organism de autoreglare, atribuit de către CNVM. În
calitate de organism de autoreglementare, ANSVM are autoritatea de a reglementa şi supraveghea
conduita societăţilor membre, de a asigura respectarea reglementărilor actuale şi a legislaţiei în
domeniul valorilor mobiliare în România.

E. RASDAQ - societate de servicii tehnice ale pieţei

RASDAQ este una din instituţiile pieţei de capital extrabursiere. Constituită ca o structură
tehnică afiliată ANSVM şi înmatriculată ca societate cu răspundere limitată, activitatea sa constă în
operarea şi menţinerea sistemului electronic de tranzacţionare, numit Rasdaq.

F. Societăţile de valori mobiliare

Intermedierea de valori mobiliare se realizează numai pe pieţe organizate, care au fost
înfiinţate şi funcţionează conform autorizării şi sub supravegherea CNVM. Activităţile de intermediere
vor fi desfăşurate numai de către societăţile de valori mobiliare membre ale unui organism de
autoreglementare.

G. Fondurile de investiţii şi Societăţile de Investiţii Financiare (SIF)

Ordonanţa Guvernului numărul 24/1993 reglementează constituirea şi funcţionarea
fondurilor deschise de investiţii şi a societăţilor de investiţii, iar Ordonanţa Guvernului numărul
20/1998 reglementează constituirea şi funcţionarea fondurilor cu capital de risc.
· Fondurile deschise de investiţii - Persoanele fizice şi juridice pot constitui, în baza autorizării
CNVM şi printr-un contract de societate civilă, un fond deschis de investiţii fără personalitate
juridică, cuprinzând totalitatea atât a contribuţiilor băneşti la acest fond printr-o ofertă publică
continuă de titluri de participare care evidenţiază drepturi de proprietate la fond, cât şi a activelor
achiziţionate prin investirea unor astfel de resurse în forma unui portofoliu diversificat de valori
mobiliare transferabile.
· Societăţile de investiţii financiare (SIF) au ca obiect exclusiv de activitate plasarea resurselor
financiare disponibile de la persoanele fizice şi juridice în valori mobiliare. Societăţile de investiţii
emit numai acţiuni ordinare nominative şi se constituie în societăţi pe acţiuni conform Legii nr.
31/1990. Societăţile de investiţii pot dobândi şi deţine investiţii numai în:
-valori mobiliare înregistrate la CNVM,
-valori mobiliare dobândite pe piaţa primară sau piaţa noilor emisiuni,
-valori mobiliare neînscrise pe pieţele organizate de capital,
-alte titluri care pot fi autorizate de CNVM,
-numerar şi alte active lichide reprezentate de titluri ce pot fi calificate de
CNVM pentru investiţiile din partea societăţilor de investiţii.
Cele 5 Fonduri ale Proprietăţii Private înfiinţate în 1991 s-au transformat în SIF:
1. SIF Banat Crişana,
2. SIF Moldova,
3. SIF Transilvania,
4. SIF Muntenia,
5. SIF Oltenia.

Fondurile cu capital de risc sunt organisme de plasament în valori mobiliare, constituite

ca fonduri închise de investiţii sau ca societăţi de investiţii care pot investi prin participarea la
constituirea de societăţi cu capital privat sau majorarea capitalului social sau mai pot investi prin
dobândirea de valori mobiliare ale societăţilor cotate.
Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 9/1998 se pot constitui fonduri de restructurare, care sunt fonduri cu
capital de risc ce au ca obiect principal valorificarea creanţelor certe, lichide şi exigibile ale societăţilor
la care statul este acţionar , precum şi plasamentul resurselor financiare.

Departamentul de comunicare