NOŢIUNI DE DESEN TEHNIC

PREFAŢĂ

În această lucrare sunt prezentate noţiunile de bază necesare însuşirii desenului tehnic
industrial utilizat în construcţia de maşini.

Desenul tehnic reprezintă disciplina de căpătâi pentru un operator care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul unui atelier cu profil mecanic.

Lucrarea nu este concepută pentru a fi prezentată în integralitatea ei în cadrul unei specializări,

ci pentru a oferi formatorilor posibilitatea de a selecta capitolele pe care le consideră necesare
pentru specialitatea respectivă.

De asemenea lucrare poate fi utilă cursanţilor pentru îmbunătăţirea sau reînprospătarea

cunoştinţelor de desen tehnic.

Desenul tehnic reprezintă modalitatea prin care un obiect este reprezentat gragfic, regulile şi
convenţiile stabilite în acest scop.

Activitatea de sistematizare şi unificare a regulilor şi convenţiilor de reprezentare, proiectare,

executare, verificare, exploatare şi mentenanţă a maşinilor, agregatelor, instalaţiilor este denumită
standardizare.

Rezultatele activităţii de standarduzare se constituie în standarde, cunoscute în România sub

diferite denumiri:

- STAS – standard românesc elaborat până în anul 1989;

- SR ISO – standard românesc preluat după un standard internaţional;

- SR EN – standard românesc preluat după o normă (standard) europeană;

- SR – standard românesc elaborat după anul 1989, etc.

Pe plan naţional această activitate se realizează de către Asociaţia de Standardizare din

România - ASRO.

Pe plan internaţional, în anul 1946 s-a înfiinţat Organizaţia Internaţională de tandardizare (ISO)
la care este afiliată şi ţara noastră.

1
Rev. 0 Page
 CUPRINS

PREFAŢĂ........................................................................................................................................ 1

CUPRINS......................................................................................................................................... 2

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE.......................................................................................................5

1.1. Clasificarea desenelor tehnice..............................................................................................5

1.2. Formate utilizate în desenul tehnic........................................................................................6

1.3. Indicatorul............................................................................................................................. 7

1.4. Tipuri de linii folosite în desenul tehnic..................................................................................8

1.5. Scări utilizate în desenul tehnic.............................................................................................9

1.6. Scrierea în desenul tehnic...................................................................................................10

1.7. Tabelul de componenţă.......................................................................................................10

2. REPREZENTAREA VEDERILOR ŞI SECŢIUNILOR..............................................................13

2.1. Reprezentarea în vedere.....................................................................................................13

2.2. Reguli de reprezentare a vederilor şi secţiunilor..................................................................15

2.3. Reprezentarea vederilor......................................................................................................15

2.4. Clasificarea vederilor........................................................................................................... 16

2.5. Reprezentarea secţiunilor...................................................................................................17

2.6. Clasificarea secţiunilor........................................................................................................ 17

2.7. Reguli de notare a vederilor, secţiunilor şi rupturilor............................................................21

2.8. Haşurarea în desenul tehnic...............................................................................................21

3. COTAREA ÎN DESENUL INDUSTRIAL..................................................................................24

3.1. Generalităţi.......................................................................................................................... 24

3.2. Elementele cotării................................................................................................................ 24

3.3. Înscrierea cotelor pe desen.................................................................................................28

3.4. Dispunerea cotelor.............................................................................................................. 31

3.5. Cotarea teşiturilor şi adânciturilor........................................................................................33

3.6. Clasificarea cotelor.............................................................................................................. 33

3.7. Reprezentarea, cotarea şi notarea filetelor..........................................................................34

2
Rev. 0 Page
 3.7.1. Reprezentarea filetelor...........................................................................................34

3.7.2. Cotarea filetelor......................................................................................................35

3.7.3. Notarea filetelor......................................................................................................36

3.8. Reprezentarea şi cotarea flanşelor......................................................................................36

3.8.1. Reguli generale de reprezentare............................................................................39

3.8.2. Cotarea flanşelor....................................................................................................39

3.9. Cotări speciale.................................................................................................................... 39

3.9.1. Piese tronconice.....................................................................................................39

3.9.2. Piese tip trunchi de piramidă..................................................................................40

3.9.3. Piese cu înclinări....................................................................................................41

4. NOTAREA STĂRII SUPRAFEŢELOR....................................................................................42

4.1. Generalităţi.......................................................................................................................... 42

4.2. Notarea stării suprafeţelor...................................................................................................45

4.3. Indicarea rugozităţii pe desen.............................................................................................46

5. ÎNSCRIEREA ABATERILOR DIMENSIONALE PE DESEN....................................................49

5.1. Înscrierea pe desen a toleranţelor liniare şi unghiulare.......................................................49

5.1.1. Generalităţi............................................................................................................. 49

5.1.2. Jocuri, strângeri, ajustaje........................................................................................50

5.1.3. Înscrierea pe desen a toleranţelor la dimensiuni liniare..........................................51

5.1.4. Indicarea toleranţelor pentru dimensiuni unghiulare...............................................53

6. ÎNSCRIEREA PE DESEN A TOLERANŢELOR GEOMETRICE.............................................54

6.1. Generalităţi.......................................................................................................................... 54

6.2. Cadrul de toleranţă.............................................................................................................. 56

6.3. Baze de referinţă................................................................................................................. 58

6.4. Dimensiuni teoretic exacte (TED)........................................................................................60

6.5. definirea toleranţelor geometrice.........................................................................................60

6.5.1. Toleranţa la rectinilitate...........................................................................................60

6.5.2. Toleranţa la planeitate............................................................................................61

6.5.3. Toleranţa la circularitate.........................................................................................61

6.5.4. Toleranţa la cilindricitate.........................................................................................62

3
Rev. 0 Page
 6.5.5. Toleranţa la forma dată a profilului unei linii............................................................62

6.5.6. Toleranţa la forma dată a profilului unei suprafeţe..................................................62

6.5.7. Toleranţa la paralelism...........................................................................................63

6.5.8. Toleranţa la perpendicularitate...............................................................................63

6.5.9. Toleranţa la înclinare..............................................................................................64

6.5.10. Toleranţa la poziţia nominală..................................................................................64

6.5.11. Toleranţa la concentricitate şi coaxialitate..............................................................66

6.5.12. Toleranţa la simetrie a unui plan median................................................................67

6.5.13. Toleranţa la bătaia circulară...................................................................................67

6.5.14. Toleranţa la bătaia totală........................................................................................69

7. REZOLVAREA LANŢURILOR DE DIMENSIUNI....................................................................71

7.1. GENERALITĂŢI.................................................................................................................. 71

7.2. REZOLVAREA LANŢURILOR DE DIMENSIUNI PRIN METODA DE MAXIM ŞI MINIM.....73

7.3. REZOLVAREA LANŢURILOR DE DIMENSIUNI PRIN METODA SORTĂRII PE GRUPE DE

DIMENSIUNI....................................................................................................................... 75

7.4. REZOLVAREA LANŢURILOR DE DIMENSIUNI PRIN METODA REGLĂRII......................77

7.5. REZOLVAREA LANŢURILOR DE DIMENSIUNI PRIN METODA AJUSTĂRII....................78

8. PRINCIPIUL MAXIMULUI DE MATERIAL..............................................................................79

8.1. CONSIDERAŢII GENERALE..............................................................................................79

8.2. EXEMPLE DE UTILIZARE A PRINCIPIULUI MAXIMULUI DE MATERIAL.........................79

9. EXECUTAREA DESENELOR TEHNICE................................................................................82

9.1. Executarea schiţei............................................................................................................... 82

9.2. Executarea desenului la scarĂ............................................................................................80

9.3. DESENUL DE ANSAMBLU.................................................................................................80

9.4. Reguli de reprezentare........................................................................................................81

9.5. Reguli de pozitionare a componentelor...............................................................................83

9.6. Reguli de cotare.................................................................................................................. 84

9.7. Completarea tabelului de componenta................................................................................84

4
Rev. 0 Page
 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. CLASIFICAREA DESENELOR TEHNICE
Desenele tehnice e clasifică după mai multe criterii:

1. După domeniul de apartenenţă:

- desen industrial – reprezentarea în plan a obiectelor şi concepţiilor tehnice,

- desen de construcţii – reprezentarea în plan a construcţiilor de clădiri, lucrărilor de artă

etc.,

- desen de arhitectură - reprezentarea în plan a concepţiei funcţionale şi estetice a

construcţiilor,

- desen de instalaţii – reprezentarea în plan a ansamblurilor şi elementelor de legătura ale

instalaţiilor

- desen cartographic – reprezentarea în plan a unor regiuni geografice, suprafeţe de teren,

cu formele de relief şi construcţiile de pe ele.

2. După modul de reprezentare:

- în proiecţie ortogonală,

- în perspectivă.

3. Dpă modul de întocmire:

- schiţa - desenul întocmit cu mâna liberă respectând proporţia între dimensiunile obiectului
reprezentat în limitele aproximaţiei vizuale,

- desenul la scară - întocmit cu ajutorul instrumentelor de desen, pe planşetă sau cu

ajutorul calculatorului respectând un raport constant între dimensiunile obiectului de pe
desen şi cele reale.

4. După modul de detaliere:

- desen de ansamblu – prezintă componenţa şi funcţionarea unui ansamblu, precum şi

ordinea de montaj a componentelor sale,

- desenul de piesă – reprezintă graphic forma, mărimea şi alte caracteristici ale unei piese,

- desen de detaliu - reprezentarea, la o scară mărită, a unei părţi dintr-un ansamblu sau
piesă, în vederea precizării unor date suplimentare ce nu au putut fi reprezentate în
desenul de piesă sau de ansamblu.

5. După conţinut:

- releveu – desen executat după o piesă existentă, pentru care nu există desen,

- epura – proiecţia grafică a elementelor, după anumite reguli,

- schema – reprezentarea schematică a funcţionării sau a modului de montaj a produsului,

5
Rev. 0 Page
 - desenul de gabarit – prezentarea dimensiunilor de gabarit ale produsului.

6. După destinaţie:

- desenul de montaj - contine informaţiile necesare pentru montarea produsului respectiv,

pentru punerea sa în funcţiune sau pentru verificarea finală şi probe,

- desenul de execuţie – este întocmit la scară şi conţine toate informaţiile necesare pentru
execuţia piesei,

- desenul de studiu – se întocmeşte, de regulă, în mai multe variante, în etapa de

proiectare şi definitivare a produsului,

- desenul de prospect – prezentarea sumară a produsului, în scopul promovării comerciale

a acestuia.

Aceste criterii şi clasificări nu sunt restrictive sau limitative, existând posibilitatea de clasificare
şi după alte criterii.

1.2. FORMATE UTILIZATE ÎN DESENUL TEHNIC

Desenle unei documentaţii tehnice se execută, in funcţie de complexitate, de numărul de
detalii, de scara aleasă etc., pe diverse tipuri de formate standardizate, de formă dreptunghiulară.
Formatele standardizate sunt prezentate în SR EN ISO 5457.

Formatele preferenţiale sunt date în Tabelul 1 -1.

Tabelul 1-1

Formate preferenţiale Formate alungite Formate alungite

sau de bază special excepţional

DIMENSIUNI DIMENSIUNI DIMENSIUNI

SIMBOL SIMBOL SIMBOL
[mm] [mm] [mm]

A0 841 x 1189 A3x3 420 x 891 A0x2 1189 x 1682

A1 594 x 841 A3x4 420 x 1189 A0x3 1189 x 2523

A2 420 x 594 A4x3 297 x 630 A1x3 841 x 1783

A3 297 x 420 A4x4 297 x 841 A1x4 841 x 2378

A4 210 x 297 A4x5 297 x 1051 A2x3 594 x 1261

A5 148 x 210 A2x4 594 x 1682

A2x5 594 x 2102

6
Rev. 0 Page
 După cum se poate observa:

- formatele preferenţiale se obţin prin înjumătăţirea succeşivă a uneia din dimensiunile

formatului anterior,

- formatele alungite se obţin prin combinarea dimensiunilor laturii mici a unui format
preferenţial cu dimensiunile laturii mari a altui format preferential. Se recomandă ca, pe cât
posibil, aceste formate să fie evitate.

1.3. INDICATORUL
Un alt element important în desenul tehnic este indicatorul.

Indicatorul serveşte la identificarea desenului şi a obiectului reprezentat, conţinând datele

principale ale acestuia.

Indicatorul se aplică pe fiecare desen – de ansamblu sau de execuţie.

Conform SR ISO 7200-1994, formatul indicatorului nu mai este impus, dar se bazează pe
câteva principii generale cu privire la conţinutul acestuia.

Fiecare organizaţie poate să îşi întocmească propriul indicator dacă respectă aceste reguli sau
principii recomandate.

Indicatorul conţine informaţii despre desen, este obligatoriu şi se amplasează în partea stânga-
jos a chenarului. Este alcătuit din mai multe dreptunghiuri alăturate care se pot diviza în rubrici.

Informatiile înscrise în indicator se grupează în mai multe zone, astfel:

- zona de identificare, care poate fi realizata în mai multe variante şi

- una sau mai multe zone de informatii suplimentare, care pot fi amplasate deasupra sau
în stânga zonei de identificare.

Zona de identificare este obligatorie, se trasează cu acelaşi tip de linie cu care se trasează
chenarul, are o lungime de 170 mm şi conţine următoarele rubrici:

a) numărul de înregistrare sau de identificare al desenului,

b) denumirea desenului,

c) numele proprietarului legal al desenului.

Aceste rubrici pot fi dispuse după cum este indicat în fig. 1-1

(c) (b) (b)

(c)
(b) (a) (c) (a)
(a)

Fig. 1-1

Zonele de informaţii suplimentare conţin următoarele categorii de informaţii:

a) numele şi semnăturile persoanelor responsabile pentru proiect,

b) scara principală a desenului,

7
Rev. 0 Page
 c) data elaborării,

d) indicele reviziei desenului,

e) informaţii tehnice (materialul din care este executată piesa, tratamentul termic, cerinţe
privind starea suprafeţelor, metoda de proiecţie, valorile toleranţelor dimensionale şi ale
abaterilor de formă şi poziţie ce se aplică dimensiunilor şi abaterilor netolerate individual,
ş. a.).

1.4. TIPURI DE LINII FOLOSITE ÎN DESENUL TEHNIC

Pentru reprezentarea, în desenul tehnic industrial, a contururilor, axelor, muchiilor acoperite,
liniilor de cotă, liniilor ajutătoare, traseelor de secţionare, haşurilor etc., se utilizează tipuri şi
grosimi de linii în conformitate cu SR EN ISO 128-20:2002.

Din punct de vedere al grosimii, liniile se clasifică în:

a) linii groase,

b) linii subţiri.

Grosimea de bază – b – a liniilor utilizate în desenul ethnic este cea a liniei contnue groase.
Aceasta se alege în funcţie de mărimea, complexitatea şi natura desenului şi se păstrează pentru
toate reprezentările executate la aceeaşi scară, pe aceeaşi planşă pentru o anumită piesă.

Grosimea de bază se alege din următorul şir de valori standardizate (în mm): 2; 1,4; 1; 0,7; 0,5;
0,35; 0,25; 0,18.

Grosimea liniei subţiri se determină, în funcţie de b, utilizând relaţia:

b b
 b1 
3 2

După aspect liniile se clasifică în:

- linie continuă,

- linie întreruptă,

- linie punct,

- linie linii două puncte.

În Tabelul 1 -2 sunt prezentate tipurile de linii utilizate în desenul tehnic şi unele recomandări
privind utilizarea acestora:

8
Rev. 0 Page
 Tabelul 1-2
Simbol Denumire Aspect Recomandări de utilizare
A Linie Contururi şi muchii vizibile reale
continuă
groasă
B Linie - muchii fictive vizibile,
continuă - linii de cotă şi ajutătoare,
subţire - linii de indicaţie,
- haşuri,
- conturul secţiunilor suprapuse,
- linii de axă scurte, mai mici de 10 mm pe desen,
- linii de fund ale filetelor vizibile,
- linii teoretice de îndoire la reprezentari de
desfasurate.
C Linie - linia de ruptură în piese metalice
subţire - linia de separare a vederilor de secţiune pe
ondulată reprezentările combinate vedere-secţiune
D Linie - linie de ruptură pentru piesele executate din lemn,
subţire în - linie de ruptură pentru desenele executate pe
zig-zag calculator
E Linia Contururi şi muchii acoperite
întreruptă
groasă
F Linia Contururi şi muchii acoperite
întreruptă
subţire
G Linia punct -axe ale pieselor
subţire -traseele planelor de simetrie
-reprezentarea traiectoriilor
-reprezentarea supraţetelor de rostogolire la roţi
dinţate
H Linia punct Marcarea traseelor de sectionare
mixtă
J Linie punct Indicarea liniilor sau a suprafeţelor cu prescripţii
groasă speciale
K Linie două - linii de contur pentru piesele învecinate
puncte - reprezentarea poziţiilor intermediare şi extreme ale
subţire pieselor în miscare
- reprezentarea conturului pieselor înainte de fasonare
- liniile de marcare a centrelor de greutate
- reprezentarea pieselor aflate în faţa planului de
secţionare

1.5. SCĂRI UTILIZATE ÎN DESENUL TEHNIC

Scara este raportul dintre dimensiunea liniară a reprezentării unei piese pe desen şi
dimensiunea reală a obiectului reprezentat.

Scările utilizate în desenul tehnic sunt prezentate în SR EN ISO 5455:1997.

Scara utilizată într-un desen trebuie precizată în indicatorul acestuia. În cazul în care, într-un
desen sunt utilizate mai multe scări, scara principală de reprezentare trebuie înscrisă în indicator,
9
Rev. 0 Page
celelalte scări fiind înscrise lângă sau sub partea din desen (secţiune, detaliu, vedere)
reprezentată la scara respectivă.

Scările utilizate în desenul tehnic sunt prezentate în Tabelul 1 -3 .

Tabelul 1-3
Tip Scări recomandate
Scări de mărire 10:1 20:1 50:1
2:1 5:1
Scara de mărime
1:1
naturală
Scări de micşorare 1:10 1:20 1:50
1:100 1:200 1:500
1:1000 1:2000 1:5000

Scara unui desen se alege în funcţie de complexitatea obiectului reprezentat.

Aceasta trebuie să fie suficient de mare pentru a putea permite înţelegerea uşoară şi corectă a
informaţiilor prezentate pe desen.

În cazul în care obiectul reprezentat prezintă elemente prea mici pentru a putea fi clar definite
la scara desenului, acestea trebuie reprezentate separat, la scară mărită, lângă vederea
ptincipală.

1.6. SCRIEREA ÎN DESENUL TEHNIC

Dimensiunile şi forma caracterelor, tipurile de scriere utilizate în desenul tehnic sunt
reglementate prin standardul SR ISO 3098-1:1993

Înălţimea nominală a scrierii este data de înălţimea majusculelor şi a cifrelor şi se alege din
şirul următor:

h=2,5; 3,5; 5; 7; 10; 14; 20.

Tipurile de scriere utilizate în desenul tehnic sunt:

- scriere dreaptă, cu caracterele perpendiculare pe linia de bază a rândului,

- scriere înclinată, cu caracterele înclinate la 75º faţă de linia de bază a rândului.

În funcţie de grosimea literelor, scrierea poate fi:

- scriere tip A, îngustată, cu grosimea de scriere de h/14,

- scriere tip B, normală, cu grosimea de scriere h/10.

În funcţie de parametrul h, standardul stabileşte toate elementele scrierii: înălţimea literelor

mici, distanţa dintre caractere, distanţa dintre cuvinte, distanţa dintre rânduri, etc.

1.7. TABELUL DE COMPONENŢĂ

Tabelul de componenţă se utilizează în cadrul desenelor de ansamblu pentru înscrierea
informaţiilor despre piesele (reperele) componente, identificate prin numere de poziţie.

10
Rev. 0 Page
 Standardul SR ISO 7573:1994 stabileşte elementele şi structura tabelului de componenţă.
Liniile verticale şi cele ale capului de tabel sunt de tipul celei cu care se trasează chenarul şi
indicatorul sau pot fi subţiri, celelalte linii sunt subţiri. În Fig. 1 -2 prezentat un tabel de
componenţă.

Fig. 1-2

Tabelul de componenţă se amplasează deasupra indicatorului, lipit de acesta şi se poate

continua cu amplasarea lui în partea dreapta-sus, situaţie în care nu se mai desenează capul de
tabel (Fig. 1 -3). Continuarea tabelului de componenţă se poate face şi în partea stângă a
indicatorului, la o distanţa de 10 mm de acesta, situaţie în care trebuie redesenat capul de tabel
(Fig. 1 -4).

11
Rev. 0 Page
 Fig. 1-3

Fig. 1-4

Dacă tabelul de componenţă este prea mare şi nu poate fi amplasat în formatul desenului de
ansamblu, atunci el poate fi întocmit separat pe formate A4.

Completarea tabelului de componenţă se face în ordinea numerotării reperelor componente, de

jos în sus.

12
Rev. 0 Page
 2. REPREZENTAREA VEDERILOR ŞI SECŢIUNILOR
2.1. REPREZENTAREA ÎN VEDERE
Reprezentarea unui obiect în sistemul tridimensional se realizează prin proiecţia sa după cele 6
direcţii perpendiculare, corespunzătoare spaţiului cu 3 dimensiuni. În această situaţie obiectul de
reprezentat se consideră aşezat în interiorul unui cub (Fig. 2 -5), iar proiecţiile sale ortogonale se
obţin pe feţele interioare ale cubului (metoda cubului de proiecţie), rezultând şase proiecţii.
Rabatând (desfăşurând) feţele cubului într-un plan se obţine desfăşurarea plană a proiecţiilor
obiectului considerat

Fig. 2-5

Există astfel 6 vederi ale obiectului, după cum urmează:

- vedere din faţă (după direcţia 1);

- vedere de sus (după direcţia 2);
- vedere din stânga (după direcţia 3);
- vedere din dreapta (după direcţia 4);
- vedere de jos (după direcţia 5);
- vedere din spate (după direcţia 6).

Odată obţinute vederile de pe feţele interioare ale cubului de proiecţie, acesta se desface, în
sensul că, toate feţele sale se rotesc până când ajung în
acelaşi plan cu faţa care conţine vederea din faţă, (Fig. 2
- 6).

În aceste condiţii, deducem că fiecare vedere va ocupa

întotdeauna, o aceeaşi poziţie în raport cu vederea din faţă.

Vederea din faţă se mai numeşte şi vedere principală

tocmai datorită faptului că realizarea desenului se face prin
raportare la aceasta.

În Fig. 2 -7 este exemplificat modul în care se aşează

vederile în raport cu vederea principală (vederea din faţă) :

Fig. 2-6
13
Rev. 0 Page
 - vederea de sus se va aşeza dedesubtul vederii principale;

- vederea din stânga se va aşeza la dreapta vederii principale;

- vederea din dreapta se va aşeza la stânga vederii principale;

- vederea de jos se va aşeza deasupra vederii principale;

- vederea din spate se va aşeza la dreapta vederii din stânga şi, în cazul în care acest
lucru nu este posibil din lipsă de spaţiu, ea se poate aşeza în una din următoarele trei
poziţii: la stânga vederii din dreapta, deasupra vederii de jos sau dedesubtul vederii de
sus.

Fig. 2-7

Nu întotdeauna este necesar să se reprezinte toate vederile unui obiect. Pentru un obiect
simplu, fără prea multe detalii, se trasează numai acele vederi care descriu în totalitate detaliile
obiectului respectiv.

Vederile definite şi amplasate după metoda descrisă mai sus, precum şi direcţiile de proiectare,
nu se notează. Uneori, pentru o folosire mai judicioasă a câmpului desenului, vederile definite
după regulile de mai sus se pot amplasa şi în alte poziţii, situaţie când se notează atât direcţia de
proiectare cât şi vederea. La fel se procedează şi când direcţia de proiectare este alta decât una
din direcţiile prezentate anterior.

În privinţa alegerii proiecţiilor se fac urmatoarele recomandări:

- numărul de proiecţii necesar pentru reprezentarea clară a unui obiect se limitează la

minimum. Se recomandă să se folosească, în special, următoarele trei proiecţii: vederea
din faţă, vederea din stânga şi vederea de sus, respectiv secţiunile corespunzătoare
acestora;

- proiecţia principală se alege astfel încât să cuprindă cât mai multe detalii de formă şi
dimensionale şi, de regulă, în poziţia de funcţionare; piesele care pot fi utilizate în orice
poziţie de funcţionare (şuruburi, arbori, tije, etc.), se reprezintă în poziţia de prelucrare.

După modul de dispunere a proiecţiilor pe desen în funcţie de proiecţia principală, se folosesc

două metode:

14
Rev. 0 Page
 a) metoda europeană (denumită şi metoda E), al cărei simbol grafic este reprezentat
în Fig. 2 -8a), în care proiecţiile se dispun după metoda descrisă mai sus,

b) metoda americană (denumită şi metoda A), cu simbolul grafic din Fig. 2 -8b.

a) b)

Fig. 2-8

2.2. REGULI DE REPREZENTARE A VEDERILOR ŞI SECŢIUNILOR

Regulile de reprezentare şi notare a vederilor şi secţiunilor sunt precizate în STAS 105-87.

2.3. REPREZENTAREA VEDERILOR

Vederea este reprezentarea în proiecţie ortogonală pe un plan, a unei piese nesecţionate. Ea
conţine conturul aparent al piesei sau ansamblului de piese, conturul fiecărei forme geometrice
simple care intră în componenţa piesei, muchiile şi liniile de intersecţie dintre suprafeţele
componente (reale sau fictive), vizibile din direcţia de proiectare.

În fig. Fig. 2 -9.b) s-au notat: mr – muchie reală; mf – muchie fictivă;

Muchia este linia care separă două suprafeţe geometrice simple alăturate ce intră în
componenţa unei piese.

Fig. 2-9

Muchia reală (mr) este evidentă atunci când suprafeţele care se intersectează rezultă prin
aşchiere (strunjire, frezare, găurire, alezare, etc.). Aceasta se reprezintă pe desen cu linie continuă
groasă.

Muchia fictivă (mf) reprezintă intersecţia imaginară dintre două suprafeţe alăturate, racordate
prin rotunjire cu ajutorul altei suprafeţe. Se întâlneşte la piesele obţinute prin turnare, forjare,
matriţare, etc. Ea se reprezintă pe desen cu linie continuă subţire. De asemenea, se recomandă
ca muchia fictivă să nu atingă (pe desen) conturul aparent al vederii (1-2 mm până la acesta) şi să
nu se intersecteze cu alte linii fictive sau muchii vizibile (Fig. 2 -9.b).

Dacă, pentru o mai bună claritate a reprezentării, anumite muchii acoperite trebuie să fie
arătate pe desen, acestea vor fi trasate cu linie întreruptă subţire (Fig. 2 -9.b).

15
Rev. 0 Page
 2.4. CLASIFICAREA VEDERILOR
În funcţie de direcţia de proiectare vederile se clasifică astfel:

- vedere obişnuită, conform STAS 614-76 (de dispunere a proiectiilor) (Fig. 2 -10-a şi
Fig. 2 -10-b);

- vedere particulară (înclinată), realizată după alte direcţii de proiectare decât cele
prevăzute de STAS 614-76 (Fig. 2 -9-c).

După proporţia în care se face reprezentarea obiectului:

- vedere completă, în care se reprezintă obiectul complet în proiecţia respectivă (Fig. 2

-10);

- vedere parţială, când într-o proiecţie este reprezentat în vedere numai un element al
obiectului, delimitată printr-o linie de ruptură (Fig. 2 -11 Fig. 2 -12);

- vedere locală, când este reprezentat doar un element şimetric al obiectului, fără a fi
delimitat de linii de ruptură (Fig. 2 -11 Fig. 2 -12 şi Fig. 2 -13);

Fig. 2-10

Fig. 2-11 Fig. 2-12

16
Rev. 0 Page
 Fig. 2-13

La reprezentarea pieselor în vedere trebuie să se ţină seama de următoarele reguli:

- contururile şi muchiile vizibile se trasează cu linie continuă groasă,

- contururile şi muchiile acoperite (golurile interioare) se trasează cu linie întreruptă

subţire,

- relieful suprafeţelor striate, ornamentate se reprezintă cu linie subţire pe o mică

porţiune din interiorul suprafeţei respective,

- feţele paralelipipedelor, trunchiurilor de piramidă, porţiunilor de cilindru teşite plan

având forma de patrulater se reprezintă prin trasarea cu linie continuă subţire a celor
două diagonale (Fig. 2 -13).

2.5. REPREZENTAREA SECŢIUNILOR

Secţiunea este reprezentarea, în proiecţie ortogonală pe un plan, a unui obiect după
intersectarea acestuia cu o suprafaţă fictivă de secţionare şi îndepărtarea imaginară a părţii
obiectului aflată între ochiul observatorului şi suprafaţa respectivă.

Reprezentarea în secţiune a pieselor reprezintă o completare a reprezentării în vedere. Ea este

necesară atunci când prin reprezentarea în vedere a unui obiect nu se pot infăţişa toate detaliile
acestuia sau nu se pot pune clar in evidenţă.

2.6. CLASIFICAREA SECŢIUNILOR

Sectiunile se clasifică după următoarele criterii:

1. După modul de reprezentare

- secţiune propriu-zisă, când se reprezintă numai figura care se obţine din intersectarea
obiectului cu suprafaţa de secţionare (Fig. 2 -14 Fig. 2 -15);
- secţiune cu vedere, când se reprezintă în vedere, odată cu secţiunea propriu-zisă
respectivă şi partea din obiect vizibilă în spatele suprafeţei de secţionare (Fig. 2 -14
Fig. 2 -15);

Fig. 2-14 Fig. 2-15

17
Rev. 0 Page
 2. După poziţia suprafeţei de secţionare faţă de planul orizontal de proiecţie:

- secţiune orizontală, când suprafaţa de secţionare este paralelă cu planul orizontal de

proiecţie (Fig. 2 -16-b);

- secţiune verticală, când suprafaţa de secţionare este verticală pe planul orizontal de

proiecţie (Fig. 2 -14 Fig. 2 -15, Fig. 2 -14 Fig. 2 -15, Fig. 2 -16-a);

- secţiune particulară, când suprafaţa de secţionare are o direcţie oarecare faţă de planul
orizontal de proiecţie.

Fig. 2-16

3. După forma suprafeţei de secţionare:

- secţiune plană, când suprafaţa de secţionare este un plan (Fig. 2 -14 Fig. 2 -15,
Fig. 2 -14 Fig. 2 -15);

- secţiune frântă, când suprafaţa de secţionare este formată din mai multe plane
concurente care fac unghiuri diferite de 90º între ele (Fig. 2 -16, secţiunea A-A );

- secţiune în trepte, când suprafaţa de secţionare este formată din două sau mai multe
plane paralele (Fig. 2 -16, secţiunea B-B);

- secţiune cilindrică, când suprafaţa de secţionare este cilindrică, iar secţiunea este
desfăşurată pe unul din planele de proiecţie (Fig. 2 -17).

Fig. 2-17
18
Rev. 0 Page
 4. După poziţia de secţionare faţă de axa piesei

- secţiune longitudinală - când suprafaţa de secţionare conţine sau este paralelă cu axa
principală a piesei (Fig. 2 -16, secţiunea A-A);

- secţiune transversală – când suprafaţa de secţionare este perpendiculară pe axa

principală a piesei (Fig. 2 -14 Fig. 2 -15, Fig. 2 -14 Fig. 2 -15).

5. După proporţia în care se face secţiunea:

- secţiune completă (Fig. 2 -14 Fig. 2 -15 - Fig. 2 -17);

- secţiune parţială (ruptură) - când numai o parte a piesei este reprezentată în secţiune,
separată de restul obiectului printr-o linie de ruptură (Fig. 2 -18-a);

- jumătate vedere-jumatăte secţiune – când în proiecţia respectivă obiectul simetric este

reprezentat jumătate în vedere şi jumătate în secţiune, separate între ele prin axa de
simetrie de-a lungul căreia a fost secţionat obiectul (fig. 2.15-b).

Fig. 2-18

Fig. 2-19

19
Rev. 0 Page
 6. După poziţia lor pe desen faţă de proiecţia principală

- secţiune obişnuită: se execută în afara conturului proiecţiei respective (Fig. 2 -20-a);

- secţiune suprapusă: se execută peste proiecţia respectivă, cu linie continuă subţire

(Fig. 2 -20-b);

- secţiune intercalată: se reprezintă în intervalul de ruptură dintre cele două părţi ale
aceleiaşi piese (Fig. 2 -20-c);

- secţiune deplasată: se reprezintă deplasată de-a lungul traseului de secţionare (Fig. 2

-20-d);

- secţiune intercalată: se reprezintă în intervalul de ruptură dintre cele două părţi ale
aceleiaşi piese (Fig. 2 -20-c).

Fig. 2-20

2.7. REGULI DE NOTARE A VEDERILOR, SECŢIUNILOR ŞI RUPTURILOR

Dispunerea proiecţiilor (secţiuni, vederi) altfel decât prevede STAS 614–76, se face prin
indicarea direcţiei de proiecţie şi a simbolurilor literale de notare.

Direcţia de proiecţie se reprezintă:

- prin câte o sageată perpendiculară pe suprafaţa ce se proiectează şi având vârful

orientat spre aceasta, în cazul vederilor,

- prin câte o sageată perpendiculară pe segmentul de capăt al traseului de secţionare

sprijinită pe acesta, astfel încât segmentul de capăt să depăşească cu 2-3 mm vârful
săgeţii, în cazul secţiunilor.

Nu se indică direcţia de proiecţie în cazul reprezentărilor combinate vedere-secţiune.

Simbolurile literale sunt litere majuscule latine, scrise orizontal şi având înălţimea de 1,5 – 2 ori
mai mare decât înălţimea nominală a scrierii pentru reprezentarea respectivă. Ele se scriu
deasupra sau lângă linia săgeţii care indică direcţia de proiectare şi deasupra vederii sau secţiunii
20
Rev. 0 Page
corespunzătoare direcţiei de proiecţie.

Detaliile (Fig. 2 -20-e) reprezentate la o scară mărită precum şi proiecţia din care provin se
notează prin aceeaşi literă majusculă, alta decât cele folosite în câmpul desenului şi scrisă paralel
cu baza desenului.

Scara de reprezentare se scrie lângă sau sub notarea detaliului (Fig. 2 -20-e).

Proiecţiile reprezentate rotit (Fig. 2 -10-c) sau desfăşurat (Fig. 2 -17) se notează, indiferent
de sensul rotirii sau desfăşurării, prin simboluri specifice, “rotit” (Fig. 2 -10-c) şi respectiv
“desfăşurat” (Fig. 2 -17), amplasate în continuarea literei de notare. Aceste simboluri au înălţimea
egală cu dimensiunea nominală a literelor de identificare a proiecţiilor şi sunt trasate cu aceeaşi
grosime de linie ca a cotelor.

2.8. HAŞURAREA ÎN DESENUL TEHNIC

Reglementările privind haşurarea în desenul tehnic sunt cuprinse în STAS 104-80.

Haşurarea are ca scop punerea în evidenţă a secţiunilor obiectelor reprezentate pe desen şi a

categoriei de materiale din care este executată piesa respectivă.

Haşurile aferente diferitelor categorii de materiale sunt arătate în Tabelul 2 -4.

Parţile pline ale pieselor metalice secţionate se haşurează cu linii continui subţiri paralele,
înclinate la 450 într-un sens sau altul faţă de o linie de contur sau de o axă a reprezentării sau faţă
de chenarul desenului. Distanţa dintre linii (0,5-6 mm) se alege în funcţie de mărimea suprafeţei
haşurate.

Haşurarea se execută în acelaşi sens cu aceeaşi înclinare a liniilor şi la aceeaşi distanţă între
linii pentru toate secţiunile care se referă la aceeaşi piesă (Fig. 2 -20).

Punerea în evidenţă a pieselor învecinate se face prin orientarea şi distanţa diferită între liniile
haşurilor.

Liniile de haşuri se întrerup în dreptul cotelor.

Piesele secţionate în trepte, se haşurează cu linii în acelaşi sens, cu aceeaşi înclinare, dar vor
fi decalate în dreptul schimbărilor de plan de secţionare (Fig. 2 -21).

21
Rev. 0 Page
 Tabelul 2-4

Fig. 2-21

22
Rev. 0 Page
 3. COTAREA ÎN DESENUL INDUSTRIAL
3.1. GENERALITĂŢI
Cotarea este operaţia de înscriere pe desenul unei piese a dimensiunilor formelor geometrice
simple din care este alcatuită piesa, precum şi a dimensiunilor care stabilesc poziţia reciprocă a
acestora.

Modul de cotare depinde de tipul desenului (de piesă, de ansamblu, de prezentare, etc.), cât şi
de gradul de detaliere al acestuia.

Cotarea trebuie să fie completă, astfel încât pentru executarea piesei reprezentate, să fie
determinante (necesare şi suficiente) dimensiunile înscrise pe desen fără a fi necesară efectuarea
unor calcule.

Dimensiunile înscrise pe desen (cotele) pot rezulta din operaţia de măsurare a unei piese
(relevare), din calcule sau pot fi alese constructiv.

3.2. ELEMENTELE COTĂRII

Pentru executarea operaţiei de cotare se folosesc, conform SR ISO 129:1994, următoarele
elemente (Fig. 3 -22):

- linia de cotă,

- extremităţile liniei de cotă şi punctul de origine,

- linii de indicaţie,

- linii ajutătoare,

- cota.

Fig. 3-22

Linia de cotă - este linia deasupra căreia se înscrie cota şi care determină limitele de
măsurare pentru dimensiunea respectivă. Se trasează cu linie continuă subţire şi nu se întrerupe
atunci când elementul reprezentat este întrerupt (Fig. 3 -23).

23
Rev. 0 Page
 Fig. 3-23

Linia de cotă poate fi:

- linie dreaptă paralelă cu elementul cotat (Fig. 3 -22, Fig. 3 -23);

- arc de cerc, concentric cu arcul cotat (Fig. 3 -24-b şi Fig. 3 -24-c);

- linie frântă (Fig. 3 -24-c),

- linie de cotă cu braţ de indicaţie pentru înscrierea cotelor şi a altor date

suplimentare (Fig. 3 -31).

Fig. 3-24

Nu se admite folosirea liniei de contur sau a liniei da axă drept linie de cotă.

Extremităţile liniei de cotă şi punctul de origine sunt acele elemente (săgeti, bare oblice,
punct, etc.) care delimitează foarte precis linia de cotă sau indică originea dacă este cazul.

Extremităţile se trasează cu linie continuă subţire şi pot fi:

- săgeti reprezentate prin două linii scurte (Fig. 3 -25-a) care formează un unghi
cuprins între 150 şi 900. Săgeata poate fi deschisă sau închisă, caz în care poate
fi înnegrită sau nu,

- bară oblică, reprezentată printr-o linie oblică trasată la 45 0 faţă de linia de cotă
(Fig. 3 -25-b). Uneori din cauză lipsei de spaţiu, se poate foloşi un punct,

- origine, marcată printr-un cerc, cu diametrul de aproximativ 3 mm, (Fig. 3 -25-

b).

Într-un desen se foloseşte un şingur tip de sageată.

24
Rev. 0 Page
 Fig. 3-25

O linie de cotă se poate termina cu o singură sageată în următoarele cazuri:

- la cotarea razelor de racordare (Fig. 3 -24-b),

- la cotarea diametrelor a căror circumferinţă nu este completă (Fig. 3 -24-a),

- la cotarea elementelor simetrice reprezentate în proiecţii combinate, vedere-

secţiune (-a) sau numai pe jumătate (-b),

- la cotarea unor elemente simetrice faţă de o axă şi paralele succesiv (),

- la cotarea faţă de un punct de origine (Fig. 3 -22).

Fig. 3-26 Fig. 3-27

Liniile ajutătoare sunt liniile care mărginesc liniile de cotă. Se trasează cu linie continuă
subţre. Ca linii ajutătoare pot fi folosie atât liniile de contur cât şi liniile de axă.

Reguli privind trasarea liniilor ajutătoare:

- de regulă liniile ajutătoare se trasează perpendicular pe elementul cotat; dacă este

necesar, ele se pot trasa şi oblic, dar paralele între ele (Fig. 3 -28 Fig. 3 -29),

- liniile ajutătoare trebuie să depăşească liniile de cota cu 2– 3 mm,

- pe cât posibil, se va evita intersectarea liniilor ajutătoare cu liniile de cotă (Fig. 3 -22 ÷
Fig. 3 -28 Fig. 3 -29). Dacă acest lucru nu este posibil, atunci nici o linie nu se va
întrerupe (Fig. 3 -30),

- liniile de construcţie concurente, precum şi linia ajutătoare care trece prin intersecţia lor
se vor prelungi cu 2–3 mm (Fig. 3 -28 Fig. 3 -29).

25
Rev. 0 Page
 Fig. 3-28 Fig. 3-29

Fig. 3-30

Linia de indicaţie serveşte la precizarea elementului la care se referă o prescripţie, o notare

convenţională sau o cota, care, din lipsă de spaţiu, nu poate fi scrisă deasupra liniei de cotă. Se
trasează cu linie continuă subţire şi, uneori, poate avea şi un braţ (Fig. 3 -30- Fig. 3 -33).

Când linia de indicaţie se referă la o suprafaţă, ea se termină cu un punct (Fig. 3 -30), iar
când se referă la un profil, aceasta se termină cu o sagetă Fig. 3 -31).

Când se referă la o cotă, linia de indicaţie se sprijină direct pe linia de cotă Fig. 3 -33).

Fig. 3-31

26
Rev. 0 Page
 Fig. 3-32
Fig. 3-33

Cota reprezintă valoarea numerică a dimensiunii elementului cotat, înscrisă direct sau printr-un
simbol literal în cazul cotării tabelare a obiectelor reprezentate în mai multe variante constructive
(Fig. 3 -32).

3.3. ÎNSCRIEREA COTELOR PE DESEN

La înscrierea cotelor pe desen se ţine seama de următoarele reguli:

- înalţimea caracterelor cotelor trebuie să fie suficient de mare pentru a permite citirea
atât a desenului original cât şi a copiilor executate după film. De obicei se foloseşte o
înălţime de 3,5 mm,

- simbolul unităţii de masură se trece după cotă doar când acesta este altul decât "mm"
(Fig. 3 -24-b, cota 600),

- la cotarea diametrelor suprafeţelor cilindrice coaxiale, cotele se înscriu alternativ faţă

de axa de rotaţie comună,

- cotele şi simbolurile care precedă cota, se recomandă să nu fie intersectate de alte linii,

- cota asociată unei dimensiuni nereprezentate la scară se subliniază (Fig. 3 -24, cota
250),

- uneori înscrierea cotelor trebuie adaptată situaţiei. Astfel, cotele pot fi scrise:

 mai aproape de una din extremităţi şi alternativ, pentru a evita urmărirea liniilor lungi
de cotă, care, în acest caz, pot fi trasate parţial (),

 deasupra liniei de cotă, în exteriorul uneia dintre extremităţi sau la extremitatea unei
linii de indicaţie atunci când extremitatea se termină printr-o linie de cotă şi spaţiul
nu permite o înscriere normală (Fig. 3 -34 Fig. 3 -35),

 deasupra prelungirii liniei de cotă atunci când spaţiul nu permite întreruperea liniei
de cotă care nu este orizontală Fig. 3 -34 Fig. 3 -35).

27
Rev. 0 Page
 Fig. 3-34 Fig. 3-35

Pentru înscrierea cotelor pe desen se folosesc două metode:

Metoda 1 (recomandată)

În această metodă, cotele se dispun la mijlocul liniei de cotă, deasupra acesteia (cca. 1-2 mm),
excepţie facând cotarea găurilor suprapuse (). Valorile se înscriu astfel încât să fie citite de jos
sau din dreapta.

Înscrierea valorilor unghiulare se poate face (Fig. 3 -36 Fig. 3 -37) utilizând metoda 1
(recomandată) sau utilizând metoda 2. Cotele înscrise deasupra liniilor de cotă oblice se vor
orienta ca în Fig. 3 -36 Fig. 3 -37.

Fig. 3-36 Fig. 3-37

Metoda 2

În această metodă, cotele se înscriu pe desen astfel încât să fie citite întotdeauna dinspre baza
formatului. Liniile de cotă care nu sunt orizontale se întrerup, de preferinţă la mijloc, pentru a
înscrie valoarea cotei, (Fig. 3 -39 Fig. 3 -40 şi Fig. 3 -39 Fig. 3 -40).

Anumite forme ale elementelor cotate trebuie precizate prin simboluri. Acestea sunt:

 - diametru (Fig. 3 -39 Fig. 3 -40, , Fig. 3 -28 Fig. 3 -29);

R - rază (Fig. 3 -24-b, c);

 - pătrat (Fig. 3 -41 Fig. 3 -42);

SR - sferă cu raza de ... (Fig. 3 -41 Fig. 3 -42);

Sf - sferă cu diametrul de ... (Fig. 3 -41 Fig. 3 -42).

28
Rev. 0 Page
 Aceste simboluri pot fi omise dacă forma elementului respectiv este evidentă.

Fig. 3-38

Fig. 3-39 Fig. 3-40

Fig. 3-41 Fig. 3-42

Fig. 3-43

3.4. DISPUNEREA COTELOR

Ansamblul cotelor care definesc o piesă se numeşte lanţ de cote. Un lanţ de cote se formează
pornind de la o bază de referinţă numită bază de cotare, care se alege în funcţie de rolul funcţional
a piesei şi procedeul tehnologic de prelucrare.

29
Rev. 0 Page
 Se recomandă următoarele moduri de cotare:

- cotare în serie - în acest mod de cotare, pentru fiecare cotă se alege o altă bază de
cotare (Fig. 3 -43). Prezintă dezavantajul că se cumulează erorile de prelucrare care
pot afecta funcţionalitatea piesei respective,

- cotarea faţă de un element comun - în acest mod de cotare, pentru toate cotele se
foloseşte aceeaşi bază de cotare. Cotarea faţă de un element comun se poate face în
paralel (Fig. 3 -44) când, între liniile de cotă, se lasă o distanţă suficientă pentru
înscrierea cotelor şi suprapusă (Fig. 3 -45), când scrierea cotelor se face în două
variante (Fig. 3 -45-a şi Fig. 3 -45-b). Cotarea suprapusă poate fi avantajoasă când
se face pe două direcţii, caz în care originile sunt dispuse ca în Fig. 3 -46,

- cotare în coordonate - cotarea suprapusă din Fig. 3 -46 se înlocuieşte cu un sistem

de axe de coordonate şi un tabel în care se trec valorile tuturor cotelor (Fig. 3 -47),

- cotarea combinată - se folosesc cele două moduri de cotare prezentate anterior (Fig.
3 -48).

Fig. 3-44

Fig. 3-45

Fig. 3-46
30
Rev. 0 Page
 Fig. 3-47

Fig. 3-48

3.5. COTAREA TEŞITURILOR ŞI ADÂNCITURILOR

Teşiturile se cotează în unul din modurile indicate în Fig. 3 -49, iar adânciturile ca în Fig. 3
-50.

Fig. 3-49
31
Rev. 0 Page
 Fig. 3-50

3.6. CLASIFICAREA COTELOR

Cotele înscrise pe un desen se clasifică după rolul lor funcţional astfel:

- cote funcţionale - acele cote care sunt esenţiale pentru funcţionarea unei piese sau a
unui ansamblu. Pot defini dimensiunea unui element sau poziţia lui în raport cu alt
element. Aceste cote se înscriu obligatoriu într-un desen,

- cote nefuncţionale - cote care completează forma piesei, dar nu influenţează rolul
funcţional al acesteia în ansamblul din care face parte,

- cote auxiliare - cote care nu sunt importante în executarea şi verificarea unei piese.
De obicei sunt cote de închidere a lanţului de cote. În Fig. 3 -51se exemplifică aceste
tipuri de cote.

Fig. 3-51

3.7. REPREZENTAREA, COTAREA ŞI NOTAREA FILETELOR

Filetul este o nervură elicoidală executată pe o suprafaţă cilindrică sau conică, exterioară sau
interioară. Este folosit la realizarea organelor de asamblare cu filet (şuruburi, piuliţe, ştifturi filetate,
etc.) şi a altor asamblări cu filet.

3.7.1. Reprezentarea filetelor

Reprezentarea filetelor se face conform SR ISO 6410-1:199:

- în vedere sau secţiune longitudinală generatoarele cilindrului (conului) vârfurilor filetului

se reprezintă cu linie continuă groasă; generatoarele cilindrului (conului) fundurilor
filetului se reprezintă cu linie continuă subţire (Fig. 3 -52 Fig. 3 -53 şi Fig. 3 -52
Fig. 3 -53),

32
Rev. 0 Page
 - în vedere frontală sau secţiune frontală vârful filetului se reprezintă printr-un cerc trasat
cu linie continuă groasă, iar fundul filetului se reprezintă printr-un cerc executat pe 3/4
din circumferinţă, cu linie continuă subţire (Fig. 3 -52 Fig. 3 -53 - Fig. 3 -54),

- în vedere sau secţiune longitudinală, pentru filetele exterioare (Fig. 3 -52 Fig. 3
-53- Fig. 3 -54), cât şi în secţiune, (Fig. 3 -52 Fig. 3 -53 şi Fig. 3 -54) pentru
filetele interioare, limita utiă a filetului se reprezintă cu linie continuă groasă,

- la filetele cu degajare, exterioare Fig. 3 -52 Fig. 3 -53) sau interioare (Fig. 3 -54),
muchiile degajării se reprezintă cu linie continuă groasă,

- la filetele reprezentate în secţiune, haşurile se execută până la linia groasă.

Fig. 3-52 Fig. 3-53

Fig. 3-54

3.7.2. Cotarea filetelor

Se face prin înscrierea pe desen a principalelor elemente geometrice ale filetului şi lungimea
de înşurubare (lungimea utilă):

- la filetele cilindrice standardizate se cotează diametrul cel mai mare (d - la filetul

exterior sau D – la filetul interior), cota fiind precedată de simbolul specific profilului
filetului (Fig. 3 -52 Fig. 3 -53– Fig. 3 -54),

- la filetele cu degajare, în lungimea utilă a filetului este inclusă şi degajarea (Fig. 3 -52
Fig. 3 -53– Fig. 3 -54),

- la găurile filetate înfundate se cotează obligatoriu şi adâncimea găurii alături de

lungimea utilă a filetului (Fig. 3 -55 Fig. 3 -56),

- la filetele conice standardizate linia de cotă se trasează la aproximativ jumătate din

lungimea filetului, iar înaintea simbolului filetului se scrie litera “K” (Fig. 3 -57),

33
Rev. 0 Page
 - la filetele nestandardizate se cotează diametrul vârfurilor şi separat diametrul fundului
filetului (Fig. 3 -55 Fig. 3 -56), iar profilul filetului se reprezintă separat la o scară
marită.

Fig. 3-55 Fig. 3-56

Fig. 3-57

3.7.3. Notarea filetelor

Notarea filetelor standardizate se face prin litere şi cifre, în următoarea ordine:

- profilul filetului (M, W, Pt, etc.),

- diametrul nominal (mm sau ţoli),

- pasul filetului (se trece numai pasul fin),

- sensul filetului (LH pentru filet stânga şi RH pentru filet dreapta, care nu se trece);

- numărul de începuturi (pentru filete cu mai multe începuturi),

- precizia filetului.

Notarea profilului şi a diametrului nominal este obligatorie. Dacă nu este indicată clasa de
precizie se va subîntelege că filetul este executat în clasa de precizie mijlocie, iar dacă lipseşte

34
Rev. 0 Page
sensul, înseamnă că acesta este dreapta.

Exemplu de notare a unui filet metric cu diametrul nominal de 40 mm, pasul de 3, cu două
începuturi, clasa de precizie fină, sensul filetului dreapta:

M40x3/2f-RH.

3.8. REPREZENTAREA ŞI COTAREA FLANŞELOR

Flanşele sunt piese sau porţiuni de piese sub formă de plăci care se folosesc, în general,
pentru asamblarea conductelor, tuburilor, ţevilor sau a altor piese din componenţa instalaţiilor prin
care circulă fluide.

Flanşele sunt prevăzute cu o gaură centrală, comună cu cea a piesei cu care se asamblează şi
cu găuri de prindere pentru şuruburi sau prezoane.

Clasificare:

1. După modul de execuţie:

- flanşe care fac corp comun cu piesa (fFig. 3 -58-a),

- flanşe individuale care se asamblează cu piesa prin filet (Fig. 3 -58-b), prin sudură
(Fig. 3 -58-c) sau alte procedee.

Fig. 3-58

2. După forma geometrică:

- cilindrice (circulare sau rotunde). Acestea pot avea un număr par sau impar de găuri
dispuse pe un cerc, de obicei, echidistante. În Fig. 3 -59sunt reprezentate şi cotate
două flanşe cilindrice. În varianta b) traseul de secţionare nu trece prin axa găurilor de
prindere, situaţie în care acestea se rabat în planul de secţionare, iar în secţiune se vor
reprezenta peste haşuri cu linie punct subţire. În Fig. 3 -60este aratată reprezentarea
simplificată a acestor flanşe,

- pătrate - au patru găuri de prindere situate pe cercul purtător al centrelor. La acest tip
de flanşe traseul de secţionare poate trece sau nu prin axa găurilor de prindere, caz în
care reprezentarea se face în mod asemănător cu cea de la flanşele cilindrice (Fig. 3
-61),

- triunghiulare - sunt flanşe care au trei găuri de prindere dispuse pe un cerc purtător al
centrelor, în colţurile unui triunghi echilateral (Fig. 3 -62 Fig. 3 -63),

- romboidale - cele două găuri de prindere sunt amplasate pe diagonala mare a unui
romb cu colţurile rotunjite (Fig. 3 -62 Fig. 3 -63),
35
Rev. 0 Page
 - ovale - au formă de elipsă şi cele două găuri de prindere dispuse pe axa mare a
acesteia (Fig. 3 -64 Fig. 3 -65),

- oarecare - au alte forme decât cele prezentate mai înainte şi se folosesc atunci când
condiţiile constructive, funcţionale şi de montaj nu permit folosirea altor flanşe. În Fig.
3 -64 Fig. 3 -65 este reprezentată şi cotată o flansă dreptunghiulară.

Fig. 3-59

Fig. 3-60

Fig. 3-61

36
Rev. 0 Page
 Fig. 3-62 Fig. 3-63

Fig. 3-64 Fig. 3-65

3.8.1. Reguli generale de reprezentare

În general, pentru reprezentarea flanşelor se folosesc două proiecţii: o secţiune longitudinală în

care apare grosimea flanşei, natura găurilor de prindere (de trecere, înfundate, filetate, etc.),
modul de îmbinare al flanşei cu piesa şi o vedere laterală unde apare forma flanşei, numărul şi
dispunerea găurilor de prindere, la flanşele cilindrice, pătrate şi triunghiulare, centrele găurilor de
prindere sunt dispuse pe un cerc trasat cu linie punct-subţire numit cerc purtător al centrelor, raza
de racordare a colţurilor flanşelor pătrate, triunghiulare, dreptunghiulare, romboidale, etc. se ia
egală de diametrul găurii de prindere, iar centrul razei coincide cu axa găurii de prindere, când
planul de secţionare nu trece prin axa găurilor de prindere, acestea se vor rabate în planul de
secţionare şi se vor reprezenta în secţiune cu linie punct subţire peste haşuri.

3.8.2. Cotarea flanşelor

Cotele care se înscriu pe desenul unei flanşe sunt: diametrul cercului purtător al centrelor,
diametrul găurilor de prindere, diametrul exterior al flanşei, diametrul golului central (diametrul
nominal), grosimea flanşei, raza de rotunjire a colţurilor, etc.

3.9. COTĂRI SPECIALE

În acest paragraf este tratată cotarea pieselor tip trunchi de con, trunchi de piramidă şi a celor
care prezintă o faţă înclinată. Reglementările privitoare la cotarea acestor piese sunt cuprinse în
SR ISO 3040:1994.

3.9.1. Piese tronconice

Pentru acest tip de piese se defineşte conicitatea ca fiind raportul dintre diferenţa diametrelor a
două secţiuni normale pe axa conului şi distanţa dintre ele (Fig. 3 -66 Fig. 3 -67).

Aceste piese se cotează prin înscrierea conicităţii, a distanţei între cele două secţiuni şi a
diametrului uneia dintre baze, de regulă cel care poate fi măsurat: diametrul mare pentru piese tip
arbore (Fig. 3 -68-a) şi, respectiv, diametrul mic pentru piese tip alezaj (Fig. 3 -68-b).

Dd
C
L

Pe desen, conicitatea se indică prin următoarele elemente grafice (Fig. 3 -68):

- linia de indicaţie care se sprijină printr-o sageată pe suprafaţa conică,

37
Rev. 0 Page
 - linia de referinţă care este paralelă cu axa suprafeţei tronconice;

- simbolul grafic al conicităţii (Fig. 3 -66 Fig. 3 -67) care se trasează pe linia de
referinţă orientat în acelaşi sens cu suprafaţa tronconică.

Fig. 3-66 Fig. 3-67

Fig. 3-68

3.9.2. Piese tip trunchi de piramidă

La acest tip de piese, se defineşte reducerea ca fiind raportul dintre diferenţa laturilor
perpendiculare pe planul de simetrie al piesei şi înălţimea trunchiului de piramidă (fig. 3.55):

T t
Cp 
L

Se folosesc ca elemente ale cotării linia de indicaţie şi linia de referinţă, cu recomandările de la

conicitate, pe care se înscrie valoarea înclinării precedată, în mod obligatoriu, de cuvântul
“Reducere”, (Fig. 3 -69 Fig. 3 -70).

La cotarea acestor piese se înscrie: reducerea, înălţimea trunchiului de piramidă şi una dintre
laturi, de regulă cea care poate fi uşor măurată: latura mare pentru piese tip arbore (Fig. 3 -69
Fig. 3 -70

38
Rev. 0 Page
 Fig. 3-69 Fig. 3-70

3.9.3. Piese cu înclinări

Acestea sunt piese prismatice, cu secţiunea trapez dreptunghic (Fig. 3 -71 Fig. 3 -72 şi
Fig. 3 -71 Fig. 3 -72), la care se defineşte înclinarea ca fiind raportul între diferenţa laturilor H
şi h şi lungimea L.

H h
S
L

Se folosesc ca elemente de cotare: linia de indicaţie, linia de referinţă şi simbolul grafic care se
trasează la fel ca la piesele tronconice (Fig. 3 -71 Fig. 3 -72).

Pentru definirea acestui tip de piese, pe desen se înscriu elementele: înclinarea, înălţimea
trunchiului de piramidă şi o latură, cea care se masoară mai uşor (Fig. 3 -71 Fig. 3 -72).

Fig. 3-71 Fig. 3-72

39
Rev. 0 Page
 4. NOTAREA STĂRII SUPRAFEŢELOR
4.1. GENERALITĂŢI
În procesul de obţinere a suprafeţelor unei piese, prin diferite procedee tehnologice (strunjire,
frezare, turnare, forjare, etc.), acestea (suprafeţele) rezultă cu mici asperiţăţi (microneregularităţi),
uneori neobservabile cu ochiul liber. Ansamblul acestor microneregularităţi ale suprafeţei rezultate
în urma unui proces tehnologic se numeşte rugozitate.

Termenii referitori la rugozitate sunt definiţi în standardul SR ISO 4287: 2000.

Într-o secţiune perpendiculară pe suprafaţă se obţine profilul microneregularităţilor (Fig. 4

-73).

Fig. 4-73

Notaţiile din Fig. 4 -73 au următoarele semnificaţii:

- yPmax – înălţimea maximă a proeminenţelor profilului; reprezintă distanţa dintre punctul

cel mai de sus al profilului şi linia medie,

- yVmax – adâncimea maximă a golurilor profilului: reprezintă distanţa dintre punctul cel
mai de jos al profilului şi linia medie.

Indicatorii rugozităţii sunt:

- Ry – distanţa dintre linia proeminenţelor şi linia golurilor; R y este înălţimea maximă a

neregularităţilor:

Ry=yPmax + yVmax (4.1),

- Rz – înălţimea neregularităţii profilului în 10 puncte şi reprezintă media valorilor

absolute ale înălţimilor celor mai de sus 5 proeminenţe şi ale celor mai de jos cinci
goluri în limitele lungimii de bază (Fig. 4 -74),

40
Rev. 0 Page
 Fig. 4-74

- Ra - media aritmetică a valorilor absolute ale abaterilor profilului în limitele lungimii de

bază (Fig. 4 -75),

Fig. 4-75

- Sm – pasul mediu al neregularităţilor(Fig. 4 -76); reprezintă valoarea medie a paşilor

neregularităţilor în limitele lungimii de bază,

Fig. 4-76

- S – pasul mediu al proeminenţelor locale (Fig. 4 -77); reprezintă valoarea medie a

paşilor proeminenţelor locale în limitele lungimii de bază.

41
Rev. 0 Page
 Fig. 4-77

În Tabelul 4 -5 sunt date valorile numerice preferenţiale (în µm) ale parametrilor de rugozitate,
stabilite în SR ISO 4287:2000:

Tabelul 4-5

Valorile parametrilor Ra se pot indica şi prin simbolurile claselor de rugozitate simbolizate cu

N1, N2,…, N12 conform Tabelul 4 -6:

Tabelul 4-6

Determinarea rugozităţii se face cu aparate speciale în laborator sau prin comparare cu

rugozităţi cu valori cunoscute numite mostre de rugozitate.

La prescrierea rugozităţi unei suprafete se are în vedere:

- influenţa pe care o are rugozitatea asupra funcţionării produsului (precizia

dimensională, durabilitatea, rezistenţa la uzură, etc.),

- influenţa rugozităţii asupra costului (costul produsului creşte odată cu prescrierea unor
rugozităţi cu valori mai mici).

Corelaţia dintre rugozitatea Ra şi diverse procedee de prelucrare este dată în Tabelul 4 -7.

42
Rev. 0 Page
 Tabelul 4-7

4.2. NOTAREA STĂRII SUPRAFEŢELOR

Starea suprafeţelor indicată pe desen reprezintă starea finită a suprafeţelor (inclusiv tratamente
termice şi termochimice, acoperiri metalice, etc.), înainte de vopsire şi lăcuire.

Simbolurile utilizate pentru indicarea rugozităţii suprafetelor sunt prezentate în SR EN ISO

1302:2002. Aceste simboluri sunt:

- simbolul de bază (fig. 4.6-a),

- simbolul din figura 4.6-b se foloseşte când îndepărtarea de material este obligatorie,

- simbolul din figura 4.6-c se foloseşte atunci când se interzice îndepărtarea de material.
Acest simbol se foloseşte şi pe desenele de operaţii pentru a arata că o suprafaţă
trebuie să ramână în aceeaşi faza ca la operaţia precedentă,

- dacă trebuie să fie indicate caracteristicile speciale ale suprafeţei atunci la braţul cel
mai lung al simbolului de bază se completează cu o linie ca în fig. 4.6-d,

- daca pentru toate suprafeţele piesei este cerută aceeaşi stare a suprafeţei, atunci se
foloseşte simbolul din fig. 4.6-e.

43
Rev. 0 Page
 Fig. 4-78

Valoarea numerică înscrisă deasupra simbolului este maxima admisibilă prescrisă pentru acea
suprafaţă.

Indicaţiile referitoare la starea suprafeţei trebuie dispuse în raport cu simbolul grafic ca în Fig.
4 -79 Fig. 4 -80, unde notaţiile au semnificaţiile:

a - valorile rugozităţii Ra, în µm, precedate de simbolul parametrului Ra sau alte simboluri
urmate de valorile lor,

b - procedeul de fabricaţie, tratament, acoperire sau alte condiţii referitoare la fabricaţie,

c - înălţimea neregularităţilor, în µm, precedată de simbolul parametrului, sau lungimea de

bază, în mm (pentru Ra, Rz, Ry – această valoare a lungimii de bază se omite când aceasta
este cea prevazută de standard),

d - forma neregularităţilor suprafeţei,

e - adaosul de prelucrare,

f - valorile rugozităţii diferite de Ra, în µm, precedată de simbolul parametrului.

Fig. 4-79 Fig. 4-80

Dacă pentru o suprafaţă trebuie indicată atât limita superioară (a1) cât şi limita inferioară (a2)
atunci aceste valori se vor scrie ca simbol, ca în Fig. 4 -79 Fig. 4 -80.

4.3. INDICAREA RUGOZITĂŢII PE DESEN

În conformitate cu regula generală prezentată în SR ISO 129:1994, simbolul grafic şi indicaţiile
care îi sunt asociate trebuie dispuse astfel încât sa fie citite de jos sau din dreapta desenului (Fig.
4 -81 Fig. 4 -82).

Dacă este necesar, simbolul grafic al rugozităţii poate fi amplasat pe desen prin intermediul
unor linii de indicaţie terminate cu o sageată (Fig. 4 -81 Fig. 4 -82).

44
Rev. 0 Page
 Fig. 4-81 Fig. 4-82

Ca regulă generală, simbolul grafic sau linia ajutătoare terminată cu sageată trebuie orientată
spre exteriorul materialului piesei, fie către linia care reprezintă suprafaţa, fie către o linie care o
prelungeşte (Fig. 4 -81 Fig. 4 -82)

Când nu există riscul unei interpretări greşite, condiţiile referitoare la rugozitatea suprafeţei pot
fi indicate împreună cu dimensiunile prescrise (Fig. 4 -81 Fig. 4 -82).

Simbolul grafic trebuie utilizat o singură dată pe o suprafaţă şi, de preferat, pe proiecţia unde
figurează cota care defineşte suprafaţa sau poziţia acestei suprafeţe.

Pentru suprafeţele cilindrice sau prismatice definite printr-o axă de simetrie trebuie specificată
doar o singură dată (Fig. 4 -83 Fig. 4 -84).

Fig. 4-83 Fig. 4-84

Dacă la o suprafaţă prismatică definită de axa de simetrie, o faţă are altă rugozitate decât a
celorlalte feţe, atunci rugozităţile trebuie prescrise separat pe fiecare faţă (Fig. 4 -83 Fig. 4
-84).

Dacă aceeaşi stare a suprafetei este impusă pe toate suprafeţele unei piese atunci simbolul
grafic se amplasează deasupra indicatorului (Fig. 4 -85-a).

Dacă aceeaşi stare a suprafeţei este impusă pe majoritatea suprafeţelor, atunci simbolul grafic
corespunzător acestei stări se amplasează deasupra indicatorului şi este urmat între paranteze fie
de simbolul de bază (Fig. 4 -85-b), fie de simbolurile celorlalte stări ale suprafeţei.

Simbolurile grafice ale stării suprafetei diferite de simbolul general trebuie înscrise pe
supraţetele corespunzătoare (Fig. 4 -85-c).

45
Rev. 0 Page
 Fig. 4-85

Este permis ca aceste simboluri să fie înscrise în colţul din dreapta sus al desenului.

46
Rev. 0 Page
 5. ÎNSCRIEREA ABATERILOR DIMENSIONALE PE DESEN
5.1. ÎNSCRIEREA PE DESEN A TOLERANŢELOR LINIARE ŞI UNGHIULARE

5.1.1. Generalităţi

O dimensiune a unei piese nu poate fi executată cu exactitate din cauza impreciziei procesului
de execuţie, a mijloacelor de măsurare, a uzurii sculelor de lucru şi a erorilor umane. Totuşi, dacă
dimensiunea piesei este executată între două dimensiuni limită, atunci piesa poate fi considerată
bună şi îşi poate îndeplini rolul funcţional în ansamblul din care face parte.

Interschimbabilitatea este procesul prin care piesele dintr-un ansamblu pot fi înlocuite cu altele
fără a fi afectată functionaliţatea ansamblului respectiv.

Pentru a fi posibilă interschimbabilitatea pieselor într-un ansamblu, au fost stabilite anumite

norme şi reglementari care sunt cuprinse în SR EN 20286-1:1997.

Acest standard defineşte următorii termeni (Fig. 5 -86):

Fig. 5-86

- Dimensiunea nominală - N - este dimensiunea rezultată din calcul şi faţă de care se

definesc dimensiunile limită,

- Dimensiunea efectivă - E - este cea care se realizează după prelucrare, cea

măsurată,

- Dimensiunile limită - Dmax (dmax) şi Dmin (dmin) - sunt dimensiunile extreme între
care trebuie să se afle dimensiunea efectivă,

Dmin  E  Dmax; dmin  E  dmax

- Abaterea efectivă - A - reprezintă diferenţa între dimensiunea efectivă şi cea

nominală:

A=E-N

Abaterile prescrise sunt abateri limită admisibile şi pot fi:

47
Rev. 0 Page
 - abaterea superioară:

ES = Dmax - N

- abaterea inferioară:

EI = Dmin - N

- Linia zero (Fig. 5 -86) este linia faţă de care se reprezintă grafic abaterile şi
corespunde dimensiunii nominale,

- Toleranţa - IT - (interval tolerat) este diferenţa dintre dimensiunea maximă şi cea

minimă:

IT = dmax - dmin = (N+es) - (N+ei) = es - ei

- Câmpul de toleranta este zona cuprinsă între liniile care reprezintă dimensiunile
minimă şi maximă. Poziţia acestuia faţă de linia zero este definită printr-o abatere
simbolizată cu una sau doua litere din alfabetul latin (majuscule pentru alezaje şi
minuscule pentru arbori), iar mărimea este dată de numărul din simbol.

5.1.2. Jocuri, strângeri, ajustaje

În procesul de asamblare, două piese cu aceeaşi dimensiune nominală, pot fi asamblate în aşa
fel încât una dintre piese să fie cuprinsă de cealaltă. Piesa cuprinsă se numeşte arbore (sau tip
arbore) (Fig. 5 -87-a), iar cealaltă alezaj (sau tip alezaj) (Fig. 5 -87-b), chiar dacă forma
suprafeţei comune nu este cilindrică.

Fig. 5-87

Relaţia care rezultă din diferenţa dimensiunilor liniare dinainte de asamblarea celor două piese
care se asamblează se numeşte ajustaj.

În funcţie de tipul piesei din asamblare se folosesc următoarele simboluri:

- pentru alezaje - litere mari: Dmax,, Dmin, ES, EI;

- pentru arbori - litere mici: dmax, dmin, es, ei;

Poziţia câmpurilor de toleranţă ale celor două piese care se asamblează determină trei tipuri de
ajustaje:

- ajustaj cu joc (Fig. 5 -88) când câmpul de toleranţă al alezajului este în întregime
deasupra câmpului de toleranţă al arborelui;

48
Rev. 0 Page
 Dmin > dmax

jmax=Dmax-dmin - parametrii ajustajului

jmin=Dmin-dmax

- ajustaj intermediar când cele două câmpuri de

toleranţă sunt suprapuse parţial sau total, caz în
care rezultă atât ajustaje cu joc cât şi ajustaje cu
strângere (Fig. 5 -89);

Fig. 5-88

Fig. 5-89

- ajustaj cu strângere când câmpul de toleranţă al alezajului este în întregime sub

câmpul de toleranţă al arborelui (Fig. 5 -90).

dmin > Dmax

Smax = dmax – Dmin

Smin = dmin - Dmax

Fig. 5-90

5.1.3. Înscrierea pe desen a toleranţelor la dimensiuni liniare

Înscrierea toleranţelor la dimensiuni liniare pe desen se face în conformitate cu SR ISO

406:1991

Componentele unei dimensiuni liniare tolerate se indică pe desen în următoarea succesiune

(fig. 5.6):

- dimensiunea nominală,

- simbolul câmpului de toleranţă.

49
Rev. 0 Page
 Fig. 5-91

Dacă pe lângă simbolul de toleranţă este necesară şi înscrierea abaterilor sau a dimensiunilor
limită, aceste informaţii suplimentare trebuie scrise între paranteze (Fig. 5 -91-b şi Fig. 5 -91-c).

Observaţii:

- abaterile se exprimă în aceeaşi unitate de masură ca şi cota.

- abaterile, ca şi dimensiunile limită, au acelaşi număr de zecimale, excepţie situaţia

când o abatere este ,,zero’’.

Dacă tolerarea dimensiunilor liniare se face prin abateri, acestea se înscriu în următoarea
ordine (Fig. 5 -92):

- dimensiunea nominală,
- valorile abaterilor.

Fig. 5-92

Când una din abateri are valoarea zero, aceasta trebuie exprimată prin cifra ,,0’’ (Fig. 5 -92-
b). Dacă abaterile sunt simetrice faţă de dimensiunea nominală, valoarea abaterii se scrie o
singură dată şi este precedată de semnul ,,±’’ (Fig. 5 -92-c).

O dimensiune liniară tolerată mai poate fi marcată pe desen şi prin înscrierea dimensiunilor
limită (Fig. 5 -93).

Fig. 5-93

Observaţie:

Abaterea limită superioară sau dimensiunea limită superioară trebuie înscrisă în poziţia
superioară, iar abaterea limită inferioară sau dimensiunea limită inferioară în poziţia inferioară,
indiferent dacă este tolerat un alezaj sau un arbore.

Indicarea toleranţelor pe desenele de ansamblu se face prin indicarea simbolurilor câmpurilor

de toleranţă după valoarea cotei, mai întâi pentru alezaj şi apoi pentru arbore (fig. 5.9).

50
Rev. 0 Page
 Fig. 5-94

Dacă este necesară şi precizarea abaterilor, acestea se scriu între paranteze (Fig. 5 -95
Fig. 5 -96). Pentru simplificare se poate utiliza cotarea cu o singură linie de cotă (Fig. 5 -95
Fig. 5 -96).

Fig. 5-95 Fig. 5-96

5.1.4. Indicarea toleranţelor pentru dimensiuni unghiulare

Se folosesc aceleaşi reguli ca la tolerarea dimensiunilor liniare, cu precizarea ca unităţile de

masură ale unghiului nominal şi fracţiunile acestuia, ca şi abaterile, trebuie indicate întotdeauna.
Dacă abaterea unghiulară este exprimată în secunde sau minute, valoarea minutului sau secundei
trebuie precedată, după caz, de 0° sau 0° 0’ (Fig. 5 -97).

Fig. 5-97

51
Rev. 0 Page
 6. ÎNSCRIEREA PE DESEN A TOLERANŢELOR GEOMETRICE
6.1. GENERALITĂŢI
Toleranţa geometrică aplicată unui element defineşte zona de toleranţă în interiorul căreia
trebuie sa fie cuprins elementul respectiv.

Zona de toleranţă este suprafaţa sau spaţiul cuprins în interiorul unui cerc (sau cilindru), între
două cercuri concentrice (sau doi cilindri coaxiali), între două linii paralele (sau plane paralele) în
interiorul unui paralelipiped.

Elementul de referinţă este un element real al unei piese (muchie, suprafaţa unui alezaj) care
este utilizat pentru determinarea poziţiei unei baze de referinţă.

Înscrierea pe desen a toleranţelor geometrice (abateri de formă şi poziţie) este reglementată de

SR EN ISO 1101:2006, care prezintă şi definiţiile acestora.

Simbolurile caracteristicilor geometrice sunt prezentate în Tabelul 6 -8

Tabelul 6-8

Toleranţe Caracteristici Simbol Toleranţe Caracteristici Simbol

RECTILINITATE POZIŢIE NOMINALĂ

PLANEITATE
CONCENTRICITATE
(pentru centre)
CIRCULARITATE
FORMĂ

POZIŢIE

COAXIALITATE (pentru
CILINDRICITATE
axe)

PROFILUL UNEI LINII

SIMETRIE
OARECARE

PROFILUL UNEI
PROFILUL UNEI LINII
SUPRAFEŢE
OARECARE
OARECARE

PARALELISM PROFILUL UNEI

SUPRAFEŢE

52
Rev. 0 Page
 PERPENDICULARITATE OARECARE

INCLINARE BĂTAIE CIRCULARĂ

ORIENTARE

BĂTAIE
PROFILUL UNEI LINII
BĂTAIE TOTALĂ
OARECARE

PROFILUL UNEI
SUPRAFEŢE
OARECARE

Pentru înscrierea pe desen a caracteristicilor geometrice sunt necesare unele simboluri

complementare, prezentate în .

Tabelul 6-9

Descriere Simbol Descriere Simbol

INDICAREA ELEMENTULUI
PE ÎNTREG PROFILUL
TOLERAT

E
INDICAREA BAZEI DE
PRINCIPIUL ÎNFĂŞURĂTORII
REFERINŢĂ

INDICAREA BAZEI DE
ZONĂ COMUNĂ CZ
REFERINŢĂ PARŢIALE

DIAMETRU INTERIOR LD
DIMENSIUNE TEORETIC
EXACTĂ 30
DIAMETRU EXTERIOR MD

ZONĂ DE TOLERANŢĂ P
DIAMETRU PE FLANCURI PD
PROIECTATĂ

PRINCIPIUL MAXIMULUI M
LINIE LE
DE MATERIAL

PRINCIPIUL MINIMULUI DE L
NECONVEX NC
MATERIAL

CONDIŢIE ÎN STARE F SECŢIUNE DREAPTĂ

LIBERĂ (pentru piese ACS
OARECARE
nerigide)

53
Rev. 0 Page
 6.2. CADRUL DE TOLERANŢĂ
Cadrul de toleranţă serveşte la înscrierea pe desen a condiţiilor cerute pentru caracteristicile
geometrice.
Cadrul de toleranţă este un dreptunghi împărţit în două sau mai mute căsuţe, după caz.
Aceste căsuţe conţin, de la stânga la dreapta, în ordinea prezentată, următoarele informaţii:

- simbolul caracteristicii geometrice,

- valorile toleranţei admise, în unităţile de măsură utilizate la cotarea liniară. Această valoare
este precedată de simbolul „Ø”, dacă zona de toleranţă este circulară sau cilindrică, sau „S
Ø”, dacă zona de toleranţă este sferică,

- după caz, urmează litera sau literele care permit identificarea bazei de referinţă sau bazei
de referinţă comune sau a sistemului de baze de referinţă.

Exemple de înscriere pe desen a condiţiilor:

- simbolul caracteristicii geometrice şi valoarea toleranţei:

Fig. 6-98
- simbolul caracteristicii geometrice, valoarea toleranţei şi baza de referinţă:

Fig. 6-99
- simbolul caracteristicii geometrice, valoarea toleranţei şi baza de referinţă comună:

0,2 A-B

Fig. 6-100
- simbolul caracteristicii geometrice, valoarea toleranţei şi sistemul de baze de referinţă

Fig. 6-101
În cazul în care toleranţa se aplică pentru mai mult de un element, această cerinţă trebuie
specificată deasupra cadrului de toleranţă prin numărul elementelor pentru care se aplică, urmat
de simbolul „x”:

Fig. 6-102
Dacă este necesar, indicaţiile ce caracterizează forma elementului în interiorul zonei de
toleranţă trebuie să fie scrise lângă cadrul de toleranţă.
De exemplu:

NC
Fig. 6-103
54
Rev. 0 Page
 semnificaţie: abaterea admisă de la planeitate este de 0,3 mm, dar piesa nu trebuie să fie
convexă.

În cazul în care este necesar să se specifice mai mult de o caracteristică geometrică pentru un
element, condiţiile pot fi înscrise în cadre de oleranţă situate unul deasupra celuilalt, pentru a
uşura scrierea şi citirea (întelegerea cerinţelor).

Fig. 6-104

Cadrul de toleranţă se leagă de elementul tolerat (suprafaţa la care se referă toleranţa) printr-o
linie de indicaţie dreaptă sau frântă, trasată cu linie continuă subţire şi terminată cu o sageată.
Sageata liniei de indicatţe se sprijina pe:

- linia de contur sau o linie ajutătoare, dar nu în dreptul liniei de cotă, dacă toleranţa se
referă la suprafaţa respectivă (Fig. 6 -105-a);

- pe linia ajutătoare, în prelungirea liniei de cotă, dacă toleranţa se referă la axa de simetrie
sau la planul de simetrie al piesei (Fig. 6 -105-b);

- pe axă, dacă toleranţa se referă la axa (planul de simetrie) al tuturor elementelor care
admit această axă (plan de simetrie) (Fig. 6 -105-c).

a) b)

c)
Fig. 6-105

6.3. BAZE DE REFERINŢĂ

Există mai multe modalităţi de indicare a bazelor de referinţă. Acestea sun prezentate în
continuare.
Baza de referinţă la care se raportează un element tolerat este identificată printr-o literă de
referinţă. Pentru indicarea bazei de referinţă se înscrie o literă majusculă într-un cadru legat de un
triunghi de referinţă, înnegrit sau nu (Fig. 6 -106).

55
Rev. 0 Page
 Fig. 6-106
Triunghiul de referinţă cu litera de referinţă se amplasează:
- pe linia de contur a elementului sau pe o linie ajutătoare, dacă baza de referinţă este linia
sau suprafaţa insăşi; triunghiul de referinţă poate fi amplasat pe o linie de referinţă legată
de o linie de indicaţie îndreptată către suprafaţă (Fig. 6 -107);

Fig. 6-107
- în prelungirea liniei de cotă, atunci când baza de referinţă este axa, planul median sau
centrul elementului astfel cotat (Fig. 6 -108).

Fig. 6-108

Dacă nu există spaţiu suficient pentru cele două săgeţi, una dintre ele poate fi înlocuită prin
triunghiul de referinţă (Fig. 6 -109).

Fig. 6-109

Pe documentaţia mai veche, întocmită în conformitate cu cerinţele ISO 1101-1983, baza de

referinţă poate fi identificată prin axa sau planul median, dacă aceasta este:

56
Rev. 0 Page
 - axa sau planul median al unui singur element (de exemplu un cilindru),

- axa comună sau planu format de două elemente.

Fig. 6-110

Acest mod de identificare a bazei de referinţă nu mai este prevăzut de ediţia din 2006 a ISO
1101.

Dacă numai o porţiune restrânsă a elementului constituie baza de referinţă, această parte
trebuie să fie identificată printr-o linie – punct groasă (Fig. 6 -111).

Fig. 6-111

O bază de referinţă stabilită printr-un singur element este indicată printr-o literă majusculă.

Fig. 6-112

O bază de referinţă comună formată din două elemente este identificată prin două litere
majuscule separate printr-o liniuţă.

Fig. 6-113

Dacă un sistem de baze de referinţă este stabilit prin două sau trei elemente, de exemplu în
cazul referinţelor multiple, literele de referinţă ale bazelor de referinţă sunt indicate de la stânga la
dreapta, în ordinea de prioritate a elementelor şi în căsuţe diferite.

Fig. 6-114

57
Rev. 0 Page
 6.4. DIMENSIUNI TEORETIC EXACTE (TED)
În cazul în care toleranţele de poziţie, de orientare sau de formă sunt specificate pentru un
element sau un grup de elemente, dimensuinile care definesc poziţia, orientarea sau profilul
teoretic exact sunt denumite „dimensiuni teoretic exacte”.
Dimensiunile teoretic exacte se aplică şi în cazul dimensiunilor care determină orientarea
relativă a bazelor de referinţă dintr-un sistem de baze de referinţă.
Dimensuinile teoretic execte nu trebuie tolerate. Valoarea acestor dimensiuni se înscrie într-un
dreptunghi (Fig. 6 -115 Fig. 6 -116, Fig. 6 -115 Fig. 6 -116)

Fig. 6-115
Fig. 6-116

6.5. DEFINIREA TOLERANŢELOR GEOMETRICE

6.5.1. Toleranţa la rectinilitate

Zona de toleranţă este limitată de:

- două drepte paralele sutiate la o distanţă egală cu valoarea toleranţei (t) (Fig. 6 -117-a),
- două plane paralele situate la o distanţă egală cu valoarea toleranţei (t) (Fig. 6 -117-b),
- un cilindru având diametrul egal cu valoarea toleranţei (t), în cazul în care valoarea
toleranţei este precedată de simbolul  (Fig. 6 -117-c).

a) b) c)

Fig. 6-117

Înscrierea pe desen a acestei toleranţe este prezentată în Fig. 6 -118.

a) b) c) d)

Fig. 6-118
58
Rev. 0 Page
 Reprezentările de mai sus au următoarea interpretare:

- forma suprafeţei indicate trebuie să fie cuprinsă între două plane paralele între ele şi cu
suprafaţa teoretică, situate la o distanţă de 01, mm (Fig. 6 -118-a),
- generatoarea suprafeţei cilindrice trebuie să fie cuprinsă între două paralele între ele şi cu
suprafaţa teoretică, situate la o distanţă de 01, mm (Fig. 6 -118-b),
- forma suprafeţei indicate trebuie să fie cuprinsă între două plane paralele între ele şi cu
suprafaţa teoretică, situate la o distanţă de 01, mm, pe direcţie verticală şi de 0,2 mm, pe
direcţie orizontală (Fig. 6 -118-c),
- forma axei cilindrului trebuie să fie cuprinsă într-un cilindru cu diametrul de 0,8 mm (Fig. 6
-118-c).

6.5.2. Toleranţa la planeitate

Zona de toleranţă este limitată de două plane paralele situate la o distanţă egală cu valoarea
toleranţei (t) (Fig. 6 -1172),

Fig. 6-119 Fig. 6-120

Reprezentare pe desen se face ca în Fig. 6 -119 Fig. 6 -120, având următoarea

interpretare:

- suprafaţa efectivă trebuie să se înscrie între două plane paralele situate la o distanţă de
0,08 mm.

6.5.3. Toleranţa la circularitate

Zona de troleranţă, în secţiunea normală considerată, este limitată de

două cercuri concentrice cu diferenţa razelor egală cu valoarea toleranţei (t)
(Fig. 6 -121).

Fig. 6-121
Această toleranţă are reprezentarea pe desen ca în fig. 6-122 şi 6-123şi şi se interpretează
astfel:
- circumferinţa efectivă, într-o secţiune normală oarecare a suprafeţei cilindrice sau conice,
trebuie să fie cuprinsă între două cercuri concentrice cu o diferenţă a razelor de 0,03 mm
(Fig. 6 -124 Fig. 6 -125),
- circumferinţa efectivă, într-o secţiune normală oarecare a suprafeţei conice, trebuie să fie
cuprinsă între două cercuri concentrice cu o diferenţă a razelor de 0,1 mm (Fig. 6 -124
Fig. 6 -125).

59
Rev. 0 Page
 Fig. 6-124 Fig. 6-125

6.5.4. Toleranţa la cilindricitate

Zona de toleranţă este limitată de doi cilindrii coaxiali cu o diferenţă a

razelor egală cu t (Fig. 6 -126).

Fig. 6-126

Se reprezintă pe desen ca in(Fig. 6 -127) şi se interpretează astfel:

- suprafaţa cilindrică efectiva trebuie să fie cuprinsă între doi cilindrii

coaxiali cu o diferenţă a razelor de 0,1 mm.

Fig. 6-127

6.5.5. Toleranţa la forma dată a profilului unei linii

Zona de referinţă este limitată de două linii înfăşurătoare ale cercurilor

de diametru t, ale căror centre sunt situate pe o linie cu o formă
geometrică teoretic exactă (Fig. 6 -128).

Fig. 6-128

Se reprezintă pe desen ca in figura (Fig. 6 -129) şi se interpretează astfel:

- în fiecare secţiune paralelă cu planul de proiecţie înm care

indicaţia este dată, linia efectivă trebuie să fie cuprinsă între
două linii echidistante înfăşurătoare ale cercului de diametru
0,04, ale căror centre sunt situate pe o linie cu formă
geometric exactă.

Fig. 6-129

6.5.6. Toleranţa la forma dată a profilului unei suprafeţe

Zona de toleranţă este limitată de două suprafeţe înfăşurătoare

ale înfăşurătoare ale sferelor de diametru t, ale căror centre sunt
situate pe o suprafaţă cu o formă geometrică teoretic exactă (Fig. 6
-130)

Fig. 6-130

Se reprezintă pe desen ca în (Fig. 6 -131) şi are următoarea interpretare:

60
Rev. 0 Page
 - suprafaţa efectivă trebuie să fie cuprinsă între două
suprafeţe înfăşurătoare echidistante descrise prin sferele de
diametru 0,02, ale căror centre sunt situate pe o linie cu
formă geometric exactă.

Fig. 6-131

6.5.7. Toleranţa la paralelism

Zona de toleranţă este limitată de două plane paralele distanţate cu

t (Fig. 6 -132).

Fig. 6-132

Se reprezintă pe desen ca în Fig. 6 -133 şi are următoarea semnificaţie:

- linia mediană efectivă trebuie să fie cuprinsă între două plane paralele distanţate la 0,01,
mm şi paralele cu planul de referinţă B.

Fig. 6-133

6.5.8. Toleranţa la perpendicularitate

Zona de toleranţă este limitată de două plane paralele distanţate cu t şi

perpendiculare pe baza de referinţă A (Fig. 6 -134).

Fig. 6-134
Se reprezintă pe desen ca în Fig. 6 -135 şi are următoarea interpretare:
- linia mediană efectivă a cilindrului trebuie să fie cuprinsă într-o zonă de toleranţă cilindrică
cu diametrul 0,01 şi perpendiculară pe planul de referinţă A (Fig. 6 -135-a),
- suprafaţa efectivă trebuie să fie cuprinsă într două plane paralele distanţate cu 0,08 mm şi
perpendiculare pe axa de referinţă A (Fig. 6 -135-b),
- suprafaţa efectivă trebuie să fie cuprinsă între două plane paralele distanţate cu 0,08 şi
perpendiculare pe planul de referinţă A (Fig. 6 -135-c).

a) b) c)

61
Rev. 0 Page
 Fig. 6-135

6.5.9. Toleranţa la înclinare

Zona de toleranţă este limitată de două plane paralele

distanţate cu t şi înclinate cu unghiul indicat în raport cu baza de
referinţă (Fig. 6 -136).

Fig. 6-136
Se reprezintă pe desen ca în Fig. 6 -135 şi are următoarea
interpretare:
- linia mediană efectivă a cilindrului trebuie să fie cuprinsă
între două plane paralele distanţate cu 0,08 şi înclinate cu un
unghi teoretic exact de 600 în raport cu axa de referinţă A
(Fig. 6 -137).

Fig. 6-137

6.5.10. Toleranţa la poziţia nominală

A. Poziţia nominală a unui punct

Zona de toleranţă este limitată de o sferă de diametru t, atunci când valoarea

zonei de toleranţă este precedată de simbolul S. Poziţia centrului zonei de
toleranţă sferice este determinată în raport de bazele de referinţă prin intermediul
dimensiunilor teoretic exacte (Fig. 6 -138).

Fig. 6-138
Pentru acest caz, centrul efectiv al sferei trebuie să fie cuprins într-o zonă sferică cu diametrul
de 0,3 mm, al cărui centru coincide cu poziţia teoretic exactă a sferei în raport cu planele de
referinţă A şi B şi cu planul median de referinţă C (Fig. 6 -139).

S0,3, A B C
3

A
B

Fig. 6-139

B. Poziţia nominală a unei linii

Zona de toleranţă este limitată de:

- două plane paralele distanţate cu t şi dispuse în mod simetric în raport cu dreapta centrală.
Poziţia dreptei centrale în raport cu planele de referinţă A şi B este determinată prin
dimensiuni teoretic exacte. Toleranţa nu este prescrisă decât într-o singură direcţie (Fig. 6
-140-a),
62
Rev. 0 Page
 - două perechi de plane paralele distanţate cu t 1, respectiv t2, dispuse simetric în raport cu
poziţia teoretic exactă. În acest caz, toleranţa este prescrisă pe două direcţii în raport cu
planele de referinţă (Fig. 6 -140-b),

- un cilindru cu diametru t, atunci când valoarea toleranţei este precedată de simbolul .

Poziţia axei cilindrului de toleranţă în raport cu planele de referinţă este determinată de
dimensiuni teoretic exacte (Fig. 6 -140-c).

a) b) C)

Fig. 6-140

Reprezentarea pe desen este cea din Fig. 6 -141, care se interpretează:

- fiecare linie trasată trebuie să fie cuprinsă între două plane paralele depărtate cu 0,05,
dispuse simetric faţă de poziţia teoretic exactă a liniei considerate, în raport cu suprafaţa A
(planul de referinţă) (Fig. 6 -141-a),

- axa fiecăruia din cele 8 găuri trebuie să fie cuprinsă între două plane verticale paralele,
situate la o distanţă de 0,05, şi două plane paralele orizontale dispuse la distanţa de 0,2,
simetric faţă de poziţia teoretic exactă (Fig. 6 -141-b),

- axa găurii trebuie să fie cuprinsă într-un cilindru cu diametrul de 0,08 având axa identică cu
axa teoretic exactă în raport cu planele de referinţă A şi B (Fig. 6 -141-c),

- axa fiecăreia din cele 8 găuri este cuprinsă într-un cilindru cu diametrul de 0,1 a cărui axă
este în poziţia teoretic exactă (Fig. 6 -141-d).

a) b)
c) d)

Fig. 6-141

C. Poziţia mediană a unei suprafeţe sau a unui plan median

Zona de toleranţă este limitată de două plane paralele situate la distanţa t şi

dispuse în mod simetric faţă de poziţia teoretic exactă, determinată prin
dimensiuni teoretic exacte în raport cu bazele de referinţă (Fig. 6 -142)

Fig. 6-142

Reprezentarea pe desen este cea din Fig. 6 -143 şi se interpretează astfel:

63
Rev. 0 Page
 - suprafaţa înclinată (efectivă) trebuie să fie cuprinsă între două plane paralele aflate la
distanţa de 0,05, dispuse simetric în faţă de poziţia teoretic exactă a suprafeţei în raport cu
planul de referinţă A şi axa de referinţă B.

Fig. 6-143

6.5.11. Toleranţa la concentricitate şi coaxialitate

A. Toleranţa la concentricitate a unui punct

Zona de toleranţă este limitată de un cerc de diametru t, al cărui centru
coincide cu punctul de referinţă (Fig. 6 -144). Valoarea toleranţei trebuie să fie
precedată de simbolul .

Fig. 6-144
Reprezentarea pe desen este cea din Fig. 6 -145. iar
interpretarea este:
- centrul efectiv al cercului exterior trebuie să fie cuprins într-
un cerc cu diametrul de 0,01, concentric in secşuinea
normală cu centrul cercului interior (Fig. 6 -145).

Fig. 6-145

B. Toleranţa la coaxialitate a unei axe

Zona de toleranţă este limitată de un cilindru cu diametrul t, a cărui axă
coincide cu baza de referinţă (Fig. 6 -146). Valoarea toleranţei trebuie să
fie precedată de simbolul .

Fig. 6-146
Se reprezintă pe desen ca in Fig. 6 -147 şi se interpretează astfel:
- linia mediană efectivă (axa) a cilindrului tolerat trebuie să fie
cuprinsă într-o zonă cilindrică cu diametrul de 0,08, care are ca axă
dreapta de referinţă comună A-B.

Fig. 6-147

6.5.12. Toleranţa la simetrie a unui plan median

Zona de toleranţă este limitată de două plane paralele distanţate

cu t şi dispuse în mod simetric faţă de planul median corespunzător
bazei de referinţă (Fig. 6 -148).

Fig. 6-148

Se reprezintă pe desen ca în Fig. 6 -149 şi are următoarele interpretări:

64
Rev. 0 Page
 - suprafaţa efectivă mediană trebuie să fie cuprinsă între două plane paralele distanţate cu
0,08 şi dispuse în mod simetric în raport cu planul median de referinţă A (Fig. 6 -149-a),

- suprafaţa efectivă mediană trebuie să fie cuprinsă între două plane paralele distanţate cu
0,08 şi dispuse în mod simetric în raport cu planul de referinţă comun A-B (Fig. 6 -149-b).

a) b)

Fig. 6-149

6.5.13. Toleranţa la bătaia circulară

A. Bătaia circulară radială

Zona de toleranţă, în oricare secţiune perpendiculară pe axa de

referinţă, este limitată de două cercuri concentrice, care au diferenţa
razelor egală cu t, iar cetrele acestor cercuri coincid cu baza de referinţă
(Fig. 6 -150).

Bătaia se aplică, de cele mai multe ori, elementelor complete, dar

poate fi aplicată şi pe o potţiune restrânsă a elementului (Fig. 6 -151).

Fig. 6-150

Reprezentarea pe desen este dată în Fig. 6 -151 şi se interpretează astfel:

- circumferinţa efectivă, în oricare secţiune dreaptă, perpendiculară pe dreapta de referinţă

comună A-B, trebuie să fie cuprinsă între două cercuri coplanare concentrice şi care au
diferenţa razelor egală cu 0,1 (Fig. 6 -151-a),

- circumferinţa efectivă, în oricare secţiune dreaptă, perpendiculară pe axa de referinţă A,

trebuie să fie cuprinsă între două cercuri coplanare concentrice şi care au diferenţa razelor
egală cu 0,2 (Fig. 6 -151-b, c).

a) b) c)

Fig. 6-151

B. Bătaia circulară axială

Zona de toleranţă este limitată, pentru fiecare secţiune cilindrică, de

două cercuri distanţate cu t, a căror axă coincide cu cu baza de referinţă
(Fig. 6 -152).

65
Rev. 0 Page
 Fig. 6-152

Se reprezintă pe desen ca în Fig. 6 -153 şi se interpretează astfel:

- bătaia axială nu trebuie să fie mai mare de 0,1, în orice poziţie de

măsurare, în cadrul unei rotaţii complete după axa de referinţă D.

Fig. 6-153

C. Bătaia circulară în orice direcţie

Zona de toleranţă, pentru fiecare secţiune conică, este

limitată de două cercuri distanţate cu t, ale căror centre coincid cu
baza de referinţă (Fig. 6 -154).

Fig. 6-154

Reprezentare pe desen este cea din Fig. 6 -155 şi se interpretează astfel:

- bătaia în direcţie indicată de săgeată nu trebuie să fie mai mare de 0,1, în orice secţiune de
măsurare, în timpul unei rotaţii complete în jurul axei de referinţă C (Fig. 6 -155-a),

- bătaia într-o diracţie perpendiculară pe tangenta la o suprafaţă curbă nu trebuie să fie mai
mare de 0,1 în orice secţiune de măsurare, în timpul unei rotaţii complete în jurul axei de
referinţă C (Fig. 6 -155-b).

a) b)

Fig. 6-155

D. Bătaia circulară într-o direcţie specificată

Zona de toleranţă pentru fiecare secţiune conică are un

unghi egal cu unghiul specificat, este limitată de două cercuri
ale căror centre coincid cu cel al bazei de referinţă şi sunt
distsanţate cu t (Fig. 6 -156).

Fig. 6-156

Se reprezintă pe desen ca în Fig. 6 -157 şi are următoarea

interpretare:

- bătaia în direcţia specificată nu trebuie să fie mai mare de 0,1 în

orice secţiune de măsurare , în cursul unei rotaţii complete în
jurul axei C.
66
Rev. 0 Page
 Fig. 6-157

6.5.14. Toleranţa la bătaia totală

A. Bătaia totală radială

Zona de toleranţă este limitată de doi cilindrii coaxiali ale căror axe
coincid cu baza de referinţă şi au diferenţa de rază egală cu t (

Fig. 6-158

Se reprezintă pe desen ca în Fig. 6 -159 şi are următoarea

interpretare:

- bătaia radială totală nu trebuie să fie mai mare de 0,1 în orice

punct al suprafeţei specificate, în cursul unei rotaţii complete în
jurul axei de referinţă A-B, în orice secţiune axială a suprafeţei
specificate.
Fig. 6-159

B. Bătaia totală axială

Zona de toleranţă este limitată de două plane paralele distanţate cu t şi

perpendiculare pe baza de referinţă (Fig. 6 -160).

Fig. 6-160

Se reprezintă pe desen ca în Fig. 6 -161 şi se interpretează astfel:

- bătaia axială totală nu trebuie să fie mai mare de 0,1 în orice

punct al suprafeţei specificate, în cursul unei rotaţii complete în
jurul axei de referinţă D, în orice secţiune radială a suprafeţei
specificate.

Fig. 6-161

67
Rev. 0 Page
 7. REZOLVAREA LANŢURILOR DE DIMENSIUNI
7.1. GENERALITĂŢI
În construcţia de maşini, dimensiunile liniare şi unghiulare determină mărimea, forma şi poziţia
relativă a suprafeţelor, atât în cazul unor piese, cât şi într-un ansamblu. Între diferitele dimensiuni
ale unei piese sau ansamblu există anumite legături, directe şi indirecte, cu caracter funcţional şi
tehnologic.

Prin lanţ de dimensiuni se înţelege un ansamblu (şir) de dimensiuni liniare şi/sau unghiulare
care leagă între ele elementele unei piese sau ansamblu şi formează un contur închis.

Un lanţ de dimensiuni este format din dimensiunile primare, care se realizează direct în
procesul tehnologic (la valorile prescrise pe desenele de execuţie) şi din dimensiunea de
închidere, care rezultă indirect (automat la prelucrarea sau asamblarea pieselor). Aceasta din
urmă nu se trece pe desenul de execuţie.

În cazul lanţurilor de dimensiuni reprezentate schematic este indicată şi dimensiunea de

închidere R.

Un lanţ de dimensiuni poate avea minim trei dimensiuni: două primere şi una rezultantă.
Ajustajele asamblărilor cilindrice pot fi considerate lanţuri cu trei dimensiuni: diametrul alezajului şi
arborelui fiind dimensiunile primare, iar jocul sau strângerea fiind dimensiunea rezultantă.

Câteva exemple de lanţuri de dimensiuni sunt date în Fig. 7 -162 şi Fig. 7 -163.

a) b) c)

d)

e)

Fig. 7-162

68
Rev. 0 Page
 a) b) c)

d) e)

Fig. 7-163

Clasificarea lanţurilor de dimensiuni:

1) După apartenenţa la piesă sau ansamblu:

a) lanţuri de dimensiuni ale pieselor;

b) lanţuri de dimensiuni de asamblare

2) După felul dimensiunilor:

a) liniare;

b) unghiulare;

c) mixte.

3) După poziţia în spaţiu:

a) plane

- cu dimensiuni liniare paralele;

- cu dimensiuni liniare neparalele;

b) spaţiale.

4) După complexitate:

a) simple;

69
Rev. 0 Page
 b) complexe:

- în serie, cu bază de cotare diferită;

- în paralel, cu bază de cotare unică;

- mixte.

5) Dup rolul funcţional:

a) funcţionale;

b) tehnologice.

În cotarea fucţională (întocmită de proiectantul constructiv) dimensiunile sunt, cel mai adesea,
aşezate în serie, astfel încât să corespundă rolului funcţional al piesei, fără a se ţine seama de
complicaţiile tehnologice legate de existenţa bazelor de cotare diferite pentru fiecare dimensiune.
În cotarea tehnologică, prin care se urmăreşte realizarea cât mai uşoară şi ieftină a dimensiunilor,
se aplică principiul numărului minim de baze de cotare şi se încearcă, pe cât posibil, ca bazele de
cotare tehnologice să coincidă cu cele funcţionale.

În teoria şi practica lanţurilor de dimensiuni se deosebesc două probleme principale:

a) problema directă, prin care cunoscându-se valorile nominale, toleranţele şi abatreile

limită ale dimensiunilor primare se cere determinarea valorii nominale, toleranţei şi
abaterilor limită ale dimensiunii rezultante;

b) problema inversă, prin care cunoscându-se valoarea nominală, toleranţa şi abaterile

limită ale dimensiunii rezultante şi valorile nominale ale dimensiunilor primare se cere
determinarea toleranţelor şi abaterilor limită ale acestora.

Pentru rezolvarea lanţurilor de dimensiuni se utilizează mai multe metode: de maxim şi minim,
algebrică, probabilistică, a toleranţei medii, a determinării preciziei lanţului, a sortării pe grupe de
dimensiuni, a reglării, a ajustării.

În cadrul acestui curs nu se prezintă toate metodele, având în vedere faptul că unele dintre
acestea sunt specifice activităţilor de proiectare (constructivă sau tehnologică). Sunt prezentate
doar acele metode mai des utilizate în practica industrială.

7.2. REZOLVAREA LANŢURILOR DE DIMENSIUNI PRIN METODA DE

MAXIM ŞI MINIM
Pentru aplicarea acestei metode este necesar ca dimensiunile primare ale lanţului de
dimensiuni să fie realizate strict între limitele prescrise, astfel încât, fără nici o sortare, ajustare sau
reglare să se obţină piese şi ansambluri corespunzătoare.

Înainte de efectuarea calculelor, trebuie să se stabilească influenţa fiecărei dimensiuni primare

asupra celei rezultante, din acest punct de vedere dimensiunile primare fiind fie măritoare, când
prin mărirea lor individuală provoacă mărirea dimensiunii rezultante, fie reducătoare, când prin
mărire produc micşorarea acesteia.

Metoda are la bază ecuaţia lanţului de dimensiuni prin care elementul de închidere reprezintă
suma algebrică a elementelor componente. Elementele fiind prevăzute cu abateri, conţin mai
multe tipuri de dimensiuni (nominale, limită). Ca urmare, ele sunt considerate ca sume sau
70
Rev. 0 Page
diferenţe neefectuate şi semnul minus din faţa unui element conduce la schimbarea semnelor
mărimilor elementului şi, în plus, trebuie să se inverseze abaterile. Această inversare se face
deoarece valoarea maximă a elementului rezultant se obţine atunci când se scade dimensiunea
minimă, respectiv abaterea inferioară şi invers, se obţine valoarea minimă a elementului rezultant
când se scade valoarea maximă a elementelor negative, respectiv abaterea superioară.

Exemplu: Considerând lanţul de dimensiuni din Fig. 7 -164,

Fig. 7-164

se observă că B1, B2, B3 sunt dimensiuni măritoare, iar B4 şi B5 sunt dimensiuni reducătoare.

Deoarece:

B1  B 2  B 3  B 4  B 5  R B , ( 7-0)

rezultă:

R B   B1  B 2  B 3    B 4  B 5  .( 7-0)

Deci, dimensiunea nominală R B a unui element rezultant este egală cu diferenţa dintre suma
dimensiunilor nominale a elementelor măritoare şi suma dimensiunilor nominale a elementelor
reducătoare.

Toleranţa algebrică a elementului rezultant este:

Ta R  R B max  R B min   R B  AsR    R B  Ai R   As R  Ai R . ( 7-0)

Toleranţa algebrică a elementului rezultant este egală cu suma toleranţelor elementelor

primare, deci elementul rezultant este elementul cel mai puţin precis dintr-un lanţ de dimensiuni.
Ca urmare, se recomandă ca lanţul de dimensiuni să aibă un număr cât mai mic de elemente
primare pentru ca dimensiunea rezultantă să nu aibă o toleranţă excesiv de mare (mai ales dacă
are un rol important).

Observaţie: Nu există lanţ de dimensiuni cu toate dimensiunile primare reducătoare (au cel
puţin o dimensiune măritoare).

Un exemplu de rezolvare a unui lanţ de dimensiuni, folosind metoda de maxim şi minim este
cel din Fig. 7 -165.

71
Rev. 0 Page
 Fig. 7-165

R  20  30  30  20  40  45  15  mm ,

R max  20,2  29,9  30,1  20,1  39,8  44,9  100,3  84,7  15,6  mm ,

R min  20,1  29,8  29,9  19,7  39,9  45,1  99,5  85,1  14,5  mm ,

As R  R max  R  15,6  15  0,6  mm ,

Ai R  R min  R  14,5  15  0,5  mm ,

TR  R max  R min 15,6  14,5  1,1  mm ,

TR  As R  Ai R  0,6    0,5  1,1  mm ,

6
TR  T j  0,1  0,1  0,2  0,4  0,1  0,2  1,1  mm .
j 1

Elementul rezultant are forma: R Ai RR

As
 15 00,,65 .

7.3. REZOLVAREA LANŢURILOR DE DIMENSIUNI PRIN METODA

SORTĂRII PE GRUPE DE DIMENSIUNI
Această metodă este cunoscută şi sub denumirea de matoda asamblării selective.

Prin această metodă se înlătură inconvenientele altor metode, întrucât se lucrează cu toleranţe
economice, din acest motiv metoda fiind recomandată atunci când toleranţa dimensiunii rezultante
este mică sau foarte mică, astfel încât toleranţele elementelor primare sunt extrem de mici sau
imposibil de realizat.

Metoda se foloseşte pe scară largă nu numai la asamblarea pieselor cilindrice, dar şi pentru
piese mai complicate. Uneori, asamblarea selectivă capătă o utilizare exclusivă, fiind singura
metodă raţională din punct de vedere economic pentru mărirea preciziei asamblării (fabricaţia
rulmenţilor, elemente de pompă de injecţie, arborii principali ai maşinilor-unelte etc.).

Pentru prezentarea metodei se consideră un ajustaj cu joc, în care caz diamtrul alezajului şi
arborelui sunt dimensiuni primare, iar jocul dimensiunea rezultantă (Fig. 7 -166).

72
Rev. 0 Page
 Fig. 7-166

Câmpurile de toleranţe s-au aşezat astfel încât dimensiunile din grupele 1 de sortare, prin
asamblare, să conducă la ajustajul prescris (Fig. 7-5-a). În această situaţie trebuie să se verifice
dacă prin asamblarea pieselor din grupe corespunzătoare se obţin ajustaje prescrise. Pentru
aceasta se consideră ajustajele din clasa de sortare k la care se calculează jocul mediu:

( 7-0)

Analizând relaţia de mai sus), rezultă:

- dacă TD = Td = T, rezultă că Jmed k = Jmed 1, respectiv Jmax k = Jmax 1 şi Jmin k = Jmin 1. În

această situaţie, pentru toate clasele de sortare, ajustajele corespund cu ajustajul
prescris;
- dacă TD Td, caracterul ajustajelor variază cu numărul de ordine al clasei de sortare.
Când TD > Td, jocurile cresc treptat, iar când TD < Td scad treptat.

73
Rev. 0 Page
 Observaţii:

- calitatea asamblării este influenţată de toleranţa T şi nu de T’ = n×T. Ca urmare,

toleranţele de la forma geometrică, rugozitatea suprafeţelor, se vor stabili în raport cu
toleranţa prescrisă T;
- numărul grupelor de sortare nu poate fi oricât de mare. Trebuie să se considere un
număr n0 minim care să conducă la o toleranţă economică T’;
- metoda se aplică la lanţuri de dimensiuni cu puţne elemente;
- pentru a asigura acelaşi număr de piese în clase de sortare de acelaşi ordin (să nu
rămână piese fără conjugate), se impune identitatea curbelor de repartiţie pentru toate
elementele.

7.4. REZOLVAREA LANŢURILOR DE DIMENSIUNI PRIN METODA

REGLĂRII
Prin aplicarea acestei metode dimensiunile primare ale lanţului se execută cu precizii
convenabile din punct de vedere tehnologic, iar dimensiunea rezultantă se obţine în limitele
prescrise prin modificarea, fără prelucrare, a mărimii unui element numit compensator.

Reglarea se poate efectua în două variante:

a) cu compensator fix, Fig. 7 -167 Fig. 7 -168,

b) cu compensator mobil, Fig. 7 -167 Fig. 7 -168.

Fig. 7-167 Fig. 7-168

În primul caz, funcţia de compensator fix poate fi îndeplinită fie de piese speciale, fie de piese
ale ansamblului, având dimensiunile în trepte (bucşe, şaibe, garnituri, etc.).

În Fig. 7 -167 Fig. 7 -168 cu ajutorul inelului compensator dimensiunea rezultantă RB

este adusă la o valoare efectivă cuprinsă între limitele prescrise. Reglarea cu ajutorul
compensatoarelor fixe se aplică, de obicei, în producţia individuală şi de serie mică, fiind mai puţin
precisă şi necesitând un volum relativ mare de muncă (montări şi demontări repetate în vederea
obţinerii dimensiunii de închidere între limitele prescrise).

Utilizarea compensatoarelor mobile este mai comodă şi permite realizarea oricărui grad de
precizie a elementului de închidere. Ea conduce însă la complicarea construcţiei prin introducerea
unor elemente suplimentare.
74
Rev. 0 Page
 În Fig. 7 -167 Fig. 7 -168 dimensiunea A2 poate fi modificată prin deplasarea axială a
bucşei 1 în limitele toleranţei de compensare, după care se face blocarea cu şurubul 2. În acest fel
dimensiunea rezultantă RA se obţine în limitele prescrise. Reglarea cu compensator mobil poate fi
aplicată la lanţuri de dimensiuni cu multe elemente sau de precizie ridicată sau la lanţuri de
dimensiuni la care precizia variază în timp datorită uzurii, vibraţiilor, etc., atât în producţia
individuală şi de serie mică, cât şi în producţia de serie mare şi de masă.

7.5. REZOLVAREA LANŢURILOR DE DIMENSIUNI PRIN METODA

AJUSTĂRII
La rezolvarea lanţurilor de dimensiuni prin această metodă, aducerea dimensiunii rezultante în
limitele prescrise se face prin schimbarea valorii uneia din dimansiunile primare prin prelucrarea
suplimnentară (ajustarea) acesteia. Dimensiunile primare ale lanţului se realizează cu precizii
convenabile din punct de vedere tehnologic.

În Figura 7-8 este prezentat un subansamblu în care brida 1 are rolul de a împiedica ridicarea
saniei 2 la deplasarea acesteia pe ghidajul 3. Dacă dimensiunea rezultantă R B nu este cuprinsă
între valorile prescrise, se pot ivi următoarele două situaţii, rezolvabile prin ajustarea elementului
primar stabilit:

a) jocul dintre brida 1 şi sania 2 este mai mic decât R B min, caz în care trebuie rectificată
suplimentar suprafaţa M pentru micşorarea dimensiunii primare reducătoare B4;

b) jocul dintre brida 1 şi sania 2 este mai mare decât R B max, caz în care trebuie rectificată
suplimentar suprafaţa N pentru micşorarea dimensiunii primare măritoare B2.

Principalul avantaj al metodei îl constituie posibilitatea realizării, la precizia cerută, a

dimensiunii de închidere în condiţii economice convenabile.

Fig. 7-169

Dezavantajul constă în faptul că metoda necesită executarea unor prelucrări suplimentare, o

înaltă calificare, fapt care exclude interschimbabilitatea în producţie. Domeniul de utilizare
economică a metodei se limitează la producţia individuală şi de serie mică.

75
Rev. 0 Page
 8. PRINCIPIUL MAXIMULUI DE MATERIAL

8.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Principiul maximului de material se referă la metodele de prescriere a preciziei geometrice a
pieselor prin toleranţe dependente.

Se consideră un element al unei piese la maximum de material dacă dimensiunea lui coincide
cu cea minimă, la piesele de tip alezaj, respectiv cu cea maximă, la piesele de tip arbore.

În proeiectarea unei asamblări se poate considera de la început în calcul cazul extrem, când
piesele care intervin în asamblare sunt la dimensiuni corespunzătoare maximului de material. În
acest mod, chiar la maximim de material, piesele conjugate pot fi introduse unele în altele. Dacă
se consideră calaltă extremă, când alezajul a fost executat la un diametru maxim, iar arborele la
un diamteru minim (la minimum de material), se observă că asamblarea este posibilă chiar şi în
prezenţa unor abateri de formă.

Se poate spune că a avut loc un transfer de toleranţă de la diametrul alezajului (arborelui) la

abaterea de formă a alezajului (arborelui). Acolo unde transferul este permis, fapt hotărât de
proiectant, se spune că avem de-a face cu o teleranţă dependentă, notată M cu .

Acest simbol arată că toleranţa de formă a fost aleasă pentru cazul extrem în care elementele
care intervin au fost executate la maximum de material. Dacă dimensiunile reale ale pieselor
conjugate se îndepărtează de condiţia de maximum, atunci se admite o depăşire a toleranţei de
formă şi/sau poziţie, fără a periclita posibilitatea asamblării.

În general, principiul maximului de material se aplică la toleranţele de poziţie, la anumite

toteranţe de formă şi la toleranţele dimensionale care stabilesc poziţiia elementelor (distanţa dintre
axe), dar nu la distanţa dintre axele angrenejelor sau a unor elemente asemănătoare.

8.2. EXEMPLE DE UTILIZARE A PRINCIPIULUI MAXIMULUI DE

MATERIAL
Exemplul 1: Se dă un arbore cu toleranţa permisă la rectilinitate de 0,03 (Fig. 8 -1).

Fig. 8-1

Simbolul M arată că se poate aplica principiul maximului de material, adică toleranţa de formă
poate creşte în funcţie de diametrul real conform Tabelul 8 -10.

Exemplul 2: În Fig. 8 -2 toleranţa permisă la rectilinitate este zero, pentru cazul când arborele
este la maximum de material şi are valorile conform Tabelul 8 -10 când dimensiunea nu este
maximă.

76
Rev. 0 Page
 Fig. 8-2

Tabelul 8-10

Exemplul 1 Exemplul 2
Dimensiunea efectivă TF Dimensiunea efectivă TF
16,00 0,03 16,00 0
15,99 0,04 15,99 0,01
15,98 0,05 15,98 0,02

Exemplul 3: Se consideră cazul distanţei dintre două alezaje. În mod obişnuit, cotarea se face
ca în Fig. 8 -3-a, caz în care toleranţa la distanţa dintre găuri este de 0,2 mm.

T=30,1-29,9=0,2

a) b)

Fig. 8-3

Dacă se admite aplicarea principiului maximului de material, cotarea se face ca în Fig. 8 -3-b.
În acest caz, toleranţa de poziţie, dacă alezajele sunt la maximum de material, este tot de 0,2 mm,
iar dacă alezajele sunt la minimum de material (Φ5,2) este de 0,6 mm:

T=2x0,1+2x0,2=0,6

Exemplu 4: Se consideră cazul unui alezaj care trebuie să îndeplinească condiţia de

perpendicularitate, Fig. 8 -4.

Fig. 8-4
77
Rev. 0 Page
 Dacă alezajul este executat la maximum de material, (Φ10) atunci axa acestuia poate fi
cuprinsă în interiorul unui câmp de toleranţă cilindric cu Φ0,04, Fig. 8 -5-a.

a) b)

Fig. 8-5

Dacă alezajul este la minimum de material, (Φ10,02) atunci axa acestuia trebuie să fie
cuprinsă într-un câmp de toleranţă cilindric cu Φ0,06, Fig. 8 -5-b:

Exemplul 5: Un exemplu de concentricaitate dependentă este prezentat Fig. 8 -6.

Fig. 8-6

Dacă ambele tronsoane sunt executate la maximum de material, toleranţa este egală cu 0,1
mm.

Dacă un tronson este executat la maximum de material, iar celălalt la minimum de material:

T=0,1+0,1=0,2

Dacă ambele tronsoane sunt executate la minimum de material:

T=0,1+0,1+0,1=0,3

În general, prin aplicarea principiului maximului de material este posibilă mărirea unor
toleranţe, fapt care conduce la ieftinirea execuţiei.

78
Rev. 0 Page
 9. EXECUTAREA DESENELOR TEHNICE
9.1. EXECUTAREA SCHIŢEI
Schiţa este desenul executat cu mâna liberă în limita aproximaţiei vizuale, păstrând proporţia
între dimensiunile liniare ale elementelor geometrice.

Pentru executarea schiţei se parcurg urmatoarele etape:

I. Studiul preliminar al piesei cu fazele:

- identificarea piesei: stabilirea rolului funcţional în ansamblul din care face parte, a poziţiei
de funcţionare, modului de asamblare şi a denumirii ei;

- studiul tehnologic, în care se stabileşte materialul din care este făcută piesa, procedeele
tehnologice de obţinere a ei (turnare, forjare, prelucrări prin aşchiere, etc.), precum şi
calitatea suprafeţelor (rugozitatea);

- analiza formelor geometrice ale piesei, în care se stabilesc: forma geometrică principală,
formele auxiliare, forma funcţională a piesei (rezultată din completarea formei principale),
forma constructiv-tehnologică (obţinută în urma corecturilor aduse formei funcţionale pe
baza procesului tehnologic);

- stabilirea poziţiei de reprezentare (în poziţia de funcţionare sau în poziţia de prelucrare),

astfel încât în proiecţia principală să apară cât mai multe detalii de forma şi poziţie;

- stabilirea numărului necesar de proiecţii şi a naturii lor (vederi, secţiuni) funcţie de

complexitatea piesei;

II. Execuţia grafică a schitei cu următoarele faze:

- alegerea formatului: trasarea elementelor formatului, trasarea dreptunghiurilor minime de

încadrare a proiecţiilor, cu linie continuă subţire, la distanţele x şi y de chenar şi între
proiecţii;

- trasarea axelor de simetrie ale formelor geometrice simple ce compun piesa, cu linie
punct subţire, în toate proiecţiile, depăşind conturul proiecţiilor cu 2-3 mm;

- trasarea conturului exterior, cu linie continuă subţire, concomitent în toate proiecţiile

respectând corespondenţa între proiecţii a elementelor din care este alcatuită piesa;

- stabilirea traseelor de secţionare şi trasarea conturului interior, cu linie continuă subţire;

- haşurarea suprafeţelor rezultate prin secţionare;

- trasarea filetelor, racordărilor, muchiilor fictive, reale, etc.;

- cotarea schiţei (măsurarea dimensiunilor pe piesă, înscrierea cotelor pe desen); se vor

trasa, mai întâi, cotele de poziţie şi de gabarit şi, apoi, cele care definesc forma corpurilor
geometrice simple;

- înscrierea stării suprafeţelor, a toleranţelor la dimensiuni, a toleranţelor de formă şi

poziţie, a condiţiilor tehnice, etc.;

79
Rev. 0 Page
 - îngroşarea conturului şi a muchiilor vizibile;

- ştergerea dreptunghiurilor de încadrare;

- completarea indicatorului şi verificarea desenului obţinut.

9.2. EXECUTAREA DESENULUI LA SCARĂ

Desenul la scară este desenul executat după schită, la o anumită scară, cu ajutorul
instrumentelor de desenat sau cu ajutorul computerului folosind un soft specializat în acest scop
(ex. AUTOCAD).

Scara de reprezentare este raportul între dimensiunile măsurate pe desen şi cele reale,
corespunzătoare aceluiaşi element.

Pentru executarea desenului la scară, se parcurg următoarele etape:

- alegerea scării de reprezentare în funcţie de mărimea şi complexitatea piesei, conform.

- alegerea formatului de desen în funcţie de: scara aleasă, numărul de proieţtii,

dimensiunile de gabarit ale piesei, etc.;

- executarea propriu-zisă a desenului la scară parcurgând, în principiu, aceleaşi faze ca

la executarea schiţei.

La executarea desenului la scară cu ajutorul computerului, ordinea de parcurgere a etapelor şi

fazelor prezentate anterior nu mai este aşa de strictă, deoarece există posibilitatea corectării sau
completării în orice moment a oricărei faze. Mai mult, unele faze sunt eliminate nemaifiind
necesare.

9.3. DESENUL DE ANSAMBLU

Desenul de ansamblu este reprezentarea grafică a unui complex de elemente (piese) legate
organic şi funcţional între ele, alcătuind un dispozitiv, o instalaţie, maşină.

Reprezentarea separată a unui grup de piese, legate funcţional între ele, dintr-un ansamblu
mai complex, poartă denumirea de desen de subansamblu.

Din desenul de ansamblu trebuie să rezulte urmatăarele informaţii:

- forma şi poziţia elementelor componente (piese, subansambluri);

- modul de funcţionare;

- modul de asamblare (montare);

- dimensiunile de montare şi functionare;

- modul de legare cu ansamblurile învecinate, etc.

La întocmirea documentaţiei pentru un ansamblu existent (desen de releveu), se parcurg,

succesiv, următoarele etape:

- întocmirea schiţelor pentru elementele componente;

- întocmirea desenelor la scară pentru elementele componente;

- executarea schiţei pentru ansamblu;

80
Rev. 0 Page
 - executarea desenului la scară pentru ansamblu.

La întocmirea desenului de ansamblu în etapa de proiectare, se parcurg, în general, aceleaşi

etape ca la desenul de releveu, cu excepţia primei etape când desenele pentru componente se
execută direct la scară, fară a mai întocmi schite în prealabil.

9.4. REGULI DE REPREZENTARE

La executarea desenului de ansamblu trebuie să se respecte următoarele reguli:

- Reprezentarea pe desen şi dispunerea proiecţiilor trebuie să corespundă regulilor

prezentate în cap. 2

- Desenele de ansamblu trebuie să cuprindă numărul minim de proiecţii necesare pentru

definirea clară a poziţiei relative a tuturor elementelor componente (piese şi ansambluri
de ordin inferior), pentru poziţionarea acestora şi pentru înscrierea cotelor necesare.

- În proiecţia principală, care de obicei este o secţiune frontală, se va reprezenta

ansamblul în poziţie de funcţionare. În cazul ansamblurilor ce reprezintă organe de
comandă ale fluidelor (robinete cu ac, cu sertar şi cu ventil), acestea se vor reprezenta
în poziţia închis, cu excepţia robinetelor cu cep (conic sau cilindric) care se desenează
în poziţia deschis.

- În secţiune, piesele pline, fără configuraţie interioară, (şuruburi, ştifturi, boţturi, pene,
osii, axe, arbori, etc.) se reprezintă în vedere, chiar dacă suprafaţa de secţionare trece
prin axa lor geometrică. Anumite porţiuni pline ale pieselor (nervuri, aripioare, spiţe,
etc.), aflate în planul de secţionare, se vor reprezenta în vedere (nesecţionate).

- Piuliţele şi şaibele circulare a căror axă este situata în planul de secţionare se

reprezintă în vedere (Fig. 9 -7. poz. 12 şi 13).

- Dacă un plan de secţionare nu conţine anumite elemente (şuruburi, piuliţe, ştifturi,

găuri, etc.) necesare a fi reprezentate pe proiecţia respectivă, acestea se pot considera
rabătute în planul respectiv de secţionare şi se reprezintă cu linie punct subţire (Fig. 9
-7, poz. 4, 5 şi 6);

- Conturul a două piese învecinate se reprezintă:

 printr-o singură linie de contur, comună celor două piese dacă între cele două
piese nu există joc sau există un joc rezultat din abateri la aceeaşi dimensiune
nominală (Fig. 9 -7, între poz. 8 şi 10);

 prin liniile de contur ale celor două piese, dacă între ele există un joc rezultat din
dimensiuni nominale diferite (Fig. 9 -7, între poz. 3 şi poz. 8 şi 10).

81
Rev. 0 Page
 Fig. 9-7

- Dacă este necesar, piesele, care execută deplasări în timpul funcţionării ansamblului
respectiv, pot fi reprezentate, în aceeaşi proiecţie şi în poziţie extremă (Fig. 9 -9,
mânerul de la robinetul cu cep) sau în poziţii intermediare de mişcare. Conturul piesei
în astfel de poziţii sau o porţiune a acestuia se trasează cu linie-două puncte subţire,
fără a haşura suprafeţele respective, chiar dacă reprezentarea acestora este în
secţiune.

- Dacă este necesar, piesele, care fac parte din ansambluri învecinate şi care constituie
elemente de legatură cu ansamblul ce face obiectul desenului, pot fi reprezentate
utilizând o linie-doua puncte subţire.

- Pentru reprezentarea mai clară a unor elemente acoperite, unele piese sau ansambluri
de ordin inferior se pot considera, în mod convenţional, demontate şi îndepartate (Fig.
9 -8, poz. 11, 12, 13), caz în care se va face menţiunea necesară pe desen.

Fig. 9-8

82
Rev. 0 Page
 Fig. 9-9

- Sistemele de etanşare cu presgarnitură (Fig. 9 -7 poz. 10 şi Fig. 9 -9, poz. 10) se

reprezintă cu presgarnitura în poziţie de strângere, introdusă 2-3 mm în cutia de
etanşare. Etanşarea la robinetele cu ventil se face prin intermediul cutiei de etanşare.
Trecerea fluidului pe lângă tijă este împiedicată de garnitura montată în locaşul din
capac (Fig. 9 -7, poz. 9).

9.5. REGULI DE POZITIONARE A COMPONENTELOR

- Fiecare element distinct (piesă sau ansamblu de ordin inferior) al ansamblului
reprezentat în desen este identificat printr-un număr de poziţie distinct, corespunzător
numărului din tabelul de componenţă al desenului respectiv;

- În cazul aplicării sistemului de numerotare codificată a documentului, drept număr de

poziţionare se poate utiliza numărul de cod sau un grup de cifre caracteristice
numărului de cod al piesei sau subansamblului.

- Liniile de indicaţie se trasează înclinat, astfel încât să nu se confunde cu liniile de

contur, liniile de axă, elemente de cotare sau haşuri şi, pe cât posibil, să nu
intersecteze linii de cotă sau linii ajutătoare. Ele nu trebuie sa fie sistematic paralele. Se
admite ca liniile de indicaţie să fie frânte o singură dată.

- Dimensiunile numerelor de poziţie sunt de 1,5…2 ori dimensiunea nominală a scrierii

utilizate pentru cotare. Ele nu se subliniază şi nici nu se încercuiesc.

- Elementele componente se poziţionează pe proiecţia în care apar cel mai clar şi pot fi
identificate mai uşor.

- Pe un desen, fiecare număr de poziţie se înscrie, de regulă, o singură dată, numărul

elementelor identice cu cel poziţionat identificându-se prin tabelul de componenţă,
83
Rev. 0 Page
 respectiv, lista de piese, lista de normalizate sau lista de materiale (coloana în care se
scrie numărul de bucăţi).

- Se admite ca un număr de poziţie să se repete pe desen de atâtea ori cât este strict
necesar pentru identificarea clară a elementelor identice care asamblează piese
diferite.

- Numerele de poziţie se înscriu în afara conturului proiecţiei respective, grupându-se pe

rânduri şi coloane paralele cu laturile formatului de desen.

- Numerele de poziţie se înscriu pe desen în ordinea de succesiune a elementelor

poziţionate alăturat şi invers trigonometric sau în sens trigonometric pentru fiecare
proiecţie în parte, însă numai într-un şingur sens pe acelaşi desen.

- Se admite ca înscrierea numerelor de poziţie să se facă în ordinea aproximativă a

montării, după importanţa pieselor, după nivelul elementelor respective (în primul rând
ansamblurile de ordin inferior, piesele, apoi tipizatele, etc.).

9.6. REGULI DE COTARE

În desenele de ansamblu, de regulă, se trasează următoarele categorii de cote:

- cote de gabarit care dau informaţii despre mărimea ansamblului (lungime, lăţime,
înălţimea) şi, în general, sunt aproximative;

- cote de legatură care se referă la elementele cu care ansamblul respectiv se

asamblează cu piesele sau ansamblurile învecinate;

- cote funcţionale care se referă la anumite dimensiuni importante dintr-un ansamblu

(ex.: secţiunile de trecere a fluidelor prin armături, alezajul şi cursa în cazul cilindrilor
hidraulici şi pneumatici, etc.);

- cote de montaj care sunt necesare în faza de montaj şi care se dau împreună cu
rugozitaţile suprafeţelor respective;

- alte cote necesare pentru operaţiile de asamblare şi montare şi care nu rezultă din
desenele de execuţie ale pieselor componente.

În cazul unor elemente care execută deplasări în timpul funcţionării ansamblului respectiv,
dacă se reprezintă poziţia extremă în misşare, dimensiunea cotată este dimensiunea din poziţia
extremă pe care o ocupă piesa. Alteori se folosesc notaţii pentru poziţiile extreme.

9.7. COMPLETAREA TABELULUI DE COMPONENTA

În final, desenul de ansamblu se completează cu tabelul de componenţă în care se înscriu
informaţii despre elementele componente (piese şi subansambluri de ordin inferior). Forma,
dimensiunile şi amplasarea tabelului de componenţă sunt conform SR ISO 7573:1994. Din tabelul
de componenţă rezultă următoarele informaţii: denumirea, numărul de desen sau standardul
fiecărei componente, materialul şi numărul de bucăţi.

Coloanele din tabelul de componenţă se completează astfel:

- În coloana Poz. se înscriu numerele de poziţie corespunzătoare fiecărui element, în

ordine crescătoare, de jos în sus, începând cu 1;

- În coloana Denumire se înscrie denumirea fiecărui element component la singular,

nearticulat, cât mai scurtă şi, eventual, cu câteva caracteristici funcţionale sau
constructive reprezentative (ex.: “Roată dintată mn=4, z=100”);
84
Rev. 0 Page
 - În coloana Referinta se trece numărul de desen pentru componentele care au desen de
execuţie sau numărul standardului pentru componentele standardizate care sunt fără
desen de execuţie;

- În coloana Material se notează materialul din care este facută piesa aşa cum prevede
standardul materialului respectiv. În cazul subansamblurilor sau al pieselor
standardizate la care materialul este precizat de standardul respectiv, această coloana
nu se completează.

- În coloana Cantitate se trece numărul de bucăţi aferent fiecarui element component.

- În coloana Observatii se înscriu unele informaţii suplimentare, cum ar fi: dimensiunile

semifabricatului, numărul de desen sau codul matriţei sau al dispozitivului de
prelucrare, furnizorul piesei standardizate sau al subansamblului tipizat, etc.

Nu se admite folosirea prescurtarilor la completarea tabelului de componenţă în afara celor

prevăzute de standarde. În celulele în care nu se trec informaţii se va trasa o liniuţă.

În cazul când desenul de ansamblu se execută pe mai multe planţe, tabelul de componenţă se
va trece pe prima planşă. Pentru ansambluri mai complexe, se admite reprezentarea tabelului de
componenţă separat pe formate A4.

85
Rev. 0 Page